George ROCA: Multumesc mult ca ai aceeptat acest interviu. M-am bucurat cand, intalnindu-ne in spatiul virtual am auzit ca esti din nou la studii in Statele Unite. Te rog mult sa imi povestesti cum a fost drumul tau pana aici. Sa incepem cu Oradea de unde ai plecat… Ce te-a determinat sa pleci la Bucuresti, ce facultate ai facut?
Ioana MOLDOVAN: Ma obligi sa ma intorc inapoi in timp. Inapoi cu 15-16 ani! Complicat exercitiu… Am absolvit Liceul „Gojdu“, generatia 1995. Informatica. Nu ne-am inteles prea bine, informatica si cu mine. M-a obligat sa-mi recunosc limitele de intelegere si la 18 ani nu vrei sa-ti vezi limitele. Mereu m-am imaginat scriind. La 9 ani tineam deja un jurnal si eram destul de serioasa. Parintii nu m-au lasat sa fac jurnalism. Asa ca m-au dus la Drept. Era visul mamei; ea visase sa faca Dreptul si a sfarsit la Stiinte Economice. Am inceput la Facultatea de Drept din Oradea, invinsa. Visam la Bucuresti pentru ca imi parea singurul loc din Romania unde ti se pot intampla lucruri si unde poti intalni Oameni. Intr-o zi de septembrie din 1998, am intalnit acolo un baiat de varsta mea, iar doua saptamani mai tarziu ma si mutam in orasul lui – la Bucuresti. M-am transferat si cu studiile – m-am inscris la Facultatea de Drept a Universitatii Romano-Americane – si am locuit timp de doi ani cu tata, care avea locuinta de serviciu acolo. Mai apoi, mi-am continuat studiile si m-am inscris la teatrologie… Baiatul acela a ramas langa mine vreo 10 ani si apoi a plecat. Eu am ramas cu Bucurestiul… o vreme. Apoi, ca orice femeie singura, am facut schimb: mi-am schimbat Bucurestiul pe altceva. Acest altceva, pentru moment, e Los Angeles. Si nu pare un schimb rau deloc!
George ROCA: Si dupa ce ai terminat facultatea de teatrologie, ai ramas in Bucuresti? De ce?
Ioana MOLDOVAN: Am terminat Sectia de Teatrologie, Management Cultural si Jurnalism Teatral din cadrul Universitatii Nationale de Arta Teatrala si Cinematografica „I.L.Cargiale” Bucuresti, in 2006. In 2008 am terminat cursurile de Master tot acolo si imediat m-am inscris la doctorat. Am ramas in Bucuresti pentru ca acolo erau locurile mele de munca – toate trei – , casa si sotul. Apoi, dupa noiembrie 2007, lucrurile s-au schimbat radical, dar cumva am inteles ca trebuie sa raman in Bucuresti. Pentru meseria mea, Bucuresti este singurul oras din Romania unde ma pot dezvolta, unde am sansa sa vad lucruri noi si de unde pot sa fug repede oriunde in lume.
George ROCA: De ce ti-ai ales acesta meserie… critic de teatru!?
Ioana MOLDOVAN: Cand m-am inscris la examenul de admitere de la Universitatea Nationala de Arta Teatrala si Cinematografica „I.L. Cargiale” Bucuresti, nici nu stiam ca exista critici de teatru. Adica nu facusera parte din lumea mea de pana atunci.
Eram intr-un moment dificil al existentei mele. Un prieten drag se sinucisese – public. Era cu trei ani mai mare decat mine si dintr-o data am avut viziunea sfarsitului, care asteapta in umbra. Nu mi-era frica de sfarsit, dar imi era frica sa nu fi trait fara sa fi inteles ce traisem. Raspunsul l-am gasit la teatru, dupa un spectacol-manifest la Teatrul ACT. Prima reactie a fost sa dau la actorie. De afara, dinspre public, cel mai vizibil lucru din teatru e actorul. M-am inscris la examen, m-am pregatit de una singura si m-am prezentat in fata comisiei. Am luat acea proba eliminatorie, dar Decanul Facultatii de Teatru de atunci (acum este rectorul Universitatii), m-a luat de mana la propriu si m-a dus la Catedra de Teatrologie unde mi-a facut cunostinta cu toata lumea, spunandu-mi ca ar trebui sa incerc si acolo, ca el simte ca acela e locul meu. Sefa comisiei de examene de la Teatrologie era Doamna prof.univ.dr. Michaela Tonitza-Iordache, sotia actorului Stefan Iordache. Domniei sale ii datorez sansa intrarii in aceasta lume noua. Am mers cu examenele in paralel. La actorie am cazut, iar la teatrologie am intrat a treia. Asa a inceput.
