Crestinismul si Islamul

BIblia.Coranul nu este vrednic de crezare

 

 

by Preot Teodor

 

Întrebare:

Coranul este cartea de capatâi a islamului. Am citit aceasta carte putin, dar mi se pare foarte încurcata si stranie uneori. Cât de credibila poate fi aceasta carte?

Este adevarat, Coranul este o carte foarte încurcata, plina de stranietati si foarte departe de ceea ce pretind musulmanii ca este, cuvântul Lui Dumnezeu. Dar pentru a raspunde la întrebarea dvs. va recomand sa cititi mai întâi articolul “ De ce Mohamed nu este vrednic de crezare?”.

În primul rând,

Coranul n-a fost scris prin Duhul Lui Dumnezeu

Aceasta carte a fost scrisa la o perioada de aproximativ 600 de ani, dupa ce Noul Testament a fost scris. Biblia era finisata deja si Cuvântul Lui Dumnezeu era complet, neavând nevoie de nici o adaugire. În contextul multor învataturi gresite, dupa aproximativ 600 de ani, apare si Mohamed cu Coranul, aducând o învatatura total gresita si straina Scripturii. Biblia nu ne-a lasat în întuneric cu privire la astfel de carti si învataturi. Apostolul Pavel care a dus Evanghelia multor popoare, el singur a scris si a spus:

De aceea va spun ca nimeni, daca vorbeste prin Duhul lui Dumnezeu, nu zice: „Isus sa fie anatema!” Si nimeni nu poate zice: „Isus este Domnul” decât prin Duhul Sfânt. (1 Corinteni 12:3)

Si anume aceasta a facut Coranul. El a venit sa-l tagaduiasca pe Isus. Musulmanii spun ca îl recunosc pe Domnul Isus, însa aceasta este o minciuna. Ei îl recunosc în felul lor, dar îl tagaduiesc în felul cum este prezentat pe paginile Sfintelor Scripturi. Mohamed n-a fost calauzit de Duhul Lui Dumnezeu, el a tagaduit pe Domnul Isus. Acest duh nu este de la Dumnezeu, ci  duhul lui Antihrist.

Duhul lui Dumnezeu sa-L cunoasteti dupa aceasta: orice duh care marturiseste ca Isus Hristos a venit în trup este de la Dumnezeu; si orice duh care nu marturiseste pe Isus nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui Antihrist, de a carui venire ati auzit. El chiar este în lume acum. (1 Ioan 4:2-3)

Tocmai de aceea nu putem sa acceptam o carte insuflata de duhul lui Antihrist ca fiind venita de la Dumnezeu.

Continuarea  Click AICI

Sursa: http://crestinism-islam.com/2011/05/27/coranul-nu-este-vrednic-de-crezare/

 

