Caruta cu vise pe drumul stelelor

Avand obarsii in Balsul haiducilor olteni, Marin Trasca scrie precum respira, precum ii curge prin vene, departe de casa, sangele de roman. „Boala” scrisului a fost ursita inca de la nastere, de catre vreddnicele moase ale poporului roman, care l-au scaldat in busuioc, dandu-i puterea slovei. In copilarie prin joaca, amestecand literele forma cuvinte prin care adresa spunea celorlalti ceea ce simtea. Astazi impartaseste sentimentele in vers, intregii lumi. Este mesagerul, pe coarda sensibila a inimii, a frumusetilor ancestrale oltenesti, a apei nemuritoare, a vantului hoinar, a lunii singuratice, a soarelui stralucitor, a pribeagului plecat departe de tara natala, care isi colinda pamantul sfant in rime.
Debutul in poezie l-a avut in anul 1988 la celebra revista „Tribuna”, sub auspiciile Cenaclului literar „Ritmuri” de la Deva, pastorit de Valeriu Bargau. De atunci, a adunat, in zeci de publicati, tot pe atatea poeziii care vibreaza peste timp alaturea cu sufletul geaman al romanului.
Odata cu primii pasi ai libertatii Marin Trasca a imbratisat munca de ziarist, lucrand la mai toate ziarele din Olt, in acelasi timp avand o colaborare si cu Radio Oltenia din Craiova. Editorialele presarate in paginile ziarelor, gandurile usor stilizate ale lumii, construirea civilizatiei post-decembriste, sunt cuprinse in volumul „Singur printre ziaristi”, care a vazut lumina tiparului in anul 2002 la Editura Pro Humanitas. Instantanee, flashuri, lumini, cautari, raspunsuri, semne de intrebare puse de jurnalistul profesionist, oglindite prin lupa scriitorului care croseteaza metafore. Desi traieste in Spania, nu a uitat de tara, de romanism, prin intermediul saptamanalului „Noi in Spania!” promovand arta, frumusetea, clipa de binecuvantare.
In „Caruta cu vise” sunt trairile, iubirile, dorintele, implinirile si aspiratiile ultimilor 20 de ani, care reliefeaza zbuciumul poetului deasupra caruia pluteste …singuratatea, acea stare care, atunci cand se aseaza in ungherul sufletului, te raporteaza la dorul dupa ulitele satului copilariei, unde „mama s-a culcat cu Luna-n ochi” si se trezeste odata cu mangaierea razelor de soare, stamparata de doina dulce, atunci cand “ulita ningea cu amintiri”. Este greu departe de tara, este greu sa porti nestamparatele amintiri, este greu sa nu fi cu ai tai in momentele importante. „Avand nevoie de lumina/ aprinse un Luceafar/ sa-l aiba de sarbatori”, ca o mangaiere a inimii pe care lacata strainatatii n-o mai poate stapani. Atunci cand zalele se rup salta de bucurie versul, poetul fiind in transa creatiei: “ Sunt un cobai/ Al paginilor nescrise,/ Carora li se fura/ Nisipul din clepsidra”. Timpul incremeneste spre nemurire, limbile ceasului se opresc, iar cartea devine stapana meleagului celest.
Daca ar fi sa raspund la intrebarea poetului “Cate lacrimi ar incapea intr-o caruta/ Cu sare?”, as spune ca tot atatea cata bucurie incape in versul neprihanit de durerea neimplinirii, tot atatea cata vapaie emana Lumina Lumii prin darul si harul ce s-au pogorat asupra lui Marin Trasca.
