Month: August 2009

"Replici" de atunci si de acum, intr-un dialog cu Lucky Marinescu, artist liric

On By nelursIn Europe, Family, Interview, literature, Media, RomaniaLeave a comment

luckyLucky Marinescu apartine unei generatii de artisti ce a ramas ca un reper pentru teatrul liric romanesc. Calitatile vocale excelente, talentul, pregatirea temeinica, dar si fizicul agreabil au ajutat-o pe aceasta sa ajunga foarte repede, o stea pe firmamentul muzicii noastre usoare. Oamenii se obisnuisera cu vocea ei si o ascultau de fiecare data, cu aceeasi placere. Devenise pentru foarte multi, artista preferata si facea o impresie buna asupra publicului.

Lucky Marinescu s-a nascut pe 12 iulie 1934, la Cahul, in Republica Moldova. Este absolventa a Conservatorului Gheorghe Dima, din Cluj. De altfel, toata copilaria si tineretea ei prind forma si se deruleaza, in acest oras. De primii ani de viata, pe artista o leaga amintiri de neuitat. Ii placeau patinajul, echitatia, dansul, dar mai ales, isi dorea inca de pe atunci, sa devina vedeta. Nu o data, aceasta isi improviza din te miri ce, un microfon si ii incanta pe toti cu vocea ei. Cei care au sprijinit-o, au inteles-o si au ajutat-o pe Lucky Marinescu sa isi vada visul cu ochii, au fost bunicii si parintii, care nu au precupetit nimic pentru ca intr-o zi, copilul lor drag sa isi implineasca nazuintele. In prezent, Lucky Marinescu locuieste in Bucuresti. Are un fiu, Laurentiu, care a mostenit pasiunea pentru muzica a mamei sale. Continue reading “"Replici" de atunci si de acum, intr-un dialog cu Lucky Marinescu, artist liric” →

Bowling-ul romanesc la primul Campionat Mondial, in Las Vegas

On By nelursIn Europe, News, Romania, YouthLeave a comment

by Laurentiu Fulga
Sydney, Australia

bowlingFederatia Romana de Popice – Bowling este o structura sportiva de interes national constituita prin asocierea cluburilor sportive si asociatiilor de popice si bowling, fiind singura autorizata sa desfasoare, sa organizeze si sa controleze activitatile de popice si bowling din Romania. www.popice-bowling.ro
Bowling-ul in Romania este un sport nou ce abia acum incearca sa-si gasesca un culoar in miscarea sportiva romaneasca. Avand legitimati in prezent doar 20 de fete si 160 de baieti, bowling-ul romanesc se confrunta cu un buget extrem de limitat.
Din acest motiv si deplasarea lotului national de fete la Campionatul Mondial din Las Vegas, in perioada 23 iulie ? 3 august 2009, a fost sponsorizata de NIRO Group, gratie implicarii dnei Elena Pana, sprijin fara de care lotul ar fi ramas acasa, deoarece federatia nu oferea banii necesari acestei deplasari. Continue reading “Bowling-ul romanesc la primul Campionat Mondial, in Las Vegas” →

Ultimul cuvant al Lui Dumnezeu

On By nelursIn Biblia, Credinta, Educatie, Inviere, MantuireLeave a comment

“Dupa ce a vorbit in vechime, parintilor nostri, in multe feluri si multe chipuri, Dumnezeu, la sfarsitul acestor zile, ne-a vorbit prin Fiul.”- Evrei 1.1-2

king_james_bibleMarele critic literar George Calinescu a spus si urmatoarele cuvinte:
“Daca Sadoveanu e rapsodul literaturii romane moderne, Rebreanu e romancierul ei.”

Asadar, romancierul  genial LIVIU REBREANU [1885-1944], muncind cu tenacitatea târanului ardelean de pe Somesul Mare a daltuit in litere personaje puternice si memorabile, romane nepereche, cum sunt: Ion, Rascoala, Padurea spanzuratilor, Ciuleandra, care au fost si ecranizate cu succes.

Popasurile lui Liviu Rebreanu in locurile unde a copilarit, apoi acelea in care a trudit la opera sa, s-au materializat in câteva “Case Memoriale”. Prima, la Nasaud, in vechea casa a parintilor sai. Tatal, invatatorul Vasile Rebreanu si mama, Ludovica, o femeie harnica si mare iubitoare de teatru, in tinerete, mama a 14 copii, i-au indrumat pasii spre invatatura. Liviu e primul lor copil. A doua “Casa memoriala”, e in Maieru-judetul Bistrita-Nasaud, localitate unde invatatorul Rebreanu lucra in acea vreme (1888-1895).

“ In Maieru am trait cele mai frumoase si mai fericite zile ale vietii mele. Pana ce, cand sa implinesc zece ani, a trebuit sa merg la Nasaud, la liceu. “ – scria prozatorul.

In 1959, tânarul profesor din Maieru, Sever Ursa, inflacarat iubitor al operei si scriitorului Liviu Rebreanu, dar si al lui Vasile Rebreanu (culegator de folclor, de datine si obiceiuri poporale romanesti), organizeaza un mic muzeu în sala de intrare a scolii, apoi, in anii ‘70, un important muzeu in intreaga cladire cu etaj a Casei muzeu, unde se gasesc peste 300 de obiecte de muzeu din vremea aceea, dar si multe lucruri care au apartinut scriitorului.

De curând, am vizitat “Casa muzeu” din Maieru. Ghidul, nimeni altul decât bravul profesor Sever Ursa, mic de statura, acum cu parul alb-bogat, atragea atentia prin verva de actor si spiritul mereu proaspat in care insira cu maiestrie informatii precise, presarate cu abilitate, astfel ca auditorul sa-l urmeze cu atentie, peste tot.

Muzeografii din Nasaud si Maieru au mentionat ca importanta ora exacta a trecerii in nefiinta a marelui romancier, 2.13 a zilei de 1 septembrie 1944, precizând ca Rebreanu scria numai noaptea, pâna la cinci sase pagini, alteori deloc, si, consuma exagerat de multe cafele, 10… 15, si multe tigari, 40… 60, pe zi, obicei care i-a grabit sfârsitul, inregistrând o boala grava la plamâni. Cuprins de boala, Liviu Rebreanu se retrage din Bucuresti la Valea Mare, judetul Arges, inca din 4 aprilie 1944. Flacara geniului rebrenian s-a stins, cum am mai spus, la 1 septembrie 1944, la ora 2.13, in casa spatioasa din Valea Mare unde adesea se regasea impreuna cu sotia sa Fanny. Aici scrie o parte importanta din opera sa, in cea de a treia Casa Memoriala. Cea de a patra “Casa memoriala” constituindu-se in apartamentul cumparat in 1934 in Bucuresti, pentru fiica lor Puia Florica, lânga Palatul Cotroceni.

Debutul propriu-zis l-a avut in Ungaria, in limba maghiara, dar scria la fel de bine si germana, limbi pe care in acea vreme le stapânea mai bine, deoarece, dupa clasele gimnaziale urmate in Nasaud si Bistrita, a urmat “Scoala reala superioara de honvezi din Sopron”-(1900-1903) si Academia militara “Ludoviceum” din Budapesta(1906-1908). De altfel, in perioada1908-1909, a lucrat in garnizoana din Gyula ca sublocotenent.

Dupa ce in România devenise celebru, intr-unul din interviurile sale din 1927, Rebreanu marturiseste:

“Pe cand eram in clasa a opta s-a intamplat marele eveniment de a-mi vedea tiparita o schita intr-o revista din Budapesta. [ … ] Intr-o buna zi mi-am dat seama de hibriditatea acestei literaturi internationale. As zice c-a fost, daca mi s-ar ierta prezumtiozitatea, mica mea criza pe drumul Damascului, cand am simtit ca, in tot ce scrisesem pana atunci, imi lipsise pamantul sub picioare. M-am intors si am pornit din nou pe o cale mai spinoasa, mai modesta si mai lunga, pe care totusi ma miscam mai cu drag.”

