Tag: Voltaire

Seminar despre iertare (1)

On By nelursIn Biblia, Credinta, Educatie, Familia, Incurajare, Mantuire, Natura Umana1 Comment

Iertare și iubire! Iubire și iertare!

Vavila Popovici

SĂ NE IUBIM UNII PE ALȚII, CĂCI DRAGOSTEA ESTE DE LA DUMNEZEU

                                             (Epistola lui Ioan, 1 Ioan 1:4.7)

.

  1. Dacă iertaţi oamenilor greşelile lor, şi Tatăl vostru cel ceresc vă va ierta greşelile voastre. Dar dacă nu iertaţi oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre. –   EVANGHELIA LUI MATEI (6.14-15)
  2. Oamenii cu pumnii strânsi nu-si pot da mâna. –    Autor necunoscut
  3. Iertând altora, vouă insivă vă iertati. –  Ioan Gură de Aur
  4. Partea cea mai nobilă a rațiunii este împotriva furiei mele. Ea îmi spune că este lucru mai prețios să ierți decât sa te răzbuni. –  William Shakespeare Continue reading “Seminar despre iertare (1)” →

POLITETEA

On By nelursIn EssaysLeave a comment

                                                                              „Politetea este pentru spirit ceea ce gratia este pentru trup”.

Voltaire

În aceste zile frumoase ale lunii septembrie, când vara si-a facut ultimele bagaje si a plecat tot „în calduri” fiind, iar nori nervosi viziteaza cerul dupa atâtea zile secetoase, iata ca evenimentele politice se succed, lumea se agita. Lupta politica devenita acerba în ultimele luni ale acestei veri fierbinti, a agitat spiritele si în Parlamentul European întrunit zilele acestea. Jurnalistii au catalogat atmosfera în diferite moduri, precum: „USL a exportat balacareala în Parlamentul European – Politica”, „Gâlceava de Dâmbovita la Strasbourg” etc. Mândria exagerata, lipsa de politete, si-au aratat fetele în luarile de cuvânt ale unor politicieni. Dupa tot bâlciul referendumului, minciunile si fariseismul multora, ar fi fost cazul sa se fi schimbat comportamentul într-unul de atentie cuvenita, analiza, dialog cuviincios, întelegere a situatiei si a se auzi, poate, eventuale scuze, pentru greselile pe care unii le-au facut. Sau asa cum se pomeneste în jargon stradal – definit ca „drog cu trimitere în realitatea paralela” -, sa fi avut „ciocul mai mic!” Dar, dimpotriva, s-au auzit învinuiri, ofense, buricari, din partea unor persoane care înteleg libertatea în felul lor, calcând în picioare parerile opuse dar si sfaturile celor care s-au integrat în conducerea destinului unei Europe unite, pentru care am optat si noi. Poate ar fi fost cazul ca naravul recent, cel al dezbinarii, sa nu-l fi dus acolo, departe de tara, sa fi spalat rufele întâi în familie. Poate mai multa politete nu ne-ar fi stricat? Vorba lui Nicolae Steinhardt: „Daca nu putem sa fim buni, sa încercam macar sa fim politicosi.”

   Politetea este o atitudine, o disciplina a vietii care se învata. Un om politicos este un om demn. Politetea nu este fandoseala, ipocrizie, cum afirma unii, ci este o datorie; datoria omului de a-si slefui caracterul, de a adopta un comportament civilizat dictat de constiinta, care înclina balanta spre dreptate. Un om nepoliticos este un om murdarit, se manifesta grosolan, uneori chiar agresiv, în vorbe sau gesturi. Politetea trebuie sa redevina un imperativ al societatii moderne, pentru ca regulile de convietuire sociala, principiile si normele de munca si comportare într-o societate libera, sa poata fi respectate. Un om politicos este un altruist; el sacrifica uneori câte ceva de la sine, în favoarea aproapelui sau.

Corectitudinea este un element necesar politetii, dar este în primul rând o manifestare de respect fata de celalalt. Omul care a învatat politetea devine sincer, calm, senin, luminos. deschis, atent, dar totodata încrezator în fortele proprii si în buna-credinta a celorlalti.

Politetea se impune omului civilizat, prin întelegerea necesitatii de a gasi un limbaj comun cu alti oameni. Ea implica controlul instinctului barbar care salasluieste în fiecare dintre noi. Octavian Paler marturisea sincer: „Cautam sa ascund noaptea din mine (banuiesc ca toti introvertitii au o noapte interioara, prin care bâjbâie si pe care o ascund de altii, deoarece nici ei nu stiu ce ascunde ea)…” Dar ce ne facem cu extrovertitii care nu au probleme în a-si ascunde ceva? Autodisciplinarea se poate transforma, cu timpul, în a doua natura a omului; deprinderea devine reflex, reactiile devin automatisme binefacatoare.

În aceasta idee, filozofii greci propovaduiau pretuirea esentialului din interiorul nostru, nu înselatoarea aparenta, ci stapânirea de sine ce duce la adevarata forta si fericire; conducerea vietii potrivit bunului simt si ratiunii, nu atitudinea ambigua dictata de instinct. „La orice ademenire exterioara raspunde cu o virtute interioara”, sfatuia Epictet. Omul trebuie sa-si fixeze un model de conduita, adica o regula si un comportament ideal, carora sa se conformeze atât în singuratatea lui, cât si între oameni. Este necesar sa cautam în jurul nostru atmosfera de întelegere, de civilitate, de solidaritate cu cei corecti. Dar, fata de cei care manifesta rea vointa cu privire la politete, fermitatea este justificata si chiar necesara.

Un om politicos este un om stapân pe purtarea si pe reactiile sale, sigur de el, miscându-se liber, dezinvolt. Necunoasterea regulilor de politete se poate manifesta si prin nesiguranta, bâjbâiala, lipsa de fermitate sau dimpotriva – excesul ei. Sa ne gândim la iesirile neasteptate ale oamenilor timizi, la replicile ironice ale unora; nu sunt ele motivate de lipsa factorului educational, cel al politetii?

Politetea trebuie aplicata în toate locurile si momentele vietii noastre, pe cât posibil, ea tinând seama si de cunoscutul proverb: „Ce tie nu-ti place, altuia nu-i face.”

Trist este când privim si pe ecranele televizoarelor oameni care ne dau lectii nu de politete, ci de lipsa ei, de neobrazare, oameni care, asa cum spunea tot Octavian Paler, se manifesta instinctual, îndemnând la calcarea în picioare a politetii, adica la nerespectarea regulilor de convietuire avute pâna acum de poporul nostru. Cu îngusta lor minte, dar cu insistenta, vor sa schimbe în rau principiile care au condus societatea româneasca, pretuita cândva nu numai pentru însusirile sufletesti cu care oamenii din aceasta tara vin pe lume, ci si dupa nivelul spiritualitatii la care poporul nostru a izbutit  sa se ridice de-a lungul veacurilor. Constantin Noica, în mod sagalnic spunea: „Eram si noi, ca animalele, fiinte sigure pe noi si pe instinctele noastre, si-a venit sa ne zapaceasca spiritul, cu problemele lui, cu ispravile lui.”

Se stie bine ca din fire românul este în primul rând credincios si cuviincios, are o fire blânda, este darnic, rabdator si încrezator în soarta lui si a tarii în care s-a nascut.

Credinta profunda a poporului nostru în menirea sa istorica trebuie sa reînvie din acele însusiri sufletesti, cu care a fost daruit de la natura. Ce i-a însufletit pe acei oameni traitori cândva, sa îndure oboseala, jertfele, lipsurile si suferintele, de care pomenea si Mihai Eminescu? Credinta ce o aveau în eternitatea tarii! Si credinta nu i-a înselat, caci ceea ce era vesnic în tara noastra, „viaza si astazi si va via si în viitor”; lucrurile bune trebuie sa se întâmple, iar oamenii sa se bucure de ele.

Trebuie gasite mijloacele prin care se poate realiza pacea interna. Vor fi preferate legile care sa decurga din idealuri frumoase. Gasirea de idealuri cât mai frumoase trebuie sa fie ocupatia cea mai nobila harazita omului pe pamânt; „Ea constituie prestigiul parlamentarismului”, dupa cum se exprima un filozof român. Acolo, în parlament, trebuie sa-si gaseasca locul oamenii care respecta idealurile poporului si care au credinta în Dumnezeu, oameni curajosi, cu judecata dreapta, caci orice judecata gresita ne poate compromite. Si mai este ceva foarte important si anume, sa se înteleaga cine din exterior ne vrea binele si cine doreste a ne pune piedici în atingerea acestui bine.

Sa nu ne iluzionam cu calitati exagerate, dar sa fim încrezatori în cele pe care le avem. Nu este bine nici sa ne deceptionam – se aud destule glasuri în prezent -, desi aceste momente nu pot lipsi cu desavârsire din viata noastra. La ora actuala, oamenii obisnuiti sunt deceptionati de conducatori si conducatorii de oamenii pe care-i conduc. Deceptia a depasit pragul si a trecut în mizerabilul spatiu al urii. Se urasc oamenii, clanurile, pentru interesele lor meschine, materiale. Sunt destui oameni „fara Dumnezeu” cum se spune la noi, cei traiti în comunism si tinerii nascuti si educati în mod ateist.

Avem nevoie de o spiritualitate care sa scoata la lumina virtutile adevarate ale sufletului românesc, sa nu le îngroape printr-o vesnica blamare. Spiritualitatea este cea care poate pune în valoare sufletul nostru,  cunoscutele sale calitati. Hegel într-o lucrare a sa atentiona: „…orice spiritualitate, orice continut al constiintei, este produs si obiect al gândirii; religia si moralitatea, în primul rând trebuie sa fie date omului si pe calea sentimentului – si ele sunt în realitate asa.”

Unul dintre filozofii nostri, vorbind despre începutul secolului XX, spunea: „Vremea maimutarelilor a trecut, fiecare popor ramâne sa-si realizeze prin însusirile sale proprii, menirea pe care i-a dat-o Dumnezeu.” Iata ca aceasta „vreme a maimutarelilor” a reaparut si asistam la  un joc periculos pe scena vietii noastre politice. Snobismul, lipsa de politete si ignoranta se manifesta în toate domeniile, la toate nivelele, exemplul cel mai sugestiv fiind gusturile si alegerile deviate de la bunul simt.

Credinta trebuie sa înfloreasca în sufletele generatiei noi. Oamenii care ne conduc trebuie sa fie si ei condusi de Dumnezeu, adica, atunci când iau o hotarâre, ea sa fie pe placul celui de Sus si al poporului pe care îl conduc. Un comportament moral ar face ca sufletul sa se elibereze de angoase, ajungând la liniste, întelegere, la un singur scop nobil pentru tara, iar „razboaiele” dintre indivizi s-ar potoli. Avem nevoie de coeziune sociala bazata pe respect, politete, pe spiritualitatea care, repet, defineste fondul nostru sufletesc comun. Iata ce am putea exporta si nu comportamentul opus, al celor putini, dar care, din nefericire, astazi ne conduc destinele. Dezbinarea continua nu poate aduce decât raul, degradarea.

Europa ne cerea si ne cere în continuare sa fim ceea ce suntem: „pe radacinile noastre proprii; cu destinul nostru propriu”, dar sa respectam angajamentele facute, pentru a se putea auzi în final o frumoasa „simfonie”. Armonia porneste de la cetatenii fiecarei tari.

Nu este usor a construi o cladire dupa un proiect nou! Radacinile nu ni se vor putea smulge niciodata, fiindca ele sunt prea bine înfipte în pamântul tarii! Suntem la noi acasa! Un scriitor scria într-un articol de revista: „…Radacina actualei porniri antioccidentale se gaseste în mlastina national-comunismului…” Da, comunismul s-a naruit, dar mostenirea sa a ramas! Mai sunt, de ce sa nu recunoastem, cei în a caror minte sclerozata, mai fâlfâie lozinca: „Lumina ne vine de la rasarit!” Unde ne este gândirea clara, unde ne sunt aparatele de masura?