A fi poet este , fara doar si poate, ochiul care soarbe profunzimea ideii adaptand-o in timp si spatiu. Reflexia gandirii separa farama de ostilitate si puzderie de imagini se deruleaza in mintea artistului. Uneori, scandalizat de duplicitatea firii umane sau de zgomotul unui ras ironic, isi incruciseaza mainile cu un vag sentiment al pierderii, al goliciunii: “Imaginea lui/ Cu genunchii indoiti/ Si mainile/ In patru ganduri,/ Ar trebui sa fie asezata/ La poarta fiecarui Rai”. Apreciezi valoarea deosebita a omului ce imortalizeaza imaginea ideii in cateva cuvinte insirate cu dibacie in randuri suprapuse: “Puterea cuvantului mai poate despica lumea,/ Doar cand este spus in doi peri./ Poetul scrie ce nu vede,/ Dar este!”. Spre nemurire…
” Nimeni nu mai are timp/ Nici macar sa fie!” pare sa spuna ultimul vers dintr-un poem, inainte ca tu sa-ti dai seama ca mintea va deschide ochiului tau imaginea vie a cuvintelor. Poetul, descatusat parca de orice constrangeri, se dedica libertatii si magiei cuvantului. Marturiseste in poezie sentimentul durerii sau al frustrarii intemnitat cu buna stiinta de zbuciumul unui suflet insetat.
Poezia este o gradina botanica cu o splendoare stranie. Soaptele ei iti gadila sufletul sibilinic ca cantecul de sirena. Iti da senzatia ca plutesti pe valurile adevarului ce produce o stare de nostalgie extraordinar de placuta:” Daca mai canta si cucul,/ Am certitudinea ca/ Adevarul imi apartine”. Strafundurile sufletului se incarca de energie si parca inima iti bate in cadentele ceasului cu cuc, sau ale pasarii de acolo de la acasa.
Pendularea intre cer si pamant a spiritului poetic, atitudinea de razvratire si orgoliu sau de adancire in sine, este cautarea de innoire a ceea ce ne inconjoara: “Rezolva aceste legi, / Doamne,/ Apoi da comanda lumii sa ma nasca!” sau: „Dorul de a redeveni Om/ Mai tine pamantul pe umeri”..
Aflat in cautarea “rostului poetic”, alege calea dialogului: un timp al Prezentei, al instituirii, constituirii si reconstituirii expunerii, adecvat unui plan care vizeaza un scop conturat pe masura asigurarii intre tepusele celor mai potrivite intrebari pe care poate sa si le puna Fiinta: “Sa nu impiedic lumea la mers,/ Pana si somnul il am ghemuit”. Poetul aluneca in lumea conexiunilor (din cele existente, in cele posibile) pentru a gasi un model, o paradigma operationala a fiintei, capabila de o schema ontologic-topologica: “In lumea noastra stramta,/ Cea fara de spatiu,/ Iubirea nu se mai iubeste”.
Nasterea operei e o relatie mediata de Poet – subiectul, conceptul unei actiuni si morfologii divine: lui i se reveleaza, el gaseste “ferestre” si “pe calea astfel luminata” aglutineaza cuvintele rigide si elastice, pina izbuteste sa le aduca la un maximum de “imitare” a precuvintelor, a vibratiei lor proprii”. Ca si in cazul muzicii, aici trebuie sa cante golul, tacerea dintre cuvinte, ca si culorile pe o panza, cuvintele trebuie sa inceteze de a mai fi identic cu sine, incepand sa fie.
Pe drumul dorului singuratatea vine, asa ca atunci “Cand nu are cine sa-ti dea”buna ziua”,/ Nu te bucura”, pentru ca departarea de cuibul natal, in cautarea idealului are si un revers al medaliei: „ Libertate,/ Ce dor mi-a fost de tine!/ Vorbesc,/ Dar simt ca nu ma aud!”. Intr-o vreme in care „ Iuda ne plange de mila”, in care destinul strainului este: „ de-a colinda prin lume fara sat,/ rostul de a plange/ la rasaritul soarelui/ si de a visa/ la scapatatul lui”!, poetul trece puntea pentru a numara statuile “Azvarlite in haos/ De neintelegearea mostenita/ La Facerea Lumii”, in cautarea salcamului care ”mai poarta pe umeri/ Povara unei lumi pierduta-ntr-un colind/ Al colacilor/ Aburiti de ochii mamei/ In diminetile de Ajun”.
Citind cartea veti auzi „tropote de cai inhamati/ La o caruta cu vise”.
Cu credinta din ce in ce mai puternica in Divinul Creator, cel care a facut Cerul, Pamantul, Apele si…Cuvantul. Care era de la El si El era Cuvantul…