Tag: Vavila Popovici

„Cartea mamei” de Vavila Popovici – Un roman realist despre dragoste, singuratate, educatie si moralitate

On By nelursIn literatureLeave a comment


Vavila youngMotto: „Amintirile, asa cum mi-au fost relatate, navalesc asupra-mi ca un torent. Au prea multa realitate in ele, o jungla a realitatii, frumoasa si dureroasa… Ca intr-un vis imi imaginez secolele trecute…”

 

Vavila Popovici este autoarea a numeroase volume de versuri si proza. Printre acestea se numara „Singuratatea clipelor târzii”, „Noapte de iarna”, „Piticul din ceasca de cafea”, „Ingerul scrie poemul”, „Jurnalul unei veri”, „Mai sunt barbati buni”, „Jurnal american” sau „Ultima pirueta”.

Totusi, intre atatea tomuri semnate cu numele ei, unul singur contine in titlu cuvântul „carte”. „Cartea mamei” se detaseaza intre scrierile Vavilei Popovici ca o creatie speciala, ca o Carte a cartilor, ca o carte de capatâi, de o certa valoare sentimentala.

Poetei si prozatoarei Vavila Popovici, stiinta i-a dat multe cunostinte, insa literatura a incercat sa o invete ce sa faca dupa aceea, cu ele. Stiinta i-a exersat si i-a ordonat mintea, iar preocuparile artistice si literare i-au slefuit-o atat cat s-a putut. Nascuta la Sulita, in judetul Hotin, in nordica Bucovina (actualmente Ucraina), Vavila Popovici a deprins periodic, sensul cuvantului adaptare, pentru ca a copilarit in diferite orase, a schimbat mereu scolile, a pierdut si a castigat prieteni. Pentru ea, cea mai frumoasa amintire din vremea inceputului este legata de natura, de parcul din Tg. Jiu, unde alerga dupa orele de scoala, pe langa Poarta Sarutului si Masa Tacerii. In adolescenta scria versuri si citea mult. In paralel cu liceul teoretic avea zilnic, ore de pian si balet la Conservatorul din Tg. Mures, iar in vacante facea sport, vara – tenis si inot, iar iarna – patinaj. Cu toate ca visa sa imbratiseze o cariera artistica, acest lucru nu a fost posibil din mai multe motive. Problemele de sanatate, lipsa unui dosar bun, dezacordul parintilor ca fiica lor sa se orienteze spre un asemenea domeniu, precum si pledoaria profesoarei de fizica si chimie, care a convins-o sa mearga pe drumul stiintei, au facut ca destinul sa o poarte la doar saptesprezece ani, in 1952, in toiul unor vremuri tulburi, in Iasiul lui Eminescu, unde sustine si promoveaza examenul de admitere la Facultatea de Chimie.

Devenita inginer, Vavilei Popovici i-a placut sa lucreze in fabrica. Muncea adesea, peste program, insa nu simtea oboseala, pentru ca ea credea in profesia pe care o facea. In paralel, Vavila Popovici debuteaza in 1982, in revista “Ramuri”, din Craiova, iar sase ani mai tarziu, in 1988, castiga premiul Editurii Eminescu. Vavila Popovici locuieste in prezent in Statele Unite ale Americii.

„Cartea mamei” – un roman despre trecut si prezent

„Cartea mamei” este un imn, un cantec de lauda dedicat nu doar celei capabil de jertfire pentru copilul ei, ci si unui intreg anotimp pe care aceasta il vegheaza – copilaria. Romanul Vavilei Popovici surprinde prin originalitate, prin rafinament, prin armonia, cursivitatea si spontaneitatea frazei. In „Cartea mamei” ne aflam la frontiera dintre realitate si fictiune. Personajele sunt complexe, iar limbajul expresiv si cult. Despre acest roman, Mihai Merticaru afirma: „„Cartea mamei” contine cate ceva din ceea ce stim ca este un roman traditional, un roman-eseu, un jurnal, o scriere memorialistica sau un bildungsroman… Eul narator feminin, Oresia, lasa sa se intrevada destule trasaturi autobiografice ale prozatoarei, care percepe lumea inconjuratoare cu ochi candizi si apoi din ce in ce mai lucizi, traind clipa prezenta, dar si pe cea recuperata dintr-un trecut indepartat, cu maxima intensitate, straduindu-se sa reconstituie cu grija adevarul devenit tinta permanenta a intreprinderii sale. Trecutul si prezentul se intrepatrund ca itele unui razboi de tesut, iar panza naratiunii se desfasoara in toata splendoarea ei sub ochii cititorului fermecat de fluenta si muzicalitatea frazei… „Cartea mamei”, asa cum sugereaza si titlul, este un elogiu izvorat din inima la adresa fiintei care ofera si intretine viata pe pamant, un poem in proza.”

In cautarea timpului pierdut

„Sa cauti amintirile locurilor si ale fiintelor in care si cu care ti-a trecut viata… Sa ridici viata, povestea ei la sfintenia sensului si la constiinta de sine… Nu mai poti regasi copilaria si tineretea, desigur, dar poti gasi raspunsuri la unele intrebari.” Aceste randuri din debutul romanului „Cartea mamei” ne duc cu gandul la creatia monument a lui Marcel Proust, „In cautarea timpului pierdut”. La fel ca si marele scriitor francez, Vavila Popovici se afla in cautarea unor vremuri, intamplari, locuri si oameni de altadata. Scriitoarea reface un traseu initiatic si apeleaza, in acest drum cu valoare de simbol, la memoria afectiva, pentru ca, spune ea, „un simtamant duios, dureros, care s-ar numi « dor », ma determina sa scriu aceste randuri.” Desi in mod normal, o astfel de calatorie inapoi in timp, ar trebui sa fie sinonima cu nostalgia, la Vavila Popovici elementul care „socheaza” este profunda ei luciditate. „Nu mai poti regasi copilaria si tineretea, desigur, dar poti gasi raspunsuri la unele intrebari.” Insa, asa cum afirma Camil Petrescu, „cata luciditate, tot atata drama.” Drama Vavilei Popovici consta in faptul ca accepta ideea ca trecutul nu mai poate fi indreptat, ca ranile, desi cicatrizate, raman. Dincolo de aceasta acceptare insa, autoarea refuza resemnarea. In „Cartea mamei”, Vavila Popovici ne invita sa o insotim intr-un drum in care se presupune ca fiecare element prezentat, inclusiv contextul social si cultural, va conclucra cu scriitoarea pentru ca tainele, enigmele, durerile, bucuriile trecutului ramase neelucidate inca, sa isi afle in sfarsit, un raspuns. Este nimic altceva decat un ultim, unic si suprem act justitiar ce mai poate fi facut pentru memoria celor ce au trecut in nefiinta.

Atunci cand apropierea de Fiinta Suprema este inteleasa cu mintea si sufletul

De asemenea, aceasta restabilire a trecutului este o datorie sacra, sfanta pentru autoare. Nu intamplator, Vavila Popovici introduce inca din deschiderea romanului, elementul religios. Actul inchinarii, care are si o valoare terapeutica, reinvie evenimentele ramase in intuneric si creeaza legatura cu cei disparuti. „Acasa, seara si dimineata ma inchin cand la o icoana, cand la cealalta. Amandoua imi sunt dragi, iar Maica Domnului ma priveste si imi asculta rugile… Sunt doua icoane pe care parintii mi le-au lasat de la parintii lor, icoane primite in dar de la mamele celor doua bunici, icoane pe care timpul si-a lasat amprente benefice. Rama uneia dintre ele a fost mancata de carii… Si icoana a fost scoasa din rama si asa a stat cativa zeci de ani, pana cand i-am refacut rama… Aceste doua icoane la care ma inchin astazi, poarta amprentele tuturor celor dragi din familia mea… ! Dateaza din secolul optsprezece, poate chiar saptesprezece. Au trecut de atunci trei secole, Doamne ! Atatea emotii si sentimente, atatea evenimente pe care le-au trait stramosii mei… Incarcatura aceasta benefica, se rasfrange asupra fiintei mele, ori de cate ori privesc icoanele, ingenunchez in fata lor si ma rog cu glas stins, dar tasnit din inima.”

De fapt, legatura cu stramosii se mentine la Vavila Popovici prin cea care i-a dat viata. Naratiunea in sine se construieste in jurul a ceea ce mama i-a relatat. Firesc, daca ne gandim ca titlul volumului ne spune in mod explicit, ca mama este personajul principal. Nu istoria, nu lumea de altadata, nu societatea altor secole se afla in prim plan, ci mama, in jurul careia graviteaza toate celelalte elemente. Autoarea ne marturiseste deschis ca adevaratul autor al celor scrise este mama si ca ea, fiica, nu a facut altceva decat sa-i transpuna pe hartie, cuvintele. „Mama imi povestea ceea ce o atragea in copilaria ei, la mosia bunicii…” sau „romanii traiau pe teritoriul ocupat la acea vreme, printre « rusii albi, asa era numita patura celor avuti si educati» isi amintea mama.”

„Arborele genealogic al familiei ma interesa foarte mult”

Si pentru ca „in viata aceasta terestra suntem frunze, suntem mladite dintr-un arbore genealogic din care ne desprindem usor, odata cu venirea toamnei”, povestea Oresiei incepe de la radacini. Ne aflam in „secolul al nouasprezecelea, secol al istorismului”, cand „totul era tulbure.” Suntem in orasul Ismail si cea dintai amintire importanta este legata de o casatorie. Aceea a mamei Ioana, strabunica scriitoarei. „Sotie de mosier, ramasa vaduva, aceasta se recasatoreste cu administratorul mosiei, mai tanar ca ea cu vreo douazeci de ani, renuntand la viziunea sa morala asupra lumii, pe care o avusese pana atunci…” O poveste de dragoste romantica, in care emotiile si sentimentele prevaleaza. O alta casatorie, sfarsita insa tragic, este cea a lui Ion, fiul mamei Ioana, ofiter de cariera. Acesta „s-a casatorit curand cu Elena, fiind cucerit de frumusetea ei si de faptul ca era de “vita nobila”.” Au doi copii, o fiica, Tatiana – mama Oresiei – si un fiu, Nicolae, care raman orfani de mici, pentru ca Elena isi gaseste moartea in Dunare. Sinuciderea ei – „a doua zi trupul ei neinsufletit zacea la mal, pe nisipul ud, rochia larga si lunga i se lipise de trup de parca ar fi fost goala si infasurata intr-un sal de matase” – aminteste de finalul trist al unei alte eroine, tot o mama. In incheierea „Romanului Oxfordului”, scris de Javier Marías Franco, fiul filosofului Julián Marías, Clare Bates, purtand pentru totdeauna cu ea un dor nestins dupa cea care ii daduse viata, ii descrie moartea. O sinucidere asemanatoare cu cea a Elenei, in apele involburate care au inghitit-o fara urma, o moarte care pana la urma, nu dovedeste nimic.