Starea de saracie nu ne da dreptul la degradarea comportamentului, a moralei. Pe morala si pe credinta trebuie sa se sprijine gândirea, gesturile si actiunile noastre; adevarurile morale de origine divina fiind, ramân eterne, imuabile.

Si sa nu uitam nici proverbul românesc: „Politetea este cheia de aur care deschide toate usile!”

Vavila Popovici – Raleigh, Carolina de Nord

 

   *     *     *     *      *     *     *     *     *     *     *     *     *     *     *      *     *     *     *      *     *     *     *     *     *     *     *

 

           OFERTA DE CARTE A SCRIITOAREI VAVILA POPOVICI


CARTI TIPARITE :

– Noapte de iarna (versuri) Pitesti 1993;

– Nopti albe (versuri) Pitesti 1995);

– Binele si Raul (proza) Pitesti 1998);

– Dragostea mea cea mare (versuri) Pitesti 1998;

– Albumul cu fotografii (proza) Pitesti 1999;

– Dincolo de noapte (versuri) Bucuresti 2000; postfata – Ion Papuc.

– Piticul din ceasca de cafea (versuri) Bucuresti 2000;

– Mai sunt barbati buni (proza) Bucuresti 2001;

– File de jurnal (proza) Bucuresti 2002;

– Insomniile unei veri (versuri) Bucuresti 2002;

– Ultima pirueta (proza) Pitesti 2003;

– Îngerul scrie poemul (versuri) Pitesti 2003;   (prefata – prof. dr. Simion Barbulescu)

– Între spaima si vis (versuri) Pitesti 2004; prefata – S. B?rbulescu.

– Jurnalul unei veri (proza) Bucuresti 2005;

– Suspine strigate (versuri) Pitesti 2005; prefata – Simion Barbulescu.

– Cartea mamei (proza) Pitesti 2006;

– Jurnal American (proza) Pitesti 2007;

– Singuratatea clipelor târzii (versuri) Iasi 2008;

– Gânduri (proza) Iasi 2009; prefata – Vasile Filip.

– Scrisori de departe (versuri) SUA 2010;

– Articole, eseuri, vol. I (proza) SUA 2010;

– Preaplinul tacerilor (proza) SUA 2010;

– Poemele iubirii (versuri) SUA 2011;

– Articole, eseuri, vol. II (proza) SUA 2012;

– Fulguratii (proza) SUA 2012

 

Detaliile pentru cei care doresc sa comande cartile:

Adresele de la care se pot comanda ultimele carti (faceti click pe link-uri):

„Fulguratii” (https://www.createspace.com/3958608)

„Articole, Eseuri (vol. II)” (https://www.createspace.com/3801524)

„Scrisori de departe” (https://www.createspace.com/3456668)

„Articole, Eseuri” (https://www.createspace.com/3479381)

„Preaplinul Tacerilor” (https://www.createspace.com/3513737)

„Poemele iubirii” (https://www.createspace.com/3698730)

Daca este pentru prima data când comandati de la Amazon CreateSpace, va trebui mai întâi sa va creati un cont (desi CreateSpace face parte din grupul Amazon, conturile sunt separate, deci chiar daca aveti deja un cont deschis la Amazon, pentru CreateSpace trebuie sa va creati unul nou, separat). Veti stabili un nume de identificare si o parola. Apoi vi se va cere sa va introduceti câteva date personale (adresa de email, numele personal, adresa unde locuiti, etc.) si datele unei carti de credit (Visa, MasterCard, etc.). Fara carte de credit nu se poate comanda. Tot acest proces trebuie facut numai la prima vizita, la vizitele ulterioare doar faceti sign-in cu numele de identificare si parola.
Odata încheiata deschiderea contului, precizati numarul de exemplare dorite si plata se va face automat de pe cardul înscris anterior, iar expedierea se va face la domiciliul personal (la adresa pe care ati introdus-o deja la deschiderea contului).

DESPRE TOLERANTA

On By nelursIn Life and HealthLeave a comment

                                    “Dragostea înseamna îngaduinta”
.Marc Levy

Cuvântul toleranta vine din latinescul tolerare care înseamna a suporta. Notiunea de toleranta a aparut în istoria culturii europene la începutul secolului al XVI-lea, în strânsa legatura cu gândirea umanista, întruchipata în mai multe personalitati, ca de exemplu cea a olandezului renascentist umanist, preot catolic, critic social, profesor Erasmus din Rotterdam (1469-1536) care a adoptat o atitudine împotriva ignorantei, superstitiilor si structurilor autoritare traditionale; a filozofului britanic John Locke (1632-1704) care a combatut absolutismul si tirania, aparând libertatea si dreptul si a vazut în puterea legislativa forta suprema careia trebuia sa i se supuna puterea executiva si cea federativa, având menirea sa apere comunitatea împotriva primejdiilor din afara; a poetului, romancierului, filozofului Voltaire (1694-1778) care a scris pamflete politice, lansând o adevarata cruciada intelectuala împotriva fanatismului religios si nu numai. Amintesc o fraza din scrierile sale: „Soarta natiunilor a depins adesea de buna sau proasta digestie a primului ministru”. De asemeni scriitorul, filozoful german Gotthold Lessing (1729-1781) a pledat si el pentru toleranta fata de alte religii ale lumii, aparând în acest mod, libertatea religioasa. Alfred Fouillée (1838-1912) considera ca evolutia nu poate fi obtinuta fara psihic, adica sentimentul, dorinta, gândirea în libertate, ca libertatea nu poate fi câstigata decât progresiv si nu poate fi conceputa izolat, fiinta perfecta în sine fiind aceea care este buna pentru ceilalti, oamenii trebuind sa lucreze împreuna pentru „triumful bunatatii morale”.

Adevarata toleranta, în spirit umanist, înseamna însa mai mult decât o simpla „suportare”, ea presupune respectul opiniei contrare si este strâns legata de libertatea persoanei. Prin toleranta se respecta deciziile altor oameni, grupuri, popoare, religii, alte moduri de gândire si puncte de vedere, alte stiluri si moduri de viata. Astfel, garantarea necesitatii spiritului de toleranta este valabila în politica, dar depaseste acest domeniu. Petre Tutea arata ca „burghezul umanist al Renasterii, burghezul si proletarul vremii noastre, continuatori ai spiritului lui, sunt straini de ordinea reala întemeiata pe gândire, societate si natura”, specificând totodata calea pavata pentru zilele noastre: „…gratuitatea, ratacirea, desfrâul, pierderea libertatii reale si mântuirii sub imperiul haosului, absurdului, al venirii de nicaieri si mersului spre nicaieri”.

În lumea moderna, toleranta este fara tagada necesara. Ea reprezinta armonia în diferente. Toleranta înseamna bun simt, înseamna a renunta la egoism si a întelege ca ceea ce pentru tine este poate lipsit de importanta, pentru altul poate fi semnificativ. Lipsa tolerantei înseamna egoism, iar egoismul este sursa raului în aceasta lume. Trist este sa constatam ca el sporeste o data cu civilizatia ce pare sa-l stimuleze si sa-l întretina. Egoismul va descreste, afirma unii, doar atunci când viata morala va predomina asupra vietii materiale. Când se va întelege ca egoismul este cauza care naste orgoliul, ambitia, lacomia, invidia, ura, gelozia, comportamente care ranesc puternic si produc tulburari în relatiile sociale, provocând permanente disensiuni, distrugând încrederea, facând din prieten un adversar, atunci si numai atunci se va întelege ca acest viciu este incompatibil cu fericirea, cu siguranta propriei noastre vieti.  Egoismul este considerat ca o actiune al carei rezultat este dorit numai de persoana respectiva, opusa fiindu-i  actiunea altruista, rezultatul careia este dorit de mai multi.

Promovarea tolerantei si modelarea atitudinilor fata de diferite opinii, se face acasa în cadrul familiei, în scoli si la locul de munca, mijloacele de informare în masa având si ele un rol constructiv, favorizând dialogul si dezbaterile libere si deschise, evidentiind pericolul intolerantei.

Toleranta înseamna pâna la urma armonie. Ea este virtutea care face ca pacea sa fie posibila si care contribuie la înlocuirea învrajbirii cu pacea, lumina si armonia. Empedocle spunea: „Armonia este produsa din mai multe lucruri. Discordia produce mai multe lucruri dintr-unul singur.”

Esenta armoniei consta în a aduna sunetele într-o simfonie, iar a discordiei în a dezbina, a auzi sunete false. Toleranta nu poate fi conceputa numai ca o concesie, ci omul tolerant este cel care adopta o atitudine de recunoastere si respect a persoanei umane si libertatilor ei fundamentale. De aceea ea trebuie practicata de catre indivizi, grupuri si state.

Înainte de aparitia notiunii de toleranta, se vorbea despre „bunul simt” ca fiind cel ce facea de multe ori regulile, atunci când parerile erau contradictorii. Nicolae Steinhardt amintea ca Biserica întotdeauna a mers pe drumul echilibrului si al bunului simt, iar „pe cararile sofisticate au mers ereziile”. În ce consta bunul-simt? „Într-un lucru foarte simplu, anume ca poti sa ceri dovada tuturor lucrurilor si tuturor afirmatiilor”, afirma cineva; este în mod sigur un continut interior al nostru, pe care unii îl au, altii au nevoie sa-l aiba. Istoricul Neagu Djuvara a vorbit de curând despre cinste, educatie, punctualitate, încredere, bun simt, onoare, despre energiile neamului nostru, despre importanta si pastrarea cuvântului dat si respectarea promisiunilor, despre speranta, cât si despre schimbarea dramatica pe care comunismul a produs-o în acest sens, distrugând spiritul puternic înradacinat al neamului nostru.

Îmi povesteau batrânii ca pe vremea lor, când cineva promitea un lucru, cuvântul lui era sfânt si nu aveai nevoie de consimtamântul în scris. Acea expresie „pe cuvânt de onoare” nu era luata în derâdere. Astazi oamenii si-au pierdut onoarea, parca si-au pierdut propria busola, multi sunt dezorientati, nu stiu cum sa actioneze, ce viclesug sa foloseasca, nu stiu care este calea cea dreapta pe care trebuie sa mearga.

Biblia nu ne vorbeste de toleranta, dar ne vorbeste de dragoste, despre respectul ?i consideratia pe care trebuie sa o ai fata de cel de lânga tine, despre o schimbare a omului, despre renuntarea la egoism, la pacate, acele negatii ale virtutilor care nu sunt placute Divinitatii. Oamenii au crezut ca au ajuns la altruismul suprem iubindu-se între ei, dar a trebuit ca cineva sa le deschida ochii si sa-i învete, ca întreaga realitate a lumii trebuie iubita, îmbratisata, facuta sa retraiasca prin constiinta noastra. „La un astfel de altruism nu se ajunge decât prin etape”, ne spune filozoful Giovanni Gentile.

Toleranta nu ne va duce spre o societate mai buna, ea poate duce spre anarhie, sustin unii, si va implica statul politienesc în rezolvare. Asa sa fie oare? Care ar fi explicatia logica? Poate ca toleranta nu rodeste pentru toti, putini fiind cei care îi înteleg binefacerea si în acest caz va fi necesara implicarea mai multor factori? Thomas Mann scria despre cele doua principii disputate în lumea noastra: „Forta si Dreptul, Tirania si Libertatea”, ori cel de al doilea principiu, numai el poate înlesni toleranta, dragostea. Noi românii avem si un proverb: „Dragoste cu de-a sila nu se poate”, ea se propaga doar în starea de libertate, integrata si ea în bunul simt omenesc. În acest mod toleranta devine un factor civilizator, tinzând catre o umanitate evoluata.