Cu fiecare noua carte pe care o citesc inteleg si mai mult importanta criticului de teatru. Criticul de teatru ar trebui sa fie cel mai bine informat om din oras, dar si omul cel mai sincer. Si lucrurile astea nu prea ies, pentru ca daca esti cel mai bine informat, in lumea teatrului nu ai cum sa fii si sincer; iar daca esti sincer, nu inseamna neaparat ca esti si bine informat. Cam asa stau lucrurile, explicate foarte simplu.
George ROCA: Iti multumesc pentru… sinceritate! Stiu ca esti cadru universitar, ca ai facut si mai faci parte din personalul de invatamant al unei catedre din cadrul Universitatii Nationale de Arta Teatrala si Cinematografica „Ion Luca Caragiale” din Bucuresti. Cateva detalii te rog.
Ioana MOLDOVAN: E o mare onoare sa faci parte dintre cei care au sansa sa aiba la ore tinerii cei mai talentati si frumosi din Romania. Dar asta vine cu o foarte mare responsabilitate. In primii doi ani de ucenicie, mi-a fost foarte greu. Sunt un om timid si a vorbi in public nu-mi era la indemana. Toti copiii talentati sunt foarte exigenti si daca nu le dai raspunsuri la intrebarile care-i framanta, daca nu esti convingator, nu-i mai poti stapani.
A trebuit sa invat sa fiu actor. Mi-am stiut mereu textul, ce vroiam sa le spun, dar mi-a luat ceva timp sa pot sa ma simt confortabila in fata lor. E greu sa ai ca public academic tineri artisti. Dar daca inveti sa le vorbesti, sa-i captivezi, sa-i seduci poti fi sigur ca esti orator bun si vei putea vorbi in fata oricui oricand. De fapt nu numai sa vorbesti, dar sa te simti bine in timp ce o faci, sa lasi o impresie buna. Gratie lor, am devenit un om sigur pe mine, am scapat de toate complexele. Si pana la urma am devenit chiar si… putin actor. E minunat cand o sala intreaga te asculta, cand vezi in ochii lor ca ceea ce le spui le raspunde intrebarilor nepuse, dar care ii framanta. Acelea sunt momente magice, din aceeasi categorie ca acelea cand actorul pe scena simte ca-si tine publicul in palme.
George ROCA: Care este parerea ta despre teatrul romanesc din zilele noastre? Crezi ca il sufoca televiziunea? Dar despre conditia teatrelor romanesti din zilele noastre?
Ioana MOLDOVAN: Teatrul romanesc are aceeasi soarta ca intreaga societate romaneasca. A renuntat sa lupte pentru o lume mai buna, mai dreapta. A renuntat sa ofere modele morale. A renuntat sa isi cultive publicul. Exista oaze de rezistenta si daca le stii e ca si cum ai trai intr-o lume perfecta. Numai ca adresa acelor locuri par a fi pagini din carnetelul secret al unui mason. Supararea mare e ca si daca le trambitezi in gura mare, tot nu se aduna lumea. E o discutie lunga aici. Si teatrul romanesc isi are coruptii sai.
Televiziunea nu e un inamic. Cine stie ce inseamna teatrul, va continua sa vina la teatru si va sta rabdator in sala, pana la final, chiar la o piesa proasta. Iar daca este un spectacol extraordinar, va veni sa-l vada iar, cu prietenii, cu familia. Uneori am senzatia ca televiziunea, asa cum e ea in Romania azi, pare sa faca un serviciu teatrului.
Teatrele romanesti sunt locuri din ce in ce mai triste. Poate n-ar trebui sa vorbesc despre asta, pentru ca n-am mai intrat intr-un teatru romanesc de 8 luni. Dar am intrat in multe teatre americane. Civilizatia, limitele si obsesiile unei societati le poti intelege imediat ce ai intrat la teatru! Poate teatrul romanesc imi pare trist pentru ca de cum ii trec pragul, am senzatia ca am venit la un priveghi…
George ROCA: Ai devenit membru al Asociatiei Internationale a Criticilor de Teatru. Ce ne poti spune despre aceasta prestigioasa organizatie?
