Ion MURGEANU prezinta:

IN MEMORIAM: CEZAR IVANESCU LA 70 DE ANI

„Poetul a murit, nu atât grav bolnav, cât mai ales si de fapt, în urma atacurilor nedemne venite din toate partile, pentru a-l elimina din viata publica, asa cum s-a întâmplat cu Eminescu si Labis, la timpul lor. Astfel, se încununeaza cu spini, în loc de binemeritatii lauri, triada tragica a poetilor de geniu veniti din Moldova ca sa moara la Bucuresti”

                                                                Ion MURGEANU

***

Cezar Ivanescu: DE PROFUNDIS

! Acum, fiindca frigul face bulboane
Si fiindca eu sunt bolnav si ma tem,
Ca salbaticul am sa-mi fac leul meu pe pestera,
Iar voi sa spuneti: îl vina în fiecare zi!!

Acum, fiindca sunt sincer si mâlos,
Va rog sa nu va uitati în ochii mei
Prin care lacrimile gauresc pupilele
Si deci nu plâng: nici râsul meu

Care va chinuie, va sluteste, feriti-va de râsul meu
Într-însul mama e tot alba! Si inima mea,
Acest cântar social, care atunci când eu
Voi fi pur de tot se va sfarâma

Într-una din partile balantei si va ramâne numai
Un cap uimit, umed, plin de luna ca o floare
Scoasa din lac. O, candoarea
Capului din inima, cu brate!!

Lasati-mi numai lapte si mâncare
Pâna ma scol mâini de dimineata
Caci acum îsi fac turul prin ochi
Hidoasele zile de post uman, al vinei, al neputintei!!

Si socotiti-ma un lepros care se vindeca
Si v-ar putea si omorî cu-mbratisarile,
Si socotiti-ma-un lepros care se vindeca
Si v-ar putea si omorî cu-mbratisarile!!

Acum, fiindca am chiar saptezeci de ani
Cu cei lasati de mama,
Îngaduiti-mi deruta suportabila
Si bucurati-va de înteleptii tineri!

***

 

Miron Manega: UN MARTIR AL TRIADEI TRAGICE

 

S-a nascut la 6 august 1941, într-o ilustra familie de intelectuali moldavi (a fost nepot al marelui lingvist Gh. Ivanescu, ruda cu Octav Onicescu). A absolvit Facultatea de Filologie din Iasi. Redactor la revista „Luceafarul”, a îndrumat, în anii ’80, cenaclul “Numele poetului”, frecventat de tineri scriitori precum Gabriela Cretan, Mircea Soncuteanu, Florentina Visan, Delia Duna, Tiberiu Daioni, Ioana Balan, Valeriu Mircea Popa, Dan Oprina, Mihaela Muraru-Mandrea, Miron Manega, Mircea Draganescu, Petrut Pârvescu, Marian Constandache.

Marin Preda: “O adevarata voce de mare poet“

Cezar Ivanescu si-a facut debutul poetic în revista “Flacara Iasului”, în iunie 1959. Zece ani mai târziu, în 1969, a debutat si în teatru, cu piesa “Mica drama”, jucata la Teatrul „Al. Davila“ din Pitesti, montata „într-un spectacol coupé“ cu “Vin soldatii” de George Astalos (în regia lui Radu Boroianu). În anul 1968 îi apare volumul de debut “Rod”, eveniment editorial de exceptie, despre care criticul Nicolae Manolescu scria: „Când în proza se va debuta cu carti de valoarea Rodului lui Cezar Ivanescu, vom putea vorbi nu de o evolutie, ci de o adevarata revolutie“. Volumul este încununat cu Marele Premiu al Festivalului national de poezie „Mihai Eminescu“, Iasi, 1968, editia întîi.

Din 1968, îl gasim profesor de limba si literatura româna în Ardeal si Moldova, apoi redactor la Almanahul literar al Uniunii Scriitorilor si la revista Arges din Pitesti. În 1971 începe spectacolele de muzica si poezie, cu propria-i orchestra numita „Baaad“, preludiu la capodopera sa poetica de mai tîrziu intitulata “La Baaad”. Despre “Rod III”, Marin Preda afirma: „Am citit volumul lui Cezar Ivanescu în redactia editurii Cartea Româneasca. Din zecile de volume de poezie care ne vin, deodata am auzit o voce obsedata de un singur sentiment cântat cu o mare adâncime si forta de expresie… Cititorul poate fi socat de unicitatea sentimentului, dar în cele din urma câstigat si emotionat. O adevarata voce de mare poet“. Insolitul personalitatii sale este izbitor prin aceste manifestari. Cezar Ivanescu reînvia printr-o formula moderna, sincretismul baladesc medieval al poeziei si muzicii.