Ajungem cu gândirea la respectul necesar care trebuie sa îmbrace toleranta cu haina sa. El priveste totdeauna numai persoanele si nu lucrurile pentru care am putea avea admiratie, chiar iubire sau teama. De fapt si omul poate fi iubit, temut sau admirat, dar respectul este numai al omului pentru om. Scriitorul francez Bernard Le Bouyer Fontenelle (1657-1757) spunea: „Înaintea unui nobil eu ma plec, dar spiritul meu nu se pleaca, dar înaintea unui om simplu la care remarcam cinstea, caracterul frumos, poate superior noua uneori, spiritul se pleaca.” Cine nu a întâlnit în viata sa astfel de oameni? Respectul este un atribut pe care nu-l putem refuza; chiar daca în afara nu-l manifestam întotdeauna, îl simtim în interiorul nostru. Asa ar fi normal, sa acordam respect celor din jurul nostru! ?i ar mai fi normal sa întâlnim cât mai multi oameni care sa fie demni de respect. Rar se întâmpla astazi! Oamenii intuiesc starea jalnica din jurul lor, dar nu se straduiesc sa-i depisteze cauza adevarata, aducând învinuiri false sau directionându-le fals, netinând seama de respect, toleranta, armonie, dragoste, neconstientizând faptul ca vinovata este „starea necontrolata, neadevarata a plonjonului nostru”, a fiecaruia dintre noi, în viata noua, schimbata, cu politici sociale capricioase si de multe ori imprevizibile. Dar, dupa cum în viata lucrurile se desfasoara având la baza principiul luptei contrariilor, dupa aceasta perioada de manifestare a egoismului, lipsei de respect, ura si vanitate, se spera ca va veni si vremea când oamenii vor manifesta altruismul, respectul, dragostea si modestia. Nu „cu de-a sila” ci din convingere! Meditând asupra vietii, simtul realitatii îi va ajuta la vindecarea marilor dezamagiri, vor deveni mai întelepti, mai putin orgoliosi, mai împacati cu sinele si cu semenii lor.

Vavila Popovici
Raleigh, Carolina de Nord

 

Oameni si lacrimi

On By nelursIn EssaysLeave a comment

VAVILA POPOVICI

.

Tristetile lacatuite în sufletele noastre

le deschidem în fata icoanelor sau a cerului;

de cele mai multe ori ele sunt însotite

de plâns înabusit si de lacrimi.

 

 Fiecarui om, indiferent de vârsta, sex sau temperament, lacrimile i-au udat fata macar o singura data de-a lungul vietii, unora chiar de nenumarate ori. Lacrimile de obicei tâsnesc si se rostogolesc cu repeziciune pe obraz, nu pot fi stavilite, indiferent de forta psihica prin care comandam sa le oprim, dar uneori sunt atât de grele încât ochilor le este greu a le plânge si atunci se opresc în unghiul ochiului. Când se pravalesc pe obraji sub forma unor boabe transparente cu gust sarat, sau ca un râu în cascada, elibereaza tensiuni si multa energie. Numai omul plânge cu lacrimi, numai omului i-a dat Dumnezeu lacrimi de bucurie, de fericire, de durere, de dor… Lacrimile tamaduiesc si uneori dau stralucire vietii. Ele sunt cuvinte, fraze, pe care inima nu este în stare sa le rosteasca în anumite momente. Voltaire spunea ca ele sunt limba tacuta a durerii.

Apar ca o reactie la un stimul emotional foarte puternic. În acele momente cuvintele sunt prea lipsite de putere sa vorbeasca despre ceea ce este în sufletul nostru si lasam lacrimile sa spuna… Ele sunt însotite de suspine sau hohote de plâns. De cele mai multe ori, suntem chiar stigmatizati si învinuiti pentru ele; suntem sfatuiti de a ne controla aceasta reactie a organismului; suntem acuzati de slabiciune sau lipsa de demnitate, pe când ele sunt expresia sinceritatii sentimentelor noastre si ne fac sa devenim mai puternici. Când plânsul s-a terminat, inima se petrifica. Lipsa de nadejde ia forma unei mândrii, suntem gata de lupta pentru binele nostru, a celor de lânga noi.

Se spune ca omul la începuturile sale nu cunostea lacrimile, decât fericirea raiului. Când a pierdut aceasta fericire i s-au dat lacrimile pentru a suplini golul lasat în suflet, în urma pierderii fericirii ceresti. ?i de atunci omul îsi gaseste mângâierea în lacrimi.

Oamenii sunt înclinati din fire spre a varsa lacrimi, de aceea despre ele se spune ca sunt lacrimi firesti. Dar mai sunt lacrimile pacatoase pe care le varsa cei fatarnici, prefacuti, din dorinta de a fi pe placul oamenilor, precum si lacrimi varsate din rautate, atunci când cineva nu are putinta de a face un rau pe care-l planuise, si ele sunt numite lacrimi de necaz. Se mai spune ca astfel de lacrimi le avea Nero, împaratul roman homosexual, incestuos, ucigas si nebun, cel pe care crestinii îl vedeau ca pe antihrist.

Plânsul ne zguduie trupul si pricinuieste în el o durere si o suferinta chinuitoare. În faza înaintata, nu mai e un plâns al ochilor, ci devine o forma de „descarcare” psihica. În urma apare o slabiciune, chiar si la cei rabdatori si puternici, dar ea se transforma curând în putere si aceasta creste progresiv, nascând speranta. Ne simtim mult mai bine dupa ce am plâns.

Credinta este ca femeile sunt mai predispuse la aceasta reactie, ele plâng mai usor sau mai mult. Parca Victor Hugo spunea ca femeia este invincibila prin lacrimi, ca ratiunea pe cât este de convingatoare, pe atât lacrimile sunt cele care ne înduioseaza sufletul… Un poem pe care l-am scris cândva se încheia astfel: „Nu râdeti, o femeie nu plânge-n zadar,/ plânge când în suflet îsi face cuib disperarea,/ când simte fiorul singuratatii!/ Pe scara lacrimilor femeia urca spre cer,/ izvorul lacrimilor ei nu seaca, / durerea din adâncul sufletului îl hraneste./ Poate a pedepsit-o, Dumnezeu,/ poate a vrut s-o ajute?

Oamenii de stiinta au concluzionat ca plânsul ajuta fiintele sa se linisteasca, alunga sentimentul de tristete adânca si aceasta se datoreaza eliminarii anumitor hormoni si substante chimice, prin intermediul lacrimilor. De aceea dupa plâns, suntem mai relaxati si parca începem sa vedem lucrurile altfel, judecata ni se limpezeste, tensiunea acumulata eliberându-se prin aceasta supapa a organismului nostru. Nu este rusinos sa plângi, dar se pare ca varsarea de lacrimi cere o oarecare intimitate: plângi în fata icoanei, plângi în fata fiintei iubite care te-a ranit sau pe care ai ranit-o, plângi si ceri mângâiere cuiva din apropiere, pentru a-ti usura durerea pricinuita din cine stie ce cauza. Pentru plâns ca si pentru rugaciunea cu glas tare este nevoie uneori de însingurare. Plânsul apartine omului dar si creatiei necuvântatoare, diferenta facând-o faptul ca atunci când creatia plânge, o face fara lacrimi. Dupa varsarea lacrimilor sufletul si trupul omului se racoresc, se bucura de o liniste si de cele mai multe ori de speranta. Sufletul parca se trezeste la glasul plânsului si parca se patrunde el însusi de simtamântul plânsului, fiindca, dupa cum spunea Emil Cioran: „o lacrima întotdeauna are radacini mai adânci decât un zâmbet”.

Plânsul este dispozitia trista a sufletului, pricinuita de lipsa celor dorite si de constientizarea celor pierdute… Plângem, iata, când vedem natura cum se dezlantuie fara pic de mila si nu putem lupta cu imensa-i forta. Plângem pentru noi si pentru semeni, fiindca îi iubim, fiindca ne pasa… Câte lacrimi au fost varsate în tara noastra, dar nu numai, în zile lunii februarie ale acestei ierni, cu ninsori abundente, temperaturi extrem de scazute? Au fost lacrimi varsate în întunericul noptii din casele oamenilor, în asteptarea zorilor zilei si a minunii unui ajutor din partea lui Dumnezeu si a semenilor. Dar lacrimile celor care si-au îngropat mortii gasiti sub nametii care au pus stapânire pe suprafete mari de pamânt? Case strivite de nameti, drumuri inaccesibile, oameni înghetati de frig în case… „Albul care se întinde cât vezi cu ochii îti provoaca doua iluzii: prima – ca e ceata si te miri cumva ca i-au lasat sa ridice elicopterul de la sol pe vremea asta. A doua, ca vei ateriza într-o mica asezare cu igluuri, piei de foca, gustari din carne de ren si un bun venit într-o limba ciudata. Si, daca n-ai vedea dreptunghiurile negre de padure desfrunzita si contururile gri ale caselor, nu ti-ar fi greu sa crezi ca ai plecat la drum cu un scop polar, nu umanitar, ” scrie Raluca Ion în ziarul Gândul, impresiile avute la traversarea zonelor cu elicopterul. Sigur ca s-a actionat cât s-a putut pentru salvarea oamenilor, din datorie si din iubire de semeni, dar au fost si asteptari din cauza stihiilor vremii, când bolnavii de inima, de diabet, n-au mai avut medicamente, câteva femei au nascut prematur din cauza spaimei; oamenii au iesit din case prin tunelurile pe care si le-au sapat sau li s-au sapat prin zapada, ajungând la magazine si gasind rafturile goale. Când au vazut pe cei ce au venit sa-i ajute, s-au plâns de o multime de nevoi, dar au simtit, ca tot românul si nevoia sa râda. „Uitati-va la omul asta, are nevoie de lame de ras. Nu vedeti cât i-a crescut mustata?”, a glumit o matusa vesela. C-asa-i românul, stie sa faca uneori si haz de necaz.

Închei tot cu cuvintele cinicului Voltaire: „Cândva totul va fi bine, iata speranta, acum totul este bine, iata iluzia!”

 Vavila Popovici – Raleigh, North Carolina

UMORISTUL DOREL SCHOR, ÎN INTERVIU

On By nelursIn InterviewLeave a comment

Raquel WEIZMAN


                                                                                     “Umor de calitate

                                                             fara inteligenta nu exista!“


Dorel Schor (n. 30 iulie 1939, Iasi) este scriitor umorist, gazetar si cronicar plastic israelian de limba româna, membru al Asociatiei Scriitorilor Israelieni de Limba Româna (A.S.I.L.R.). Colaboreaza la numeroase reviste de limba româna din Israel (Orient Expres, Ultima Ora, Expres Magazin si Minimum), din Statele Unite, Spania, România etc. A publicat sase volume individuale si este prezent în numeroase antologii, printre care „5000 de ani de umor evreiesc” (O antologie subiectiva de Tesu Solomovici, Editura Tesu, Bucuresti 2002), sau „The Challenged Generation/ Solo Har-Herescu” (Editura Hasefer, Bucuresti, 1997, editie bilingva româno-engleza).

***

Raquel Weizman:Stimate domnule Schor, sînteti autorul mai multor carti de aforisme umoristice, iar anul acesta va aparea si versiunea spaniola a cartii „Înger cu Coarne”, o editie îmbunatatita si largita cu mai multe aforisme, sub numele „Costumul lui Adam – Ascuns dupa cuvinte”, la Editura Niram Art. În primul rînd, as dori sa îmi dati o scurta definitie a cuvîntului „aforism“, una mai putin ortodoxa si mai personala.

Dorel Schor: Aforismul este exprimarea lapidara a unui gînd, o constatare inteligenta, o cugetare care sugereaza un adevar. Daca are si un strop de umor, place si se retine. Iata un exemplu de aforism-definitie: „un aforism este un roman de un rînd“… Exista culegeri de citate celebre, de cugetari si maxime, cuvinte de duh si cuvinte potrivite, dar eu prefer sclipirile inteligente care te obliga sa le citesti de doua ori pentru ca merita.

