Vladimir Pustan

„si sa cunoasteti dragostea lui Hristos care întrece orice cunostinta…”

                                                                 Efeseni, 3.19

Nu-mi puteam lua ochii de la ea. Priveam caraghios si holbat ca o bufnita asezata pe hornul unui semn de întrebare. Nimic nu se lega. Statea mireasa si frumoasa si ma întrebam de ce nu-si pusese voal. Toti priveau la buchetul tinut crispat în mâini si era singura mireasa neprivita de pe fata pamântului. Numai eu pusesem câinii privirii s-o muste din partea cealalta de obraz. Partea ce îi ramasese întreaga…

Cealalta parte semana cu o vaza trântita de pamânt când disperarea îti frige degetele. Ochiul era laptos si nefiresc, adormit parca pe veci în giulgiul desertaciunii.

Mirele n-o privea. O învaluia doar în linistea iubirii si o tinea de mâna cu groaza întiparita pe fata, groaza ca cineva odata o sa i-o fure. Creierul îmi fierbea de întrebari aiurea, voiam sa le pun, dar mi-era frica de raspunsuri, asa ca stateam acolo, incapabil sa scot un cuvânt, daramite sa sucesc fraza pompoase si întortocheate în cerul gurii. Lumea din mine îmi soptea la ureche, zvârcolindu-se, ca trebuie sa fie mireasa bogata daca Fat-Frumos se casatoreste cu ea. L-am privit pe el cu ura, l-am rastignit în gândurile mele, l-am ucis fara sa regret.

M-a chemat tatal ei, a tras de mine sa mergem împreuna la masa. N-aveam chef, eram departe, voiam sa ajung mai devreme acasa, sa-i povestesc sotiei ce vazusem, dar staruinta lui suparatoare m-a convins. L-am întrebat cu rautate cât l-a costat nunta si mi-a spus ca nimic, pentru ca-i sarac lipit pamântului, ca toate cheltuielile le-a suportat mirele, pentru ca el era bogat. Am sarit ca ars si nu pricepeam. Eram ca la orele de matematica la liceu, când toti râdeau de mine pentru ca nu stiam nici macar tabla înmultirii. A început sa plânga de fericire si durere. Sotia plecase de la el demult, îl lasase s-o creasca pe fata singur, nu se mai recasatorise, muncea la fabrica pe bani putini, îsi dorea pentru fata o viata frumoasa. Îi cumpara haine si-i platea meditatii. În gluma o promisese fiului unui coleg de munca, dar începuse sa se gândeasca serios la asta. Într-o seara… Într-o seara fata veni mai târziu acasa si-i spusese ca s-a dus cu o colega la o Biserica si ca vrea sa se întoarca la Dumnezeu. N-o mai auzi… O întreba la ce Biserica si mintea i se întuneca si o lovi cu sete peste obraz pentru prima oara în viata. Îl privi cu iertare din ochii albastri si-o mai lovi o data; apoi zilnic si începu sa bea si fata era tot mai hotarâta, fugea de-acasa duminica. O batea la amiaza si seara; într-o noapte o lovi pâna cazu jos, si apoi cu bocancul peste fata de câteva ori. Au dus-o la spital cu salvarea; jumatate din obraz a ramas paralizat, iar unul dintre ochi nu mai putu fi salvat. L-au dus, i-au facut proces verbal si fata îl ierta acolo, dupa operatie, si vru sa se omoare de necaz si rusine. Toti îl priveau cu ura si-l înjurau. Dupa ce fata iesi din spital mersera împreuna la Biserica, se rugara împreuna si simti bucuria Duhului Sfânt încalzindu-l.

Se simtea trist câteodata când se uita la obrazul ei, gândindu-se ca îi distruse tot viitorul. Era fericit azi…

M-am uitat la mire. Pe cât îl urâsem, pe atât îl iubeam acum. M-am dus la el si l-am întrebat ce vazuse la ea. „Frumusetea! Nu vezi ce frumoasa e?” Vedeam, si ce vedeam nu întelegeam. Stateau amândoi la masa tinându-se de mâna si erau absorbiti de lucrul acesta ca nu mai aveau timp de mine, asa ca am plecat târându-mi picioarele, pâna la masina. Era toamna, cadeau frunzele din castani si drumul era pavat cu moarte vegetala. Soarele ma mângâia prin geamu masinii ca un sarut pe-un ochi din care albastrul de Voronet începe sa paleasca pentru a se transforma în albul dureros al credintei, în frumusetea lucrurilor care nu se vad. Si cele mai frumoase sunt acelea…

Preluat din cartea: „Tradata, iubirea trecea”, de Vladimir Pustan

http://barzilaiendan.wordpress.com/2011/12/20/poveste-de-dragoste/