Dincolo de aceasta disparitie, singura certitudine este aceea „ca venim pe lume cu o misiune personala data de Divinitate si suntem ajutati de ingerii nostri de lumina ca ea sa se desfasoare in mod ordonat ; ispitele insa ne incearca, linia nu mai este continua, apar acei fractali care pot schimba sensul vietii, in rau daca cadem sub influenta ingerilor intunericului.” Divinitatea hotaraste ca „”tata Ioan”, care era pe atunci ofiter in armata rusa si in primul razboi mondial”, trebuie sa sfarseasca pe front. „Era anul 1916, cand Romania semnase Tratatul de alianta cu Antanta si declarase razboi Austro-Ungariei, trupele romane, impreuna cu cele rusesti, luptand pentru eliberarea Transilvaniei. Si tata Ioan luptase pentru acest ideal.” Este de remarcat simetria celor doua destine, al Elenei si al lui Ioan. Ambii au parte de un sfarsit brutal, care se produce sub cerul liber, dincolo de zidurile casei in care traiesc.

Tatiana

De altfel, destinul tragic si violent ramane un dat al acestei familii. Tatiana ajunge secretara unui renumit avocat, „fost mosier si el, care pierduse averea dar mai avea acel cabinet de avocatura si un fiu, un baiat blond, frumos ca un zeu, dar care terminand liceul, nu mai era primit in facultate din cauza etichetei de « rus alb ». Baiatul s-a apucat de bautura, iar parintii disperati, l-au casatorit repede cu aceasta secretara, bruneta, frumoasa si cu un suflet ales. La un an a venit pe lume un baiat, dar tatal sau inconstient de menirea lui, continua sa bea.” Mariajul ei nefast se transforma intr-o casatorie daramata. Lasand copilul in grija socrilor, Tatiana se decide sa plece „undeva departe de acel oras, undeva in nordul tarii, sa nu poata fi gasita.”

In paralel cu evolutia personajelor, Vavila Popovici insereaza in „Cartea mamei” detalii istorice si sociale. O astfel de relatare a faptelor, in care destinul eroilor se impleteste cu cel al pamantului, al tarii in care acestia isi trec viata, transforma romanul Vavilei Popovici intr-o cronica. Menirea unei asemenea alternante, intre expunerea evenimentelor din viata personajelor si istorie, este aceea de a uni obiectivul cu subiectivul, de a estompa orice urma de indoiala cu privire la autenticitatea celor relatate. „Curand Bucovina se uneste cu Romania. Aproape 25 de ani a fost parte a statului roman, adica intre anii 1917-1940 si 1941-1944. De fapt istoria Bucovinei a inceput in urma cu multe secole, dar in 1774 trupele imperiale austriece au ocupat nordul Moldovei, numit ulterior Bucovina. Pana la acesta data istoria ei nu se deosebea de cea a tarii Moldovei. Tatiana se afla acum in locul apropiat de unde isi tragea radacinile dupa mama.”

Aici, aceasta il intalneste pe Luchian, al doilea sot, in vinele caruia curgea sange albastru. El este tatal Oresiei. Luchian se indragosteste de Tatiana, pe care scriitoarea o descrie ca avand perfectiunea statuilor din Elada antica. “Mama era frumoasa chiar in clipele ei de razvratire. Avea o usurinta si o noblete in miscari. Bruneta cu ochi negri de abanos, pielea alba si catifelata, fata cu trasaturi bine conturate, clasice ale unei zeite…” S-a vorbit pana acum despre casatorie, despre moarte, dar se vorbeste in „Cartea mamei” si despre nastere. Cele trei componente majore ale existentei sunt zugravite cu respectul si veneratia cuvenite. Tatiana si Luchian au o fiica, Oresia, venita pe lume intr-o zi de iarna, pe un ger cumplit. „In mijlocul manifestatiei, s-a auzit glasul servitoarei: »Domnule profesor, va naste sotia ! » Si tata s-a desprins de prieteni si colegi si a alergat spre casa noastra… Mama tipa cat o tinea gura, de durere, caci venise ceasul cand pantecul ei nu mai voia sa ma gazduiasca… Si am aparut pe aceasa lume plangand… Asa plang mai toti copiii, de durere, poate, cand trec prin stramtoare, sau de bucurie ca au scapat de acea stramtoare…Si spre seara ma invinetisem si au crezut ca ma pierd si au chemat preotul si m-au botezat…Si nu m-au pierdut…Asta imi povestise mama atunci cand o rugasem insistent sa-mi spuna cum a fost in ziua cand m-am nascut. Si credeam in aceasta poveste asa cum credeam in rasaritul si apusul soarelui… Din firimituri de intamplari povestite recladeam trecutul familiei si copilaria…”

Tata…

Copilaria si adolescenta pastreaza in romanul Vavilei Popovici, nonsalanta si inocenta specifice unui timp lipsit de griji. Sunt evocate episoadele cele mai frumoase, iar comicul de situatie, constand intre contrastul dintre esenta si aparenta, face din „Cartea mamei” o lectura spumoasa. „Mai tarziu, pe la sase anisori imi placea sa cotrobaiesc prin dulapurile cu lucrurile mamei, atunci cand ea nu era acasa si impreuna cu o prietena scoteam rochiile, palariile si pantofii. Pe culoarul casei noastre se afla un sipet din lemn de chiparos. Frumusetea lui nu putea sa ma faca sa-mi fie teama, si nici nu ma putea opri de la curiozitatea de a afla tot ce este in el, stiind mai ales, ca mama scotea de acolo lucruri frumoase cu care se imbraca la ocazii speciale… Il deschideam impreuna cu prietena de joaca, scoteam de acolo ceea ce era mai colorat si mai dantelat, ne imbracam amandoua si ne jucam “de-a doamnele”. Capacul lui era greu si odata am simtit ca mainile mele nu-l mai pot sustine si acestea au cedat, s-au strans ca doua parghii, capacul a venit peste maini si peste gatul meu. Salvarea a fost servitoarea, care a aparut in acel moment…”

Dragostea si interesul scriitoarei pentru reconstituirea intamplarilor sunt dublate de preocuparea pentru descrierea atenta a personajelor. In galeria acestora se inscriu ca emblematice, figurile tatalui si ale bunicilor. „Pe tata asa il pastrez in minte, un tip impozant, cu ochelari pe nas, cu chelie, totul dandu-i aerul de intelectual, de om serios, mereu preocupat. Vazandu-i fotografiile din tinerete, l-am intrebat zambind, cand si-a pierdut parul si mi-a spus : «In tinerete, pe cand aveam doar treizeci de ani », iar eu ma nascusem mai tarziu si nu-l vazusem decat fara par. Dar ii statea bine, avea trasaturi masculine frumoase, interesante…”

… si bunicii

Bunicii sunt cei care au sansa si rolul de a fi cele dintai calauze ale copilului in drumul prin viata si in deslusirea tainelor acesteia. „Asa imi deschidea bunicul ochii asupra celor din jur. Mi-am dat seama ca din familie poti invata tot atat de multe ca si de la scoala, de la acesti oameni in varsta care aveau scoala vietii si care nu trecusera in zadar prin viata… El imi spusese ca oricati copii ai avea, dragostea pentru fiecare este tot atat de mare ca pentru unul singur. Incercam sa inteleg acest paradox, era greu de inteles, dar bunicul imi spunea sa-l iau de bun, ca atare sa cred in el.”

In literatura romana, Ionel Teodoreanu le inchina un volum parintilor parintilor sai. „In casa bunicilor” ramane o carte simbol, care capteaza prin idilizarea trecutului, infatisat prin ochii copilului de odinioara. O alta capodopera, de aceasta data in versuri, dedicata bunicilor ramane poemul lui Ion Pillat „Aici sosi pe vremuri”. Bunicii sunt cei care fac legatura intre trecut si prezent, intre generatii diferite. Bunicii au viziunea timpului, ei simt, de fapt, timpul si traiesc sub semnul traditiilor. La fel ca si Ionel Teodoreanu si Ion Pillat, Vavila Popovici intelege ca bunicii au un loc privilegiat in casa si in inima celorlalti, in special a nepotilor. „Bunicul avea si el un fler pedagogic dar era prea sigur pe el, credea ca nu poate da gres niciodata. Era putin orgolios bunicul. Un pic de nesiguranta, de nemultumire, de smerenie ii putea determina o experienta noua, prin inlaturarea acestui obicei – fumatul. Gandea rational, frumos dar actiona, in acest caz, invers gandului, calca peste discursul lui logic si actiona sub influenta unui impuls greu de inteles. Eu doream sa traiasca mai mult, sa nu-si scurteze viata, dar din respect nu-i puteam spune mai mult, gandeam numai.”

Bunicii sunt singurii in masura sa aduca in prezent, trecutul. Trecutul capata astfel, prin relatarile lor, un aer de legenda. Bunicii inteleg ca suntem efemeri si ca eternizarea lor se va face prin intermediul nepotilor. Iata de ce, in „Cartea mamei”, bunicul va ramane factorul de echilibru in casa, dupa ce Luchian este arestat. „Dupa arestarea tatalui, curajul si initiativa mea s-au diminuat, au disparut chiar. O nesiguranta, o teama aparuse pana si in sufletul meu de copil. Bunicul era cel care imi mai dadea curaj, prin felul sau de a fi.”

