by Zoltan TERNER

Note de lectura

Orice noua reeditare a vreunei lucrari din opera lui Lucian Raicu este înca un act de necesara repunere în circulatie a unei valori. La o editie de  „opera omnia Lucian Raicu” nici nu îndraznim sa visam, desi ar fi, în cazul lui, un lucru normal si elementar.

În acest context, e de salutat initiativa  a editurii “Hasefer”, aceea de a reuni într-un volum antologic, fragmente revelatorii din textele lui Lucian Raicu despre literatura, critica literara, lectura, despre propria sa metoda de abordare a (capod)operei.

Titlul acestei excelente antologii semnate de Carmen Musat, „Dincolo de literatura”, ne chiar chiar domeniul spre care tinde demersul marelui critic. Acest „dincolo” îl viza el întotdeauna. Asta a facut în tot ce a scris. Prin amplitudinea unghiului vederii, prin finetea intuirii nuantelor  si originalitatea gândirii sale despre literatura si critica literara, Raicu a gasit cu adevarat „calea de acces” (titlul unuia din volumele sale) la misterul „abisal” al operei, printr-un fel de vizionarism cuprinzând un spatiu întins pâna „dincolo de literatura”: „Caracteristica veritabilei literaturi, aceea de a fi ceea ce nu este, ceea ce este dincolo de ea…Zonele ultime, care depasesc fiinta literaturii, se reveleaza numai celui capabil de comuniune cu însasi aceasta fiinta, luata în sine, dotat cu vocatia iubirii pentru ea, pentru ceea ce nu este decât ea, într-o singura clipa valorând cât eternitatea”.

Pentru Lucian Raicu creatia literara se situeaza la o altitudine de-a dreptul mistica: „Daca undeva «mistica daruirii» si «mistica» pur si simplu au un sens, îl au cu siguranta în spatiul creatiei, al actului creator”.

În egala masura estetician al literaturii si psiholog al creatiei artistice, el avanseaza idei teoretice îndraznete, originale, de o mare subtilitate intelectuala, despre natura si semnificatiile de adâncime ale literaturii (si artei): „Creatia este rivalul si replica realitatii mai mult decât este «expresia» ei…Misterul creatiei geniale este la fel de tulburator ca misterul aparitiei vietii pe pamânt…Citim (si contemplam opera de arta) din nevoia uniui sentiment mai limpede dovedit  al apartenentei la specia umana, la conditia general umana; pentru a ne simti validati într-un statut solidar omenesc; pentru a atenua, pe cât cu putinta, raul singuratatii;  pentru a ne încredinta ca acest rau nu este numai al nostru; pentru a ne recunoaste unul pe celalalt ca locuitori ai aceleiasi case, ca membrii, oricât de feluriti si de nesuferiti unul celuilalt, al aceleiasi familii”. Pasajul impune si impresioneaza  prin larga  deschidere umana, prin  generozitatea, prin frumusetea lui morala.

Mai presus de toate, Lucian Raicu s-a manifestat ca un cititor de literatura cu o înzestrare fenomenala, ca un „cititor genial”, am putea zice. Îndraznim sa afirmam ca, vorbind despre Lucian Raicu, nu este exagerat sa  prezumam existenta în extraordinarele sale texte, a unei scântei de geniu. În fond ce este geniul altceva decât adâncirea în abisul unei capodopere si capacitatea de a merge pâna la capat? Capatul fiind acel vast teritoriu numit „dincolo de literatura”: ontologie, psihologie abisala, etica, sociologie, religie, mistica, spiritualitate.

Vorbindu-ne, din perspectiva propriilor  sale experiente si „aventuri” de cititor, Raicu ne ofera o interesanta schita de metodologie psihologica a procesului lecturii „(re)creatoare”: „«Placerea» lecturii nu este numai placere simpla si clara, decât în cazul unei anumite literaturi mediocre si usoare; contactul cu cartea buna presupune învingerea unei dificultati… efort de acomodare la un univers necunoscut, strain… într-o capodopera nu se paseste de-a dreptul, pe un drum deschis si drept, imediat accesibil… Opera este «opaca» si ea trebuie sa fie luminata din interior, printr-o lectura adecvata. Numai asa ajunge sa ne vorbeasca, altfel tace… Toata structura noastra afectiv-intelectuala, morala si politica, ansamblul prejudecatilor dar si al convingerilor noastre participa la procesul lecturii”.

Raicu ne explica cum trebuie sa te „razboiesti” cu o carte pentru a ti-o însusi, astfel ca ea sa devina cu adevarat “a ta”. Pentru a ti-o încorpora, sunt de fapt doua cai, ne lasa el sa întelegem: a cuceri opera literara sau, a te lasa cucerit de ea, printr-o totala deschidere, printr-un abandon plenar.

Dând definitia criticului „ideal”, Raicu nu face decât sa se defineasca pe sine: „Neistovit cititor, actor, interpret, lipsit de masura, de instinctul conservarii, de reflexul limitarii, capabil sa traiasca viata operei”.