Ioana MOLDOVAN: Asociatia are ca membri zeci de tari, iar fiecare tara are lista sa de membri. AICT foloseste doua limbi oficiale: franceza si engleza, iar asociatia este afiliata UNESCO. Exista un comitet executiv care se intruneste in fiecare an sa discute chestiunile importante. Se organizeaza congrese tematice. Eu am fost in 2006 la editia in Seul (Coreea de Sud). Atunci se celebrau si 50 de ani de cand AICT functiona. Cu ocazia aceasta s-a inaugurat un premiu mondial acordat de AICT, premiu care se numeste Thalia. Trofeul este opera scenografului roman Dragos Buhagiar, iar sprijinul financiar care vine cu premiul este oferit de Fundatia William Shakespeare din Craiova, condusa de exceptionalul om de teatru Emil Boroghina. Romanii si-au facut simtita prezenta in aceasta prestigioasa organizatie datorita eforturilor doamnei prof.univ.dr. Ludmila Patlanjoglu, Presedinte multi ani a AICT-Sectia Romana si membra in ExCom-ul AICT international.
George ROCA: Devenind doctorand la UNATC, ce tema de studiu ti-ai ales?
Ioana MOLDOVAN: Tema lucrarii mele de doctorat este „Teatrul intr-o societate deschisa“. Ma intereseaza relatia pe care teatrul o are cu globalizarea, cu economia, cum resimt socurile majore din societate, cum reactioneaza la crizele de tot felul. Nu cred ca voi epuiza tema in lucrare. Cred ca doar o sa reusesc sa delimitez teritoriul, iar intreaga mea viata o sa strang probe, citate, cronici, o sa vad spectacole si o sa incerc sa sistematizez, sa trec intr-o formula totul. Ceea ce cred eu e ca teatrul este un foarte fin barometru care prezice schimbarile si miscarile din orice societate, inainte ca acestea sa se produca.
George ROCA: In noiembrie 2006 ai fost unul dintre cei 5 tineri dramaturgi alesi de The Play Company si Institutul Cultural Roman pentru spectacolul „Romania, Kiss Me!“ alcatuit din sase texte scurte montate la 59E59 Theatre din New-York. Cu ce experienta te-ai reintors de acolo? Cum ati fost primiti de publicul american?
Ioana MOLDOVAN: Acel moment a fost hotarator pentru evolutia mea. Textul meu a fost rezultatul unui work-shop de zece zile cu un bursier Fulbright American, doamna Roberta Levitow. Textul, atat in limba romana cat si in engleza, a aparut intr-o carticica, impreuna cu alte cateva texte scurte – toate lucrate in acel atelier in 2004. In vara anului 2006 am primit un email de la cineva de la 59E59 Theater din New-York, in care mi s-a spus ca textul meu a fost ales pentru acel spectacol. N-am crezut. Am printat scrisoarea ca sa pot pipai si sa incep sa cred. La scurt timp am fost contactata de Institutul Cultural Roman pentru formalitati si am inteles ca totul era adevarat.
Intalnirea cu New-Yorkul, cu lumea teatrala de acolo, au fost hotaratoare. N-am vazut niciodata atata profesionalism, atatia oameni care lucreaza cu „the best of their abilities“ ca totul sa iasa bine. A fost un maraton nebun si cand am revenit la Bucuresti, stiam ca ma voi intoarce in America nu peste mult timp… Iata, sunt acum la a doua reintoarcere, de data asta la Los Angeles.
George ROCA: Ai lucrat o perioada ca manager la Teatrul ACT din Bucuresti. Cateva detalii te rog.
Ioana MOLDOVAN: Teatrul ACT a fost o experienta fantastica. Intra tot in planul meu de a vorbi despre teatru, cunoscandu-i toate ungherele. E o experienta despre care cu drag le vorbesc studentilor mei. Am reusit sa fac turnee in strainatate. Pana la venirea mea Teatrul ACT avusese numai o iesire „in afara”. In doi ani am fost la Paris, la Viena si la München. Am adus direct din Universitatea Nationala de Arta Teatrala si Cinematografica „I.L. Caragiale“ doua spectacole ale generatiei 2007 care au facut saltul spre profesionism prin ACT si care au adus teatrului trei nominalizari la premiile UNITER pentru debut: unul in 2008 – care s-a si transformat in premiu, si alte doua nominalizari in 2009. A fost o munca imensa, continua, in conditii grele. Teatrul ACT e intr-un beci imens, fara lumina naturala, asa ca doi ani de zile aproape n-am vazut lumina zilei. Dar consider ca a meritat!
George ROCA: Am citit deseori in Revista 22 articole scrise de tine. Stiu ca faci parte din consiliul editorial si esti titulara (impreuna cu Valentin Dumitrescu) a rubricii „Cronica de teatru”. Ce te-a determinat sa colaborezi cu aceasta prestigioasa „publicatie independenta de analiza politica, sociala si culturala”… dupa cum am citit ca se intituleaza pe frontispiciu?