Profesorul Sever Ursa a captat in intregime atentia noastra, indeosebi in momentul in care a comunicat care a fost ultimul cuvânt al scriitorului Liviu Rebreanu pentru cei dragi – la data de 1 septembrie 1944:

“Sa nu se rupa crucea familiei!”

Cei dragi formau familia sa. Sotia sa, Fanny, de profesie actrita, fiica, Puia-Florica si sotul acesteia.

Descifrand mesajul, batrânul profesor a spus ca Rebreanu dorea ca familia sa ramâna unita. Familia sa nu renunte la cruce, sa lupte impreuna contra furtunilor vietii care vor sa rupa unitatea familiei.

Ce iubesti mai mult, doresti sa ramâna intreg, sa nu se rupa, sa nu se farâmiteze.

Aceasta dorinta L-a animat si pe Domnul Isus Cristos, in drumul Sau hotarat spre Cruce: urmasii Lui sa fie una, uniti, in Dumnezeu.

“ Ma rog ca toti sa fie una, cum Tu, Tata, esti in Mine, si Eu in Tine; ca, si ei sa fie una in noi, pentru ca lumea sa creada ca Tu M-ai trimis.”- Ioan 17.21

Multi oameni mari au cautat sa vada care a fost ultima vorbire a Lui Dumnezeu pentru noi, oamenii. Care a fost ultimul Lui Cuvânt. Apostolii Domnului au scris despre aceasta.

Acest cuvant il gasim in Epistola catre Evrei, dar il vom descifra putin mai tarziu.
Tot in aceasta epistola, autorul, Duhul Sfânt al Lui Dumnezeu, ne dezvaluie un fapt extraordinar:

“Cuvântul lui Dumnezeu este viu si lucrator, mai teietor decat orice sabie cu doua taisuri: patrunde pâna acolo ca desparte sufletul si duhul, incheieturile si maduva, judeca simtirile si gândurile inimii“

Ati observat, nu-i asa, ca oamenii intelepti vorbesc cu mare greutate, cu chibzuinta, rar, fara graba. Acest obicei il are  Creatorul nostru, Atotputernicul Dumnezeu, dupa cum gasim in Cuvântul Sau.

“Tânarul Samuel slujea Domnului inaintea lui Eli. Cuvântul Domnului era rar in vremea aceea, si vedeniile nu erau dese.” (1 Samuel 3.1).

Cei care cunosc cartea “1 Samuel”, stiu ca preotul Eli nu avea o inima predata in intregime in slujba Domnului. Preotul Eli nu s-a straduit ca toata energia si destoinicia sa-i fie indreptata in implinirea rânduielii lasate de Domnul, prin Moise. Si consecinta dureroasa a fost ca “Cuvântul Domnului era rar in vremea aceea, si vedeniile nu erau dese.”

Nu exista zi, poate secunde, in care cineva sa nu se intrebe de ce tace Dumnezeu. De ce Dumnezeu ingaduie sa se intâmple cutare sau cutare lucru. De ce nu intervine prin autoritatea si bunatatea Sa proverbiala in a opri groaznicele intâmplari pe care le auzim la tot pasul.

Pastorul german Busch, povesteste, in una din conferintele sale dinainte de 1966, cum in vremea hitlerista, pe strada, a intâlnit pe un baiat de 16 ani cu care se cunostea. Acesta, foarte tulburat si zguduit, i-a marturisit pastorului: ”M-au dus cu forta la spital si m-au facut steril, pentru ca mama e evreica. Si când am venit acasa, parintii mei fusesera ridicati”. Nu i-a mai revazut niciodata. Tatal, dus la inchisoare, mama, dusa in lagarul de concentrare si exterminare din Auschwitz. Pastorul l-a ajutat sa ajunga in Olanda si de acolo in America.

Milioane de oameni au avut intâmplari asemanatoare in Germania acelor ani, ca si in alte tari. Se putea auzi mereu: ”Mi s-a intamplat asta si asta, pentru ca sunt evreu, sau pentru ca nu sunt german. Pe cei din familia mea nu i-am mai vazut niciodata”. Atunci apare intrebarea: “Si Dumnezeu?” “Unde-i Dumnezeu?” “De ce tace Dumnezeu?”

DE CE TACE DUMNEZEU?
La stirile de la ora 5.00 p.m., un post TVdin România  transmite zilnic o duzina de intâmplari groaznice, ucideri din te miri ce motive, accidente rutiere sau alte catastrofe la care omul devine victima neajutorata. Mame ramase fara copii, copii ramasi fara parinti, infirmitati si boli incurabile. Iar Dumnezeu tace. De ce tace? De ce tace El la toate aceste lucruri groaznice?   “Poate ca nu exista nici un Dumnezeu?! Poate ca cerul e gol?! Poate ca ateismul e totusi adevarat?!”

Insa, cui îi vin aceste gânduri trebuie sa se infioare. Caci daca ar fi asa, daca n-ar exista un Dumnezeu adevarat, atunci ar fi ceva ingrozitor. Atunci noi oamenii – noi fiarele – am fi lasati singuri. Atunci am fi ca niste copii rataciti, care nu mai gasesc drumul spre casa. Sa nu existe Dumnezeu? Atunci ar fi groaznic! Cand oamenii zic “Sunt ateu!” sau ca “Nu exista Dumnezeu!”. Nimic deasupra noastra! Lsati singuri! Singuri unii cu altii! Nimic mai groaznic! Romanii aveau un proverb: “Homo homini lupus”- “Omul este un lup pentru celalalt”- groaznic!

Si pentru ca se pune atât de des aceasta intrebare, “De ce tace Dumnezeu?” Sa vedem de ce.

Sa constatam cu totii, ca, Dumnezeu nu e ca un decan de universitate, sau ca un mare episcop, deasupra multora. Daca pe Dumnezeul l-am intelege ca pe un decan sau ca pe un episcop, n-ar fi cu nimic mai presus decât acestia. Pe ei îi putem inelege, insa acela n-ar fi Dumnezeu, daca l-as intelege.

“Caci gandurile Mele nu sunt gandurile voastre, si caile voastre nu sunt caile Mele, zice Domnul.” (Isaia 55.8).

E clar. Pastorul german atrage atentia ca intrebarea e pusa complet gresit, “De ce tace Dumnezeu?”, e invers pusa pe rol, nu in desfasurarea normala.  Ca si cum pe scaunul judecatorului dintr-un tribunal ar sta doamna Schulze sau pastoral Busch iar pe banca acuzatilor Dumnezeu. Iar Dumnezeu este luat la rost: “Inculpat Dumnezeu, cum de poti sa ingadui toate acestea? De ce taci? Oare nu e treaba ta sa ne ocrotesti? Oare nu trebuie sa fii la dispozitia dorintelor noastre?” Dar trebuie sa intelegem foarte clar: un Dumnezeu care ne-ar lasa sa sedem pe scaunul de judecator si S-ar lasa asezat pe banca acuzatilor, n-ar mai fi Dumnezeu!

Unii se inchina la icoane, nu trec fara sa-si faca cruce prin anumite locuri “sfinte”, dar nu uita sa si injure in diverse situatii cand sunt suparati, chiar si pe Dumnezeu, aceleasi personae care in alte ocazii se inchina si-si fac cruce. Ma intristez de aceasta situatie, dar nu ma tem de acesti dumnezei, care sunt intotdeauna muti, deoarece sunt creati de om, de mâna lor, sau de inchipuirea si imaginatia lor!