O alta auto-definitie o gasim într-un pasaj despre eseu, acesta fiind vazut ca: „o meditatie capabila sa se desfasoare chiar sub ochii cititorului”. Asa sunt textele lui Lucian Raicu: un admirabil spectacol al gândirii „în direct” sau „la scena deschisa”. Aceasta face si puterea lor de fascinatie asupra cititorului.

Entuziasmul si uimirea lui, încântarea si cvasi-stupefactia sa în fata geniului, se exprima toate în extraordinarele rânduri scrise despre Montaigne: „Cum de-a fost cu putinta Montaigne, de unde «Eseurile», de unde, Doamne, atâta «întelepciune» si resemnare si zâmbitoare tihna? Sau poate le citim noi gresit, le întelegem (ca pe atâtea alte carti) anapoda? Deloc exclus; nimic, din principiu, exclus”.  Aceasta din urma idee  pare sa fie, în esenta, principiul final al accederii la misterul unei creatii literare: nimic nu e exclus. Totul fiind inclus.

Secretul farmecului si seductiei pe care le exercita textele lui Lucian Raicu  se ascunde în amplitudinea  surprinzatoare a variatiilor scenice cu care eseistul îsi „joaca” textul gândirii sale vii: el trece nonsalant de la patos la îngândurare, de la uimirea candid-copilareasca la elanul ludic si la încântarea juvenila cu care simti ca le traieste în fata unui text literar, a unui autor sau a unei idei.

Lucian Raicu este un moralist care nu se sfieste s-o declare asertiv, ca un  principiu: „Lecturile care nu actioneaza ca o forta morala sunt inutile: uneori chiar daunatoare”. Dixit!

Replicând celor care discuta „despre declinul poeziei, despre dezinteresul cititorului fata de poezie”, el scrie: „Dezinteresul  fata de poezie  este dezinteres fata de omenescul adânc al vietii, fata de  tragismul si de sublimul ei… Poezia este… esenta incoruptibila a literaturii în totalitatea ei. ?i este chiar mai mult decât atât”.

Lucian Raicu mediteaza asupra semnificatiei general-umane a scrisului, avansând o interesanta motivatie psihologica: „A scrie dintr-un prea-plin… Am adauga: dintr-un prea-plin dar si dintr-un prea-gol”… Marii creatori sufera – as zice – de un soi de manie a insistentei, de un exces tautologic, care-i face sa exprime în zeci si sute de feluri diferite acelasi lucru, unul si acelasi. Sunt niste geniali… pisalogi”.

Privind lucid si firesc propriile sale uimiri în fata  misterului creatiei literare majore, Raicu le si justifica simplu si transant:, „Raspunsurile noastre pot fi gresite; si de cele mai multe ori sunt. Mirarile nu sunt niciodata gresite”.

Dinlauntrul conditiei climatice a propriei sale naturi afectiv-cognitive, marele eseist da cu tifla la „biata seriozitate” a lumii, elogiind aproape strengar umorul, ironia, spiritul mucalit, acestora nelipsindu-le, însa, în viziunea sa, o componenta tragica. Raicu elogiaza pe acei mari scriitori care au stiut „Sa dea peste nas ursuzilor”. Extinzând sfera, el face apologia umorului: „ Nu poate face filozofie demna de oarecare încredere cine nu are simtul umorului, simtul ironiei (reflex al ironiei ascunse în lucruri, în realitati, în destinul uman), simtul derizoriului, simtul zadarniciei. ?i nici critica literara, asta chiar se întelege de la sine, nu poate face”.

Lucian Raicu este recognoscibil pentru ca este inconfundabil: are un domeniu al sau propriu, un stil , o atitudine, o definitorie tensiune a gândirii. Problematica lui este întotdeauna dusa pâna la ultimele consecinte. Temeiurile merg pâna la adâncimi: drama existentiala a literaturii este cea a  conditiei umane însasi. Referindu-se la literatura, el scrie ca un dramaturg al fenomenului: „Sa-i observam precaritatea, sa fim de-a binelea constienti de slabiciunea, vulnerabilitatea, lipsa de rezistenta, în fata marilor încercari si suferinte, si chiar inutilitatea ei. Este ciudat ca s-a nascut, este si mai ciudat ca a supravietuit si înca mai ciudat ca mai respira si da semne de viata… Literatura este precara. Dar si omul însusi este”.

Vorbind despre scrierile sale el marturisea: „Am încercat sa împing „explicatia” spritului creator cât mai departe, cât de adânc simteam ca se poate merge, cât ma ajutau resursele”. Caz întru totul fericit, resursele l-au ajutat din plin sa reuseasca  în ambitioasa sa încercare. Profunzimea si acuitatea  inteligentei sale, perspicacitatea si intuitia sa psihologica, imaginatia sa, i-au permis sa elaboreze texte situate în topul literaturii critice din România. De aceea, lipsa unei monografii Lucian Raicu, în spatiul editorial supra-abundent al României de azi, ni se pare un fapt de-a dreptul de neînteles. Un gol echivalând cu o tipatoare anomalie culturala.