O ALTA PAGINA A FESTIVALULUI DE DANS MODERN

17 iunie 2011. La Centrul de Arte Performante din Durham a avut loc spectacolul Companiei de Dans Bill T. Jones/ Arnie Zane.

Dansul modern format ca o reactie la tehnica de balet clasic, ca o lupta împotriva regulilor ei stricte, împotriva ideii apartinând conceptiei clasice si anume aceea de a sfida gravitatia, ofera improvizatii pe tema echilibrului, utilizarea podelei nu numai ca punct de sprijin ci si ca element care ofera energie dansului. Tehnica de improvizatie prin contact se bazeaza pe explorarea diferitelor legi ale fizicii, nascând noi tipuri de miscari: transferul de greutate, contra – balansul, distribuirea greutatii, rularea punctului de contact, caderi, ridicari bazate pe folosirea avântului, energiei în miscare.

Spectacolul a avut trei parti:

Spent Days out Yonder, coregrafia Bill T. Jones, pe muzica lui Wolfgang Amadeus Mozart – compozitor vienez de o mare originalitate, cu o opera vasta si diversificata; dintre cele 26 cvartete de coarde a fost ales String Quartet No.23 în F Major, K.590, Andante, executata de instrumentisti ai Orchestrei simfonice din Durham ( vioara I si II, viola si violoncel);

Continuous Replay, coregrafia Arnie Zane – 1977, revizuita în 1991 de catre Bill T. Jones, pe muzica lui John Oswald, compozitor canadian contemporan;

D-Man in the Waters sub deviza lui Jenny Holzer: „In a dream you saw a way to survive and were full of joy”, coregrafia Bill T. Jones executat pe muzica compozitorului german Felix Mendelssohn-Bartholdy, reprezentant de frunte al romantismului – Octet for Strings in E-flat major, Op.20, de catre patru viori, doua viole si doua violoncele, cu instrumentisti din aceeasi Orchestra simfonica din Durham. Costumele întregului spectacol au fost realizate de Liz Prince.

Despre Bill T. Jones aflam ca este Director artistic, coregraf, un artist complex, talentat, dansator, director de teatru si scriitor, detinator al multor si importante premii. Arnie Zane – coregraful care si-a început colaborarea cu Bill T. Jones în 1971. Cei noua dansatori provin din diferite state sau tari.

Spectacolul a fost frumos si când spun aceasta ma refer la minunatii dansatori si la orchestra care a interpretat muzica primei si celei de a treia parti a spectacolului.Gesticularile, schimbul de parteneri, tranzitiile efectuate în cadrul grupului ne-au încântat privirile. A fost ca un film care se derula cu o nesfârsita eliberare de energie, pasiune pentru aceasta minunata si expresiva arta.

Nu la fel de încântatoare a fost partea a doua din spectacol în care dansatorii si dansatoarele au aparut goi.În acel moment mi-a venit în minte întrebarea: Goliciune umana sau si intelectuala? Goliciunea trupeasca stim ca are o semnificatie speciala în Biblie… iar despre haine se spune ca redau demnitatea omului, ca acopera goliciunea trupului pentru a detensiona mintea care priveste prin ochi… Lumea din sala a fost stupefiata, s-au auzit râsete stridente, fiindca nimeni, probabil, nu se astepta la o astfel de aparitie. Erau în salasi câtiva copii, în fata carora dansatori si dansatoare au executat dansurile. Cu ce impresie au plecat acesti copii care poate au vazut pentru prima oara, în direct, trupuri goale de barbati si femei? Ce au gândit parintii pentru surpriza pe care le-au oferit-o coregrafii? Una este sa vezi în manualele de istorie antica sau în albume, trupurile goale ale zeilor si zeitelor, idealul de frumusete grecescredat prin arta sculpturii, bazat pe un studiu atent al proportiilor si pe redarea miscarii si armoniei interioare si altceva sa-ti apara pe scena, la un Festival de prestigiu, dansatorii goi… Una este sa vezi un “David”, capodopera sculpturii renascentiste, creata de artistul italian Michelangelo si alta este….Dar sa încetez cu comparatiile!Ce ne mai ramâne, ma întreb? Sa umblam goi pe strada si sa ne aratam „înzestrarea” trupurilor goale… Omul s-a îmbracat, a creat frumusetea îmbracamintei, a folosit culorile pentru a-si acoperi imperfectiunea, a o înfrumuseta si pentru a nu stârni instinctele. Costumatia plina de fantezie si viu colorata este creata pentru a ne încânta ochiul. Aici coloritul a fost sumbru, poate asa cum ne este acum viata? Am putut revedea cu adevarat culorile tristetii, dar este tot atât de adevarat si minunata tehnica si gratie a dansatorilor.