Raquel Weizman: Ce v-a facut sa va îndreptati spre acest gen destul de rar întîlnit?

Dorel Schor: Daca aveam rasuflarea lunga a romancierului, nu as fi scris schite scurte, umoristice. Probabil ca mi se potriveste genul scurt, replica imediata. Cunoasteti cazul scriitorului care se scuza: „sînt foarte grabit, asa ca nu am timp sa scriu pe scurt“. Nici eu nu am niciodata timp, pur si simplu nu stiu sa scriu lung. Aforismul mi se potriveste… Cred ca locul aforismului spiritual este în literatura umoristica, iar aceasta poate fi satirica, ironica, cinica… Poate fi rea pîna la durere. Mai ales în cazul autorilor de umor, se potriveste de minune aforismul lui Buffon „stilul e omul“. Vom admite, asadar, ca si omul e stilul!

Raquel Weizman: Cum vedeti universalitatea acestor aforisme?

Dorel Schor: Stiti cine a formulat primele aforisme? Un medic mult mai cunoscut decât mine, „colegul“ Hipocrate. Cugetari care au strabatut veacurile ne-au ramas de la regele Solomon, de la Euripide, Democrit, Platon si Aristotel, de la Cicero si Seneca, Omar Khayam si Confucius, Shakespeare si Rouchefoucauld, Cervantes si Voltaire, Goethe, Napoleon si Tagore. Aforismul se adreseaza oamenilor inteligenti care se afla peste tot… într-o anumita masura.

Raquel Weizman: Sa reluam firul istoriei dvs. personale. Ati început sa scrieti si sa publicati de la vîrsta de 9 ani, începînd cu diverse reviste pentru copii si tineret. Ati putea sa îmi povestiti mai multe despre atmosfera familiala care a facut posibila aceasta activitate precoce? Ati mostenit de la parinti dragostea pentru carti si scris?

Dorel Schor: Raspunsul se afla în întrebarea dvs. De la bunicul dinspre mama, am mostenit numele si un dictionar Saineanu, din anul 1908. Un dictionar român-român la un evreu din Stefanesti, tîrg faimos pentru curtea unui mare rabin, nu era ceva foarte obisnuit, dar David Schor avea biblioteca pe româneste si pe idis, în care se întîlneau mari scriitori si filosofi. Tatal meu facuse liceul în Rusia tarista, a ajuns în România din

cauza pogromurilor ce însoteau anii de dupa revolutie, era un autodidact pe româneste. De notat ca eu sînt Schor si maternal si paternal, familii din tari diferite. Explicatia sta în literele shin, vaf, reish, care în ebraica semnifica shofet ve rabi, adica judecator si rabin. Dar acesti schori nu erau formal nici una nici alta, ci doar oameni pe care colectivitatea îi considera scoliti si corecti, în masura sa judece pricinile dintre evrei, fara sa recurga la autoritati.

Raquel Weizman: Paralel cu scrierile umoristice, ati alcatuit, de-a lungul timpului, o adevarata colectie de prezentari si cronici de arta despre artisti plastici israelieni si, în special, despre panorama artistica a evreilor români din Israel. Stiu ca sînteti si un colectionar de arta. Cum ati ajuns de la ipostaza de iubitor de arta la cea de cronicar?

Dorel Schor: Colectionar de arta, mai modest desigur, am fost si în România. Desi tînar medic, am fost solicitat sa fiu secretar literar interimar, pentru un an, la teatrul din Botosani. Prilej norocos de a cunoaste nu numai actrite, ci si dramaturgi, regizori, scenografi. Printre acestia din urma, Constantin Piliuta, Ion Muraru, Vasile Jurje… Printre colaboratorii ziarului la care scriam, pictorii Mocanu si Vigh. Prin ei si alaturi de ei, am descoperit pictura moderna, am început sa colectionez, dar ce era mai mare ca dimensiuni nu am putut lua cu noi cînd am emigrat. În Israel, am initiat o rubrica plastica în revista Orient Expres, însotita de o mini-expozitie pe paginile cromate. Ideea a avut succes la cititori, redactia m-a încurajat… Am scris despre Silvia Ghinsberg, Miriam Cojocaru, Edwin Solomon, Tuvia Juster, Baruch Elron, Liana Saxone-Horodi, Zahava Lupu, Moni Leibovici, Avi Schwartz, Eduard Mattes, Eduard Grossman, Vladimir Strihan, Zina Bercovici, Moris Manes, Lipa Natanson. Dar numarul este mult mai mare, incluzînd artisti plastici evrei si români de avangarda din România, pictori israelieni formati în tara sau veniti din fostele republici sovietice, din Franta, Statele Unite, Germania, Argentina, Croatia, Polonia, Ungaria, Maroc, Olanda, Africa de Sud, Yemen, Australia…

Raquel Weizman: în interviul dvs. acordat domnului Razvan Niculescu pentru revista Orient-Expres din Israel, citesc o afirmatie interesanta: „cît despre umor, nu exista umor mai de calitate decît cel involuntar. Trebuie numai sa-l culegi discret, sa-l cureti de impuritati si sa-l servesti înainte de a se evapora vitaminele.” în volumul în curs de aparitie în Spania, descopar o alta definitie a umorului: „Sîngele este sarat. Lacrimile sînt sarate. De aceea, dintre toate genurile literare, umorul este cel mai organic“. Cît este de necesar umorul pentru fiinta umana si care sînt beneficiile „uzului“ zilnic?

Dorel Schor: As putea, ca medic, sa raspund cu un truism: rîsul e sanatos. Ati auzit, probabil, de clinicile care practica „sedinte colective de rîs“. Merita sa vedeti spectacolul… Va marturisesc ca rîsul e molipsitor, la un moment dat râzi si te întrebi de ce, dar, dupa aceea, te simti reconfortat si optimist. Ziua în care nu ai râs e o zi derizorie, am scris nu de mult… Dar, în pivnita aforismelor mele, am mizat întotdeauna nu pe rîsul gros, ci pe zîmbetul subtire. Va dau un exemplu de umor involuntar. La ceremonia acordarii unor premii literare, o doamna m-a felicitat. Am întrebat-o daca ma cunoaste din scris. Oh, nu, mi-a raspuns ea cocheta, va cunosc numai din citit…

Raquel Weizman: Volumul „Costumul lui Adam” este însotit de 50 de caricaturi ale domnului Constantin Ciosu, un caricaturist de renume, într-o armonie completa scris-imagine. Cum vedeti aceasta legatura între artele plastice si literatura?

Dorel Schor: Constantin Ciosu e mai mult decît un caricaturist. El face parte din familia restrînsa a cartoon-istilor formatori de opinie, ca Saul Steinberg, Devis Grebu, Raanan Lurie… Am scris despre el si arta lui în urma cu ceva timp. Cînd s-a pus problema ilustrarii volumului „Costumul lui Adam”, m-am gîndit la dumnealui, la modul cel mai firesc. Îi multumesc si pe aceasta cale pentru buna colaborare, as spune intrinseca. Tot

asa cum precedentul volum de aforisme, editat în România, a fost ilustrat cu desene ale lui Baruch Elron, din pacate plecat dintre noi la acea data. Exista grafica de carte ca specie plastica, ilustrînd personaje sau situatii literare. Eu am preferat o autonomie a desenului, nu dublînd aforismele, ci completînd tematic, conceptual, dar independent „starea de umor“.

Raquel Weizman: Credeti ca daca exista fiinte extraterestre, cu o forma de organizare avansata, acestea ar fi posibil sa aibe si simtul umorului?

Dorel Schor: Daca exista, aceste fiinte se afla într-o etapa de dezvoltare mai avansata decît noi. Si daca sînt mai inteligente decît noi, atunci au un umor de si mai buna calitate. Probabil, subtil si cerebral.

Raquel Weizman: Daca sîntem facuti dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, atunci si Dumnezeu are simtul umorului. Marturisiti chiar dvs. Aceasta opinie, în aforismele dvs. Dati-mi macar un exemplu de umor divin.

Dorel Schor: Cîta vreme exemplele îmi apartin, umorul nu e divin, ci profan. Sa luam la întîmplare: „îti multumesc, Doamne, ca m-ai facut ateu“. Sau: „Blestemat în numele Domnului“… Cum dracu’? Sau: „Doamne, ajuta-ne aproape pe toti…“ „Ce nu poti pricepe, explica-le altora…“ „Daca ajungi la o concluzie, nu e obligatoriu sa ramîi acolo…“ „Dracul a aparut odata cu religia…“ „La început a fost Cuvîntul, apoi l-au acoperit cuvintele…“ „Dumnezeu lucreaza prin oameni. Si dracul la fel…“ în carte, gasiti mult mai multe exemple.

Raquel Weizman: Ramînînd tot pe planul religios, nu pot sa nu observ ca însusi titlul cartii dvs. are referinte biblice. Adam, în costum sau fara, ascuns sau neascuns, traieste înca în fiecare dintre noi. Daca dvs. ati fi acel Adam primordial si pomul cunoasterii binelui si al raului ar fi de fapt pomul simtului umorului, ati musca din fructul oprit?

Dorel Schor: Pomul simtului umorului? Conform legendei biblice, s-ar presupune ca nu as sti ce fel de pom este, altfel zis nu ar depinde de vointa mea sau de interesul primordial, ci de sotia mea si de calitatea fructelor… Cred ca ar merita riscul… Oricum, vorba lui Mark Twain, în gradina raiului e destul de plictisitor.

Raquel Weizman: Multe aforisme umoristice de mare savoare apartin marelui fizician Albert Einstein. Care este legatura dintre inteligenta si umor?

Dorel Schor: Ne întoarcem la sorgintea evreiasca a savantului. Umor de calitate fara inteligenta nu exista. în principiu, nici inteligenta fara umor nu ar trebui sa existe… Cît despre Albert Einstein, era el foarte destept, dar bogat nu a ajuns. Treaba asta ma cam îngrijoreaza…

Raquel Weizman: Care este aforismul dvs. preferat?

Dorel Schor: Aforismul preferat e… mai multe. Socrate: „cunoaste-te pe tine însuti.“ Buffon: „stilul e omul.“ Lec: „si pe tron se rod pantalonii…“

Raquel Weizman: Umor, literatura, religie, stiinta, toate acestea se regasesc în opera pictorului israelian nascut în România, Baruch Elron, pe care ati prezentat-o în nenumarate rînduri, în paginile mai multor reviste. Ati fost si un bun prieten al pictorului. Nu este o coincidenta ca volumul dvs. va aparea în Spania în acelasi timp cu volumul Baruch Elron al criticului de arta Hector Martinez Sanz, la editura Niram Art. Ce povesti sau situatii umoristice ne puteti dezvalui în legatura cu personalitatea marelui pictor si care credeti ca era importanta acordata de el umorului, atît în arta sa cît si în viata?

Dorel Schor: în cartea „5000 de ani de umor evreiesc” (Editura Tesu, Bucuresti, 2002), sînt si multe ilustratii semnate de Baruch Elron. Evident, cu umor subtil si de calitate, asa cum e conceput tot volumul. „Amintirile mele legate de Bik”, cum îi spuneau prietenii, se centreaza mai mult pe perioada cînd sanatatea sa era foarte precara. El continua sa picteze cu îndaratnicie, cred ca pictura i-a mai daruit niste ani, asa cum, mai înainte, el daruise picturii anii lui frumosi. Prin firea lucrurilor, situatia nu abunda în umor, am notat totusi niste vorbe amuzante ale lui, pe care le-am publicat în rubrica mea saptamînala de aforisme din revistele românesti din Tel Aviv, mentionînd autorul, ca de exemplu: „Nemurirea consta în neuitare.“

Raquel Weizman: Lasîndu-va dreptul de a ascunde dupa cuvinte orice considerati necesar, va multumesc pentru rabdarea dvs. de a raspunde la atîtea întrebari.

