Experiența lui Claudiu Lepădat, aflat în moarte clinică acum 9 ani
Povestirea lui Claudiu Lepădat
Într-o zi de Noiembrie acum câțiva ani eram înaintea unei călătorii mari, de 400 km, la o casă a noastră, la munte. De aceea, știind că drumul va fi greu, am intrat în biserică să mă rog. Am avut sentimentul că nu va fi ușor. Ajuns acasă am deschis Biblia, am citit un verset și Domnul mi-a vorbit printr-un cuvânt: pericol. Despre asta auzeam parcă și o șoaptă care mă atenționa.
Împreună cu familia ne-am îmbarcat în mașină. Și, Dumnezeu m-a ajutat să parcurg cei 400 km în liniște. Obosit, târziu în noapte, am adormit pe la 1.30, buștean. Simionel, de 4 anisori, a început să strige foarte tare Tăticule, scoală-te si acopere-mă! Tăticule, scoală-te si acopere-mă! Am îndemnat-o să se ducă sotia, a zis să merg eu, pe mine mă strigă! M-am dat din pat jos, greu, abia am trecut peste soție, iar când să pun piciorul jos pe podea, totul se învârtea și o durere mare m-a apucat. M-am dus la copil, era acoperit bine până sus la gât. Intru în toaletă, dezechilibrat, cad jos. Mă întrebam de ce sunt jos. Soția mă îndemna să mă ridic, doream, dar nu puteam.
M-a ridicat, a căzut ea, era albă complet. Am crezut că gazul (de ardere de la sobă) ar fi cauza, l-am stins, am deschis ușa mare, am stat în aerul rece 10 minute. Am deschis ușa și geamurile, frigul a pătruns în cameră…
M-am pus in patul rece, să-mi continui somnul…
De atunci a început adevărata mea experiență cu moartea clinică. Sufletul meu s-a ridicat din trup, mi-am văzut trupul, pe soția mea. Nu eram deloc în nici o confuzie, știam că am murit. Mi-am văzut corpul, care, acum, nu mă interesa deloc, îmi vedeam soția. Și am început să urc, în tavan, și, apoi deasupra casei, când mi-am văzut mașina, apoi cerul, cu nori foarte mulți. În momentul în care am intrat în fumul de nori, la un momentdat, am început să aud, de undeva de sus, o anumită muzică și prin norii aceea direct spre mine venea un fascicul de lumină, care avea mai multe elemente în ea. Era Pace, era Fericire, era Bucurie, iar pacea pe care o aveam era fără cuvinte. Și, în timp ce urcam, fasciculul acela de lumină a început să se desfacă tot mai mult. Eu urcam și la un momendat auzeam muzică, melodiile acelea, dar tot mai clar. În timp ce urcam, s-a întâmplat că m-am oprit brusc și L-am auzit pe Duhul lui Dumnezeu spunându-mi așa (în timp ce-n partea mea dreaptă au apărut cei 5 copii ai mei), întrebându-mă: – Fiule, unde vrei să mergi, în Cer sau să te întorci pe Pământ?
Vreau să vă spun că nu mi-a trebuit nici măcar o secundă să pot răspunde: eu mă duc în Cer! Și în clipa aceea am continuat să urc. Imaginea s-a schimbat și am continuat să urc.