Fiara cea Apocalipsa

A creat muzica si a cântat propriile versuri, dar si poeme de Pindar, Rutebeuf, François Villon, Lorenzo de Medici, Charles Baudelaire, Edgar Allan Poe, Henri de Regnier, Mihai Eminescu si George Bacovia. I se tipareste la Editura Minerva antologia de poezie româneasca sub titlul “Cântecul amintirii” (1978), cuprinzînd poeti de la Dosoftei la Dumitru M. Ion. Prefateaza celebrul roman al lui Louis F. Céline, “Calatorie la capatul noptii”, în traducerea sotiei sale Maria Ivanescu, talmacire careia i s-a decernat Premiul pentru traducere al Asociatiei Scriitorilor din Bucuresti. Traduce din franceza, împreuna cu Maria Ivanescu, lucrarea lui Mircea Eliade, “De la Zalmoxis la Genghis-han”. De la Paltinis, Constantin Noica îi împartaseste gândurile despre “La Baaad” si “Muzeon”, ca si despre traducerea din Mircea Eliade, scriindu-i la 8 martie 1980. În vremea cenzurii, poetul avea obiceiul sa transcrie de mâna, pe volumele daruite cu dedicatie, versurile cenzurate. Noica îi multumeste pentru urmatoarele stihuri din “Rosarium” (Muzeon): “!stau în pamântul sterp fara noroc,/ cadavrul mi-l îngrop si mi-l dezgrop,/ gropar al vietii mele fara viata/ traita-n scârba, în dezgust si greata,/ platit cu Timpul care ma omoara/ dator vândut celui ce ma plateste/ din groaza mea nu pot iesi afara/ cum Soarele arzînd se osândeste!” Constantin Noica apreciaza strofa ca fiind extraordinara, identificând, în lirica poetului, „o experienta grava“, cu o profunda intuire a sacrului. În anul centenarului mortii lui Mihai Eminescu, Cezar Ivanescu are gata pentru tipar un volum cu poeme închinate „Marelui sau Maestru în absolut“ (1989), dar cartea este respinsa de conducerea editurii Cartea Româneasca. La 10 decembrie 1989, cu sase zile înainte de evenimentele de la Timisoara, poetul se “razbuna” public, printr-un spectacol de muzica si poezie sub genericul „Doina, închinare lui Eminescu“, la Casa de cultura „Mihai Eminescu“ din Bucuresti. În noaptea de 21 spre 22 decembrie, la Radio „Vocea Americii“ i se recita premonitor “Doina”, despre “Fiara cea Apocalipsa” si despre marginalizarea poporului român. Continua seria de traduceri din Mircea Eliade, împreuna cu sotia sa Maria Ivanescu. Apare, la Editura Stiintifica, volumul “Eseuri” (“Mituri, vise si mistere” si “Mitul eternei reîntoarceri”).

Grevele poetului

Cezar Ivanescu a facut greva foamei în anii ’60, ca student la Iasi, al Facultatii de Filologie, în semn de protest pentru ca a fost exmatriculat din facultate si exclus din Cenaclul Facultatii de Filologie (cauza: citise în public câteva poeme cumplite, anticomuniste si antisistem). A mai facut greva foamei în 1983, în redactia revistei Luceafarul, în semn de protest împotriva cenzurii comuniste care se pregatea sa-i dea la topit cartea de poeme “Doina”. A facut din nou, timp de sapte zile, greva foamei în 1986, ca reactie la interzicerea, de catre autoritatile comuniste, a Cenaclului “Numele Poetului”. Aproape în pragul mortii, având o greutate de doar 45 kg, a fost internat în stare critica la Spitalul de Urgenta Floresca din Bucuresti. A facut greva foamei si în 5 ianuarie 1990, în semn de protest pentru faptul ca Mircea Dinescu, presedintele Uniunii Scriitorilor, i-a desfacut contractul de munca de la revista “Luceafarul” în mod ilegal, Cezar Ivanescu devenind primul scriitor nemembru de partid eliminat din presa dupa revolutie.
La 14 iunie 1990 este victima a mineriadei. În urma agresiunilor extrem de dure, fizice si psihice suferite, îsi revine greu dupa o lunga boala. Continua sa lucreze, semnând, împreuna cu Maria Ivanescu, traducerea din limba franceza, Blaise Pascal, (“Cugetari”), text integral, 1998, Editura Aion. Sustine spectacolul de muzica si poezie Rosarium (1998), apoi “Doina, închinare lui Eminescu”, iar Gavril ?armure si „Societatea de Concerte“ îi produc primul CD si prima caseta cu fragmente din spectacolul “Doina, închinare lui Eminescu”.