„De-acum stiu ca voi ramane alaturi de mama, zi si noapte…”

Dincolo de firul narativ propriu-zis, de aparenta transpunere pe hartie a unor intamplari mai mult sau mai putin demne de atentie, „Cartea mamei” devine si un prilej de a-i oferi cititorului vorbe cu talc si invataminte. Romanul Vavilei Popovici se transforma astfel, intr-o sursa de intelepciune, care atesta nu doar vocatia de sciitor, ci si pe cea de filosof a autoarei. „Un ganditor spune ca toate trasaturile de caracter, stilul de viata, sunt inscrise pe fata unui om ; liniile mainii sunt o replica, un fel de manusa a lumii; iar in creierul nostru s-a adunat si rafinat tot ce e real, plus tot ce e cu putinta… Incepusem sa inteleg ca frumusetea, uratenia sufletului se rasfrang in fizicul unui om, ca intr-o oglinda. Si probabil ca la tinerete sufletul ne este frumos inca… Aflam din lecturi ca bogatia launtrica a omului se poate citi in aspectul exterior: al gurii, al mainii, al piciorului, chiar. Cineva spunea ca fata ne este cel mai fin seismograf al gandurilor. M-am convins ca asa este.”

Un alt element distinct si definitoriu pentru romanul „Cartea mamei” ramane interferenta trairilor de altadata cu prezentul. Brusc, firul naratiunii se rupe, iar prezentul invadeaza. Pe neasteptate, mama devine victima unui stupid accident rutier. Asistam la un moment de suspans maxim. Complexitatea redarii trairilor sufletesti impresioneaza pana la lacrimi. Durerea copilului care simte ca isi pierde mama are aceeasi acuitate, chiar daca respectivul copil a ajuns la varsta maturitatii. Pana la urma, doar atunci cand ne dispar parintii ne dam seama pentru prima data in viata, ca nu mai suntem copii, abia atunci ne realizam cu adevarat, varsta. „Vine salvarea, mama este pusa pe targa, ne ducem la spital. Pe drum, asistentul de pe salvare imi spune ca nenumaratele fracturi cauzate de traumatismul suferit, ii pot pereclita viata. Tipetele ei de durere ma infricoseaza. Simt, in aceste momente, cat de neputinciosi suntem uneori, noi oamenii, de a darui ingrijire, dragoste si speranta, celor pe care ii iubim atat de mult… Ajungem la spital, mama este dusa cu targa la urgente, eu o urmez. Citesc fisa intocmita de asistenta. Semne clinice : durere vie, echimoze, multiple fracturi, deformarea regiunii coxofemurale, posibila fractura… Internare, radiografii, punere in ghips, calmante, etc. De-acum stiu ca voi ramane alaturi de mama, zi si noapte… Vinovat este soferul masinii sau este greseala mamei ? Nu stim inca. Se face ancheta de catre cei de la circulatie. Mama este socata, tremura, nu vorbeste. Accidentele de strada pot fi prevenite prin cunoasterea si respectarea regulilor de circulatie, dar mama le cunostea. Atunci cum i s-a putut intampla ?”

„Parintii nu trebuie judecati niciodata”

Citim un roman ce ii apartine in exclusivitate, mamei, toate se tes in jurul ei, iar daca ea, eroina principala, se stinge, nimic nu mai are sens. Cu pasiunea normala a copilului ce isi iubeste parintele, Oresia dedica totul – timpul, energia, puterea – ingijirii mamei. Suferinta Tatianei este o ocazie pentru prozatoare de a relua si a readuce in prim plan discutiile avute cu fiinta cea mai draga, dar si de a emite, cu acest prilej, judecati de bun simt, cu profunde conotatii religioase. „Am intrebat-o candva, fiindca prea mult timp pastrasem in mine acea intrebare: “Cum ai putut sa-ti parasesti fiul?” Fusese obraznicie, indrazneala sau duritate din partea mea? Indiferent, nu trebuia s-o intreb. Imi spusese candva, atat cat trebuia sa stiu, cat putuse sa-mi spuna… Imediat, dandu-mi seama de cruzimea intrebarii, m-a napadit regretul. Era insa prea tarziu, scosesem pe gura acele « perle »; ii deschisesem mamei o rana. Mama izbucnise in plans si nu se mai putea opri… Aveam eu dreptul s-o judec ? Am inteles mult mai tarziu ca parintii nu trebuie judecati niciodata. Si nici chiar oamenii straini. Sunt instante judecatoresti menite sa faca acest lucru, este instanta suprema a Domnului Dumnezeului nostru care ne va judeca pe toti.”

„Curand iti vei lua zborul”

„Cartea mamei” nu lasa nici o clipa loc de echivoc moral. In primul rand, mama este cea care stie sa cultive in copil valorile inalte, acele valori cheie pentru ca fiica ei sa devina un adult ce pune pret pe spiritualitate. « Tu sa nu invidiezi pe nimeni in viata ta. Sa incerci sa intelegi, sa respecti, sa iubesti si daca este cineva deasupra ta, sa-ti fie un exemplu. Cum sa-ti spun ? Sa admiri in loc sa invidiezi, asa cum admiri o floare pentru frumusetea si mirosul ei. Admiratia duce spre iubire, pe cand invidia sadeste ura in suflet.» Mama ii aduce intotdeauna Oresiei consolare si o explicatie plauzibila, optimista, pozitiva, crestina, asupra celor ce se intampla, asupra vietii si a mortii. « Nu fii trista, Oresia, fiecare dintre ei au avut o misiune pe acest pamant. Nu se pleaca din aceasta lume pana nu-ti indeplinesti misiunea personala, de care trebuie sa fii multumit, caci fiecare venim pe lume cu cate una harazita de Dumnezeu.” Mama este cea care o invata sa isi aleaga prietenele. “Sa urmaresti zborul de toamna al pasarilor ; ele niciodata nu se amesteca, aceeasi specie de pasari migreaza neamestecandu-se cu altele. Curand iti vei lua zborul, va trebui sa stii bine in ce cand te vei afla ».”

Oresia isi ia zborul si patrunde intr-o lume diferita de cea in care crescuse. Daca despre copilarie, aceasta spune: „Doamne, ce frumoasa-mi fusese copilaria! Cat de lipsita de griji eram, cata libertate aveam si cat de fericiti erau parintii mei pe-atunci!”, despre prezentul pe care il traieste departe de casa, afirma: „Cata ipocrizie !” Anii de facultate petrecuti la Iasi, dragostea ei pentru Rares, casatoria, pierderea copilului, fuga lui Rares, singuratatea, durerea, perioada de profesorat intr-un sat aflat departe de casa, violul repetat asupra ei al directorului scolii – persoana cu relatii in partidul comunist, societatea alienata in care se vede obligata sa isi duca existenta – „politica, femeia si banul erau si continua sa fie supremele forte ale regimului in care traim, forte prin care se satisface dorinta de parvenire…” – sunt doar cateva dintre reperele exterioritatii prezente.

Prezentul dur si urat ramane una din coordonatele esentiale ale romanului Vavilei Popovici. Promiscuitatea intamplarilor prin care trece este atat de adanca, incat totul pare a avea un aer apocaliptic. Contextul social nu lasa loc sperantei, iar absurdul situatiilor parcurse denota degradarea morala a individului si implicit, a societatii. „Cameleonism, poate! Masca umana ! Cat va mai dura, Doamne ? Toata viata noastra? In prezent, nici o speranta … Si daca se vor schimba timpurile, se va sterge totul cu buretele, cu ura si dezinteres pentru trecut? Sau vor fi judecati cu demnitate cei care ne-au terfelit vietile si tot cu un rest de demnitate umana se vor retrage vinovatii, intr-un con de umbra bine meritat? Sau vor navali cei care au stat in umbra vinovatilor si se vor repeta paginile de istorie? Si cine stie ce minti vor fi pe atunci, ce vor zamisli ? Oricum, nu poate fi mai rau ca acum !”

„Sunt dusmanul a tot ce se afla la dreapta mea!”

Raul de care vorbeste Vavila Popovici incepuse in trecut. Evocarea trecutului, a unor biografii reale face din „Cartea mamei” un veritabil document de restaurare istorica a vremurilor apuse, a unei societati in care romanii fusesera deposedati de catre comunisti de pamantul stramosesc. Bunicul autoarei il portretizeaza cu o verva ironica pe Lenin, creionand in relatarea sa, abuzurile ce urmau sa se faca si tragismul instaurat de noua era. „Bunicul din partea tatalui, aflandu-se sub ocupatie ruseasca la acea vreme, auzise despre o cuvantare a lui Lenin intr-o piata si relatase familiei ca Lenin vorbise maselor pe un ton categoric si impunator, chemand bolsevicii la instalarea dictaturii proletariatului, la inlocuirea exploatarii si asupririi prin libertatea si drepturile poporului muncitor. Multimii infometate i se promitea paine si libertate. Prin cuvantarile lui reusise sa creeze o tensiune maxima printre participantii care s-au inflacarat. Era un bun orator si in acelasi timp un om impatimit, posedat de diavol – spun unii. Iar marea masa a oamenilor isi amplifica campurile bioenergetice si rezona puternic… Un sentiment devine molipsitor, insufleteste masele… Cu prilejul unui Congres, povestea bunicul, Lenin parasind o sala, a exclamat: » Sunt dusmanul a tot ce se afla la dreapta mea! »”

„Amintirile din copilarie vin precum valurile unei mari sau ale unui ocean, spre tarm”

Sunt remarcabile in roman, pasajele descriptive, tablourile dinamice a caror legatura cu artele vizuale, in special cu pictura, dau o noua perspectiva si intelesuri inedite textului. La Vavila Popovici imaginile izbucnesc pline de concentrare si de forta sugestiva, amintind ca stil, de „Valurile” Virginiei Wolf. „Amintirile din copilarie vin precum valurile unei mari sau ale unui ocean, spre tarm, aducand cu ele scoici intregi, altele sparte, unele albe, altele colorate.”