Unii, in disperarea lor si in nestiinta lor, spun: ‘Dupa ce voi muri, desi nu cred ca exista Dumnezeu, dar daca exista, ma voi duce inaintea Lui sa-I strig in fata, “Cum ai permis sa moara in razboi, accidente, catastofe, atatia oameni? Cum ai permis sa moara atatia copii de foame? De ce ai permis ca oamenii sa fie chinuiti de boala si sa moara?” Jos cu tine! Sterge-o! ‘ Da, putem spune, jos cu un asemenea dumnezeu!

Ascultati! Dumnezeul inaintea caruia ai putea sa mergi astfel si sa-i spui ce s-a zis mai inainte, care se lasa tras la raspundere, tu ca judecator si el ca acuzat – acela exista numai in imaginatia unor oameni nestiutori. Acelora putem sa le spunem: “Jos cu acest dumnezeu! Jos cu acest dumnezeu prost, pe care si l-a construit epoca noastra, pe care-l putem acuza, sa-l dam deoparte sau readuce inapoi la nevoie! Sa stiti, dumnezeul acela nu exista!

Dar vreau sa va spun, ce exista: Exista un alt Dumnezeu adevarat. Inaintea Lui vei sta ca acuzat si nu vei putea deloc sa deschizi gura cand te va intreba: “De ce nu M-ai cinstit? “De ce nu M-ai chemat? De ce ai trait in necuratie? “De ce ai mintit? “De ce ai urat pe altii? “ De ce …?” Asa vei fi intrebat. Atunci vorba ti se va opri in gât. Dintr-o mie de intrebari, nu vei putea raspunde la nici una! Nu exista nici un dumnezeu caruia sa-i poti spune “Jos cu tine!”. Ci exista un Dumnezeu sfant, adevarat, care El ne-ar putea spune odata: “Jos cu tine!”.

Deci, daca auzim pe cineva reprosând lui Dumnezeu: “Cum poate Dumnezeu sa permita toate aceste lucruri? De ce tace Dumnezeu?”, atunci le puteti spune: “ Acela ar fi un dumnezeu prost si infumurat, acela pe care l-am putea noi acuza! Exista numai un Dumnezeu sfânt si Atotputernic, care ne acuza pe noi, pe voi si pe mine!”

Ati pazit poruncile Lui Dumnezeu? Ce va inchipuiti atunci? Dumnezeu ia in serios poruncile Lui. Noi suntem acuzati, si nu El!
Da, Dumnezeu tace deseori. Si tacerea Sa e cea mai teribila judecata asupra noastra. Sunt convins ca e asa cum spune Biblia: exista iad. Iadul va fi cand Dumnezeu nu mai are nimic de spus omului. Atunci , cel care nu-L cheama acum, pana mai e har, poate sa-L cheme, sa-L strige, sa-L roage. El nu va mai raspunde. Dostoievski scrie undeva ca iadul e locul spre care Dumnezeu nu se mai uita” si unde , am scapat definitiv de El, unde suntem intr-adevar parasiti de Dumnezeu. Da, tacerea Lui Dumnezeu, e judecata Sa! Cu asta incepe iadul de aici, ca tace Dumnezeu.

Biblia vorbeste cum, impotriva rautatii si depravarii grosolane a oamenilor din Sodoma si Gomora, Dumnezeu, dupa ce, la rugamintea lui Avraam, l-a scos de acolo pe neprihanitul Lot care-si chinuia sufletul, a lovit cu foc si cu pucioasa aceste localitati, si, in cele din urma, le-a sters de pe fata pamantului. Atunci, e posibil, ca oamenii, când afara ploua cu foc si cu puciasa, sa inceapa sa strige cu mainile ridicate, catre “bunul Dumnezeu”, catre “Dumnezeu dragutul”, la inceput mai timid, apoi tot mai tare, tot mai cu adresa si continut:

“Doamne, fie-ti mila! Am pacatuit! Te-am dispretuit! Dar opreste totusi prapadul! Tu esti totusi ‘bunul Dumnezeu! ‘, esti totusi indurator, ca un tata! Dumnezeule, fie-ti mila!”
Apoi bratele le-au cazut jos, si au strans pumnul: “Dumnezeule, de ce taci?” Si tacerea a ramas tacere! Puteau de-acum sa blesteme sau sa se roage, Dumnezeu nu mai raspundea.

Exista o granita, pe care un om, niste oameni sau un oras sau un popor o poate trece, o granita a indiferentei fata de Dumnezeul cel viu. De aici incolo Dumnzeu nu mai asculta sau nu mai raspunde. De aici puteti sa va rugati sau sa blestemati, El nu mai raspunde. Tacerea de peste Sodoma, era judecata Sa. Dumnezeu nu mai avea nimic sa le spuna.

http://www.youtube.com/watch?v=HL2rZRmwwAY&NR=1

“Si acum, fiindca ati facut toate aceste fapte, zice Domnul, fiindca v-am vorbit dis-de-dimineata, si n-ati ascultat, fiindca v-am chemat si n-ati raspuns, voi face [ … ] intocmai cum am facut lui Silo.”- Ieremia 7.13-14

Tacerea Lui Dumnezeu, nu odata a prevestit o grozava pedeapsa.

“Pocaieste-te dar. Altfel, voi veni la tine curand, si Ma voi razboi cu tine cu sabia gurii Mele.”- Apocalipsa 2.16

Vorbind unei familii de pensionari, am adus vorba despre pocainta, despre pacat, despre Cuvântul lui Dumnezeu. Doamna, mi-a spus: “Ei, uite ce e, toate ca toate, dar nu cred ca mi-ar putea demonstra cineva ca am pacat!”. “ De ce sa ma pocaiesc?”. “Nu inteleg de ce trebuie sa ma pocaiesc.” Zic: “aceasta e mai usor s-o explic!” Dar n-am reusit, n-a primit cuvantul, ca omul se naste in pacat, cum zice David, ca in pacat m-a zamislit mama mea. (“Iata ca sunt nascut in nelegiuire, si in pacat m-a zamislit mama mea.”, Ps. 51.5).

Am spus, vezi, copiii mici, nimeni nu-i invata sa minta, iar ei mint de mici, microbul minciunii e sadit din nastere in copil. Au sarit ca arsi, amandoi, nici vorba sa creada, sau sa fie de acord cu asa ceva. “Nepoata noastra de 6 ani” , ziceau ei, “departe de a fi contaminata de minciuna. Ea nu minte!” Am incercat sa spun, la ea, se observa mai greu, sunt unii pe care Dumnezu i-a creat mai cu har. Degeaba! N-au primit, au contestat.
De fapt Biblia spune  ca Duhul Sfant va dovedi lumea vinovata in ce priveste pacatul, judecata si neprihanirea (Ioan 14.8).  Nu omul, ci Duhul Sfant va dovedi omului ceea ce trebuie sa dovedeasca. Numai omul sa vrea sa primeasca cercetarea Duhului! Doamne ajuta! Doamne da izbanda!

Se stie ca, mai intai, cu mult inaintea lui L.Rebreanu, a fost un drum al Damascului pe care calatorea prigonind crestinii, apostolul Pavel, cand, deodata a stralucit o lumina din cer in jurul lui. Pavel a cazut la pamant, si a auzit un glas, care-i zicea: “Saule, Saule, pentru ce Ma prigonesti?” “Cine esti Tu, Doamne?” a raspuns el. Si Domnul a zis: “Eu sunt Isus, pe care-L prigonesti”. Pavel, tremurand si plin de frica, a zis: “Doamne, ce vrei sa fac?” Pavel, a ascultat de Domnul, a devenit copilul lui Dumnezeu, devenind unul din cei mai faimosi apostoli ai Domnului!.

