CONCURSUL DE ESEURI „ROMÂNIA MEA” – PNL VASLUI 2011

 

 

Madalina Geta DIACONU: Colegiul Economic „Anghel Rugina” – Vaslui

Eleva clasa a XII-a

 

 

ROMÂNIA MEA: „A FI SAU A NU FI… ROMÂN”

 

 

România. Si iata cum sufletul este iarasi navalit de mii de sentimente contradictorii, ca de fiecare data când constiinta îndrazneste sa rosteasca acest cuvânt. Gânduri, idei, frânturi din propiile amintiri dar si mai multe din ale altora roiesc în jurul acestui substantiv propriu, împiedicându-ma sa îmi formez o imagine clara a propriei patrii. Prin ochii care dezvaluie un suflet înca imatur, România apare acoperita de un val de povesti si ipostaze pozitive si negative deopotriva care, din imposibilitatea de a fi ignorate, deformeaza adevaratul chip al tarii mele. Momentan pot descrie România doar din cele vazute si auzite de altii si prea putin din propria experienta care este departe de a fi vasta. Balanta judecatii mele este înca în echilibru si, desi talerele sale de abia au început sa cântareasca, mintea-mi frageda si-a format o parere despre societatea în care traiesc.

 

[pullquote]

“România apare acoperita de un val de povesti si ipostaze pozitive si negative deopotriva care, din imposibilitatea de a fi ignorate, deformeaza adevaratul chip al tarii mele.” Madalina Diaconu

[/pullquote]

„Tara tuturor posibilitatilor”. Cliseu care îl aud aproape zilnic. Societatea, de obicei, acapareaza individul, impunându-si propriile idei si conceptii. Insul este obligat sa se supuna, modelându-si gândirea în functie de mentalitatea colectivului. Cu timpul, aceasta etichetare a României a devenit pentru multi un adevar general valabil dar eu, în încapatânarea specifica vârstei, refuz sa accept aceasta prejudecata tipic româneasca.

Nu, România nu este tara în care orice urgie este posibila la fel cum nicaieri pe Glob nu vom gasi un loc plin de lapte si miere. Cred cu fermitate ca orice lucru, om, tara are parti bune si rele si sunt sigura ca tara mea nu face exceptie. Îmi iubesc tara si spun asta fara a fi coplesita de un sentiment de patriotism fanatic, astazi aproape inexistent în sufletele compatriotilor mei. O iubesc pentru bogatiile si frumusetea sa si pentru toate traditiile si obiceiurile care ne fac pe noi, românii, deosebiti printre celelalte popoare de pe Terra. Îi iubesc si pe români, sau, mai bine zis, o anumita categorie: aceia care pleaca de la locul de munca bucurosi ca si-au îndeplinit cu succes sarcinile, aceia care sunt onesti si generosi si care, cu umorul caracteristic, trec peste greutatile vietii având, în acelasi timp, crestinismul puternic înradacinat în suflete.

Desigur, nu obiectivismul este cel care îmi dicteaza sentimentele. Îmi iubesc tara pentru ca este a mea si a parintilor mei, pentru ca aici am crescut si aici mi-am format o lumea a mea. Cu toate acestea, nu ma pot preface ca partile rele nu exista si ca plaiul mioritic este unul de basm.

Se spune ca trebuie sa privim jumatatea plina a paharului, dar personalitatea ma împiedica sa ma complac si sa ma multumesc doar cu jumatate din potential. Nu pot sa bag capul în pamânt si sa cred ca o sa fiu în siguranta. Sunt multe lucruri pe care le-as schimba în România, mai exact la români, la mentalitatea lor caci cred cu tarie ca modul de gândire deosebeste fundamental un popor. Desi de-a lungul secolelor românii au trecut prin multe încercari dificile, se pare ca firea delasatoare si conformista s-a transmis din generatie în generatie. Nu poti progresa daca nu îti doresti acest lucru, daca nu îndraznesti sa ai vise si sa le urmezi. Românul se multumeste mereu cu ceea ce i se da si refuza sa spere la mai mult, desconsiderându-se continuu. Am avut ocazia sa cunosc tineri din alte tari si diferentele de caracter s-au facut imediat remarcate.

 

Refuz sa cred ca suntem mai prejos de celelalte popoare. Suntem cu totii oameni si nu îl poti judeca pe cel de lânga tine în functie de nationalitatea sa. Am dovedit de nenumarate ori ca suntem capabili de lucruri marete în diferite domenii. Totul este sa îndraznesti sa speri si sa fii pregatit sa risti. Din pacate pentru România, tinerii, singurii care au puterea de a schimba ceva, aleg sa îsi caute fericirea în afara granitelor. Noul, necunoscutul, misterul, au fascinat dintotdeauna fiinta umana care va tinde mereu sa creada ca un mediu nou în care neprevazutul este la fiecare pas are mult mai multe de oferit decât rutina, obisnuitul, viata cotidiana care nu ne mai poate surprinde cu nimic bun. Speriati de un sistem care, practic, nu le ofera nici o optiune demna de luat în seama, mii de studenti aleg calea usoara, plecarea, pentru ca este mult mai simplu sa lasi o problema nerezolvata decât sa cauti o solutie echitabila, mai ales în cazul de fata.

Acum, când mintea îmi face în continuu planuri pentru viitor, când deseneaza zeci de schite care vor sfârsi mototolite si aruncate într-un colt al subconstientului, pe biroul constiintei au ramas doua mari planuri de lucru cu abordari total diferite. Întrebarea fundamentala ramâne aceeasi: „Sa încerc sau nu? Am vreo sansa sa schimb ceva sau ar trebui sa dau frâu liber egoismului si sa urmez exemplul tinerilor plecati în Marea Britanie, Olanda sau Danemarca?”.

Gândul unei departari definitive de locurile natale ma îngrozeste, dar iau în calcul posibilitatea efectuarii studiilor în strainatate pentru ca, ulterior, sa ma pot întoarce pentru a schimba ceva. Neobosita constiinta, însa, lucreaza neîncetat si nu se stie când pe biroul ei vor trona alte planuri total diferite de cele care astazi si-au primit atributul de „principale”.