La final, o spectatoare a întrebat pe reprezentantii acestei companii aparuti în fata publicului ramas: „Care este deosebirea între un dans când folosesti îmbracamintea si unul când esti gol?” Raspunsul a fost: „Când dansezi îmbracat simti cum aluneca îmbracamintea pe piele; când dansezi gol, simti cum aluneca pielea pe oase”. Da, frumos raspuns, dar se pare ca nu toti dorim sa vedem asa ceva pe scena unui Festival de dans, chiar daca el se intituleaza „Modern”. Adam si Eva când s-au rusinat în fata lui Dumnezeu si-au ascuns goliciunea cu frunze…. Aici au lipsit pâna si frunzele.

Vavila Popovici – Raleigh, Carolina de Nord

ARTICOLUL PRECEDENT

O PAGINA A FESTIVALULUI DE DANS MODERN – 2011

 

[pullquote]

Forma se exprima prin dans; eliberarea prin forma în timp se exprima tot prin dans – dansul timpului etern vibreaza în fiecare atom al universului.Rabindranath Tagore

[/pullquote]

 

 

 

 

 

A început Festivalul American de Dans Modern – 2011, în Statele Unite.

Este sarbatorita cea de a 78-a stagiune a dansului modern. Spectacolele se desfasoara, conform traditiei dobândite, în lunile iunie si iulie ale fiecarui an, în salile: Performing Arts Center si Reynolds Industries Theater – Duke University, din orasul Durham, Carolina de Nord.

În data de 9 iunie a avut loc spectacolul de Gala, la Centrul Artelor Performante, iar în zilele 10, 11 si 12 iunie pe scena Teatrului Universitatii din Duke s-a desfasurat spectacolul ROSAS, primul din suita de spectacole ale acestei sesiuni, reprezentatii ale culturii coregrafice care fac parte din cultura noastra spirituala.

Pentru spectacolul din seara zilei de 12 iunie am plecat de acasa pe o vreme de furtuna. Dintr-o data cerul devenise mohorât, trist, iar noi ne doream sa învingem aceasta tristete cu muzica si dans. A plouat intens pe o portiune a soselei, dar asa cum ne-a obisnuit vremea în acest spatiu al lumii, furtunile vin rapid, se desfasoara turbulent, si foarte curând trec, cerul înseninându-se, nelasând loc tristetii sa patrunda în suflet.

Spectacolul intitulat ROSAS DANST ROSAS îl are coregraf pe Anne Teresa De Keersmaeker cu studiile de dans absolvite la scolile de Arta din New York si creatori pe Adriana Borriello, Anne Teresa De Keersmaeker, Michele Anne De Mey, Fumiyo Ikeda.

Dansul este executat de patru tinere dansatoare : Tale Dolven – nascuta în 1981 în Norvegia, Sue-Yeon Youn – nascuta în 1981 în Coreea de sud, Elisaveta Penkova – nascuta în1981 în Rusia si Sandra Ortega Bejarano – nascuta în1984 în Spania.