Se stie, nu-i asa, ca si pentru Fiul Risipitor a fost o zi cand si-a revenit din betia placerilor de o clipa ale pacatului, dar si din durerea lipsurilor de care suferea departe de casa tatalui, unde era belsug de hrana. Si s-a intors acasa. Si a zis: “Tata, am pacatuit impotriva cerului si impotriva ta” Tatal l-a vazut de departe, i-a iesit in intampinare. Fiul spune: ”Tata, am pacatuit!” Atunci tatal il ia in brate, il strange la piept cu drag, si striga: “Aduceti cea mai buna haina, puneti-i un inel in deget si incaltaminte in picioare!”

Cand se afla departe, nu mai auzea glasului tatalui. Dar acum il aude din nou. Daca nu auzi glasul tatalui, inseamna ca te-ai departat prea mult de El! Trebuie sa te intorci numaidecat!

CARE E ULTIMUL CUVANT AL LUI DUMNEZEU?

“Dupa ce a vorbit in vechime, parintilor nostri, in multe feluri si multe chipuri, Dumnezeu, la sfarsitul acestor zile, ne-a vorbit prin Fiul.”- Evrei 1.1-2

Stiti cine este Fiul? Este Fiul lui Dumnezeu. Acesta este Isus. Acest Isus este, cum a fost numit, Cuvantul lui Dumnezeu devenit Om.

“Cuvantul S-a facut trup si a locuit printre noi”. (Ioan 1.14).

Cand rostim un cuvant, s-a si dus, ca rasuflarea noastra din acel moment. Dumnezeu a lasat ca un cuvant al Sau sa devina trup, in Isus. Isus e ultimul cuvant al lui Dumnezeu!

V-ati prins? V-ati prins cum sta treaba? Ultimul cuvant al celui care a fost marele romancier Liviu Rebreanu, e ffff important pentru familia sa si pentru natiune, deoarece cand l-a rostit era directorul Teatrului National din Bucuresti si era membru al Academiei Romane . Era si romancierul literaturii romane, cum spusese Calinescu.

Dar, cu cat mai important si demn de a-I acorda toata gloria cuvenita, este ultimul cuvant al lui Dumnezeu, ISUS, care este Creatorul Universului, Creatorul si sustinatorul tuturor lucrurilor?

Biblia vorbeste de leprosi. In antichitate, omul era invatat ca la vederea acestora, sa se indeparteze, strigand: “Necurat!” “Necurat!” Lepra e asemanatoare pacatului, e urata si se ia foarte usor. Trebuie sa ne indepartam de pacat. Sa fugim. Nu e deloc de glumit.

Intr-o zi, un lepros a strigat, el, spre ultima promisiune a lui Dumnezeu, Isus, zicand: “Doamne, daca vrei, poti sa ma curatesti”, iar Domnul Isus i-a raspuns: “Da, vreau, fii curatit.”
Cine are lepra putezeste de viu. Asa e si cu pacatul, omul putrezeste, incet-incet, de viu. Biblia spune ca un asemenea om, pacatos, e mort spiritual, “iti merge numele ca traiesti, dar esti mort!” (Efeseni 2.1, Apoc. 3.1). Nu se poate pune mana pe un lepros fara un mare risc de a te imbolnavi. Dar Isus l-a atins, si, acest lepros s-a vindecat. Nici o murdarie nu e prea dezgustatoare sau prea mare pentru Mantuitorul Isus. Pe El, care e Creatorul, nimic necurat nu-l atinge, nu-l contamineaza!
Oamenii adesea striga “Necurat!” “Necurat!” Dar Domnul Isus, plin de mila si iubire, se atinge de neputinta, de boala noastra, de pacatul nostru si ne da vindecare deplina daca venim din toata inima la El si ramanem alipiti de El pentru totdeauna.

Si pe femeia pacatoasa, prinsa de farisei in preacurvie, El a iertat-o, si i-a spus: “Nici eu nu te osandesc. Du-te si sa nu mai pacatuiesti.” In alta ocazie Isus zice: “Du-te si sa nu mai pacatuiesti sa nu ti se intample ceva si mai rau.”

Unui miner, pe nume Amsel, in timp ce lucra in mina, i-a cazut o piatra pe coloana vertebrala si a paralizat. Si era fara nici o nadejde in scaunul cu rotile in ziua in care pastorul Busch s-a dus sa-l viziteze. Masa era plina de sticle de rachiu, iar Amsel, inconjurat, de alti mineri plini de bautura si ura, a strigat: “Popa, afara cu tine! Unde era Dumnezeul tau cand mi-acazut piatra pe spate? De ce tace Dumnzeu?” Apoi au inceput injuraturile, era iadul pe pamant. De cealalta parte, tacere! Dupa cateva zile, niste prieteni ai pastorului, la intrunirea barbatilor credinciosi, cu mare galagie, il aduc fortat si pe Amsel in scaunul cu rotile! Pastorul Busch a avut ocazia sa vorbeasca din tema sa favorita: “ISUS – destinul nostru”, folosind cuvantul care spune: “Fiindca atat demult a iubit Dumnezeu lumea incat a dat pe singurul Sau Fiu.” A vorbit, despre ultimul cuvant al lui Dumnezeu, ISUS.

“ Pentru ca oricine crede in El, sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica”.

Si omul (de obicei) nu asculta ultimul cuvant al lui Dumnezeu. Si, ce e si mai grav, nu-L crede!
Amsel auzea pentru prima oara de Isus. Si dintr-o data a vazut lumina si dupa trei luni a devenit al proprietatea Domnului, fiu al lui Dumnezeu. Casa lui s-a curatit de toata murdaria, ca si inima lui. Vechii lui prieteni, au plecat, a primit altii noi, au disparut sticlele cu rachiu, dar pe masa a aparut Biblia. Inainte de plecarea la cele vesnice de pe acest pamant, a fost intrebat, de Busch: “Amsel, cum iti merge?”. “Ah, de cand viata mea apartine lui Isus, de cand am iertarea pacatelor mele, de cand sunt copilul lui Dumnezeu, in casa mea este” – dupa ce se gandise cateva clipe, continua – “in fiecare zi e ca in ajun de Craciun”. Apoi, a continuat Amsel: “Cand voi ajunge in fata lui Dumnezeu ii voi multumi ca mi-a rupt sira spinarii!”. “Cum poti zice asa ceva?”. “Stiu ce spun. Vezi, daca nu s-ar fi intamplat asta, paralizia, daca Dumnezeu m-ar fi lasat sa merg mai departe in nelegiuire, atunci as fi mers direct in iad, in osanda vesnica. A trebuit ca Dumnezeu sa actioneze dur si sa-si arate marea Sa dragoste salvatoare, sa-mi rupa sira spinarii sa-L pot intalni pe Fiul Sau Isus. Prin El, prin Isus, am devenit un copil fericit al lui Dumnezeu. Si vreau sa-I multumesc pentru aceasta!”

In biserica noastra, avem un tanar, Viorel, acum are poate 35 de ani. Dar in urma cu circa 10 ani era politist, o meserie frumoasa, care-i placea. Se bucura de respect. Era inconjurat de prieteni, de parintii si fratii sai, plin de viata. Avea tot viitorul inainte. Dar, intr-o zi, acum 10 ani, a avut un foarte grav accident de motocicleta. A intrat in coma, cateva luni. Si-a revenit partial, treptat, dar mult timp avea o stare de paralizie. Apoi, era mai mult os, extrem de putina carne, aproape deloc: os si piele, deoarece pe timpul cat a fost in coma, din neglijenta, a ramas neintors, mult timp, putrezandu-i carnea. Cu timpul, dupa cativa ani, a inceput sa umble ajutat de o bota, cum ii spune el (carja). In urma accidentului si a vindecarii treptate, a avut ocazia sa auda care e “ultimul cuvant al lui Dumnezeu” –Isus, si L-a primit in inima lui, a devenit copilul lui Dumnezeu. Zi si noapte ii multumeste lui Dumnezeu pentru accident, ca doar asa a ajuns sa-L cunoasca, sa primeasca iertarea pentru pacate si sa aiba o viata curata, in care sa-L preamareasca pe Domnul. GLORIE DOMNULUI!
Dumnezeu e Acela care stie ce e mai bine pentru noi si ne iasa in intampinare chiar si prin imprejurari neplacute, daca e cazul, dar, in schimb ne da o viata noua, o relatie cu El!

