basm dedicat părintelui Ilarion Felea

 

 

A fost odată un sobor de înţelepţi,

Ce se ştiau prea dăruiţi de Dumnezeu, şi foarte drepţi.

Ei cunoşteau mai mult decât se poate spune,

Şi-aveau în minte, şi în suflet, şi-n salariile lor,o, ce minune!,

Cele mai multe cifre zero de pe lume.

 

Din bunătatea lor, ca nişte înţelepţi care erau,

În cel mai mare lux se îmbrăcau.

Şi fiecare-avea nu doar o vilă cu piscină, ci, de s-ar putea, zeci, sute,

La mare, în pustie, dealuri, plaje, dormitoare, sau planetele private de la munte –

 

Ca să se plimbe şi din mintea lor să scapere lumini

Aveau la scară, fiecare, cele mai vestite mărci de avioane, iahturi, carduri, Mega-înţelept calculatoare călătoare, celulare şi maşini.

În companii prospere erau membrii de onoare,

Şi nu avea înţelepciunea lor în univers, hotare…

 

Într-o prea fericită zi, s-au adunat la sfat,

Şi unul dintre ei a întrebat:

,,Părinţi prea înţelepţi, nu îmi dă pace de mai multă vreme o-ntrebare:

Care să fie cele mai frumoase mâini care trăiesc sub soare?”

 

,,Ce simplu!” Au râs înţeleptii toţi pe săturate.

,,Cele mai frumoase mâini din lume nu sunt doar curate:

Sunt mângâiate cu săpunuri scumpe şi-alifii,

Manichiurate cu soluţii sidefii –

Pilite, îngrijite, stau în puf,

Şi nu cunosc nici frigul de pe lume, nici strădanie, nici cel mai mic bănuţ Din univers ca milă,nici zăduf…”

 

,,Atunci, sfinţi înţelepţi, ce-ar fi să facem un concurs, un prea-cucernic bal,

Să premiem aceste mâini care pe lume n-au egal?”

 

Îndată, vestitori şi olăcari,

Şi din mass-media, cei mai sclipitori prezentatori şi cei mai straşnici lăutari,

Strigat-au hotărârea înţelepţilor cei mari:

Şi dame, şi bărbaţi din ţări îndepărtate

Venit-au la palat, cu mâinile prea-cuvios manichiurate, parfumate,

S-aleagă înţelepţii tainicelor case,

Din lume, cele mai neprihănite mâini, şi mai frumoase…

 

Venit-au cu inele de-aur, de argint, şi pietre scumpe,

De înţelepte premii şi ovaţii, cu zerouri multe, să se umple…

 

Dar s-a-ntâmplat, prin nu se ştie care socoteală,

Să dea prea bunul Dumnezeu în toată strălucirea lor o biată boală…

Şi juriul înţelept căzu la pat, şi în zadar striga:

,,Vai, cine-mi dă şi mie un pahar cu apă,

Cine-mi dă un hap,

Că nu mă pot scula!?”

 

Zadarnic toţi strigau după o mână de-ajutor,

Căci toate mâinile-ngrijite şi sulemenite se temeau să îi ajute

Să nu ia

Din barba lor

Vreun terorist microb molipsitor…

 

Sau, şi mai rău

Să nu se murdărească,

Să-şi piardă lacul, puful, egoismul şi parfumul,

Cu vreo îngrozitoare mostră de sudoare, mai lumească…

 

Şi în cumplita pacoste şi frică,

Veni trecând încet

Pe lângă patul fiecărui înţelept,

O biată bătrânică.

Cu mâinile-i zbârcite şi tremurătoare,

Le-aduse câte un pahar cu apă, pentru marea fierbinţeală,

Câte un medicament,

Un pansament,

O vorbă bună şi o alinare…

Ba, le mai duse prea puternicilor înţelepţi şi câte-o biată oală…

 

,,Vai, bine-a fost!”

Au exclamat toţi înţelepţii

(care aveau pe lume, în zerouri, cel mai mare preţ de cost)

,,Aceste mâini care ne-au ajutat sunt parcă cele mai frumoase de pe lume!”

 

,,Aşa e!”

Zis-au toţi.

,,Aceste mâini care ajută binele dumnezeiesc sunt cele mai frumoase mâini din lume!

Ia spune, bătrânico, ai un nume?”

 

Dar ea plecase.

 

Şi înţelepţii mult s-au bucurat

Şi s-au bătut şi s-au certat

Căruia dintre ei i se cuvine premiul pentru mâinile din lume

cele mai frumoase…

 

Şi se mai ceartă şi se bat şi-acum

Căci din înţelepciunea lor se trag

Cele mai păcătoase, travestite în trupeşti minuni, iar nicidecum dumnezeieşti, foloase…