Advertisements

One thought on “Crestinismul si Islamul

  1. ANTICHITATEA versus CREȘTINISMUL

    E uimitor cum o nouă civilizație- creștinismul- a intrat în contradicție cu societatea antică, încercând s-o demoleze și, pe ruinele ei, aproape o mie de ani, până în zorii Renașterii, să se instaleze definitiv în istorie.
    Creştinismul s-a răspândit repede în tot Imperiul Roman. Încă pe timpul împăratului Nero (54-68), ne spune istoricul Tacitus, a fost o “uriaşă mulţime” care a suferit pentru credinţa creştină. La începutul secolului al ll-lea (112), Plinius cel Tânăr scrie împăratului Traian (98-117) că mulţimea creştinilor a cuprins “oraşele şi satele, câmpiile”. La începutul secolului al Ill-lea se aflau nenumărate biserici creştine înfloritoare în toate provinciile imperiului.
    Prăbușirea Imperiului Roman de Apus, în secolul al cincelea al erei noastre a adus cu sine și căderea culturii antice. Într-un conflict de neîmpăcat, creștinismul a negat tot ce a însemnat lumea păgână a antichității. Ciocnirea celor două lumi mocnea demult, dar acum ajunge la apogeu. Papa Grigore I spre sfârșitul secolului al VI-lea condamnă literatura și civilizația laică , punând la baza noii orânduiri o maximă călugărească cum că învățătura lui Cristos este suficientă pentru a înlocui „celelalte științe, lipsite de pietate creștină care nu sunt decât zădărnicie și ignoranță.”( T. Vianu). Vă imaginați cât a pierdut cultura umană, punând la index toată civilizația antică? Mai întâi că societatea a intrat într-un con de umbră din care cu grau va mai ieși. Acum se produc mari erezii, vechile monumente antice sunt distruse cu o barbarie nemaiîntânlită. Papa Grigore aruncă în Tibru statuile „păgânești”, considerate că sunt stăpânite de demoni. Acum se distrug templele, arcurile de triumf, amfiteatrele, picturile murale, teatrele în aer liber, Coloseumul, bazilicile în care locuiau bazileii ( conducătorii regionali) sunt transformate în mânăstiri sau biserici, textele antice grecești și romane sunt vânate și aruncate în foc sau dosite prin poduri de mânăstiri. Ordinul călugăresc al benedictinilor distruge pe Monte Cassino ultimul Templu al lui Apollo, ridicând peste el prima așezare mânăstirească. Și în secolul al IX-lea continuă vandalismul. Un Claudiu, episcopul Turinului, se pune în fruntea unei mișcări iconoclaste, sfărâmând statuile, ștergând picturile murale, distrugând textele scriitorilor antici. Odon, abatele de Cluny, altădată iubitor al anticilor, într-un moment de exaltare, interzice studiul vechilor autori antici în mânăstiri. Papa Ioan al XVI-lea credea că Platon și Vergilui sunt niște vrăjitori pe care îi vedea zburând prin aer sau scufundându-se în ape.
    Începuturile literaturii creştine pot fi trasate în secolul al II-lea, când se dezvoltã patristica. Primele lucrãri au un caracter apologetic, pentru cã urmãresc sã impunã ideea superioritãţii cultului creştin în faţa valorilor romane. Printre autorii remarcabili se numãrã Tertullian (160-222) cu “Apologeticum” şi Lactantius (250-320) cu “De mortibus persecutorum”. Individualizarea continuã în secolul al IV-lea într-un moment în care litaratura pãgânã încã mai este gustatã din plin. Se afirmã Hilarius din Poitiers cu imnurile religioase sau Ambrozie de Milan cu poezia liturgicã adecvatã cântãrii în Bisericã. Poezia creştinã mai este reprezentatã de Prudentius, care compune şi epopeea “Psychomachia” (Lupta sufletului cu trupul), Paulinus din Nola sau Nicetas din Remesiana. Ieronim nu s-a limitat doar la traducerea Bibliei, el a mai tradus şi completat Cronica lui Eusebius şi a introdus genul hagiografic prin “Viaţa lui Paulus”. Genul era deja ilustrat în greceşte prin “Viaţa Sfântului Antonie” a lui Atanasie din Alexandria, dar hagiografia are totuşi drept model o operã a unui istoric. Este vorba de Sulpicius Severus cu a lui “Viaţa Sfântului Martin”.
    Lichidarea vechii culturi antice este un proces lung și treptat. Aruncată piatra în apă de acești fanatici cu greu a mai putut fi reparat ceva. S-a trezit un gânditor ca Sf. Augustin, marele om al creștinismului antic, potrivit căruia autorii profani nu sunt de disprețuit, dacă în scrierile lor este și adevăr.
    Aurelius Augustinus (354-430) este cu siguranţã unul dintre cei mai talentaţi autori, distingându-se prin vasta creaţie teologicã, filosoficã, didacticã, istoricã, epistolarã, care include “Confesiunile”, “Solilocviile”, “Cetatea lui Dumnezeu”. Augustin susţine ideea timpului liniar, cu un sfârşit bine determinat, precum şi ideea unei cetãţi divine superioare celei lumeşti. Sã-i trecem în revistã şi pe alţi autori de antichitate târzie şi ctitori de ev mediu, precum şi operele care i-au consacrat: Boethius (ultimul intelectual de tip antic) – “Despre consolarea filosofiei”, Cassiodor – “Variae”, “Istoria goţilor” rãmasã doar în forma abreviatã a lui Iordanes; Grigore cel Mare (primul papã medieval) – “Regula pastoralis”, “Moralia in Iob”, “Dialogurile”; Grigore din Tours – “Zece cãrţi de istorie” sau “Istoria francilor”; Isidor din Sevilla – “Istoria goţilor, vandalilor şi suevilor”, “Cronica majorã”, “Etimologii”; Beda Venerabilul – “Istoria ecleziasticã a neamului anglilor”. Pe scurt, în perioada secolelor IV-VIII se abordeazã diverse genuri (cronici, meditaţii, povestiri, teologii, chiar enciclopedii) care îmbinã noile dogme creştine cu ceva din moştenirea antichitãţii clasice.