“Atrage-ma o, Tata, catre Fiul
Ca si Fiul sa ma atraga spre Tine;
Duhul Sfant sa locuiasca in inima mea
Iar mintea si gandul meu sa stie
Ca am gustat si am simtit pacea Ta
De aceea-Ti cant si joc din inima.”

Parafrazand spusele lui Liviu Rebreanu, as dori, ca Dumnezeu sa cerceteze pe multi doritori de El, doritori de Isus, doritori ai ultimului Cuvant. Dumnezeu Sa-i cerceteze, in dragostea Sa nemarginita, prin Duhul Sfant, sa vina ziua sa poate si ei vedea, ca si lor le este randuita o “ criza pe drumul Damascului, cand am simtit ca [ … ] imi lipsise pamantul sub picioare. M-am intors si am pornit din nou pe o cale mai spinoasa, mai modesta si mai lunga, pe care totusi ma miscam mai cu drag”.

Doamne ajuta! Doamne da izbanda!

Glorie Domnului Isus!

http://www.youtube.com/watch?v=NDBUwXulmO0&feature=related

http://www.youtube.com/watch?v=U5uKSxEig2I&feature=related

 

O ROMANCA DIN TIMISOARA TRATEAZA INIMI IN FRANTA – INTERVIU CU LAURA POP, MEDIC CARDIOLOG LA SPITALUL LAUTEUR, WISSEMBOURG

On By nelursIn Europe, Interview, News, Romania, Youth1 Comment

LauraPopLaura Pop, medic cardiolog, vorbeste cu dragoste despre profesia ei, din care si-a facut un adevarat crez. Pentru ca si-a propus inca din copilarie sa urmeze medicina, Laura Pop a muncit dintotdeauna, cu seriozitate si dedicatie pentru a-si implini visul. In prezent, aceasta este medic titular la Serviciul de Cardiologie din cadrul spitalului regional de la Lauteur -Wissembourg din Franta.

Laura Pop s-a nascut la intai de cuptor 1974, in Craiova. Desi a incoltit in pamant oltenesc, a inflorit in Banat, in orasul de pe Bega, Timisoara. Dupa ce promoveaza cu succes examenul de admitere la Facultatea de Medicina Victor Babes, din urbea natala, Laura se simte atrasa, in primii ani de studentie, de obstretica. Pe parcurs insa, isi descopera pasiunea pentru cardiologie si decide sa se specializeze in acest domeniu. Laura Pop isi ia licenta in 1988, iar in 2005, paraseste Romania, pentru Franta. In prezent, ea locuieste alaturi de fiul ei, in varsta de 12 ani, in orasul Wissembourg.

– Te-am ruga sa ne spui cand te-ai stabilit in Franta si in ce imprejurari?
– In urma cu patru ani, rezidenta de cardiologie fiind, mi-am depus CV-ul in mai multe centre universitare din Franta, nu foarte sigura ca as dori sa plec. La doar cateva zile, am primit raspunsul ca eram asteptata in Serviciul de Chirurgie Cardiaca Toulouse, pentru a incepe activitatea in urmatoarele zece zile. In timpul ramas, mi-am facut valiza in graba, am tras o fuga Timisoara-Bucuresti si retur, pentru a obtine o viza de student de la Ambasada Frantei si mi-am cumparat un bilet de autocar pentru destinatia dorita. In 2005, Romania nu era in CE, fapt pentru care angajarea mea in spitalul universitar era in calitate de FFI ( facand functia de intern), in cadrul AFS. Aceste abreviatiuni mi-au fost relativ straine la depunera actelor, dar am avut o incredere oarba ca erau poarta spre o alta lume.
Dupa sase luni petrecute in sudul Frantei, m-am mutat la Strasbourg, unde am lucrat timp de un an in Serviciul de Cardiologie. Inceputul a fost greu, si fiecare emigrant poate confirma, adaptarea la alt sistem, comunicarea, rezolvarea actelor, dorul de casa;… a fost dificil, dar cu incredere in Dumnezeu am fost intotdeauna sigura c-am ales calea cea buna. La plecare, baietelul meu a ramas in grija parintilor mei. Ca mama, mi-a fost cel mai greu, insa cand esti tanar si motivat, lucrurile se intampla repede.
Odata cu integrarea Romaniei in Comunitatea Europeana si confirmarea mea ca medic specialist, lucrurile au luat alt curs. Apreciata pentru eforturile depuse si confirmata Practicien Hospitalier, in urma examenului national de la Paris, din acest an, am fost titularizata in spitalul regional de la Lauteur -Wissembourg, unde lucrez de doi ani, in Serviciul de Cardiologie.

– Care au fost gandurile, visele, aspiratiile cu care ai venit in Franta, din punct de vedere profesional?
– Mi-am dorit sa pot deveni cat mai repede independenta profesional. Mirajul strainatatii si dorinta de a vedea cum se petrec lucrurile in ograda vecinilor, m-au determinat sa plec. Dar nu m-am gandit niciodata, la mai mult de o experienta. Am avut posibilitatea in Romania, la Timisoara, sa lucrez intr-un institut de cardiologie de rang european, cu medici extrem de pregatiti si competitivi, insa sistemul medical romanesc este bolnav, iar saracia creeaza monstri. M-am gandit ca in absenta mea, lucrurile se vor schimba in bine, dar n-a fost sa fie asa, fapt pentru care si planurile mele s-au schimbat pe parcurs si am decis ca nu-i momentul sa ma mai intorc.

– Cum a evoluat cariera ta aici?
– Multumitor, cu efort, dar munca mi-a fost rasplatita.

– Ce iti place si ce iti displace cel mai mult in munca ta?
– Ca si cardiolog, lucrez cu inima oamenilor si cand spun asta, ma refer la un tot unitar cord-suflet, inclusiv la sentimente, trairi, emotii. Este fascinant si nu cred ca exista ceva similar. Cand faci lucrurile cu pasiune, nu stiu ce ar putea sa-ti displaca, eventual ca nu reusesti sa faci mai mult si mai bine.

– Care sunt cele mai riscante si mai obositoare aspecte in activitatea ta profesionala?
– Boala implica riscuri. Lucrand cu vieti omenesti, nu-ti poti permite riscuri majore; fiecare decizie trebuie sa fie cea corecta, iar balanta risc-beneficiu trebuie sa incline intotdeauna in favoarea celui din urma. Meseria de medic trebuie s-o faci cu daruire, fara sa calculezi energia depusa sau timpul petrecut pentru binele aproapelui tau, motiv pentru care se ajunge la stari de surmenaj si oboseala. Personal, imi pare rau cand situatia este evident pierduta si trebuie sa accept sfarsitul, sa accept ca moartea face parte din ciclul de viata al omului.

– Ce impedimente ai intalnit in aceasta profesie?
– Sistemul medical romanesc nu este pregatit sa primeasa tineri formati in strainatate.

– La ce manifestari internationale in domeniu ai participat?
– La numeroase conferinte si congrese legate de specialitatea de cardiologie, evident.

– Cine sunt cei pe care ii admiri in profesia ta?
– Imi admir profesorii ce m-au instruit, colegii si intreg personalul medical – si cand spun asta, ma refer inclusiv, la infirmierele si asistentele medicale cu care lucrez si am lucrat. Ii admir pentru devotamentul si daruirea lor.

– Esti membra a vreunei organizatii internationale de specialitate?
– Sunt membru al Societatilor Franceze si Europene de Cardiologie si ecocardiografie.