La fel de important este de exemplu, modul in care perceptia directa si concreta a naturii, a spatiului exterior, transforma evocarea clasica a unei furtuni, intr-o anuntare simbolica a iminentei morti a Tatianei. Se sugereaza incertitudinea, durerea, complicatiile ce vor urma. Din nou, printr-o singura propozitie – „vremea s-a schimbat” – Vavila Popovici prezinta o situatie si prefigureaza o intreaga drama. Ea anticipeaza si prevesteste nenorocirea ce sta sa se intample, redand cu talent, concordanta dintre natura si starea sufleteasca a Oresiei. „In seara aceasta vantul bate cu putere, crengile copacilor ingenuncheaza, norii alearga in forme fantastice intunecand cerul care devine din ce in ce mai plumburiu si astupa frumusetea de dincolo de nori. O ploaie torentiala se dezlantuie ca un torent. Picaturile furioase se izbesc de geam, lovesc zgomotos pervazul ferestrei. Fulgerele zigzagate marcheaza cerul, tunetele zguduie peretii rezervei. Mama deschide ochii si-i inchide de teama. Ploaia imi ravaseste intotdeauna sufletul. Sunetul ei, la impactul cu pamantul, de obicei ma bucura, stiind ca este strigatul de iubire al cerului, acum insa simt altfel… Funiile ei de matase care sclipesc in zare, cerul incruntat, furios pana la exasperare ma tulbura, ma infricoseaza. Ador insa fantanile arteziene care par o revansa a pamantului, tasnind spre cer in lumina razelor de soare si oferind stralucirea desavarsita. Privesc spre geamul ferestrei. Vijelie strasnica. De data aceasta o neliniste inexplicabila imi macina fiinta. Ma apropii de fereastra s-o inchid, mi-e teama sa nu raceasca mama.”

„Cine-mi va fi de-acum sprijin ?”

Nu intamplator, „Cartea mamei” se deschide cu imaginea icoanei Sfintei Maria, nascatoare de Dumnezeu. Ea este simbolul mamei universale, iar atunci cand mama pamanteasca nu mai exista, ramane o mama cereasca. Tatiana isi incheie viata zbuciumata. Nu inainte insa, de a-i face Oresiei o ultima si vitala marturisire – aceea ca nu ii este mama biologica. Oresia se afla intr-o situatie limita, iar firul epic are un ritm tensionat. Durerea si dramatismul trairilor Oresiei, care intelege ca abia de acum inainte ii este dat sa urce Golgota, sunt remarcabil redate in cateva intrebari: „Ce voi face cand nu o voi mai avea ? Cu cine am sa impart bucuriile, grijile, suferintele ?… Cine-mi va fi de-acum sprijin ?” Raspunsul il gasim in primele pagini ale romanului: „Maica Domnului mi-l arata pe Iisus ca fiind « Adevarul, calea si viata ». Poarta copilul pe bratul sau stang si cu mana dreapta il arata pe Mantuitor. In cea de a doua icoana care si-a pastrat rama veche, Maica Domnului isi tine pruncul pe bratul drept. Fecioara – mangaietoarea – il strange pe prunc cu bratul sau stang; copilul Sfant isi lipeste cu duiosie obrazul de cel al mamei sale, parca i-ar cere mangaierea, pentru ca toti copiii din lume cer mangaierea mamei. Seamana cu o icoana pe care am vazut-o pictata la Manastirea Moldovita « Pruncul si Maica Eleusa » adica Maica induiosarii.” Probabil ca este mai putin important sa iti cunosti mama biologica, atata timp cat exista o mama care a fost dispusa sa isi jertfeasca Fiul pentru tine. A sosit momentul sa intelegem ca nu trebuie sa ne judecam parintii si ca povestea despre nasterea Oresiei era doar… o poveste pe care Tatiana, fin psihilog, o crease special pentru fiica ei, stiind ca orice copil are nevoie sa isi afle inceputul. Daca nu pentru altceva, atunci macar pentru simplul fapt ca intr-o zi, va trebui sa isi ia zborul.

„Punctul in care trecutul se imbina cu prezentul…”

Mama a plecat la intalnirea cu Hristos, iar ingerii i-au deschis cerul. Trecutul nu mai exista. Ce mai ramane? „Dorul ! Dorul de acele meleaguri instrainate… Iar mie, dorul de copilarie, dorul de cei plecati, dor de locurile unde mi-am petrecut copilaria, locuri cu natura si cu arhitectura lor mult indragita, dor de zbenguiala copilului care eram, dor de anotimpurile prin care treceam… Dor si iarasi dor !” Vavila Popovici lasa sa cada cortina. Doar aparent, pentru ca desi „incepe sa se astearna uitarea…, din cand in cand imi apare chipul mamei ceresc. Cateva diamante de roua stralucesc in privirea sa… O aud vorbind, continuand povestea neinceputa…” Povestea va continua, generatie dupa generatie. Aceleasi bucurii si tristeti, acelasi dorinte si regrete, aceleasi impliniri si dezamagiri pentru toti si pentru fiecare dintre noi.

„Desertaciunea desertaciunilor, totul este desertaciune”, a spus candva, un intelept. Sa fi avut dreptate Solomon? Probabil ca de data aceasta, dreptatea este de partea Vavilei Popovici, care ne spune ca mai exista o poveste neinceputa. Si ca ea continua. Si atunci, revine o lume a visarii, in care imagini stravechi, datatoare de putere si de speranta iau forma de cuvinte. Sunt cuvintele Virginiei Wolf, in „Valurile”: „As fi pierit ca umbra peste pajisti, indata m-as topi, m-as cufunda in bezna si m-as istovi ca ea, in locul unde se intalneste cu padurea, de nu mi-as sili creierul sa inalte alcatuiri indaratul fruntii mele; imi impun sa definesc clipa de fata, fie macar intr-un vers unic, neasternut pe hartie; imi impun sa insemn masura asta marunta in lunga istorie care incepe de la Egipt, de pe vremea faraonilor, cand femeile duceau la Nil urcioare de lut rosu. Imi pare a fi trait mii si mii de ani. Dar daca inchid ochii, daca nu reusesc sa fixez punctul in care trecutul se imbina cu prezentul…”

Dincolo de aparente, dincolo de trecut si prezent, „Cartea mamei” are un final optimist. „Da, trebuie sa incep un nou proiect de viata !”, spune Oresia. „Fericirea include intotdeauna un sens si un scop in viata. Trebuie sa existe dorinta de a ma elibera de trecut, de a ma curati spiritual si a ma intoarce la momentul prezent.” De aici inainte, trecutul si prezentul se vor depana la timpul viitor. Pentru ca urmeaza sa se scrie o alta poveste, o poveste neinceputa.

 

Fragment din cartea FILE DE JURNAL ed. Aritmos, 2002

On By nelursIn Family, literatureLeave a comment

Vavila POPOVICI

    “Omul este o eterna fagaduinta”  – Giovanni Gentile

Seara, de obicei, mai scot o carte din biblioteca sau mai ascult muzica, în camera de la etajul casei, în deplina liniste. Fiecare îsi cauta locul pentru a dobândi seninatatea intelectuala de care are nevoie dupa o zi intensa de munca. Programul acestei seri este altul. Vizitam centrul orasului Raleigh. Este locul important al orasului, este “Ophtalmosul” cum ar spune grecii. Americanii îi numesc: Down Town, adica partea comerciala a orasului. Banci, hoteluri, monumente, case de cultura, toate cu câteva etaje: doua, pâna la cinci etaje. Marile magazine sunt construite spre periferia orasului. În toate misuna o lume ordonata, civilizata. În magazine, pe strazi, nu da nimeni peste tine; la o mica atingere întâmplatoare, auzi: “Sorry!” sau “Excuse me!” însotite de zâmbete.

Lumina lunii pluteste pe valul albastru închis al cerului. În acest moment îmi pare ca niciodata, niciunde si nicicând nu rasare luna cu o atât de fermecatoare stralucire, cu care binecuvânteaza cladirile si copacii… Milioane de stele ne privesc. Cerul Americii da orasului o plasmuire de vis. Privesc totul cu ochii mari, deschisi, cu dorinta de a cuprinde totul, de a nu pierde nimic. Este capitala acestui stat, dar este linistita, ca o seara de primavara timpurie, lipsita de isteriile oraselor mari. Sunt impresionata de delicatetea, franchetea, naturaletea sufleteasca a celor câtiva americani întâlniti. Nu stiu ce ocupatie au, voi afla mai târziu, dar fiinta le este slefuita ca pietrele de briliante ce garnisesc nenumaratele bijuterii. Cine a spus ca americanii sunt reci? Caldura balcanica uneori te sufoca. Întrebarile indiscrete, privirile indiscrete cu care suntem obisnuiti, noi cei din partea centrala si de sud-est a Europei, lipsesc aici. Oamenii sunt discreti, se respecta unul pe altul; politetea lor te obliga, într-un fel, îti solicita acelasi comportament. Exista o unitate morala si nu un nationalism. Unitatea morala îi conduce în manifestari, pe oamenii de aici, de diferite natii si rase. Trec printre acesti oameni si îmi amintesc cât de frumos a spus Camus: ”Îmi iubesc prea mult tara ca sa fiu un nationalist.” Si americanii îsi iubesc tara!

Copacii existenti pretutindeni îsi profileaza gratios siluetele. Pe strazi e liniste, o liniste ciudata, placuta. Se aud doar masinile într-un permanent fosnet discret. Luminile farurilor lumineaza strazile, soselele. Soferii sunt politicosi, cedeaza unul altuia întâietatea. Magazinele sunt deschise pâna la orele zece seara, unele chiar toata noaptea. Pentru mine, la aceasta data, este ceva neobisnuit. Îmi vine în minte întâmplarea de dinaintea plecarii mele din tara: Treceam pe strada; m-am oprit la o trecere de pietoni si ma uitam sa ma asigur ca masina din stânga mea îmi va ceda trecerea si aud pe sofer strigând pe geamul masinii: “Daca tot te uiti, ce mama dracului nu treci o data?” Am trecut si m-am gândit: asta e unul din aceia care nu crede ca un barbat este destul de rau – ca dracul – si apeleaza la mama lui, care fiind femeie este mai a dracului decât dracul însusi?!… Ce frumos ar fi ca oamenii sa fie educati si sa-ti respecte fiinta, demnitatea, sa prefere sa piarda decât sa jigneasca! Am apreciat întotdeauna sufletele sensibile si delicate!