Dorel Schor: Eu va multumesc si va doresc sanatate. E o urare sincera, cu toate ca vine de la un medic!

Raquel WEIZMAN,

http://timpul.ro

“

 

 

TRIPTIC LIRIC

On By nelursIn poetryLeave a comment

MIHAI RADOI – „LUCEFERI CU BUZE ROSII” (Editura „Semne” – 2011)

        Prof.dr.Nicoleta Milea

Providenta a asezat în mine dorinta de a ma darui cuvintelor. Învat, înca învat din mers, cum se face aceasta. De aceea scriu din nou despre o carte, cu gândul ca bunul cititor sa vada dincolo de poemele ce pot sa-l încarce cu lumina, cu bucurie, cu iubire.

Mihai Radoi, caci despre poezia Domniei Sale scriem astazi, un om cu totul special, îmbina perfect activitatea de „bancher cu acte în regula” la Londra, cu cea de poet.

A debutat în 1995 cu A JUICIER WAY – Romanian poems, Forest Books, Londra.

A mai publicat: IMPOSIBILA ÎNTOARCERE (versuri), Fundatia „Scrisul Românesc”, Craiova (2002), DUPA MASA DE SEARA (versuri), Fundatia „Scrisul Românesc” Craiova ( 2003), PAGINI DIN ISTORIA BANILOR LUMII – (culegere de articole si traduceri), 2 volume, Fundatia „Scrisul Românesc”, Craiova (2005), AL OPTULEA PACAT (versuri), Editura „Sitech”, Craiova (2009).

Cartea de acum, LUCEFERI CU BUZE ROSII (versuri), aparuta la Editura „Semne”, Bucuresti (2011), este prefatata cu acribia creatorului care înnobileaza metafora, poetul Theodor Rapan, care marturiseste: „Mi-e drag sa-l stiu pe Mihai Radoi poet al suferintei înaripate, bancher care vorbeste cu sine prin carti, pe ploi si pe stele… […] Insensibil la reactia „galeriei” literare (si bine face, caci el nu scrie din vanitate, ci pur si simplu pentru bucuria de a-si ferici inima proprie si prietenii apropiati), Mihai Radoi îsi filigraneaza „jurnalul liric” într-un chip miraculous, cu gingasia bijutierului elvetian, cu talent si rafinament, cu ochiul lacom nutrit de calatorii si lecturi profunde, mult fermecatoare, cu trimiteri izvodind cert din ancestralitate, din adâncul trairii, deci, ca un ecou al vietii sufletesti.

Desi suntem diferiti, îi apreciez curajul abordarii poeziei dintr-un alt unghi, cu viscerele Cuvântului „la vedere!” Grea cruce de purtat! Ce va ramâne în urma sa, vom vedea ca mâine! Are nevoie de aceasta sansa, caci fiecare carte de poezie ascunde eternitatea „Clipei cea repede!” Eu, unul, cred în religia inimii lui si îi dau urmare!”

Ilustratiile îi apartin Lilianei Nastas Bratescu, o graficiana si pictorita talentata, din Iasi.

Din partea autorului aflam cui se adreseaza: „Si cum nu se obisnuieste de obicei, am sa dedic cuvintele din aceasta carte celor ce au uitat sa fie curiosi, celor ce nu stiu ca nu stiu, celor care nu vor cu îndaratnicie sa vada invizibilul, celor prigoniti si nevinovati în fata gloantelor cinice ale societatii de consum, condamnatilor la moarte nevinovati si fara avocati, batrânilor morti demult, înca de când erau copii, copiilor îmbatrâniti de drogurile globalizarii, oamenilor de rând pacaliti de conspiratia aerului pe care-l respira, crezând ca e datator de viata, celor care ma iubesc si celor care au uitat ca îi iubesc de fapt…”

LUCEFERI CU BUZE ROSII, (titlu asumat simbolistic, dominat de sintagma confesionala cu putere de ordine) este aventura lirica într-un topos ce depaseste inhibitia, prin trairi, vise, întrebari, este o confesiune a cautarii de sine, un jurnal al spiritului însetat de eros, de sublimul cuvântului, de mister, de istorie, de nastere si moarte, de fericire si durere, de clipa si eternitate, de pasiune si slabiciune, de tot ceea ce este omenesc.

Structurata pe trei parti, cartea se ofera cititorului în conditii grafice deosebite: Partea I-a – CENTAUR (33 de poeme), Partea a II-a – AL OPTULEA PACAT (92 de poeme) si Partea a III-a – LUCEFERI CU BUZE ROSII (43 de poeme), care da si titlul volumului despre care scriem.

Citindu-i poemele lui Mihai Radoi si întelegând foarte limpede ca îsi cauta desavârsirea, mi-a venit în minte întrebarea ce se desprinde retoric, din studiul lui Denis de Rougemont, IUBIREA SI OCCIDENTUL – „ce s-ar face literatura fara iubire?” Poetul îi lasa cititorului sansa de a-si alege, dupa dorinta, iubirea –provocare, iubirea – pasiune, iubirea – devorare, iubirea – senzualitate, iubirea – platonica (sugerata), iubirea – iluzie etc.

Ca o invitatie la lectura va citez, cu bucurie, versurile din poemul MICA MOARTE: „Pacea serilor de mai/ ma înfasoara în lacrimi caldute,/ zeul tap cânta din nai prelung…/ Fetele se ascund dupa gâtul iubitilor;/ pe bancile cele mai ascunse din parcuri/ iubitele mai coapte asteapta Feti-Frumosi/ cu chip de Florin Piersic,/ vreun profesor de dragoste/ sau vreun Luceafar – vesnic Lucifer,/ jumatate om, jumatate spuma de mare,/ care sa le învete ce înseamna „mica moarte”,/ extazul sufletului,/ lesinul coapselor fierbinti,/ durerea muschilor stomacali,/ transpiratia discreta a sânilor/ si privirea vulgara a dansului de 10 centi…”

Iubirea, ca dimensiune complexa, se defineste prin relatia dintre individ si un „eu” al cunoasterii si al întelegerii resorturilor umane: „Faceam amor în epocile faste/ când Magellan zbura spre Filipine,/ când peste flori mai coborau albine,/ când dispareau imperii arse-n foc/ de migratoare revolutii vaste…// Vedeam un soare plictisit antarct,/ uscând noroiul de pe râtul zilei/ si pe Arghezi-n filigranul filei/ strigându-si patima despre agate/ în efemere piese într-un act…// Si iarasi revenim în pat asim/ sub patura cazona ce ne frige,/ zbatându-ne ca pestii în cârlige,/ sperând ca poate dincolo de apa/ un solz de fericire sa gasim…”

Dragostea este starea totala a poeziei, rafinata, spirituala, erudita: „În loc sa-si tina ugerele la caldura,/ pline sau goale,/ cu lapte confiscat de iarba uda/ îsi pun sânii de silicon cu iaurt…// Se sperie de ursi hamesiti/ si de tunete, la timp de furtuna mare/ racesc repede daca vine toamna brusc/ si nu supara pe nimeni de altfel…// Te privesc din camioanele grele/ care le duc suierând la abator/ si nu vad coltul de metal/ care le crapa capul…// Nu-l vad pentru ca vine de sus,/ de undeva, din aerul curat de deasupra,/ de undeva din lumea trasnetului,/ din lumea lui Eliade unde taurii/ se împerecheaza cu femei gigant/ si apele sfinte de la Varanasi sunt pline de mâl…”

Iubirea se asociaza întotdeauna suferintei, nehotarârii, zborului, visului, dezamagirii, ea poate proiecta individul de la extazul împlinirii, la cea mai crunta disperare, fiind „cea mai înalta culme a fericirii care se poate transforma în cel mai cumplit vârtej al nefericirii” (Platon) : „Ce trista e padurea sura,/ când se topeste-n noi lumina,/ întelepciunii lui Ibn-Sina/ si sângelui venit pe gura…// Ce cauta în noi padurea/ când se coseste proaspat fânul/ si guri flamânde cata fânul,/ mamelor lumii de aiurea…// Padurile la singular/ îsi joaca fosnetu-n zadar…”

Viata se constituie, astfel, într-o permanenta si chinuitoare cautare a jumatatii pierdute, dragostea devenind, în acest sens, un act de reparatie ontologica: ,, Încep sa devin invizibil,/ lumea pe strada se uita prin mine,/ nu ma mai vede/ si nu ma mai recunoaste nimeni…/ Oricum, nimeni tânar sau relativ tânar,/ poate vreun batrân sau vreo femeie singura/ sa se mai uite cu scârba la mine…”

Poetul Mihai Radoi stie ca la toate întrebarile si cautarile omului raspunsurile se afla, de fapt, în el însusi: „Când plec la drum lung/ pe drum desertic,/ cu gânduri goale si obsesii,/ cu respiratii si transpiratii fara egal,/ cu crime de iubire în piept/ ma închin pe malul opus/ si fac matanii la spartura din scoarta copacilor/ unde seva si lumina sunt mai aproape…”

Enuntând nuantele iubirii, Jose Ortega y Gasset, în Nota despre iubirea curteneasca, marturiseste: „În iubire colaboreaza fantezia, entuziasmul, senzualitatea, duiosia si multe alte substante simple ale chimiei intime. Doza în care intra fiecare si rangul ocupat în perspectiva totala decid aspectul pe care-l va înfatisa sentimentul amoros”. Citind cartea poetului Mihai Radoi, singuri veti descoperi în poezia sa spargerea prejudecatilor epocii dogmatice, un spirit al sentimentului iubirii deasupra legilor teologale si multe alte taine labirintice lirice!

Dintr-o alta perspectiva, poezia îi prilejuieste creatorului statutul din ineriorul caruia îi poate aduce în fata pe altii, permitându-si plasmuirea propriului model exterior: Murakami (romancierul), Gagarin (iubitor de stele), Panait (e vorba de scriitorul român de limba franceza si româna, Panait Istrati, nascut Gherasim Istrati), Ghiberti, Van Mander, Walpole, Dali, Vertov, Menoke Kart, Florin Piersic, Arghezi, Don Quijote, Goethe, Orfeu, Grigorescu, Kant, Socrate, Iov, Nichita Stanescu, Rilke, Longfellow, Churchill, Stefan cel Mare, Hitler, Darwin, Titulescu, Marquez, Voltaire, Dostoievski, Raj Kapoor, Angelina Jolie, Elvis, Berlusconi, Maradona, Becali, Eltân, Maica Tereza, Ghandi, Andy Warhol, Emma, Eminescu, Mandela, Iisus, Buddha, Tiberiu, Magdalena Popa, Elga, Baudelaire, Nixon, Ilie Nastase, Ceausescu, Beckenbauer si multe, multe alte nume ale unor personalitati ce ofera elemente de model sau antimodel, depinde, fiecare ce vrem sa alegem, ce vrem sa fim, pentru ca, în orice timp si în orice loc, a fost si este nevoie de modele.