– Cum crezi ca va evolua acest domeniu in urmatorii zece ani?
– In ultimii ani, tehnicile de imagerie, precum si cele invazive s-au dezvolat foarte mult si trend-ul exista inca; se vor pune la punct tehnicile de transplant celular si cordul artificial complet.

– In ce oras locuiesti acum si de cand?
– Eu si fiul meu suntem stabiliti la Wissembourg, oras situat pe frontiera de nord-est a Alsaciei, amplasat strategic pentru nevoia noastra de deplasare – la 150 km de Frankfurt, 125 km de Stutgart si 70 km de Strasboug.

– Prin ce se remarca acest oras, are ceva special?
– Craciunul in aceasta regiune este o poveste de basm. Imi place de asemenea, aceasta zona pentru ca este extrem de verde si frumoasa. Oraselul este renumit pentru muscatele ce impodobesc geamurile. Istoria tumultoasa a Alsaciei si a Lorenei a creat aici, un amalgam de culturi si obiceiuri, ce imbina rigurozitatea germana cu spiritul boem francez. Dialectul zonei este alsaciana, germana vorbita de francezi.
La Ligne Maginot, cel mai impresionant sistem fortificant din timpul celui de-al doilea Razboi Mondial, este atractia turistica a zonei. Acesta traverseaza Alsacia de la nord la sud, pe o lungime de 200 km.

– Care sunt planurile de viitor?
– Sa plantez pomi si flori in curtea casei mele. Dar mai intai, sa-mi cumpar casa.

– Cat de frecvent vizitezi Romania? Cand ai fost ultima data in tara si cu ce impresii ai plecat de acolo?
– In general, de trei ori pe an imi vizitez parintii, iar ultima data, am fost in vacanta de Pasti. Sarbatorile religioase petrecute in tara muma sunt incomparabile. Romania este foarte frumoasa, dar pacat ca nu stim s-o aratam lumii. Care strain are curajul sa o viziteze, daca nu exista autostrazi? Dupa 20 de ani de la Revolutia inceputa la Timisora, as fi dorit sa vad altceva, o tara cu adevarat prospera.

– Tii legatura cu comunitatea romana din orasul unde locuiesti? Cum ai caracteriza aceasta comunitate?
– Da. Membrii acestei comunitati sunt medici tineri, suntem colegi la spital. Comunitatea romana locala este mica si recent infintata, cu aspiratii si preocupari comune.

– Care este filosofia ta de viata? Cine este modelul tau in viata?
– Sa fiu impacata cu mine insami in tot ceea ce fac. Nu am un model clar, am incercat sa invat de la fiecare cate ceva.

– Ce recomandare le-ai face celor care doresc sa urmeze o cariera asemanatoare?
– Satisfactiile merita efortul. Deci, sa incerce.

– Cum obisnuiesti sa iti petreci timpul liber?
– Timpul liber il petrec in general, cu fiul meu si in activitati sportive.

– Ce hobby-uri ai?
– Sa calatoresc si sa pictez.

O tanara din Baia Mare spune "DA" picturii

On By nelursIn Europe, Romania, YouthLeave a comment

IoanaFarcasOrice arta presupune pasiune si dedicatie. Pe langa acestea, mai este nevoie de bun gust si de inspiratie. Si nu in ultimul rand, de un strop de iubire, de puterea de a oferi ca artist, ce ai mai de valoare in tine. Mai presus de toate, insa, arta inseamna pana la urma, si destin. Un astfel de destin i-a fost harazit si Ioanei Farcas, un talent in devenire. La numai douazeci de ani, cati numara in prezent, aceasta face cinste generatiei tinere de plasticieni. In viziunea ei, pictura este pe deplin sinonima cu un legamant, asemenea celui al casatoriei. Cine opteaza pentru arta trebuie sa isi aminteasca intotdeauna, ca a facut o promisiune solemna pentru toata viata. Cine opteaza pentru arta nu are voie sa uite ca si-a luat angajamentul de a trai pentru si prin frumos, pana in ultima clipa ce i-a fost harazita in marea sa trecere pe pamant. Continue reading “O tanara din Baia Mare spune "DA" picturii” →

Sfintirea noii biserici penticostale din Baita de sub Codru

On By nelursIn Christian Life, Ministry, News, Romania1 Comment

by Zaharia Bonte

Bruxelles, Belgia

baitaN-am mai fost din vremuri uitate in satul de unde incepe sau unde se gata codrul, maria sa. Mici ca intindere, josi ca inaltime si redusi ca importanta Muntii Codrului s-ar putea lauda doar ca vara improspateaza aerul cu frunzisul lor bogat si ca iarna isi imprastie cu generozitate multi, multi… metri steri de lemn uscat sa incalzeasca mii de camine din zeci de sate zise codrenesti de prin preajma, sate cu oameni harnici si gospodari, indeobste o populatie imbatranita si secatuita. Atunci cand inaltimile impadurite incep la Poiana Codrului se termina – parca, parca asa ziceau si localnicii – se termina la Baita, iar de jur imprejurul culmilor cu cantec vesel de cuci si cerbi si mistreti si latrat inselator de vulpi se insiruiesc sate cu oameni blanzi si veseli si patimasi… si credinciosi. Dar am putea socoti si ca lantul ”jos-muntos” numit Codru incepe aici si apoi se duce si se tot duce, fara sa intre adanc in niciunul din cele trei judete pe care le infrateste, ori le margineste : Maramures, Satmar si Salaj.

Pe vremuri codrul era masurat la pas si trecut mult mai des de la Barsau la Marius, ori de la Asuaj la Chilia, de la Baita la Bicaz… si nu lipseau nici povestile cu lupi, cu cerbi si mistreti, ori macar cu nelipsitele rataciri de la drumul ”bine stiut” asa cum ii place fiecarui codrean sa se laude ; ca pe vremea lui tata nu exista un om din toate satele acelea ”de peste codru” sa nu-si doreasca sa-l strabata inainte de zori ca sa duca de vanzare in targul de la Ardihat, astazi Arinis, doi cai nazdravani, ori sa se intoarca a doua zi tarziu si la pas ‘catingan’ cu un bivol tocmai cumparat din targul de vite, acelasi din vremi nestiute, cu care sa strabata apoi in toiul noptii cu luna acelasi codru frematand si sa asculte huhurezul cantand.

Dar m-am luat cu vorba, cu gandul la targurile de vite din Arinis, la cel de cepe, ori de fete din Asuaj si la folclorul si portul atat de bogat si pestrit al locurilor ce strabatem, ca trilul pasarilor pe care nu il mai uiti vreodata de il asculti in apropierea unui izvor in revarsatul zorilor intr-o sfanta zi de mai, la noi in codru, bineinteles.

Dar noi am si ajuns in Baita, desi nu am pornit dimineata devreme, iar praful de pe drum il rascolesc una dupa alta zeci de masini si limuzine, ca dinspre Baia Mare curge multime de popor, multi dintre ei, cei mai multi, sunt fiii satului ce vin acasa la sarbatoare sfanta. Suntem in unul dintre cele mai mari sate codrenesti, atat de rasfirat ca nu ne-ar ajunge o jumatate de zi sa-l strabatem la pas. Am aflat ca se imparte simplu ardeleneste in trei parti : Deal, Groapa si Peste Vale.