Stau în masina care ma duce spre casa… Nu cunosc desigur cât de intensa este trairea launtrica a americanilor, dar sunt sigura ca gândirea le este profunda. Altfel nu ar fi putut realiza tot ceea ce mi se dezvaluie înaintea ochilor. Întotdeauna am fost convinsa ca ordinea si bogatia unei gândiri se rasfrânge asupra ordinei si frumusetii vietii desfasurate. Ratiunea de a fi în lume nu se margineste numai la satisfacerea nevoilor materiale, ci si a celor spirituale: educatia, moralitatea, sfintenia vietii. Einstein credea ca numai pilda unor personalitati mari si curate poate da nastere ideilor mari si a actelor de noblete. Desigur soarta speciei umane depinde de forta ei morala. Puterea, sexul si banul actioneaza ca niste toxine daca nu sunt însotite de moralitate. Daca esti puternic si incorect, daca nu stimezi si protejezi pe cei pe care-i conduci, daca faci sex ne iubind si nerespectându-ti partenerul, daca ai bani si nu-i investesti în ceea ce e util atât tie cât si semenilor tai, atunci nu poti sa te înscrii în acel ideal al moralitatii. Si ce este morala decât modul de comportare al individului în familie si societate? Si certitudinile îsi fac loc, spulberând îndoielile de pâna acum…

Acest oras (cartile spun la aceasta data), are 286.834 locuitori si o întindere de 11730 m.p. Este situat la 434 feet (un foot=0,305 metri) de-asupra nivelului oceanului. În fabrici si uzine lucreaza 7,7% din populatie, în mine si constructii 7,6%, în transport, comunicatii, utilitati publice 6,1%, în comert 24,3%, în finante, agentii imobiliare si asigurari 5,3%, în servicii diverse 31,9%, puterea executiva are un procent de 5,3%. Venitul mediu pe cap de locuitor este de 25.181 $/an. Este un centru educational cu 6 colegii si 3 centre universitare. A devenit capitala statului din anul 1972 si este unul din cele mai vechi orase ale Americii. Denumirea sa este luata dupa numele englezului – lordul Sir Walter Raleigh -, fost navigator si om politic englez, care a trait între 1552 si 1618, cel care cu 200 ani în urma a sponsorizat instalarea primilor colonisti englezi pe aceste meleaguri. E oarecum interesant cum un nume poate popula un oras de-a lungul timpurilor! Cel de al 17-lea Presedinte al Americii – Jonson – s-a nascut aici în Raleigh. Dupa asasinarea lui Lincoln au venit 60.000 de oameni cu torte ca sa razbune asasinarea lui. Un general a salvat orasul de la dezastru, de la incendiu. În 1959 s-a constituit centrul de cercetari – Research Triangle Park, în vestul orasului, cunoscut în toata lumea. În jurul acestei capitale se afla orasele: Duram, Chapel Hill, Cary si Wake Forest. Spre deosebire de orasele europene, acest oras ca si altele din Statele Unite (cu exceptia câtorva orase foarte mari desfasurate pe verticala), are strazile largi si moderne, iar cladirile nu sunt prea înalte, constructiile desfasurându-se mai mult pe orizontala. Totul este larg, spatiul pare dilatat si îti accentueaza sentimentul libertatii. Unii spun ca tot ceea ce este prea întins se risipeste si se pierde; este o parere! Convingerea mea este ca îti creeaza un sentiment de liniste, de siguranta, îti favorizeaza un timp al visarii…

A fost doar o plimbare scurta pe timp de noapte. Stabilim ca mâine si vineri, în week-end, sa refacem traseul.

MANUSCRISELE DE LA MAREA MOARTA 2000 DE ANI IN DESERTUL IUDEII, SASE LUNI IN RALEIGH

On By nelursIn Bible, History, Inspirational, MediaLeave a comment

by Vavila Popovici

Manuscrisele de la Marea Moarta este o expozitie care spune o poveste dincolo de lume, dincolo de timp si dincolo de imaginatia noastra, experienta cea mai remarcabila a descoperirii arheologice din secolului 20 – manuscrisele cele mai vechi supravietuitoare ale bibliei ebraice, cunoscute crestinilor ca Vechiul Testament”, asa îsi începe prezentarea, Muzeul de Stiinte Naturale din Carolina de Nord, orasul Raleigh.

Astazi, calendaristic, este o zi de iarna, ultima zi în care este deschisa aceasta expozitie la Muzeul de Stiinte Naturale din Carolina de Nord. Aici, în sud-estul Americii, soarele se rasfata pe cer, trimitând fâsii de argint care se frâng în bataia unui vânt puternic. Pamântul îsi schimba haina, ornând-o cu frunze ce se învalatucesc când ordonat, când dezordonat, confirmând ciudate geometrii spatiale. Aspect de toamna târzie, grabita sa-si pregateasca perne calde din frunze ruginii…

Muzeul este amplasat în Dawn Town (centrul orasului), între Capitoliu si cladirea Legislaturii, la întâlnirea strazilor Jones si Salisbury din Raleigh, capitala acestui stat. Colectia muzeului se focalizeaza pe Zoologia, Geologia si Paleontologia sud-estului Statelor Unite. Exista aici mai mult de 95% din colectiile cercetate, peste un milion de vertebrate, nevertebrate, roci, minerale si specimene de fosile din Carolina de Nord si sud-estul Americii. Mai sunt pesti si reptile, pasari si mamifere, o multime de plante exotice, de marimi foarte mari. Am vizitat acest muzeu cu câtiva ani în urma, la invitatia nepoatei mele, care la acea vreme era eleva la liceu (High School) si am fost impresionata de smaraldele existente, de la gemuri fine, mici, pâna la adevarate „regate” ale Carolinei, aur si argint, pietre, cristale, multe dintre ele cristale perfecte, gratioase prin forma lor geometrica si coloritul divers. Schelete imense atârnate de tavanul cladirii sau expuse pe podea, rânjeau parca în fata trupurilor noastre mici, aratându-ne forta lor de odinioara. Ochii nostri se deschideau avizi, fermecati, coplesiti de atâta bogatie a exponatelor. M-a impresionat atunci si marimea acestui muzeu, amplasat pe trei etaje.

Acum, la sugestia nepoatei mele dragi, mergem sa vizitam o expozitie interesanta, care a fost gazduita aici, pentru perioada 28 iunie – 28 decembrie 2008. Expozitia se intituleaza “Manuscrisele de la Marea Moarta”. Aceste manuscrise au fost descoperite între 1947 si 1956 în mai multe grote de lânga Khirbet Qumran si dateaza din perioada 250 î.Hr. – 70 d.Hr.

Intram în impozanta cladire, cumparam bilete. 35$ este costul celor doua bilete, unul pentru o studenta si altul pentru o pensionara. O data cu accesul în expozitie, ni se înmâneaza câte un Headphone. Trecem snurul aparatului în jurul gâtului si îl deschidem, reglam volumul; invitatia este facuta!

Trecem printr-o grota în care sunt expuse câteva vase de lut. Iesim si ne aflam în prima sala a expozitiei. Ascultam prezentarea facuta telefonic. În total sunt 11 sali, cu fotografii, grafice, explicatii detaliate, mostre de manuscrise, totul foarte interesant.

Marea Moarta fiind situata în Orientul Mijlociu, între Israel si Iordania are o suprafata de circa 1000 Kmp (76 km lungime si 16 km latime) si o adâncime de 396 m. Este de fapt un lac interior fara iesire la mare, singurul râu care o alimenteaza fiind râul Iordan. Ea se situeaza cu 400 m sub nivelul oceanului planetar si are cea mai sarata apa din lume. Din aceasta cauza pestii nu pot trai în ea. Legendele spun ca pe fundul acestei mari s-ar afla ruinele oraselor Sodoma si Gomora. Denumirea de Marea Moarta i-a fost data de catre geograful grec Pausanias care a cercetat-o pentru prima data si care a trait în secolul II CE, în timpul domniei împaratului roman Marcus Aurelius, considerat ca unul dintre cei mai importanti filosofi stoici. De mentionat ca aici se foloseste CE (Common Era) = Era Crestina si BCE ( Before Common Era) = Înaintea Erei Crestine. Noi notam: î.H. si d.H.(înainte si dupa Hristos).

Descoperirea primelor manuscrise în desertul Iudeii a fost întâmplatoare. În primavara anului 1947 beduinii din desertul Iudeii pasteau caprele si oile în regiunea Qurman. Un tânar beduin cautând o capra ratacita de restul turmei, a descoperit într-una din multele pesteri raspândite în zona, niste suluri din piele scrise în ebraica si care mai târziu s-au dovedit a avea o vechime de peste 2000 de ani. De la descoperirea lor de catre pastorii beduini, manuscrisele au trecut de la un proprietar la altul, devenind obiecte de tranzactie comerciala. Dar, o data cu gasirea acestor manuscrise, ele au încaput pe mâna unor oameni instruiti si astfel a început seria întrebarilor: Când au fost folosite prima oara pesterile din regiune? Cine erau locuitorii asezarii din regiunea Qurman? Exista o legatura între manuscrise si ruinele din aceasta regiune? Si multe alte întrebari. Pentru a raspunde acestor întrebari, desigur era si este necesara o cercetare amanuntita.

În anii care au urmat de la descoperirea primelor manuscrise, au fost cercetate în jur de 300 de pesteri, naturale sau sapate de mâna omului; multe dintre acestea s-au dovedit a fi goale. Numai în circa 30 de pesteri s-au gasit resturi de cultura materiala de interes minor pentru stiinta, iar în alte 11 pesteri din regiune s-au gasit depozite de manuscrise de valoare. În total au fost descoperite în jur de 40 000 fragmente reprezentând vestigiile a aproximativ 600 de carti, scrise în piei tabacite, papirusuri si tablite de cupru în ebraica si aramaica, texte cuprinzând o perioada de un mileniu ( secolul al III-lea î.Hr. – secolul al VII-lea d. Hr.).