Daca aflarea de sine este idealul, calea acestei cautari da masura valorii pe care mesajul poeziei îl transmite: „L-am visat iar noaptea pe Nichita,/ încerca din nou sa-mi ia iubita/ si s-o duca sus pe dupa stele,/ sa o curete de duhuri rele…// Am plâns greu când mi-a plecat iubita/ cu nebunul-geniu de Nichita,/ am lasat-o neglijent sa zboare/ cu dorinte pe mâini si pe picioare…// Dar va scrie despre ea Nichita/ poezii pe care ea, iubita,/ le va tine sfinte între gene/ poate si cu lacrimile mele…”

În spiritul consonant al liricii lui Mihai Radoi, va ofer spre lectura LIMBA ENGLEZA: ,,Pâna si Stefan cel Mare (si Sfânt )/ a auzit de Quentin Tarrantino…// Mi s-a spus ca Maica Tereza/ plângea în hohote înainte sa moara/ fiindca nu mai avea ocazia/ sa dea mâna cu Madonna si cu David Beckham…// E grea limba engleza,/ prea usoara aparent si prea comoda/ sa nu fie vorbita prost…// Poti trai perfect fara gramatica/ si fara Mozart,/ doar cu pâine si apa/ sau hamburgeri si Pepsi-Cola, dar nu fara mantia nenorocului pe umeri…”

Nu întâmplator m-am oprit la acest poem, din care vine spre noi un iz ironic de o rara finete lingvistica si care ne ajuta sa întelegem, în acelasi timp, de ce multe titluri, fragmente de poeme sau chiar poeme întregi apar într-o alta limba decât limba româna: „Give me a pair of scissors,/ toc ut my paper scoul in the smallest of pieces,/ and fiind the final revelation.”

Calatoriile în spatiile reale si imaginare, fertilizarea propriului univers cu al celor care i-au îmbogatit cunoasterea, prelungirea patriei cuvintelor si într-un alt areal decât cel românesc, întâmplarile vietii dincolo de marile unui adevarat Don Quijote, iata, numai cateva dintre caile spre lumea artei prin care se rosteste poetul Mihai Radoi: ,,Spatiul dintre geniu si nebun, /e atât de-ngust si de perfid,/ uneori te scoli din somn lucid,/ alte dati adormi carne de tun…// Doar de soare si oglinzi ti-e frica/ sa nu-ti spuna-n fata Adevarul,/ simbolul întelepciunii – marul,/ chiar si el de mucegai se strica…// Don Quijote doarme-n mine calm,/ îl trezeste doar femeia-fata,/ târfa angela si nepatata,/ murmure eterice de psalm…”

Remarcam în poezia lui Mihai Radoi existenta unei diversitati de tendinte din punct de vedere structural si compozitional, care evidentiaza o sensibilitate artistica aparte, care transcende granitele reale, geografice si culturale, eliberând creatia de categoriile eticului si etnicului.

Exponent al valorilor autentice, un tip de atitudine si sensibilitate, care se hraneste din toate timpurile si spatiile culturale dar, care, spiritual, traieste numai în prezent, creatorul volumului LUCEFERI CU BUZE ROSII stapâneste, deopotriva, fondul si forma compozitiei, prin evidentierea dintre idee si mijloacele artistice (de exemplu, cele trei strofe ale poemului DON QUIJOTE AL NEBUNILOR sustin motive lirice asupra imposibilitatii atingerii idealului, respectiv, asupra efemeritatii sentimentelor si a conditiei umane, antiteza între categoriile sacrului si profanului, ale aproapelui si departelui, paralelismul sintactic, limbajul metaforic, versificatia).

Spirit înalt, de care tot iubitorul de poezie se bucura, Mihai Radoi se remarca prin gravitatea expresiei, prin ideea si talentul re-formularii rostului si resortului liric. Cu îndrazneala, talent si simt artistic e convins ca nimic nu e mai presus decât Poezia.

Ne alaturam prefatatorului cartii, distinsul poet Theodor Rapan, si va spunem: „Mult noroc, deci, în Parnasul Visului, Mihai Radoi, si nu uita ca sfintenia lacrimei trece obligatoriu prin Poezie, pentru ca deasupra Poeziei nu mai e nimic!”

Iubirea este vehiculul care ne duce în Cer.

On By nelursIn Credinta, Educatie, IncurajareLeave a comment

Motto: “Fiindca atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, ca a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica.”-Ioan 3.16

Credinta este, dupa cum stim cu totii, vehiculul care îl va duce pe credincios in Cer.
Vorbim despre Credinta in faptul istoric ca Isus Cristos este invierea si viata.

Isus – Fiul lui Dumnezeu, nemarginit si necuprins–, s-a micit pe El insusi atât de mult incât sa incapa in pântecele Mariei si sa fie asezat intr-un mic staul din Betleemul din Iudeea, unde sa se poata inchina smerit atât cel sarac cât si cel bogat.
A lasat gloria Sa –,Fiinta Nemarginita si nespus de frumoasa, gazda palatului de aur pe care-l avea la Tatal in Cer –, si a poposit intr-un han, luând trup smerit de om, insa, e bine sa stim ca si-a pastrat originea divina de imparat al lumii. Magii si pastorii de pe câmp, calauziti de catre o stea, respectiv de catre ingeri, i-au adus daruri si i s-au inchinat.

« La început era Cuvântul, si Cuvântul era cu Dumnezeu, si Cuvântul era Dumnezeu. El era la început cu Dumnezeu. Toate lucrurile au fost facute prin El; si nimic din ce a fost facut, n-a fost facut fara El. În El era viata, si viata era lumina oamenilor… Lumina aceasta era adevarata Lumina, care lumineaza pe orice om, venind în lume. El era în lume, si lumea a fost facuta prin El, dar lumea nu L-a cunoscut. A venit la ai Sai, si ai Sai nu L-au primit. Dar tuturor celor ce L-au primit, adica celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul sa se faca copii ai lui Dumnezeu; nascuti nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu. Si Cuvântul S-a facut trup, si a locuit printre noi, plin de har, si de adevar. Si noi am privit slava Lui, o slava întocmai ca slava singurului nascut din Tatal. Si noi toti am primit din plinatatea Lui, si har dupa har; caci Legea a fost data prin Moise, dar harul si adevarul au venit prin Isus Hristos. Nimeni n-a vazut vreodata pe Dumnezeu; singurul Lui Fiu, care este în sânul Tatalui, Acela L-a facut cunoscut. » – Evanghelia Ioan, 1.1-18

Isus declara El insusi ca e un imparat, dar nu din lumea aceasta; ca El a venit ca sa marturiseasca despre adevar. A coborât din Cer sa ne aduca adevarul si sa ne prezinte cuvântul de iubire din inima si mintea lui Dumnezeu. « Eu Sunt calea si adevarul si viata. Nimeni nu merge la Tatal decat prin Mine »

“Atunci un Împarat tot esti!” I-a zis Pilat. “Da”, a raspuns Isus. “Eu sunt Împarat. Eu pentru aceasta M-am nascut si am venit în lume, ca sa marturisesc despre adevar. Oricine este din adevar asculta glasul Meu.” (Ioan 18.37)

Ce era inca de la inceput, Cuvântul, care era cu Dumnezeu si era Dumnezeu si toate lucrurile au fost facute prin El, la timpul hotarât si profetit de Dumnezeu, S-a facut trup si a locuit printre noi.

El S-a daruit tuturor celor Cel primesc, adica celor ce cred in Numele Lui, pentru a primi viata vesnica. Le-a dat dreptul sa se faca copii ai lui Dumnezeu; nascuti nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu.
Si, El, ne-a daruit har dupa har din plinatatea Lui.

Credinta in iubirea lui Dumnezeu e mijlocul prin care pot ajunge in Cer.

Cugetarile – inserate mai jos, izvorâte din condeiul unor celebri si apreciati gânditori – pot a ghida drumul si a intari credinta noastra in Dumnezeu.

Cercetatorul suedez Nills Jakobson, a avut lugubra idee de a cerceta o serie de muribunzi în momentul fatal. El a constatat pe macabreele indicatoare ale cântarului sau ca, indiferent de sex sau de vârsta, trupul uman pierde invariabil 21 de grame în clipa mortii. În conferinta de presa organizata, Nills Jakobson a declarat:
“Sufletul are o greutate de 21 de grame. » ( Nills Jakobson)

«Ca un om sa iubeasca pe altul e probabil cea mai grea sarcina care ne-a fost încredintata, sarcina suprema, examenul final, opera pentru care toate celelalte sunt un preludiu… Iubirea e un imbold pentru fiecare, sa se desavârseasca, sa devina cineva, sa devina o lume el însusi de dragul cuiva.” – Rainer Maria Rilke

“Iubirea înseamna a fi doi si a nu fi decât unul. Un barbat si o femeie ce se topesc într-un înger.” – Victor Iugo

“Dragostea este îndelung rabdatoare, este plina de bunatate: dragostea nu pizmuieste; dragostea nu se lauda, nu se umfla de mândrie, nu se poarta necuviincios, nu cauta folosul sau, nu se mânie, nu se gândeste la rau, nu se bucura de nelegiuire, ci se bucura de adevar, acopera totul, crede totul, nadajduieste totul, sufera totul.” – Apoatolul Pavel

“Iubirea este cea mai înalta fericire la care poate ajunge omul, caci numai prin ea cunoaste ca el e mai mult decât el însusi, ca e una cu totul.”– Rabindranath Tagore

“Dumnezeu este iubire.” – Apostolul Ioan

“Doar pentru ca cineva nu te iubeste asa cum vrei tu, nu înseamna ca nu te iubeste cu toata fiinta sa.” – Gabriel Garcia Marquez

« A iubi nu înseamna a ne privi unul pe celalalt, ci a privi amândoi în aceeasi directie. » – Antoine de Saint Exupery

“Iubirea este o stofa a naturii brodata de imaginatie.” – Voltarire

“A iubi înseamna a suferi si cum multi fug de suferinta putini stiu sa iubeasca.” – Emil Cioran

“Fiindca atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, ca a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica.”– Apostolul Ioan

“Când dragostea vorbeste, vocile tuturor zeilor par a fi adormite în armonia raiului.” – William Shakespeare

“Am învatat ca nu poti face pe cineva sa te iubeasca. Tot ce poti face este sa iubesti… Restul depinde de ceilalti. » – Octavian Paler

« Când iubesti puternic, gasesti întotdeauna ceva nou în persoana iubita.” – Blaise Pascal

“Sa iubesti pe Domnul, Dumnezeul tau, cu toata inima ta, cu tot sufletul tau, si cu tot cugetul tau.” – Isus Cristos

“Iubirea! Este aripa daruita de Dumnezeu sufletului pentru a se urca pâna la el.”– Michelangelo

http://www.youtube.com/watch?v=kGjLvfhzysc&feature=related

Nasterea atipica si supranaturala a lui Isus

On By nelursIn UncategorizedLeave a comment

George Danciu

 

Motto:

„ De aceea Domnul insusi va da un semn: Iata, fecioara va ramane insarcinata, va naste un fiu, si-i va pune numele Emanuel (Dumnezeu este cu noi)”– Isaia, 7.14

„ Cea mai minunata sansa a omului care gândeste este sa fi cercetat ceea ce este cercetabil si sa venereze împacat ceea ce nu este cercetabil”– J.W. von Goethe

„Iata o alta mare contradictie: desi El a fost evreu, urmasii Lui nu sunt evrei.”– Voltaire

 

 

ISUS, COPILUL PROMIS

Gustave Eiffel, producatorul celebrului La tour Eiffel din Paris, nu a banuit deloc care va fi viata turnului. Turnul urma sa serveasca drept arc de intrare la Expozitia Universala din1889, un târg mondial ce sarbatorea centenarul Revolutiei franceze. Initial primise aprobarea de a lasa monumentul în viata timp de 20 de ani, dar tinându-se cont ca oferea o serie de beneficii în domeniul comunicatiilor, s-a renuntat la demontarea sa.

Insa Dumnezeu, cratorul omului, nu numai ca nu si-a abandonat coroana creatiunii Sale, dimpotriva, El vegheaza si se implica in destinul omului. El ofera acestuia un destin vesnic si remarcabil prin Isus Cristos. Oferta e prin har. Ea poate fi sau nu acceptata de catre om.

”Apoi Dumnezeu a zis: Sa facem om dupa chipul Nostru, dupa asemanarea Noastra; el sa stapaneasca peste pestii marii, peste pasarile cerului, peste vite, peste tot pamantul si peste toate taratoarele care se misca pe pamant.” – Geneza 1, 26-27

Planul lui Dumnezeu este ca omul sa stapâneasca pamântul si tot ce este pe el.
Dumnezeu, creind pamântul, natura si vietatile care il populeaza, le-a lasat omului ca un dar. Impreuna cu legi extraordinare care sa guverneze planeta, cum ar fi, spre exemplu, legea atractiei universale, descoperita si enuntata de Sir Isaac Newton.