Oamenii iti raspund la orice ii intrebi, iti dau orice fel de explicatii fara sa fie banuitori, ori rauvoitori, dar atat de scurt si simplu de ai zice ca a cantat cucul. Asa aflam ca de vreme ce in satele noastre indeobste oamenii deveniti varstnici se lasa biruiti de patima betiei, si cad in descurajare, satenii din Baita traiesc o puternica revigorare spirituala : exista in sat si biserica ortodoxa si greco-catolica si preot la fiecare si turlele lor se inalta semete si cladirile sunt renovate si enoriasii sunt evlaviosi, dar pocaitii s-au inmultit atat de mult, incat au devenit mai numerosi decat toti ceilalti la un loc. Au fratii, pocaitii adica, au de ani buni o casa de rugaciune, mare de vreo 500 de locuri, dar uite ca si-au mai construit una, avem de acum patru biserici in sat imi spune un satean cu mandrie, sau poate cu talc. Toti satenii sunt insa de aceeasi parere : e mai bine ca au mai construit o casa decat sa o fi largit pe cea devenita neincapatoare. Pana « peste vale » unde au prima casa de rugaciune e drum de un ceas de vreme pentru cei batrani, greu sa-l strabati si asta mai ales in iernile lungi si bogate in ingheturi si zapezi, dar si in sezoanele ploioase. Aici « pe deal » unde si-au construit noul locas de inchinare fratii sunt mai multi si cam toti varstnici ; asa se face ca n-au fost nici un fel de disensiuni in infaptuirea a-cestui vis al lor despre care sunt cu totii de acord ca este o necesitate adevarata, bucurandu-se de el.

?i iar sunt nevoit sa imi opresc sirul povestirii pentru ca iata incepe slujba sfanta de « Sfintire a noii biserici – Consacrarea casei de rugaciune » asa cum s-a incetatenit la noi expresia aceasta in ultimii ani. ?tiati probabil ca pentru fruntasii Cultului Penticostal din Romania acest cuvant este dintre cele mai des utilizate ; am aflat cu prilejul de fata ca avem pana acum in tara 2746 de case autorizate ca lacasuri de inchinare pentru fratii penticostali, evident special construite in scop de inchinare, ca in duminicile urmatoare, unul dupa altul, vor fi dedicate noi asezaminte penticostale de cult…

Spre bucuria si cinstea baitenilor lista invitatilor la aceasta sarbatoare sfanta, a personalitatilor prezente este mai mult decat onoranta. Pentru prima data este prezent in satul lor chiar presedintele Cultului penticostal, fratele pastor Pavel Rivis Tipei. Dar in acelasi timp sunt prezenti primarul localitatii, preotul catolic, supraveghetorul comunitatii penticostale regionale de care apartin, un pastor romano-american, pastori si lucratori penticostali din Baia Mare, si satele de primprejur, grupul vocal Bethel din Sarbi, corul, pastorul si un grup numeros veniti din Banat, orasul Sanicolau Mare, multi dintre ei urmasi ai fiilor satului, ca pe vremuri tinerii plecau sa-si caute rostul prin zonele mai bogate ale tarii asa cum astazi ‘incercam marea cu degetul’ prin Spanii si Italii…

Rugaciunile rostite au fost fierbinti si pline de patos, cantarile armonioase, vesele si patrunzatoare, iar predicile miscatoare si imbracate intr-un vesmant ceremonios si foarte cucernice.

Ma asteptam la o procesiune lunga si bogata in repetitii, asa ca dupa un timp am incercat sa fac cativa pasi pe ulitele satului. Atmosfera de duminica molcoma, fetele zambitoare ale oamenilor, ‘te-deum-ul’ placut si totusi cam sec ce razbatea de sub cupolele impozante ale bisericilor traditionale si mai ales sarguinta cu care unul dintre sateni se indrepta spre noua casa de rugaciune m-au facut sa nu zabovesc pe alaturi. Doar ca am retinut cuviosia cu care oamenii care mai erau ramasi pe acasa aveau ferestrele deschise si privirile indreptate spre locul din care difuzoarele imprastiau peste sat cant de pace si vestea buna a manturii ; masina politiei revenea si ea destul de des prin preajma.

Toate vorbele rostite, desi am pierdut o parte din mesajul evanghelic in timpul cat am zabovit pe ulitele satului de sub codru, toate cuvintele au fost de multumire adusa Tatalui ceresc si de incurajare a obstii crestine sa traiasca in pace si in armonie, sa fie buni gospodari, sa cultive omenia, sa pazeasca credinta, sa nu slabeasca in credinciosie.

S-au facut dese referiri, fara sa se pomeneasca vreun nume si la cei care au daruit din prisosul visteriei lor pentru ca aceasta casa de rugaciune cu circa 200 de locuri sa poata fi pusa la dispozitia credinciosilor in timpul scurt de numai un an si trei luni ; oare de ce le-o fi zicand « sponsori » ? Asa cum bine baga de seama unul dintre diaconii ce m-a insotit in aceasta placuta misiune, inaltii nostri ierarhi au preluat si preiau cu mare usurinta cuvinte si denumiri cu conotatie politica, chiar si de ar fi usor vulgare, dar se feresc ”cu sfintenie(!)” de cele ‘traditional-crestine’ : Asa se face ca nu zicem « Sfintirea Bisericii » desi cunoastem si recunoastem si aceasta valenta a cuvantului, a expresiei ‘’sfant – pus deoparte pentru Domnul” si am putea sa o folosim cu folos si acoperire pentru « dedicarea-consacrarea » locasurilor de inchinare si a barbatilor care ‘oficiaza’ in ele. In schimb avem presedinte in loc de episcop, avem secretar general (oare de ce, sau pentru ce ?) si pana nu demult am avut si inaugurare, ca la ”ceapeu”, atunci cand se dadea in folosinta o noua casa sfanta!

Apropo, am aflat tot aici ca au avut bietii sateni si CAP in sat si ca in trei saptamani de la darea edictului de demolare nu a ramas urma nici de vita nici de vaioaga, nici de ceapisti ; numai ca impartirea prazii nu s-a facut frateste cum a fost vorba la inaugurare. La drept vorbind nici nu aveau ce imparti.

De aici as trece direct la frumoasele cuvinte bine ticluite prin care inaltul ierarh penticostal a incheiat serviciul divin proclamand autoritatea divina asupra locasului de inchinare si asupra credinciosilor din el : loc unde Dumnezeu sa fie glorificat, unde Evanghelia sa se vesteasca in dimensiunea ei pura si insotita de putere, unde Duhul Sfant sa se exprime prin semne vadite, oamenii sa fie luminati si transformati si mantuiti. In rugaciunea rostita de dumnealui a staruit si in a cere protectie divina impotriva dezbinarilor, impotriva duhurilor rautatii, a descurajarii, a influentelor demonice…

Bine si intelept au procedat toti cei care au rostit aici in public Numele Domnului in aceasta zi de minunata sarbatoare, iar punctualitatea cu care a inceput, s-a desfasurat si incheiat procesiunea, mult mai repede decat ma asteptam, i-a surprins placut pe toti cei 500-600 de participanti, fie ca au reusit sa se inghesuie inauntru, fie ca am participat de afara in acelasi duh al inchinarii si smereniei crestine.

Nu as vrea sa raman dator, cu o scurta referinta macar desprinsa din cuvantul pe care l-a rostit pastorul Vasile Campian venit din Portland, Oregon, dupa cum am inteles in calitate de trimis al unor fii ai satului traitori pe pamant american si probabil « sponsori » de nadejde, dupa regula bine stiuta si aproape sigur epuizata. L-am reascultat cu placere dupa ce il intalnisem cu ceva timp in urma si in capitala UE. De data aceasta a confirmat printre altele si faptul ca America este zguduita de criza, ca acolo oamenii isi pierd cu gamada, locurile de munca, veniturile, casele, averile ; si romanii plecati de zeci de ani peste ocean, nici ei nu sunt scutiti…

Presedintele lor, atat de vartos ales, despre care s-a vorbit atat de mult si care vorbeste atat de mult… nu face de fapt nimic pentru omul de rand supus recesiunii ; de face ceva o face in favoarea bogatasilor, a bancherilor si miliardarilor care l-au sustinut si pe care se bizuie si acum. Ne-a asigurat insa – si asta ne-a bucurat mult – ca credinciosii romani de acolo in vremuri de prosperitate ca si in cele de criza, in bogatie sau in lipsuri isi pun nadejdea in Imparatia care va veni, ca il asteapta pe Mesia Ceresc, nu un conducator omenesc ce ar putea sa indrepte vremile si caile oamenilor…

In biserica romaneasca penticostala din Portland, poate cea mai mare din toata diaspora noastra, unde dumnealui este pastor asistent, Duhul Sfant se revarsa ca si peste apostoli la inceput, oamenii si tinerii urmeaza calea credintei ; acum o saptamana fratii de acolo au organizat un botez in apa : 60 de persoane au fost botezate in raul Columbia…

Nici pe ”fratele presedinte” Lutu Tipei nu l-am mai vazut de mult ; ne-a impresionat ravna cu care ’slujeste’, impetuozitatea si ingeniozitatea cu care isi prezinta mesajul, modul intelept in care imbina citatele biblice cu experienta dumnealui si cu traditia penticostala pe care o respecta, o cultiva chiar.