Ioana MOLDOVAN: Revista 22 are redactia la 50 de metri de Teatrul ACT, pe Calea Victoriei. Am vrut sa scriu si nu stiam unde sa incep. Am cunoscut pe cineva, de varsta mea, care colabora la 22 si mi-am zis: „Daca el poate, oare eu pot?” Am batut la usa si am lasat un plic cu articolele mele publicate in reviste de specialitate. Doua saptamani n-am primit nici un semn de viata. Apoi am fost sunata de doamna Rodica Palade, redactorul-sef. Ne-am intalnit si de atunci tot trimit articole. De cand sunt in America, am indraznit sa scriu si putin politic, dar din perspectiva culturala. Datorez multe Reviste 22. E una dintre constantele din viata mea, de 4 ani incoace.
George ROCA: In urma cu doi ani ai fost din nou in Statele Unite ale Americii beneficiind de o invitatie a Departamentului de Stat pentru „International Visitor Leadership”. Ai putea sa imi dai cateva detalii despre acest proiect?
Ioana MOLDOVAN: Acea bursa de trei saptamani m-a plimbat prin 5 orase americane: Washington, New-York, Miami, New Orleans si Los Angeles. Zi de zi aveam intalniri cu oameni care lucrau in teatru, iar seara aveam bilete la spectacole. Am vazut „Regele Moare“ de Ionesco pe Broadway, cu australianul Geoffrey Rush si americanca Susan Sarandon. Mi-am facut o colectie impresionanta de carti de vizita cu care orice producator de teatru s-ar putea lauda. Am vizitat USC si UCLA si, datorita acestui program, am fost incurajata sa incerc sa si studiez in SUA. Imediat dupa intoarcerea acasa, in aprilie 2009, am aplicat pentru o bursa Fulbright, prima mea universitatea listata fiind USC – University of Southern California din Los Angeles.
George ROCA: Pentru a treia oara in America, de data aceasta pe Coasta de Vest beneficiind de o bursa Fulbright. Cum ai obtinut-o, datorita caror merite? Cat timp vei studia la Los Angeles? Ce studiezi? Ce planuri pentru viitor ai?
Ioana MOLDOVAN: Bursa este o urmare fireasca a bursei IVLP. Intreg procesul de selectie a fost unul lung, care s-a intins pe o durata de un an. Dupa o multime de hartii completate, a urmat un interviu in septembrie 2009, testul TOEFL de limba si apoi am fost declarata candidat alternativ. Mi s-a sugerat sa aplic si pentru 2011/2012, pentru ca nu era sigur ca voi merge. De abia in iunie 2011 mi-a venit acceptul final. Mi-am pus viata in doua valize si am venit la Los Angeles. Bursa dureaza 10 luni, asa ca in iulie 2011 ma intorc la Bucuresti.
Bursa mea este o bursa de cercetator, dar nu m-am putut limita la atat. Am mers la ore de istoria artei, de leadership politic, de antropologie, de jurnalism. Intram in amfiteatre cu zeci de studenti si incercam sa ma bucur de orele exceptionale pe care profesorii de aici, ajutati de multa tehnologie, le tin. Am fost interesata nu numai de ce spun, de informatie, ci si de felul in care spun – felul in care predau. Sper sa fi asimilat suficient astfel incat sa-mi pot inspira si mobiliza studentii, sa-i fac sa creada in fortele lor si sansa lor. Daca vrei, universul lucreaza si pentru tine.
Planurile de viitor, dupa atata deplasare, ar fi sa-mi asez pe hartie o lucrare de doctorat care sa intereseze nu numai pe cei care se ocupa de teatru, ci si pe omul de rand. De fapt ma intereseaza mai mult omul de rand care, dupa ce imi va citi cartea, sa mai dea teatrului o sansa. Si in loc sa mearga la cinema, sa plateasca un bilet la teatru.
A consemnat,
George ROCA
Sydney – Los Angeles
1 martie 2011
Vom fi un popor de oameni dastepti cand toti vom trai ca danezii,norvegienii,suedezii si vom implementa modelul lor impreuna cu,,Grandoarea Cavalerismului,,:
1.Sufletul meu LUI.
2.Viata mea Regelui.
3.Onoarea mie.
Doar asa vom relua istoria de unde au rupt-o altii si vom scapa de balcanismul si fanariotismul
neperformant si ineficient si fara meritocratie.
Daca standardele eticii,esteticii si logicii nu sant identice se instaureaza ignoranta si coruptia,
dezbinarea si pauperitatea.