Cu câteva zile înainte de sfârsitul neasteptat si pe deplin tragic, îi apare un amplu interviu în cotidianul Shekulli, din Albania, în care declara: „Am sânge turc, grec, albanez si român. De la turci am luat nebunia, de la greci inteligenta, de la albanezi curajul si de la români puterea de a îndura.” Din anul 2000 si pâna la moartea sa, a condus Editura Junimea. În anul 2005, a concurat pentru presedintia Uniunii Scriitorilor din România, pierzând în fata criticului N. Manolescu.

Poeta Magnus, hulit în viata, refuzat în moarte

Petru Cretia, într-un text intitulat “Pentru Cezar Ivanescu”, afirma: „De aceea vom zice, astazi si mereu, ca ne aflam în timpul bun si sfânt si vechi cât noi al poeziei românesti. Si ca ne mai aflam spre bucuria si cinstea noastra, alaturi de unul dintre cei mai puri si mai sfâsietori reprezentanti ai poeziei românesti, Cezar Ivanescu, Poeta Magnus. Si îl vom mai numi biruitor, pentru ca, prin lungul sir din veacuri al poetilor români, câtiva cu nume sfinte noua, altii, multi, pe veci fara nume, noi, ca neam, am biruit prin vreme si obida, prin însângerarile si tina istoriei.

„Am biruit, ca putini altii, înfrângând tot ceea ce ne tagaduia”.

Cezar Ivanescu a fost propus de doua ori la Premiul Nobel pentru Literatura, una dintre propuneri venind din partea Albaniei. În 16 aprilie 2008, la initiativa lui Besnik Mustafaj (fost Ministru de Externe al Albaniei si editorul poetului în limba albaneza), lui Cezar Ivanescu i s-a propus depunerea candidaturii la Premiul Nobel din partea Albaniei.

A murit pe 24 aprilie 2008, în urma unei operatii banale. Moartea sa este învaluita în mister, dar mai ales în suspiciunea ca poetul ar fi fost victima unui asasinat. Oricum, vinovatul moral pentru tot ce a grabit moartea sa ramâne, pâna la elucidarea circumstantelor, Mircea Dinescu. El este cel care a declarat, fara sa aduca nicio proba, ca marele poet ar fi fost colaborator al Securitatii. Era singura calomnie la care Cezar Ivanescu nu s-a asteptat. Nu credea nici macar ca i-ar trece cuiva prin minte sa-l acuze de o asemenea culpa aberanta, în contradictie absoluta cu toata existenta sa. Suferinta produsa de aceasta lovitura a dus la prabusirea sa fizica.

Personalitate deplina a culturii române, anticomunist convins si scriitor total – si total antisistem, Cezar Ivanescu a murit ca un martir, hulit în viata si refuzat în moarte. I s-a refuzat si dreptul elementar, postum, de a fi depus, înainte de înhumare, la Muzeul Literaturii Române sau la sediul Uniunii Scriitorilor. Ar fi fost o onoare, pentru aceste institutii, sa-l gazduiasca, înainte de ultimul drum. „Poetul a murit, nu atât grav bolnav – scrie prietenul sau, scriitorul Ion Murgeanu – , cât mai ales si de fapt, în urma atacurilor nedemne venite din toate partile, pentru a-l elimina din viata publica, asa cum s-a întâmplat cu Eminescu si Labis, la timpul lor. Astfel, se încununeaza cu spini, în loc de binemeritatii lauri, triada tragica a poetilor de geniu veniti din Moldova ca sa moara la Bucuresti”

Miron Manega

http://www.certitudinea.ro