Qumran erau niste ruine pe care lumea nu le-a luat în seama, pâna când s-au descoperit manuscrisele din pestera de acolo. Abia atunci specialistii s-au apropiat de aceste ruine si s-au facut sapaturile care au dovedit ca ele sunt de o foarte mare valoare, ca sunt vechi de peste 2000 de ani.

Dupa cum explica unii teologi, Qumran a fost o comunitate a unei miscari care a aparut prin anii 160 – 142 î. Hr., o ramura din cei asa numiti „hasidim”, adica „piosi” Din acesti „hasidim” se trag pe de-o parte fariseii foarte cunoscuti din Evanghelii, oameni care respectau Legea lui Moise, iar pe de alta parte se trag „esenienii”, care însa erau constituiti în comunitati separate, cu un caracter aparte. Pe vremea Mântuitorului erau destul de multi în ?ara Sfânta. Despre existenta esenienilor se vorbeste ca despre o a treia filozofie dupa cea a fariseilor si a saducheilor, deci erau orientari religioase diferite. Esenienii au aparut în sec. II î. Hr., constituindu-se ca o grupare aparte, ca o comunitate – remarca toti specialistii – eminamente sacerdotala, ei considerând necesara restaurarea preotiei si cultului în puritatea lui initiala. Pliniu cel Batrân spunea: „Niste solitari, tot ce poate fi mai extraordinar pe lume; ei traiesc fara femei, fara dragoste , fara bani. Palmierii sunt singurii lor tovarasi “. E clar deci, datorita acestei localizari pe care o face Pliniu, ca el are în vedere o comunitate de esenieni si anume, comunitatea de la Qumran. Ni se explica ca i se spune Qumran, pentru ca asa îi spun arabii, deci este o denumire posterioara epocii în care ei au trait, de aceea nu se vorbeste în documentele vechi de Qumran, aceasta fiind denumirea actuala a locului.

Vedem fotografii cu sapaturile facute, macheta regiunii în care s-au facut sapaturile si multe alte documente interesante, explicative. Pentru ca tot mai multi oameni sa aiba acces la misterioasele documente si, în acelasi timp, pentru a se evita ca fragilele pergamente sa fie deteriorate prin expunerea la caldura si lumina, o echipa de cercetatori de la Universitatea Haifa si de la Kings College din Londra au fotografiat fiecare bucata de manuscris atât color, cât si în infrarosu, iar reproducerile au fost puse la dispozitia publicului, în aceasta expozitie.

Cele sapte manuscrise din prima pestera, achizitionate in final de staretul Atanasie si de profesorul Sukenik, sunt însa printre cele mai importante. Scrierile contin cea mai completa copie a cartii lui Isaia, texte de rugaciuni, interpretari biblice, fragmente de poezii, texte de întelepciune, dar si o lista a tuturor locurilor funerare unde erau ascunse obiectele sacre si profane ce alcatuiau tezaurul Templului de la Ierusalim înainte de a fi distrus de catre romani în anul 70 d.Hr.

La studierea manuscriselor descoperite în desertul Iudeii au participat paleografi, arheologi, filologi istorici, cercetatori ai artei antice etc.

Acum, se cunoaste aceasta descoperire, lumea a auzit de scrierile ebraice stravechi ce au fost gasite în pesterile de lânga Marea Moarta, fiind impresionata de aceste descoperiri ale savantilor si presupunând ca acestea ar proveni din comunitatea în care “Ioan Botezatorul a predat, iar Iisus a învatat”. Ideea este ca textele ilustreaza o perioada îndelungata, pierduta, a crestinatatii, când a existat o secta ce a crezut într?un martir “Învatator al Dreptatii”, ce va reaparea, în cele din urma, credinciosilor.

Pâna acum însa, foarte putini oameni au avut sansa de a citi manuscrisele, din simplul motiv ca nici o traducere completa a lor nu a fost pâna în prezent accesibila omului obisnuit. În 2005 a aparut însa o carte cu manuscrise, pentru a satisface aceasta necesitate. Cartea ofera interpretari inteligibile ale principalelor manuscrise din pesterile de la Marea Moarta, dar nu se angreneaza în nici un fel de teorie particulara, ci permite manuscriselor sa se exprime si sa fie o marturie a celor existente în acea perioada. Scopul cartii a fost cel de a traduce o parte din manuscrisele descoperite la Qumran, acele texte care sunt suficient de bine conservate, astfel încât pot fi întelese. Recomandarile se încheie cu urmatoarea fraza: „Pentru cei care vor citi cu întelegere aceste manuscrise, acestea vor avea o valoare nepretuita prin faptul ca transmit mesajul religios al unor oameni care au renuntat la lume si au fost capabili sa-l afle pe Dumnezeu în pustie, pur si simplu pentru ca au preferat simplitatea în locul traiului îndestulat.”

Ne-a impresionat rugaciunea din manuscrise (Manualul de disciplina), citit, în completare, pe internet:

Binecuvântat fii Tu, Tata Ceresc/ Care m-ai condus/ Catre izvoarele datatoare de viata ale gradinii vesnice./ Arborele vietii îsi îndreapta/ Ramurile sale nemuritoare/ Catre cerul infinit/ Si radacinile sale se întind adânc/ În apele adânci din Oceanul vietii./ Si Tu, Tata/ Protejezi frunzele sale./ Îngerii Tai de zi si de noapte/ Si flacari ale luminii Tale/ Vegheaza asupra Creatiei Tale./ Recunostinta mea e mare, o, Tata Ceresc,/ Caci Tu mi-ai ridicat spiritul pâna la sferele binecuvântate/ Si mi-ai deschis inima catre minunile de aici./ Din profunzimile pamântului,/ Tu mi-ai calauzit pasii/ Catre prezenta Ta eterna./ Tu mi-ai purificat corpul/ Pentru ca eu sa ma alatur Îngerilor Pamântesti,/ Si spiritul meu/ Sa-si gaseasca locul/ Alaturi de Îngerii Ceresti./ Tu ai dat eternitatea omului/ Pentru ca în zori si în asfintit/ Cântecul sau sa venereze minunile Tale./ Zi dupa zi/ Într-un elan de recunostinta,/ Voi cânta opera Ta;/ Dimineata, când se lumineaza/ Si seara, când se lasa întunericul;/ Anotimp dupa anotimp/ De-a lungul întregii mele vieti/ Si pâna la sfârsitul timpurilor.

Ni se spune ca dintre documentele scrise pe pergament si pe papirus numai câteva sunt bucati mari. Cele mai multe (circa 900 de documente) sunt farâmitate în 15.000 de fragmente. Acum, la sfârsitul vizitei acestei expozitii, am înteles de ce necesita mult timp pentru cercetare, întelegere, ordonare, transcriere si pastrare.

Iar noi oamenii suntem foarte complicati în interiorul nostru, caci suntem facuti dupa matricea cerurilor si purtam în noi o parte a divinitatii. Pâna vom cunoaste întru totul adevarul, ne vom razboi cu mintea si întelegerea noastra, aici pe pamânt. Cunoasterea si calauzirea spre adevar ne este si ne va fi revelata de Duhul Sfânt. Sa ne bucuram asadar, de orice descoperire, de orice adaos cunoasterii noastre.

Parasim cladirea Muzeului cu trupurile înfiorate si gândurile ametite. Mergem la brat, schimbam pareri… Si vântul îsi înteteste bataia, si frunzele se rostogolesc pe asfalt, si copacii saraciti, flamânzi, îsi întind ramurile tremuratoare spre noi. Ne grabim. Ne grabim sa ajungem acasa.

Dialog cu scriitoarea Vavila Popovici din Raleigh, NC despre cuvantul devenit filozofie de viata ca forma de arta

On By nelursIn Interview3 Comments

Poetei si prozatoarei Vavila Popovici stiinta i-a dat multe cunostinte, însa literatura a încercat sa o învete ce sa faca dupa aceea, cu ele. Stiinta i-a exersat si i-a ordonat mintea, iar preocuparile artistice si literare i-au slefuit-o, atât cât s-a putut. Nascuta la Sulita, în judetul Hotin, în nordica Bucovina (actualmente Ucraina), Vavila Popovici a deprins periodic sensul cuvântului adaptare, pentru ca a copilarit în diferite orase, a schimbat mereu scolile, a pierdut si a câstigat prieteni. Pentru ea, cea mai frumoasa amintire din vremea începutului este legata de natura, de parcul din Tg. Jiu, unde alerga dupa orele de scoala, pe lânga Poarta Sarutului si Masa Tacerii. În adolescenta scria versuri, citea mult, în paralel cu liceul teoretic avea zilnic, ore de pian si balet la Conservatorul din Tg. Mures, iar în vacante facea sport, vara tenis si înot, iar iarna, patinaj. Cu toate ca visa sa îmbratiseze o cariera artistica, acest lucru nu a fost posibil din mai multe motive. Problemele de sanatate, lipsa unui dosar bun, dezacordul parintilor ca fiica lor sa se orienteze spre un asemenea domeniu, precum si pledoaria profesoarei de fizica si chimie, care a convins-o sa mearga pe drumul stiintei, au facut ca destinul sa o poarte la doar saptesprezece ani, în 1952, în toiul unor vremuri tulburi, în Iasiul lui Eminescu, unde sustine si promoveaza examenul de admitere la Facultatea de Chimie.

Vavilei Popovici i-a placut sa lucreze în fabrica si muncea adesea, peste program; era destul de obositor, dar credea în profesia pe care o facea, pâna acolo încât viata de familie si cariera au avut prioritate în fata scrisului si aceasta din dragoste si simt al datoriei. Si-a iubit sotul si pe cele doua fiice, pentru care si-a dorit dintotdeauna sa fie sanatoase si destepte, si la fel de mult îsi iubeste si nepoata pe care a crescut-o pâna la vârsta de doisprezece ani si pe care o considera ca fiind al treilea copil al ei. Ea însasi afirma ca nu a avut o viata usoara, mai ales ca adesea tânjea dupa clipe de liniste, în care sa poata scrie. Cu timpul, s-a consolat cu învatatura crestina ce spune ca esential este ca timpul sa nu-l petreci în inactivitate, ci lucrând cu zel si sârguinta, cu harnicie, într-o directie în care te dirijeaza inima. Asa a si facut, astfel ca din acelasi preaplin de dragoste au aparut în timp, volume de versuri precum „Singuratatea clipelor târzii”, „Noapte de iarna”, „Piticul din ceasca de cafea”, „Îngerul scrie poemul” si de proza – „Jurnalul unei veri”, „Mai sunt barbati buni”, „Jurnal american” sau „Ultima pirueta”. Vavila Popovici este în prezent, pensionara si locuieste în Statele Unite ale Americii.