Speram ca la ‘agapa – masa de dragoste’ ce s-a servit la caminul cultural sa ne putem saluta, sa aflu si cateva din preocuparile si grijile si povetele dumnealui, dar acolo n-a mai venit…

O echipa foarte harnica de ospatari ai comunei ne-au servit repede si cu multa bucurie pe cei, pe putin, 400 de frati meseni pe care mirosul patrunzator si imbietor de sarmale ne-a readus mai aproape de pamant. L-am intrebat pe unul dintre ei – si m-am straduit sa il ghicesc pe cel care sa fi fost seful – cum ar explica in satul lor cu putin tineret o crestere atat de mare a numarului credinciosilor penticostali ? « Nu stiu !» a fost raspunsul raspicat, aidoma cantului acelei pasari ce isi striga numele doar pana la sfarsitul primaverii si pe care mi-ar fi placut sa o aud si astazi, ca nu degeaba am strabatut zeci de kilometri pe sub poalele codrului! ”Dar vad ca ne serviti cu mult zel, cu zambet larg… cred ca ne respectati, ne iubiti chiar !?” am continuat…

« Respect pe toti oamenii » a venit prompt si al doilea si ultimul raspuns, dupa care a fugit sa mai aduca o strachina de sarmale. Sunt convins ca a spus adevarul asa cum tot ce s-a spus si propovaduit in acea zi la Baita de sub Codru nu numai ca mi-a placut si am ascultat cu incantare, dar chiar martuirisesc ca a fost adevarat si vrednic de primit, Domnul merita toata lauda pentru fericitul prilej ce mi-a harazit !

In schimb grupul de tineri adunati in preajma dirijorului de cor din oraselul banatean cu care am stat iarasi de vorba au fost mult mai imbelsugati in a-si destainui impresiile, in ciuda faptului ca e stiut lucru : cel care crede si se tine de sintagma ca ”Eu mi-s banatean” si se da si lat in frunte, ca doar ”Banatu-i fruncea” nu vorbeste multe. Au admirat si le-a placut mult peisajul deluros din aceasta parte a tarii, Maramuresul, nu cel istoric ; le-a placut casa de rugaciune in care au cantat si s-au inchinat, iubesc cantarea sfanta, cuvantul de invatatura crestina si partasiile fratesti si sarmalele romanesti si munca si viata si vesnicia pentru care se pregatesc cu sarg si elan tineresc…

Ei cred ca e adevarat ce spun batranii lor truditori pe campia incinsa de caldura verii de unde au pornit de doua zile, ca daca fiii satului s-ar intoarce toti acasa atunci adunarea din Sanicolau care numara la 500 de membri ar creste pana pe la 2500. Poate ca-i drept, ii stiu si eu pe cativa dintre ei.

Pe drumul spre casa ne mai asiguram inca o data ca a fost inaltator momentul, ca o adunare crestina nu seamana cu un ’sediu de ceapeu’, ca Domnul binecuvanteaza straduintele celor mai neinsemnati credinciosi si le asculta rugaciunile le implineste nazuintele. Raman si semne de intrebare… De ce oare multi tineri codreni nu urmeaza in credinciosie calea si pilda si credinta parintilor ?

Insa cea mai noua si staruitoare pare a fi intrebarea : cum ii vor primi fiii gliei de ar fi sa se intoarca in satul lor, la vatra lor, pe toti fiii pribegiei ? De ar veni acasa toti plecatii nostri din Italii si din Spanii si Britanii, de s-ar prezenta la portile cetatilor de obarsie spasiti americanii, intre ei si acei pastori cu toiag slab sau stramb de care unii au facut atata vorbire in ultima luna, oare cum s-ar invesmanta iubirea crestina din noi ? Oare cum ar vorbi glasul sangelui de frate ce apa nu se face ? Ar exista si batjocotitori si neprimitori si hulitori ?

Oare Domnul care carmuieste vremurile si alege, ori leapada popoarele, oare sa aduca El timpul cand vom aduna colecte, cand vom face ’sponsorizare’ pentru cei care in anii ce au trecut au strans averi in America de ne-au construit si noua sute si sute de lacasuri de inchinare ? ?i de va veni vremea sa se intoarca roata, oare vom sti sa gasim echilibrul, masura dreapta ?

Dar casele noastre de rugaciune, tot mai multe, mai frumoase si mai trainice sa aibe oare ceva in comun cu sediile CAP-urilor ? Ca intr-o vreme fratii ziceau ca le inaugureaza ; auzi ‘inaugureaza’ biserica !? Eu cred ca Domnul o sfinteste, ca El iubeste si binecuvanteaza Biserica Lui vie, dar si casele in care ne adunam, ne inchinam si invatam despre El si Calea Sa.

WHY ARE THE PEOPLE RUNNING AWAY FROM THE CHURCH ?

On By nelursIn Bible, Children, Christian Life, Christian Perspective, Family, Inspirational, Interview, Media, News, Parenting, Romania, Theology, YouthLeave a comment

by John Urs

This week I was shocked to read in the news the story of a 7 years old boy who stole his dad’s car and drove as fast as he could being chased by police just to skip going to the church.

hypocriteThe story made a media world tour and I don’t know how may people paid attention to it, but for me it was like a cold shower.

Why?

This is the question that we all ask? How can you compare this situation with the past and present martyrs who are laying their own life for Jesus’ sake?

Oops, I forgot to tell you that this happened in America…

What is happening with our country ? What is happening with the Christians in America ? Or it’s only America, what about Europe ?

Is this happening in the historical Christian areas, why ?

This reminds me of the people of Israel and the times of Joshua. It reminds me of Joshua’s bold declaration to obey and serve the Lord and is also reminding me of what happened only one generation after that when Israel turned away from the Lord.

Somebody said that Christianity endures only one generation and that is why we have to live a life through which to make sure that we pass on the Christian values.

But why are the people running? Why do they prefer rather to surf on My Space, share on Twitter and Facebook than going to the House of the Lord?

There few answers that I have, not all of them but some…

Here we go:

Family is no longer a family. The church is so much affected by the divorce and remarriage phenomenon that sometimes you think if it still should be named church or a social club. If we read the Scriptures the children should be educated in the Christian values in the family and if you don’t have a normal family… you think about it.

Bible is no longer the Word of God and ultimate authority. The most successful preachers today are not the ’’conservative’’, limited and old fashioned preachers who are basing all their messages on the truth of the Scriptures, but the ’’innovative’’, free thinkers and pleasant to hear, messengers of a life without barriers and without pains, the preachers of the relative truths and the ones who fit the culture. The Bible is no longer dictating us how to live it is just our source of false comfort and delusional peace.

Most of the Christians don’t have a genuine relationship with Jesus Christ. We are the result of a ’’cheap Grace’’ gospel, we are the hypocrites of our days. Zacchaeus could not see the Lord because of the people around him and seems like today the most people around Christ are stopping even their children from seeing the Lord.

What do we need to do?

REPENT NOW!