Pe epitaful de la mormântul savantului, din Londra, citim:

„Aici se odihneste Sir Isaac Newton, nobil, care cu o ratiune aproape divina a demonstrat cel dintâi, cu faclia matematicii, miscarea planetelor, caile cometelor si fluxurile oceanelor. El a cercetat deosebirile razelor luminoase si diferitele culori care apar în legatura cu acesta, ceea ce nu banuia nimeni înaintea lui. Interpret sârguincios, întelept si corect al naturii, al antichitatii si al Sfintei Scripturi, el a afirmat prin filozofia sa maretia Dumnezeului atotputernic, iar prin caracterul sau exprima simplitatea evanghelica. Sa se bucure muritorii, ca a existat o asemenea podoaba a speciei umane. Nascut la 25 decembrie 1642, decedat la 20 martie 1727”.

Istoria nasterii lui Isus Cristos este consemnata in Biblie.

(1) Evanghelia dupa Matei: 1.1, 18-23

« Cartea neamului lui Isus Cristos, fiul lui David, fiul lui Avraam. (…) Iar nasterea lui Isus Hristos a fost asa: Maria, mama Lui, era logodita cu Iosif; si inainte ca sa locuiasca ei impreuna, ea s-a aflat insarcinata de la Duhul Sfant. Iosif, barbatul ei, era un om neprihanit, si nu voia s-o faca de rusine inaintea lumii; de aceea si-a pus de gand s-o lase pe ascuns. Dar pe cand se gandea el la aceste lucruri, i s-a aratat in vis un inger al Domnului, si i-a zis: Iosife, fiul lui David, nu te teme sa iei la tine pe Maria, nevasta ta, caci ce s-a zamislit in ea, este de la Duhul Sfant. Ea va naste un Fiu, si-i vei pune numele Isus, pentru ca El va mântui pe poporul Lui de pacatele sale. Toate aceste lucruri s-au intâmplat ca sa se implineasca ce vestise Domnul prin prorocul, care zice: Iata, fecioara va fi insarcinata, va naste un fiu, si-i vor pune numele Emanuel, care, talmacit, inseamna: Dumnezeu este cu noi. »

(2) Evanghelia dupa Luca: 1.6-14; 3. 23, 38

“Pe cand erau ei acolo, s-a implinit vremea cand trebuia sa nasca Maria. Si a nascut pe Fiul ei cel intai nascut, L-a infasat in scutece si L-a culcat intr-o iesle, pentru ca in casa de poposire nu era loc pentru ei. In tinutul acela erau niste pastori, care stateau afara in camp, si faceau de straja noaptea imprejurul turmei lor. Si iata ca un inger al Domnului s-a infatisat inaintea lor, si slava Domnului a stralucit imprejurul lor. Ei s-au infricosat foarte tare. Dar ingerul le-a zis: Nu va temeti: caci va aduc o veste buna, care va fi o mare bucurie pentru tot norodul: astazi in cetatea lui David, vi s-a nascut un Mantuitor, care este Cristos, Domnul. Iata semnul, dupa care-L veti cunoaste: veti gasi un prunc infasat in scutece si culcat intr-o iesle. Si deodata, impreuna cu ingerul s-a unit o multime de oaste cereasca, laudand pe Dumnezeu, si zicand: Slava lui Dumnezeu in locurile prea inalte, si pace pe pamânt intre oamenii placuti Lui (…) Isus avea aproape treizeci de ani, cand a inceput sa invete pe norod; si era, cum se credea, fiul lui Iosif, fiul lui Eli (…) fiul lui Enos, fiul lui Set, fiul lui Adam, fiul lui Dumnezeu.”

La mai bine de doua mii de ani de la evenimentul cosmic al venirii in lumea noastra a Creatorului, in persoana lui Isus, nu mai intelegem la fel de usor, strigatele de bucurie sau de indignare ale celor de atunci care au vazut si auzit, ale martorilor oculari sau ale istoricilor care au consemnat evenimentele inregistrate pe paginile NT. Nu mai avem aceeasi perspectiva, de fapt ne lipseste adevarata perspectiva. Putem pricepe doar prin credinta.

Desi provocat uneori, Isus insusi, nu oferea dovezi zdrobitoare cu privire la identitatea Sa, insa adauga câte un indiciu, din când in când, cum ar fi si acesta: ”Ferice de acela pentru care Eu nu voi fi un prilej de poticnire.”

“Ce crezi tu despre Cristos
Pentru mine-i chiar pe dos.
Tu il vezi cu nasul mare si incovoiat…
Eu zic ca e cârn ca mine, nu m-am înselat…
Biblia o cercetam zi si noapte amândoi,
Dar ce-i pentru mine alb e negru-n ochii tai.” (William Blake)

Nasterea lui Isus Cristos a fost atât de importanta încât a împartit istoria in doua.Tot ce s-a intâmplat pe planeta noastra, s-a intâmplat intr-una din cele doua perioade: ori inainte, ori dupa Cristos. Nu primul pas pe luna a fost cel mai important eveniment din ultimele milenii, de la creatie incoace, ci acestea doua sunt, Craciunul si Pastele.

Dumnezeu, e surprinzator in deciziile Sale, nu e dupa cum gândeste omul:

„Caci gândurile Mele nu sunt gândurile voastre, si caile voastre nu sunt caile Mele, zice Domnul. Ci cât sunt de sus cerurile fata de pamânt, atât sunt de sus caile Mele fata de caile voastre si gândurile Mele fata de gândurile voastre.” – Isaia 55.8-9

Nimeni nu ar fi venit dintr-o asa imparatie importanta, ca Fiu de Rege, asa cum a vemit Isus: smerit, umil si sarac, gata de Jertfa suprema, sa-si dea viata Sa pentru rascumpararea noastra din pacat si de la moarte.

Isus a gasit ca e potrivit caracterului Sau sa vina asa, umil si smerit, intr-o lume plina de vrajba si violenta. Primii ani de viata i-a petrecut in Egipt, deoarece Irod cel Mare, regele Iudeii, subordonata Romei, a dispus omorârea tuturor copiilor din zona Betleemului. A venit sa aduca pacea in inimile placute Lui, si, viata vesnica.

Richard Wurmbrand, dupa 14 ani de detentie in inchisorile din Romania comunista, eliberat in 1965, paraseste tara cu ajutorul crestinilor norvegieni care platesc pentru el 10.000 $, se stabileste în Statele Unite, unde înfiinteaza misiunea crestina Glasul martirilor care desfasoara multe activitati misionare in intreaga lume. Asa se face ca a primit urmatoarea scrisoare din Iran:
„Scriu dintr-o cazarma. Sunt treaz. Recent, fiind intristat si plin de teama, am deschis radioul, ca sa ma inveselesc. Programele camarazilor mei au devenit lipsite de sens pentru mine. Aceleasi lucruri se repeta mereu si sunt pline de ura. Am dat intamplator peste programul vostru. In acest program ni se spunea ca Isus, Marele Invatator, a vorbit despre iertarea dusmanilor. Pasajul acesta m-a atins in cele mai adanci strafunduri ale fiintei mele. Deodata am simtit o pace si am inceput sa plang ca un copil. Nu inteleg ce s-a intamplat. Eu i-am urat pe bogati. Parintii mei au fost victimele unui proprietar de pamant care i-a exploatat, dar nu stiu de ce, nu mai simt acum nici un fel de ura fata de el. Nu am nici o explicatie. Este oare posibil sa nu mai urasc? Atunci a fost singura data cand am ascultat postul programul vostru. Cat de fericit am devenit! Vreau sa citesc Cartea Cartilor.”

„Daca iertati oamenilor greselile lor, si Tatal vostru cel ceresc va va ierta greselile voastre.”(Matei 6.14)

Isus a vindecat instantaneu acest suflet de cel mai otravit sentiment- ura.
De aceea suntem invitati, de Craciun, sa fim iertatori ca sa putem primi si noi iertarea de la Dumnezeu, si sa fim liberi inlauntrul nostru si plini de pace si iubire. Doamne ajuta!

Pâna la intrarea in scena a lui Isus, nu se mai folosise acest termen, smerit, ca unul de lauda si apreciere. Scriitorul polonez Stanislaw Jerzy Lec (1909–1966) a pus in circulatie urmatoarea cugetare: “In fata celor mici trebuie sa te apleci mai mult.” A celor mici de statura, mici la inima, ingânfati si plini de sine.

Creatorul acestei lumi, S-a intrupat ca om, ba mai mult, ca rob, El vine smerit, umil si supus. Se naste intr-o familie saraca si este adus in lume printr-o fecioara umbrita si insarcinata de Duhul Sfânt. Am auzit ca medicina spune ca primul baiat nascut de o femeie are sangele tatalui. Isus are sangele Tatalui Sau, de aceea poate sa ne curateasca de orice pacat. Daca tata are grupa B3 si primul sau baiat va avea tot B3.

Isus nu se naste intr-un palat, intr-o familie suspusa, nu, ci intr-una saraca, „când s-a implinit vremea când trebuia sa nasca Maria, a nascut pe Fiul ei cel intâi nascut, L-a infasat in scutece si L-a culcat intr-o iesle, pentru ca in casa de poposire nu era loc pentru ei.”

“Nemarginirea insasi inchisa in pântecele Mariei”, spune poetul John Donne, iar apostolul Pavel descrie scena spunând ca “S-a dezbracat pe Sine Insusi…. S-a smerit”.

De neimaginat, un Dumnezeu smerit. Dumnezul Mare, nemarginit si atotputernic, s-a facut mic pentru noi, s-a micit pe Sine insusi, ca sa ni se poata dezvalui noua, creatiunii Sale.

Dumnezeu, care tuna si fulgera din Ceruri, a venit in Palestina – o zona prea putin iubita de bogatii occidentali, un mar al discordiei pentru popoare – ca un prunc neputincios, total dependent de adapostul, hrana si dragostea oferite de o tânara iudeica.

Fara a merge prea departe, la case mai mari, il avem pe Emil Boc, primul ministru al României, care recent, in an de mare criza economica a cheltuit aproape o jumatate de milion de dolari pentru o vizita in Statele Unite. Participarea sa la reuniunea plenara la nivel înalt a Adunarii Generale a ONU pe tema Obiectivelor de Dezvoltare ale Mileniului, care a avut loc la New York în perioada 21-24 septembrie 2010. Desi evenimentul în sine a trecut neobservat, ulterior masmedia informeaza ca s-a cheltuit nu mai putin de 470.000 de dolari. Premierul a fost însotit de o delegatie formata din 35 de persoane, cazarea în hoteluri de 4 si de 5 stele în centrul metropolei americane, iar transportul s-a facut cu un avion închiriat de la Romavia, care costa în jur de 400.000 de dolari. Premierul si-a luat cu el în America mai tosi consilierii personali, consilierii de stat, Secretarul general al Guvernului, medicul personal etc..

Insa, o vizita a unui rege, a unei regine, protocolara, intr-o alta tara ar costa pâna la câteva milioane de dolari.

In contrast izbitor, vizita exceptionala a lui Dumnezeu pe pamânt a inceput intr-un grajd, fara servitori, fara un ambient potrivit, iar maretul eveniment s-a consumat mai mult in prezenta animalelor si a simplilor pastori anuntati de-o oaste cereasca de ingeri.
Dar, pe Dumnezeu, in final, L-a costat viata Fiului Sau, data pe lemnul Crucii la Golgota, ca pret de rascumparare pentru pacatele omenirii intregi.