– „Poezia e aura unei piese a lui Shakespeare./ E melodia cântata/ pe strunele viorii Stradivarius./ E culoarea si lumina/ dintr-un tablou a lui Rembrandt./ E marmura de Carara/ daltuita de Michelangelo./ E o pirueta a Anei Pavlova.” Citind aceasta definitie pe care ati dat-o poeziei, am înteles ca sunteti un om pentru care arta reprezinta un alter ego, o a doua natura. Cât din Shakespeare, din Rembrandt, din Michelangelo, din AnaPavlova se regaseste în poezia dvs.?

– Da, poezia este prietenul meu nedespartit! Împreuna cu ea m-am bucurat, alteori am plâns, ea m-a consolat. A fost si ramâne refugiul meu sufletesc! Nu este super egoul, ci alter egoul meu. Subliniez acest lucru, fiindca Jung si alti psihologi se grabesc sa afirme ca în domeniul creatiilor si al hobby-urilor se produce un dezechilibru între sine, ego si super ego. Poate ca exista si aceste dezechilibre, dar atunci când te nasti cu acest har, el nu poate fi decât, asa cum spuneti, un alter ego.
Cred ca poezia trebuie sa aiba din toate acestea, adica din perenitatea pieselor lui Shakespeare, din lumina lui Rembrandt, din taria si puritatea marmorei cautata si slefuita de Michelangelo, din gratia unei piruete… Ne straduim noi, poetii, dar asta nu înseamna ca si realizam.

– Ati debutat în revista “Chimistul” din Onesti, în anul 1965, pe vremea când lucrati ca inginera la Combinatul Chimic din Borzesti, însa debutul absolut a fost în revista “Ramuri”, din Craiova, în 1982. Ce imagine îi pastrati lui Marin Sorescu, în conexiune cu momentul dvs. de debut?

– La revista „Chimistul” lucrau doi redactori foarte buni, le pastrez o amintire frumoasa. Combinatul Chimic era cea mai mare întreprindere la acea ora, din tara. M-au descoperit ca scriu versuri, desi ascundeam pe cât posibil aceasta preocupare si mi-au publicat câteva poezii. Pe Marin Sorescu regret, dar nu l-am cunoscut personal. I-am trimis doua poezii si mi le-a publicat. Înseamna ca a citit si i-a placut.

– De ce “13 poeti” si nu un volum de versuri semnat de Vavila Popovici, mai ales ca erati câstigatoarea unui important premiu pentru poezie, premiul Editurii Eminescu, în 1988? Cine erau ceilalti doisprezece?

– Editura era în cladirea “Casa Scânteii”. Când m-am dus prima oara sa întreb de premiul de care aflasem dintr-o scrisoare trimisa pe adresa mea, mi s-a comunicat ca din motive de economie de hârtie, Elena Ceausescu a dispus sa se editeze un volum colectiv. Ceilalti 12 erau: Paul Androne, Diana Barbu, Claudiu Bazalt, Octavian Berindei, Gheorghe Dinica, Petru Dunca, Liliana Gradinaru, Claudiu Iordache, Vasile Morar, Ioana Pârvulescu, Teodor Purice, Ion Ruset. În 1990, cei care s-au perindat la directia editurii, toti, pe rând, mi-au promis ca-mi vor publica volumul de versuri si au plecat tot pe rând, foarte curând: Mircea Ciobanu, Eugen Negrici, Valeriu Râpeanu. Poeta Virginia Carianopol îmi facuse referat pentru volumul “Oglinda lumii” (acesta ar fi fost titlul primului volum), întrucât ea fusese lectorul volumului. Mi s-a comunicat ca volumul a fost predat unei tipografii, nu am putut sa-l recuperez, s-a pierdut. Acelasi lucru mi s-a întâmplat si cu primul roman, predat unei edituri din Bucuresti. Cu mari insistente l-am recuperat, dupa ce a fost refuzat spre editare. Redactorul care mi l-a înapoiat, m-a condus pe scarile editurii, spre iesire si m-a întrebat: “De ce nu mi-ati spus ca sotul a fost condamnat politic?” Am ramas stupefiata, nu i-am raspuns, m-am uitat insistent în ochii lui, i-am întins mâna si am plecat.
Repet ceea ce am mai spus cu ocazia unui alt interviu : nici nu se putea edita înainte de 1989 ceea ce scrisesem în cartile mele, nu puteam marturisi gândurile si întâmplarile în acea perioada a comunismului; sinceritatea nu putea fi pretuita, ci speculata si pedepsita, tristetea era un pacat. Si oricum, pâna la acea data, sa poti edita o carte, ori erai un mare talent, ori aveai relatii, ori faceai compromisuri. Sa nu-mi spuna cineva ca mai exista o alta cale! Mare talent nu eram, relatii nu aveam (poate mai curând piedici!), iar compromisuri nu am acceptat sa fac. Unchiul nostru care era Episcop pe vremea aceea si caruia m-am plâns, mi-a spus, mai în gluma, mai în serios: „Astazi la putere este banul, politica si femeia.” Ma gândesc acum, ce radacini adânci avem…

– Ce a urmat dupa 1989, atât în versuri, cât si în proza?

– Imediat dupa acele întâmplari am hotarât sa-mi public volumele pe cont propriu si le-am publicat pe rând, zece volume de poezie si opt de proza.

– „Te-ai aratat în ceasca de cafea / dimineata, în balconul plin cu flori. / Soarele stralucea pe marginea cestii / si tu erai piticul negru / din ceasca de cafea.” Stihurile dvs. m-au trimis cu gândul la mitologia scandinava, dar si la literatura fantastica a evului mediu. În ce masura se regasesc aceste accente în volumul “Piticul din ceasca de cafea”, ca un “semn ca sufletul nu cere odihna”?

– Un critic literar din Iasi a scris despre aceasta poezie: “Cine poate fi acest pitic din ceasca de cafea? Decât daimonul creatiei, care staruie în mintea si sufletul creatorului….” Alt critic a scris: “Poemul „Piticul din ceasca de cafea”, care da titlul volumului, are un efect aproape straniu, în care dorinta de reînviere te duce la mitul lui Horus si totusi cea mai puternica realitate este cea din puterea visului, pentru ca aceasta dezvolta, transforma, educa transcendenta traita, este adevar, o ontologie de care, de altfel, poeta nu se poate desparti.”
Dumneavoastra v-ati gândit probabil, la cosmogonia scandinava, despre care se spune ca da frisoane cititorilor, frisoane metafizice desigur, întrucât viata cu toate bucuriile si suferintele ei, nu este decât amânarea unui sfârsit… V-ati gândit la “Frasinul cosmic”, din mitologia europeana: Frasinul si Stejarul. Da! Sufletul ascuns de frunzele stejarului si iarna venind si vântul scuturând frunzele si ramânând doar sufletul fara haina… Da, el, sufletul care nu cere niciodata „odihna”!

– „În zilele de vara / când caldura / îmi învaluia trupul, / închideam ochii / si ma rugam soarelui. / Din prea multa iubire / ma rugam” (“Anotimp interior”). Vi s-a spus vreodata ca o paralela între aceste versuri ale Vavilei Popovici si cele ale lui Ion Barbu din “Riga Crypto si lapona Enigel” (Ma-închin la soarele-ntelept,/ Ca sufletu-i fântâna-n piept/ Si roata alba mi-e stapâna/ Ce zace-n sufletul fântâna./ La soare, roata se mareste,/ La umbra, numai carnea creste/ Si somn e carnea, se dezumfla,/– Dar vânt si umbra iar o umfla…”) este absolut normala? Cum se autodefineste lumea spirituala a Vavilei Popovici în lumina soarelui, adepta al carui tip de cunoastere filosofica sunteti?

– Nu m-am gândit pâna acum la aceasta paralela si comparatia ma onoreaza; acolo este o drama lirica puternica, în lumea Laponiei, în drumul lui Crypto cu renii sai, o dragoste fulgeratoare fata de Enigel care iubea soarele: “Eu de umbra mult ma tem/ Ca daca-n iarna sunt facuta/ Si ursul alb mi-e varul drept,/ Din umbra deasa desfacuta,/ Ma-nchin la soarele-ntelept…” Este reluata oarecum tema din Luceafarul lui Eminescu, tot atât de liric redata imposibilitatea dragostei, cu inversare de roluri…
Referitor la a doua întrebare, legata oarecum de prima, nu pot sa afirm ca ma încadrez strict într-o cunoastere filosofica. Pot aminti doar cuvintele lui Constantin Noica pentru ca m-au obsedat multa vreme: “Daca iubiti poezia sau muzica, pierderile, cresterile, curgerile, daca va plac geometria si rigoarea fara sa vi se împietreasca inima, daca sunteti în stare de un dram de nebunie si un munte de masura, veti întâlni filosofia.” Si cred ca am întâlnit-o si nu am ocolit-o. Dar este doar o întâlnire! Metafizica nascuta din mirare în fata rânduirii acestei lumi… Asa se întâmpla, cu cât omul dobândeste mai multe cunostinte, cu atât are mai multe lucruri nelamurite, îsi pune mai multe întrebari. Mirarea aceasta filosofica rezulta si din perceperea intensa a durerii, în urma careia vin întrebarile. M-am convins cu timpul ca prin acumulare de cunostinte, de experiente mai placute sau mai triste, vine momentul când ordonezi raspunsurile si îti faci o filozofie asupra vietii care este numai a ta si pe care o poti pastra în tine sau poti s-o faci cunoscuta semenilor, prin una din formele artei. Cred în Dumnezeu si în Împaratia Lui, cred în dreptate, adevar, iubire; în libertate, în fericire, în lumina – spirit viu care coboara din soare si intra în contact cu spiritul nostru, cred!
Aristotel spunea la vremea sa ca oamenii au început sa filosofeze mânati fiind de “mirare”. Si asa este! Daca ai ochi sa privesti cu atentie aceasta lume, începi sa te miri. Si te miri si te miri si te întrebi si raspunsurile vin, alteori nu vin… Dar în tot ce facem si gândim trebuie sa-l avem pe Dumnezeu în viata noastra. Libertatea si fericirea spre care tindem nu se pot obtine decât prin iubire si daruire; iubire fata de aproapele nostru; iubirea care ne este însamântata în suflet si pe care trebuie s-o îngrijim, ca aceasta samânta sa ajunga sa rodeasca. Cred ca trebuie sa ne straduim pentru a înlatura animalitatea, egoismul si barbaria din noi, ceea ce ar duce la o convietuire normala de care avem atâta nevoie, iata în ce cred! Mai cred ca trebuie sa ne debarasam de teama care ne-a însotit si ne însoteste înca. Sa devenim încrezatori în fortele binelui, sa fim curajosi, cu compasiune fata de aproapele nostru, dar si fata de departele nostru, de ce nu? si cu spirit de sacrificiu, asa cum ne învata Hristos, iar sacrificiul înseamna renuntare în favoarea semenului tau, izvorâta din preaplinul dragostei.