În acest timp, am întrezărit un obiect mare, alb, și parcă din el, de după el, ieșea acel lichid, acel râu care curgea peste mine. Dar interesant, am văzut în anumite momente, când râul curgea, și avea momente în care se oprea, am văzut niște omuleți foarte mici care mă strigau. Și mă strigau foarte tare și ziceau așa: – Claudiule, vino acasă! Vino acasă! Știam că sunt oamenii care au plecat înaintea mea și care au ajuns în cer. La un moment dat, urcam, fasciculul a devenit foarte mare, și în momentul în care eram aproape, era o distanță anume, pentru că prima dată i-am văzut pe acei omuleți, de 1…2 cm, în percepția mea, apropiindu-mă aveau poate 10 cm, m-am oprit a doua oară. N-am fost însoțit de un înger, n-am văzut forțele malefice ale întunerecului, dar aveam certitudinea de sută la sută că sunt însoțit de Duhul lui Dumnezeu. Am avut o asemenea pace, o asemenea liniste, o asemenea trăire cum n-o pot descrie. Când am fost oprit a doua oară, în partea dreaptă au apărut din nou cei 5 copii ai mei. În spatele lor au apărut două sicrie, eram eu și era soția mea, părinții lor. În spatele sicriilor era o mare mulțime de oameni. Și, în momentul acela mi-a fost dat să simt durerea mulțimii, că am murit așa de tânăr și am lăsat acei 5 copii. Următorul moment mi-a fost dat să simt durerea copiilor, care era cel puțin dublă decât aceea a oamenilor adunați și atunci m-a întrebat din nou Duhul lui Dumnezeu: – Fiule, unde vrei să mergi, în Cer sau să te întorci pe Pământ?
Am început să urc, și, am vrut să spun că mă duc în Cer. Și Duhul lui Dumnezeu m-a îndemnat pentru a teia oară: – Alege unde vrei să te duci, în Cer sau pe Pământ!
Și atunci mi-a spus un cuvânt pe care l-am înțeles cu toată ființa mea: – Copiii tăi sunt responsabilitatea ta!
În clipa aceea m-am oprit, m-am oprit cumva în dreptul lor, le-am văzut durerea și am spus așa: – Am să mă întorc pe Pământ, doar pentru ei!
În clipa aceea, imaginea s-a șters, și m-am uitat din nou la poarta aceea, pentru că în timp ce m-am apropiat mi-am dat seama că era o Poartă mare și albă și era întredeschisă. Din spatele ei curgea prin ea acel Râu sub formă de abur, de lichid, nu știu, în orice caz cuvintele umane sunt prea sărace să poată descrie ce am trăit acolo.
M-am uitat la cei care mă chemau, era un grup destul de mare. Acolo era mămica mea, acolo erau bunicii mei, acolo era Laurențiu, prietenul meu, care era atât de înalt, de 2 m și 2 cm și care a plecat la Domnul la 25 de ani. Erau toti ai mei și mă strigau. – Vino acasă! – Vino acasă!
N-a fost doar greu, a fost foarte greu! De douăzeci și ceva de ani mă străduiesc să ajung acolo. Am crezut Biblia, dar parcă niciodată n-am înțeles-o așa cum trebuie. Am coborât încet, oamenii s-au făcut tot mai mici, fasciculul de lumină s-a tot micșorat, am trecut de plafonul de nori, am ajuns deasupra casei, mi-am văzut din nou mașina, casa, am trecut prin acoperiș, plafon, mi-am văzut din nou trupul și am intrat în el!
Momentul acela, a fost unul dintre cele mai grele momente. Să guști veșnicia, într-un trup de pământ, care nu poate reține lucrurile acelea!
În partea mea dreaptă, soția mea striga către mine: – Dă-te jos! Du-te afară! Dă-te jos!
M-am ridicat în șezând, m-am întors spre ea, am vrut sa-i spun experiența avută, dar nu voiam s-o sperii. M-am dat jos din pat, am stat o jumătate de oră afară, apoi am coborât treptele și mi-am ridicat din nou ochii spre Cer și am știut că m-am întreptat înspre Acolo!
Am văzut că soția mea nu era bine. Trecuse deja 2 ore și nu era bine. Eu nu eram bine, dureri cumplite, capul, corpul în întregime, parcă am fost lovit, bătut, ceva de nedescris!