Philip Yancey, in cartea sa Isus pe care nu L-am cunoscut, citeaza spusele magilor si pastorilor care s-au inchinat inantea Pruncului nascut de curand , din poezia lui Wystan Hugh Auden:

Magii de la rasarit: “O, acum si aici calatoria noastra fara de sfarsit se incheie”
Pastorii: “O, acum si aici calatoria noastra fara de sfarsit abia incepe”.

Pentru pastorii atinsi de harul divin ai oastei ceresti, cautarea intelepciunii lumesti ia sfarsit, iar adevarata viata de- acum incepe.

De ce întârzie fericirea

On By nelursIn Biblia, Credinta, Educatie, Incurajare, Inviere, Mantuire, Natura Umana, PersecutieLeave a comment

Cauza: Superstitia

downloadDimineata, nu ne trezim bine ca dorim sa stim care e starea vremii, cum e timpul si care sunt vremurile. Deschidem internetul si aflam starea vremii, care sunt vremurile. Citim deindata informatii curente din diferite ziare cotidiene. Peste tot apare si horoscopul.

HoroscopDictionarul Limbii Romane da o definitie: “HOROSCOP, horoscoape, s.n. Reprezentare grafica a pozitiei stelelor, cu care astrologii prezic soarta cuiva, in raport cu data nasterii sale “

De pilda pentru 9 ma 2009, generic, gasim informatia: Luna Plina nu poate sa predispuna decat la agitatie. Riscul de accidente si scandaluri este in crestere.

Daca am cerceta am vedea ca horoscoapele din ziare spun ca exista numai 12 grupe de oameni, iar fiecare grupa ar trebui sa experimenteze zi de zi aceleasi lucruri. DAR Eminescu insusi a spus ca in om este un sir nesfarsit de oameni. Omul e complex in comportamentul sau. Manifesta multe ipostaze, masti, e intr-o (im)perceptibila schimbare, nu e mereu constant cu el insusi.

De secole, oamenii crezand ca astrologii prezic soarta cuiva, in raport cu data nasterii sale, considera ca se pot lamuri asupra destinului lor. Grecii si romanii au luat aceste obiceiuri obscure de la babilonieni, ai caror preoti pagani se ocupau in mod deosebit de prezicerea viitorului pe baza astrologiei. In evul mediu aceasta superstitie a fost si mai raspandita, dar mult mai alarmanta e situatia in zilele noastre cand horoscopul e nelipsit in multe case si inimi. E de neimaginat cum in epoca noastra luminoasa, progresista, in care dezagregam atomul si trimitem in spatiu nave cosmice, acum, cand oamenii de stiinta vorbesc de viteza superluminica pentru deplasare (Cercetatorii Richard K. Obousy si Gerald Cleaver, doi fizicieni de la Universitatea Baylor, din Texas, SUA, manipuland dimensiunile spatiu-timp din jurul unei nave spatiale cu ajutorul unei cantitati masive de energie, cred ca se poate crea o asa numita “bula”, care ar putea propulsa nava cu o viteza mai mare decat cea a luminii), deci, intr-o epoca de mari progrese credinta in horoscop este superstitia cea mai larg raspandita.

Cum de e posibil asa ceva? Tot mai multi oameni nu mai cred in Dumnezeu, vor sa fie independenti, sa faca numai ce le convine, dar tocmai aceasta stare nu-i apropie de fericirea la care spera sufletul fiecaruia, ba mai mult intarzie fericirea, poate pentru totdeauna.

La o analiza sumara, fara sa stii in ce “zodie” esti nascut: Berbec, Fecioara, Balanta, Varsator, Gemeni, Leu, Rac, Taur, etc vei observa cum ca previziunile spuse de “cunoscatori” ti se potrivesc de regula, oricare ar fi acestea. Ca sunt facute pentru om, deci pentru tine!

De aceea omul se indreapta majoritar (cum ar spune Nichita Stanescu) si in viteza spre o alta credinta, si anume spre superstitie.
Superstitia este tot o credinta, indreptata in sens opus, spre diavol. Cine este superstitios, cade automat in vraja puterilor intunericului. Iar cine-i intinde diavolului degetul mic, el ii apuca toata mana. Un astfel de deget mic este horoscopul.

Marele invatat iluminist francez, Voltaire, ne-a dat cateva indrumari:
“Judeca un om dupa intrebarile sale, mai degraba decat dupa raspunsurile sale.
Daca Dumnezeu nu ar exista, ar trebui inventat.
Cu cat voi fi mai rational, cu atat vei fi mai liber.
Daca cineva doreste sa se instruiasca, trebuie sa se debaraseze cat poate mai mult de orice superstitie.”

In anul 1983, 186 savanti 18 castigatori de premiu nobel- au afirmat ca astrologia e superstitie. Acestia atrageau atentia ca, mai intai se citeste horoscopul si apoi stirile.
Statistic, se arata ca din cca 240 preziceri, intr-un an s-au implinit 5%, ca un procent al hazardului.

In Franta, in 1975, existau 40.000 vindecatori si 39.000 medici.
Gandul “vindecatorilor” ii urmaresc si subjuga pe cei cu care vin in contact si le accepta interventia in viata lor.

In Germania conform celor inserate in ziarul “Die Woche”, numarul astrologilor s-a multiplicat exponential prin aparitia internetului (computerelor), fiind activi circa 96.000 prezicatori (astrologi), iar cifra de afaceri se ridica la 7,5 miliarde euro.
Regulile de lucru ale astrologiei sunt pe deplin arbitrare si nu au de-a face nimic cu stiinta. Asa ca nu trebuie sa ne miram cand adevaratii oameni de stiinta ai astronomiei sunt adversary hotarati ai astrologiei cu totul nestiintifice. Intr-o depozitie a societatii de astronomie se spune: “Ceea ce se prezinta astazi ca astrologie, cosmobiologie etc nu este altceva decat un amestec de superstitie, sarlatanie si afacerism.” Obiectiv deci nu se poate da crezare horoscopului. Cine isi pune increderea in horoscop se aseaza in conflict cu Dumnezeu.. El ajunge in sfera de exercitare a puterii diavolului.

Urmarile credintei in horoscop ne inconjoara in tot locul: indiferenta fata de Cuvantul lui Dumnezeu, lipsa de bucurii, deprimare. Este un drum care conduce la pierzare. De aceea nu trebuie sa credem in horoscop, nici macar sa-l citim.

Ca si toate lucrurile oculte, magia, prezicatori, ghicitul in carti, parapsihologia, magnetismul, radiestezia, spiritismul etc., horoscopul este viclenie perfida ca o pinza de paianjen in mana Satanei.
Cine ajunge odata in ochiurile ei, fie si in gluma, se incurca tot mai adanc in ele.

Solutia:
DUMNEZEUL din BIBLIE, descopera omului raspunsul la toate intrebarile majore:
Levitic 19.31 : ” Sa nu va duceti la cei ce cheama duhurile mortilor, nici la vrajitori: sa nu-i intrebati , ca sa nu va spurcati cu ei. Eu sunt Domnul, Dumnezeul vostru.”
Cum poti iesi din acest labirint al Satanei? Cum poti gasi eliberarea?
Nici un om nu e suficient de puternic ca sa poata birui fortele intunerecului din aceasta lume.

Trebuie sa apelezi la singurul care si este suficient de puternic si care l-a biruit pe Satana la Golgota: Isus cristos, Fiul lui Dumnezeu.

Biruinta Sa trebuie s-o iei ca ceva personal, prin credinta, ca un drept al tau. El a luat neputintele fiecaruia si a platit pretul rascumpararii noastre din intunerec si pacat. Ne-a eliberat de sub puterea pacatului, a intunerecului, a Satanei. A platit pretul in locul nostru. Trebuie numai sa credem. Marturiseste-I Lui neputinta ta, faptul ca esti tinut printr-o “legatura” sau alta de diavol caruia ne-am odisnuit sa-i facem pe plac. Marturiseste-I Lui Isus dependenta de pina acum de horoscop, magie, ghicit etc, de pacat (curvie, betie, minciuna, pornografie etc). Marturiseste-i vina ta! El te iarta si-ti curateste inima. Isus iti da putere sa incepi o viata noua. Atunci nu mai ai nevoie de horoscop, de talismane care pot fi date la gunoi.
Fericirea si eliberarea din lanturile diavolului o poate acorda numai Dumnezeu.
In Ioan 8.32 Domnul Isus le spune ucenicilor Sai: “Veti afla adevarul si adevarul va face liberi”

Pe scurt, in Evanghelia sa, Matei cap 5, prezinta predica de pe munte a Domnului Isus, cand Mantuitorul nostru arata in ce stari vom gasi fericirea:
Ferice de cei saraci in duh, caci a lor este Imparatia cerurilor!
Ferice de cei ce plang, caci ei vor fi mangaiati!
Ferice de cei blanzi, caci ei vor mosteni pamantul!
Ferice de cei flamanzi si insetati dupa neprihanire, caci ei vor fi saturati!
Ferice de cei milostivi, caci ei vor avea parte de mila!
Ferice de cei cu inima curata, caci ei vor vedea pe Dumnezeu!
Ferice de cei impaciuitori, caci ei vor fi chemati fii ai lui Dumnezeu!
Ferice de cei prigoniti din pricina neprihanirii, caci a lor este Imparatia cerurilor!
Ferice va fi de voi cand, din pricina Mea, oamenii va vor ocari, va vor prigoni, si vor spune tot felul de lucruri rele si neadevarate impotriva voastra!

Iar in Apocalipsa 19:7-10, Domnul Isus descopera ca e Ferice de cei chemati la ospatul nuntii Mielului!” Ferice va fi de mireasa Sa, biserica pregatita, care trebuie sa fie fara nici o pata sau sbarcitura, ci sfanta si fara prihana (Efeseni 5:27).
Domnul Isus in Ioan 5: 39-40 descopera omului unde se poate gasi viata vesnica:
Cercetati Scripturile, pentru ca in ele aveti viata vesnica: dar tocmai ele marturisesc despre Mine. Si nu vreti sa veniti la Mine, ca sa aveti viata!

Dar calea, drumul FERICIRII e trasat de Insusi Domnul Isus Cristos care in Ioan 14:6 ne transmite clar: “Eu sunt calea, adevarul si viata. Nimeni nu vine la Tatal decat prin Mine.”

Numai Dumnezeu e Acela care poate da odihna si pacea in suflet, dupa cum aflam din cele spuse de Eliberatorul Isus in Matei 11:28-30 ” Veniti la Mine, toti cei truditi si impovarati, si Eu va voi da odihna. Luati jugul Meu asupra voastra, si invatati de la Mine, caci Eu sunt bland si smerit cu inima; si veti gasi odihna pentru sufletele voastre. Caci jugul Meu este bun, si sarcina Mea este usoara.“

O tanara, pe nume Varia, din fosta Rusie comunista s-a intors la Domnul Isus prin pocainta si credinta in El, la 19 ani, marturisindu-si pacatele, si renuntand la viata ei murdara. La prima sedinta UTC l-a marturisit in fata tinerilor membri UTC pe Domnul si eliberatorul ei si, cum era de asteptat, arestata si inchisa. Este lipsita de libertate, de familie, de prieteni, de hrana, de nevoile zilnice. Ba mai mult este maltrata cu brutalitate, batuta, infometata. Dar nimic nu o poate desparti de dragostea Domnului. Intr-o scrisoare trimisa din detentie, ii marturiseste prietenei ei, Maria, prin care a primit Cuvantul despre dragostea Mantuitorului iubit, ca desi viata ei din inchisoare e in mare suferinta si lipsuri …”dar de cand Domnul mi-a descoperit taina adanca a dragostei Lui sfinte ma consider cea mai fericita fiinta din lume. Persecutiile prin care trebuie sa trec le consider ca pe un har special. Ma bucur ca Domnul mi-a dat din primele zile ale credintei mele marea fericire de a suferi pentru El…”.