– “Sus – un cer îndepartat, albastru./ Sub mine un astru./ În mine – universul reflectat./ Infinitul – mister plin de mistere./ Moartea – printre ere,/ În mine – universul reflectat.” Cum explicati aceasta înclinatie specifica simbolismului, spre nostalgie si spre valentele fonice ale cuvântului, cu valoare terapeutica ce va caracterizeaza?

– Simbolurile în general, ne sunt necesare exprimarii lucrurilor spirituale. Un poet simbolist pe care-l ador este Bacovia. Dupa mine este un mare poet! Am gasit într-o revista un articol în care se spune despre Bacovia ca este « un ins epuizat prematur, ca percepe timpul ca un batrân, îmbatrânit de esecuri si celibat prelungit, locuitor al unui târg de provincie dintr-o regiune cu clima aspra… pentru batrâni, provinciali, « nordici » timpul trece greu, monoton si chinuit ». M-a durut si m-a revoltat cumplit acest articol, acest mod de a gândi si a blama un mare poet român, simbolist. M-am consolat însa, cu caracterizarea lui Ion Caraion : « Bacovia are un instinct al poeziei mai puternic decât poezia lui, cu care obtine arta. » Cred ca m-a influentat în scrierea unor poezii. Am scris cândva o poezie intitulata „Dragoste de Bacovia” care se termina cam asa: „Privea în sus si-mi arata/ „corbii poetului Tradem”./ Corbi ce se duceau „pe pustii”, în amurg, „pe zari argintii”./ Râdea emotionat, vibrau în el “scântei de vis”/ sub cerul gri, deschis./ Am cazut în genunchi si-am început a-l implora:/ Maestre, atinge-ma cu pana ta!”
Cât priveste nostalgia, melancolia versurilor mele, îmi permiteti a cita cuvintele lui Constantin Noica : « Melancolia este fericirea ce se hraneste din absente. » Si aceasta absenta a persoanei iubite, pierduta pentru totdeauna, face loc momentelor de inspiratie, de exaltare, de fericire a scrisului, ca o compensatie a absentei, cu iluzia transformarii ei în prezenta. Andrei Plesu spune ca melancolia este un moment de înstrainare, de izolare : « Privesti ceva, ai vrea sa-l iubesti, dar nu poti, simti ca între tine si el este o distanta pe care n-o poti diminua. » Câta dreptate are!

– A aparut cu ceva timp în urma, “Jurnalul unei fete greu de multumit”, o carte scrisa de Jeni Acterian. În literatura româna, jurnalu, se întâlneste la Mircea Eliade (“Jurnalul adolescentului miop”), Camil Petrescu, Nicolae Steinhardt (“Jurnalul fericirii”). Vavila Popovici ne propune “File de jurnal”, “Jurnalul unei veri”, dar si “Jurnal american”. Va considerati o continuatoare a scriitorilor anterior mentionati în ceea ce priveste marturisirea de sine, transpunerea imaginii propriei personalitati reflectate ca o confesiune generata de anumite împrejurari de viata?

– Unii si-au pus întrebarea daca un jurnal al unui om anodin poate interesa cititorul. Ei bine, eu cred ca da! Îmi place sa scriu jurnale deoarece în jurnal ideile nu sunt expuse conform unui plan, ci ele sunt evocate de un peisaj, de o întâlnire cu un om, de o convorbire, de o lectura, etc. Contemplu, gândesc si reflectez. Reflectia deci, însoteste contemplatia. Îti exprimi propriile gânduri si pareri si stârnesti gândurile cititorului care intra într-un dialog al undelor cu scriitorul. Parerea lui Mircea Eliade era ca cel ce scrie un jurnal, în masura în care el încearca sa capteze macar o parte din ceea ce vede si simte, trebuie sa accepte riscul de a fi confundat cu un caiet de note sau cu fragmente autobiografice. Si totusi, a scris jurnale. Tolstoi spunea ca jurnalul este o redare a realitatii. Eu accept ideea de a fi o redare a realitatii, dar ca sa fie si literatura, cred ca trebuie depasita într-un mod aceasta realitate, trebuie transcendentalizata, daca se reuseste, bineînteles…
Un jurnal se scrie dintr-o nevoie de destainuire, de sinceritate. Exista poate si o sete de comunicare pe care o are orice om, unii o fac verbal, altii în scris. Calinescu spunea ca este o prostie sa scrii un jurnal, actualul critic Ion Simut spune (am gasit un articol în „România literara”) ca jurnalele ar trebui sa stea în raftul doi sau trei, acolo unde le este locul. Sunt pareri si pareri, dar jurnalele se vând si se citesc cu mult interes. Ion Caraion spunea ca Jurnalul poate avea capricii, lejeritati, copilarii, confesiuni si chiar indiscretii. Asa si este ! Jurnale s-au scris si se scriu si rezista si chiar au mare succes în comparatie cu literatura de fictiune. Consimt spuselor lui Marquez: “Nimeni nu-si va aduce aminte de tine pentru gândurile tale secrete. Cere-I Domnului taria si întelepciunea pentru a le exprima”.

– Suntem la capitolul memorialistica, “Albumul cu fotografii”. Ce a stat la baza realizarii acestei cercetari a societatii românesti? Cât si cum v-ati documentat pentru a realiza un studiu atent prin care prezentati viata în complexitatea ei sociala si psihologica?

– „Albumul cu fotografii” este o carte editata în 1999, în care am folosit ca pretext literar fotografiile albumului de familie si este o lucrare memorialistica alcatuita din amintiri dragi, dureroase majoritatea, purtate în mintea si inima mea. Singura fictiune este cel de al treilea copil (baiatul), spre a scoate în evidenta mentalitatea tinerelor mame din acea vreme de a nu face copii (redata în romanul “Binele si Raul”). Scriind toate cartile la persoana întâia, am fost întrebata dupa citirea fiecarei carti daca este viata mea si am subliniat ca m-am inspirat din realitate, dar am introdus si elemente fictive, spre a da o continuitate actiunii. Aceasta carte însa, nu este fictiune, ci realitatea vietii pe care am trait-o.

– De unde provine dramatismul scrierii de fata? Daca ar fi sa ne întoarcem în timp, care este fotografia ce va este cea mai draga din acest album?

– De unde provine dramatismul? Din viata pe care am trait-o. Fotografia cea mai draga este a sotului pe care l-am pierdut.

– La ce lucrati în prezent ?

– Am doua carti în lucru. Prima este o carticica de cugetari, a doua este o antologie de versuri. As dori sa fac o selectie din volumele de versuri scrise si publicate la care sa adaug si poezii noi. Ar fi un volum destul de mare.

– Cum arata viitorul?

– Hm! Mult a fost, putin a ramas! Pentru mine vorbind. Timpul vietii nu l-am chemat, mi s-a dat, nu-l alung, dar simt cum pleaca… Îmi pare rau, fiindca va fi plin de evenimente. Cred ca nu trebuie sa ne speriem, fiecare generatie a avut probleme noi, mai grele, mai usoare, dar le-au trecut. Fiecare om trebuie sa poarte în suflet credinta în Dumnezeu. Cu ea va depasi mai usor greutatile.

– Ce recomandare ati dori sa le faceti celor care abia acum încep sa scrie?

– Sa iubeasca mult si sa viseze mult, ori de câte ori realitatea din jur îi va obosi. Sa citeasca mult si sistematic. Sa caute valoarea în viata. Sa-si faca biblioteca si fise pentru cartile citite. Sa scrie, dar sa nu se grabeasca sa publice. Eu m-am grabit, fiindca am pierdut din timpul scrierii si acum îmi dau seama ca ar fi trebuit sa revizuiesc cu atentie textele si sa fiu mai exigenta cu editarea lor.

– Ce hobby-uri aveti?

– Am avut destul de multe în viata. Acum mi-a ramas doar muzica.

– Cât de multa poezie exista într-o reactie chimica?

– O reactie chimica se prezinta ca un fenomen în urma caruia doua sau mai multe substante puse în contact în anumite conditii, formeaza substante diferite, altele decât cele initiale. Te minunezi când vezi ca una pui si alta iese. În poezie, folosim cuvinte din bogatia limbii, dupa gradul de afectivitate pe care-l avem fiecare, le alaturam într-un mod, ele se atrag, se amesteca, explodeaza, uneori (ce mult asteptata este explozia cuvintelor!), formând idei si imagini pe care cititorul le gusta… Ne minunam, uneori, pentru ce a iesit. Se întâmpla sa nu-ti mai recunosti gândurile care te-au însotit. Poezia este, da, o alchimie, o modelare în cuvinte, în fraze, în metafore a unei lumi care întocmai ca o reactie chimica, ne tulbura, ne misca, ne fascineaza.