Și soția mea nu mai putea vorbi, nu mai putea deschide gura. Și atunci ne-am dus la Spital și le-am spus celor de acolo – Ne-am întoxicat cu monoxid de carbon. Am trăit una dintre cele mai frumoase experiențe din viața mea. Oamenii aceia ne-au luat pe sus pe amândoi și au dat dovadă de un profesionalism cu totul aparte. Una din doctorițe avusese nefericita șansă să aibă părinții în urmă cu 6 luni intoxicați cu monoxid de carbon, în propria lor casă. Am avut parte de o îngrijire deosebită și ani de zile după aceea m-am rugat pentru persoanele acelea. Soția mea dacă n-ar fi ajuns la spital, tensiunea ajunsese la 20…40, sângele era coagulat, venele nu i le găseau să-i facă perfuzia, era cumplit. Și, în timp ce stăteam pe patul acela cu perfuzii, cu masca de oxigen, i-am spus lui Dumnezeu: – Doamne, dacă pe mine nu m-ai lăsat să plec, Te rog, las-o și pe ea să rămână. Și am știut atunci, că ea nu va muri. Timp de o oră și jumătate a fost în stare critică, după care a început să-și revină. Aceasta a fost întâmplarea prin care am trecut.
***
Teribilă povestea lui Claudiu Lepădat și este fascinantă, mai ales că știința n-a reușit să dea o explicație sigură a stării de moarte clinică. Cine poate spune cu certitudine că activitatea centrilor corticali le-a creat celor aflați în moarte clinică senzația că sunt în Rai. Cine îi poate convinge pe cei care au călătorit în lumea de dincolo că de fapt nu ste așa. Un lucru este cert: O astfel de povesște te face să te gândești și la viata de dincolo de ceea ce se vede. La viata de dupa moarte! Moartea reprezinta pragul trecerii în lumea de dincolo.
Din Emisiunea postului TV ACASĂ Experiență dincolo de moarte
Corespondent Elena Lasconi, Reporter Bianca Leucuța
***
“Chiar daca ar învia cineva din morți tot nu ar crede...“
Era un om bogat care se îmbrăca în porfiră şi in subţire; şi în fiecare zi ducea o viaţă plină de veselie şi strălucire. La uşa lui, zăcea un sărac, numit Lazăr, plin de bube. Şi dorea mult să se sature cu firimiturile care cădeau de la masa bogatului; până şi câinii veneau şi-i lingeau bubele. Cu vremea, săracul a murit; şi a fost dus de îngeri în sânul lui Avraam. A murit şi bogatul, şi l-au îngropat. Pe când era el în Locuinţa morţilor, în chinuri, şi-a ridicat ochii în sus, a văzut de departe pe Avraam şi pe Lazăr în sânul lui şi a strigat: „Părinte Avraame, fie-ţi milă de mine şi trimite pe Lazăr să-şi înmoaie vârful degetului în apă şi să-mi răcorească limba; căci grozav sunt chinuit în văpaia aceasta.” „Fiule”, i-a răspuns Avraam, „adu-ţi aminte că, în viaţa ta, tu ţi-ai luat lucrurile bune, şi Lazăr şi-a luat pe cele rele; acum aici, el este mângâiat, iar tu eşti chinuit. Pe lângă toate acestea, între noi şi între voi este o prăpastie mare, aşa ca cei ce ar vrea să treacă de aici la voi sau de acolo la noi să nu poată.” Bogatul a zis: „Rogu-te, dar, părinte Avraame, să trimiţi pe Lazăr în casa tatălui meu; căci am cinci fraţi, şi să le adeverească aceste lucruri, ca să nu vină şi ei în acest loc de chin.” Avraam a răspuns: „Au pe Moise şi pe proroci; să asculte de ei.” „Nu, părinte Avraame”, a zis el, „ci dacă se va duce la ei cineva din morţi, se vor pocăi.” Şi Avraam i-a răspuns: „Dacă nu ascultă pe Moise şi pe proroci, nu vor crede nici chiar dacă ar învia cineva din morţi.”
Evanghelia după Luca, 16.19-31
Revista ARMONIA - Saltmin Media 