    Cum în evul mediu numãrul ştiutorilor de carte este foarte mic, monopolul asupra culturii, care îşi menţine pânã târziu un caracter savant, este deţinut de clericii care formeazã subţirea elitã intelectualã. Cu toate acestea, acces la culturã existã prin intermediul lecturilor publice. Printre producţiile orale care nu rãmân strãine de publicul larg se numãrã învãţãtura creştinã, romanele cavalereşti sau poezia curteneascã.
    Cum a evoluat cultura în antichitatea târzie? Dacã la început s-a considerat cã elementele pãgâne ale culturii clasice sunt lipsite de importanţã, pe mãsurã ce creştinismul atinge elitele intelectuale opinia se schimbã, deoarece creştinii au nevoie de o expresie formalã clasicã pentru a putea polemiza cu adversarii. Odatã cu oficializarea creştinismului, lucrãrile se diversificã, mergând de la Biblia tradusã de Ieronim într-o latinã uşor de înţeles pânã la opera filosoficã elegantã a lui Augustin. Creştinismul a însemnat adaptarea culturii antice la doctrinã, fiind preluate doar elementele considerate a fi de folos. O bunã bucatã de vreme intelectualii creştini şi pãgâni coexistã paşnic, aşa cum reiese de exemplu din corespondenţa dintre Vasile din Cezareea şi retorul Libanios.
    Referitor la şcoli, este de menţionat dispariţia școlilor publice, a lyceului și Academiei, înfiinţându-se în schimb şcoli pe lângã centrele episcopale sau mãnãstiri, destinate educaţiei de tip religios, care dobândeşte monopolul. Un exemplu de restrângere a accesului la ştiinţã este recrutarea funcţionarilor din epoca lui Carol ce Mare doar dintre oamenii bisericii. Pornind de la o tradiţie veche, în secolul al V-lea Martianus Capella stabileşte în lucrarea “Despre nunta lui Mercur şi a Filologiei” domeniile de interes pentru un om liber: trivium (gramatica, retorica, dialectica) şi quadrivium (aritmetica, geometria, astrologia, muzica). Prin aceste cãi se dobândea acces cãtre cea mai înaltã formã de cunoaştere: teologia. Cartea la rândul sãu nu se mai limiteazã la forma ruloului de papirus, ci trece la codexul de pergament, mai uşor de manevrat. Cãrţile sunt copiate în ateliere (scriptorii) şi împodobite cu miniaturi, circulând în cadrul manãstiresc dar putând ajunge şi la laicii bogaţi.
    „Crestinismul presupune mistica de altadata a antichității, dupa cum germenul plantei isi presupune solul”. De aici, legatura – fireasca, organica – cu misteriile Antichitatii: legatura, precizează Steiner, ce „vrea să sublinieze si nicidecum să puna in umbra originalitatea esenței creștinismului”.
    A existat totuși în acestă epocă un curent spiritual suversiv contrar. Chiar Augustin susține că nu trebuie disprețuite cărțile antice dacă ele conțin adevărul. Tertulian observă că sufletul omenesc este în chip natural creștin. Virgiliu, spre exemplu, manifesta un suflet plin de suavitate și duioșie, în acord cu noua sensibilitate creștină. Și în „Egloga a IV” dedicată lui Asinius Polio, Virgiliu profetizează nașterea unui copil minunat în timpul căruia omenirea va reveni la epoca de aur. De asemenea creștinismul asimilează multe elemente platonice și stoice. „Logos spermatikos” este însuși Cristos. Setea de cultură acum se mută în mânăstiri. Călugării citesc în celulele lor pe Virgiliu și Ovidiu, pe Suetonius și pe Augustin. Boethius este acum foarte studiat, faima scrierilor lui, datorată martirajului de la curtea regelui got Teodoric, ajunge la apogeu. E primul scriitor care-l comentează pe Aristotel.
    Încă nu apar limbile naționale. Scrierile se făceau tot în limba latină. Benedict din Nursia compune latinește regulile ordinului său: Regula sancti Benedicti. Cronicarii, erudiții, moraliștii și poeții scriu latinește. Germanul Iordanes scrie latinește Getica, Gregoire de Tours o istorie a francilor, Paulus Diaconus o istorie a logombarzilor, Isidor o Etimologie. Radegonda, o prințesă retrasă la Poitiers, unde întemeiază o mănăstire, deplânge distrugerile săvârșite în Turingia în timpul războiului dintre Clotar și Teodoric: „Troia să nu-și mai plângă singură ruinele. Turingia a suferit și ea masacre… Barbară precum sunt, lacrimile pe care le-aș vărsa, fie ele cât apele unui lac, ar fi mai puține decât acele plânse atunci.
    Cu toate prejudecățile creștinismului. Cultura primelor secole după prăbușuirea Imperiului Roman de Apus a rămas în expresie tot latină. Acum încep să se mijească zorii Prerenașterii patronată de Carol cel Mare. „Împăratul, scrie biograful său, a cultivat cu pasiune artele liberale, a stidiat gramatica, retorica, dialectica și astronomia. A voit ca copiii lui, băieți și fete, să fie inițiați mai întâi în artele liberale, la studiul cărora se aplica el însuși.” El prescrie înființarea unei școli cu învățământ latin pe lângă fiecare mănăstire. Se organizează învățământul, apar primele manuale etc. Acum mijesc zorii Renașterii.
    În secolul al VIII-lea apar arabii care dau un nou avânt științelor. Arabii și evreii din Spania mijlocesc apusenilor cunoașterea unor izvoare vechi ale culturii grecești, prin traduceri siriace, apoi în versiuni arabe. Acum încep să înflorească artele, meseriile, literele, medicina, filozofia, științele, poezia, romanul curtean etc. Toate îi prevestesc pe Dante, pe Petrarca, pe umaniști.
    Toate acestea fac subiectul Renașterii.

    Prof. ION IONESCU- BUCOVU

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s