By Mihaela Dordea
Mozart si Salieri…Inocenta si pacat. Ispasire…
De secole, milenii chiar, crestinismul isi sustine teoria despre pacat, cea cu oaia ratacita si rascumpararea prin penitenta. Cu siguranta, este o metoda evoluata fata de modul pagan de a simti, a practica si mai ales a sanctiona pacatul. Ma intreb daca nu cumva, practicile exterioare impuse de penitenta crestina gen matanii, rugaciuni, post, nu ofera acestei operatiuni un aer de contract, de „do ut des”, un fel de targ , de aranjament formal. Sigur, exista si aici remuscare si parere de rau, altfel ele nu ar avea nici loc si nici rost. 
Totusi, penitenta reala, cea care se naste din constiinta ca ai gresit, ca ai savarsit un pacat fata de lume, fata de tine insuti, este chinul tantalic de a rabda. Astfel de „plati” nu sunt nici catalogate, nici tarifate in coduri. Rascumparam suferind. Noi, in noi, cu noi, pentru noi insine.
Suferinta rascumpararii nu are limite prestabilite. Sorocul ispasirii nu este ca in canoanele crestine, implinirea unui anume stoc de actiuni, catehisme legiferate si tarifate, nu! Termenul este cu totul altul! Durata genului de ispasire launtrica poate fi de o zi, o luna, un an sau o viata. Pentru ca niciodata nu putem sti cand vine acel moment in care cel ce stie care e vina si cata,  iarta.
In lista martiriurilor posibile, acest tip de ispasire este cel mai dramatic si da, cel mai nobil.
Iata cu ce ne intalnim in spectacolul prezentat de Studioul Experimental de Opera si Balet „Ludovic Spiess” din cadrul Operei Nationala Bucuresti, in colaborare cu Fundatia Ileana Mustatza, pe textul lui Peter Schaffer, „ AMADEUS”, in regia unui tanar artist care a impresionat prin viziunea patrunzatoare in sufletul si mintea umana, atat de intortocheate, Marcel Top.
Se vorbeste despre un destin necrutator al lui Mozart. Despre o viata franta prea devreme in conditii pe care nu le vom elucida poate niciodata.
Drama  insa nu se consuma aici si acum, la moartea compozitorului. Drama incepe odata cu primele sale compozitii ascultate de Salieri, compozitor care poate, desi ii este greu, sa recunoasca valoarea tanarului sau confrate, dar se lupta cu tentatia de a-l distruge. Si o face treptat, treptat. Cel putin asa spun gurile rele ale vremii. Drama insa va ajunge la apogeu dupa ce Mozart nu va mai fi. Pura geometrie emotionala, generatoare de sensuri morale.
Moartea e prin natura ei ceva senzational, in comparatie cu cotidianul vietii obisnuite. Salieri reuseste o inversare categorica de situatii. Ceea ce se intampla cu el dupa ce se consuma moartea lui Mozart devine cu adevarat senzational. Efortul de a trece, de a supravietui, macinat de spaime si rataciri , de lupta launtrica, cu tine insuti pentru o ispasire numai de tine stiuta, devine un efort moral de fiecare clipa, un efort dramatic, senzational. Si Marius Bodochi, exprima toate aceste stari, intr-o evolutie de exceptie, facand un Salieri dramatic, ironic, inspaimantat, pierdut uneori in cautarea unui raspuns…Oare il va gasi vreodata?
In Amadeus avem de-aface cu un Salieri hartuit de indoieli, de disperare, in anumite momente, dar dureros de constient de neputinta sa ca individ in fata evidentei, si chiar, gandeste el, ca artist.
Marius ne dezvaluie noua, spectatorii sai, un Salieri care pune in discutie anumite indoieli, anumite spaime, dar si o luciditate speciala, si mai ales, face ca noi sa vedem nu doar o constiinta impovarata cat si, sau mai ales, o anume maretie.
Marius Bodochi este unul dintre putinii, rarii actori care au forta sa exprime cu atata eleganta un astfel de personaj. El reuseste sa evoce plastic si dramatic epoca, eroul si destinul sau in pofida unei opere care incearca sa prinda intr-o frantura de timp vasta structura simfonica a unei vieti, a unui suflet. As spune despre Marius Bodochi ca este un artist, un creator al imaginii din toate unghiurile ei, psihologic, pana la identificare fizica, prin puterea de expresie, prin nuantele subtile pe care numai un mare artist le sesizeaza la un personaj de factura lui Salieri.
Dincolo de regalul oferit de Marius Bodochi, in Amadeus avem muzica. Muzica de calitate. Mozart si da, Salieri.
Solistii Operei Nationale Simonida Lutescu, Mihaela Ispan, Vasile Chisiu, Marius Bolos acompaniati de un grup de muzicieni din orchestra operei, avand ca dirijor pe Ciprian Teodorascu, unul dintre cei mai distinsi dirijori ai ONB, in regia muzicala a lui Dan Ardelean, creeaza o atmosfera cu efecte lirice de mare calibru in cadrul acestui spectacol complet si complex.
Si, da, Marius Bodochi are veleitati lirice si el, cantand o arie.
Mozart. Un personaj care schimba putin atmosfera, aducand o pata de culoare,  as spune, o anume relaxare tensiunii din scena, in ciuda finalului necrutator, Mozart este interpretat de un tanar actor, care se straduieste sa sustina partitura alaturi de titan, Marius Bodochi, si , lauda lui, reuseste sa ne convinga ca este un actor plin de pasiune, cu talent, si mai ales cu pofta de joc, si da, de ce nu, de joaca, Razvan Oprea.
Atmosfera de epoca, cu usoare aluzii la burlesc, este creata de costumele create de Anca Cernea si realizate de Romanita Iovan.
Decorul simplu, dar cuprinzator, un decor care nu incarca scena si nu incurca povestea, este semnat de Daniel Divrician.
Spectacolul este unul dintre cele pe care le tii minte, cu care pleci acasa, si despre care ai tendinta sa vorbesti multa vreme dupa ce l-ai vazut. Impresionant din punct de vedere regizoral, Amadeus incepe in foaierul Operei , loc cu adanci semnificatii lirice, apoi Salieri ne invita sus, ca sa nu ramana singur , prada temerilor de o viata, epuizat de intrebarea la care nu va afla niciodata raspunsul: oare are vreun amestec in moartea lui Mozart?
Chiar asa: are?….