ROSAS DANST ROSAS a dobândit un imens succes international, a devenit clasic si a ramas un numar permanent în repertoriul trupei Rosas. De la debutul acestui dans – 1983, el a fost învatat de noi grupe de dansatori. În 1997 Tierry De Mey a realizat un film despre desfasurarea interpretarii dansului respectiv, în fiecare varianta de distributie a generatiilor de interpreti.

Dansul începe cu cele patru femei care stau pe scena cu spatele la audienta; primul moment al miscarii este caderea pe spate a dansatoarelor (în ordine inversa) si imediata rostogolire totala, adica facuta aproape ca o rasturnare si înaintare. În primele momente de rostogolire muzica executa bataile din ce în ce mai intense ale ceasului, dansatoarele realizând necesitatea trezirii la lucru, dar oboseala le prelungeste chinul scularii. Ceasul a încetat sa mai sune, trupurile se rostogolesc executând superbe figuri de gimnastica, femeile realizeaza ivirea zorilor, „gimnastica diminetii” continua. O singura muzica se aude, este cea a trupurilor umane, rasuflând din greu, în timp ce ele gliseaza pe pardoseala scenei. Apoi începe ritmul instrumentelor, lovind perpetuu, obsedant, sincronizându-se astfel cu miscarile trupurilor. Muzica din cea de a doua parte este compusa de Thierry De Mey, nascut în 1956, compozitor si producator de film si Peter Vermeersch – compozitor, clarinetist, saxofonist. Este o muzica intens ritmata, adecvata perfect miscarilor de dans. Dansul prefigureaza tensiunea caracteristica acestei piese, contrastul dintre structura rationala si cea emotionala, dialectica dintre agresiune si sensibilitate, interactiunea dintre unison si contraargument, dintre uniformitate si individualitate. Unele femei obosite de ritmul intens al vietii adorm, se trezesc, îsi reiau activitatea, zâmbesc celor din jur pentru comunicare, încearca sa iubeasca si sa multumeasca pe toata lumea; dansând energic si gratios în acelasi timp, exprima felul cum sunt antrenate în ritmul vietii (îl putem numi „dansul vietii”). Energia le invadeaza din nou fiinta, dar egoul simte alte chemari, el doreste si altceva de la viata: îmbracamintea, oglinda, frumusetea, distractia… Egoul este cel care cauta satisfacerea poftelor, în general strict materiale si totodata cauta impunerea individualitatii în fata semenilor. Dorintele sunt cele ce-l hranesc în permanenta, urmând a se resimti consecintele. Ele sunt cele care blocheaza, de cele mai multe ori dezvoltarea în continuare a fiintei, dar fiinta, se pare ca nu este înca pregatita a se descotorosi de ele. Egoul este plin de ambitii, dorind sa fie mai presus decât ceilalti din jurul sau. Pe masura ce nivelul dorintelor creste, el se manifesta mai puternic, mai energic. Se traieste într-o fericire iluzorie. Si… dorinta nu e satisfacuta nicicând, ramâne mereu ceva neatins, neexperimentat, apare constientizarea neîmplinirii, oboseala, suferinta, durerea, frustrarea, uneori conflictul, nebunia etc. În acest dans, încercând sa faca fata tuturor chemarilor din afara si din interiorul fiintei lor, femeile îsi consuma toata energia, si în final, una dintre ele, reprezentând o parte a fiintelor, clacheaza… fiindca asa este în viata, mai sunt si învinsi pe lânga învingatori, sau mai bine zis, printre supravietuitori.

Daca stam sa ne gândim, dupa cum fiecare cuvânt scris este o clipa de viata, fiecare poem sau pagina scrisa – un timp daruit inimii, tot asa dansul este poemul, pagina de viata transcrisa în miscare, fiecare miscare exprimând un gând sau un cuvânt, în limbajul sau ascuns, dar atât de expresiv! Si fiecare întelegând, în felul sau, expresia dansului, imaginatia celui care l-a creat.

În sala a fost o liniste perfecta, în timpul celor 45 de minute în care s-a desfasurat dansul, fara pauza.

Dupa terminarea spectacolului, întorcându-ne spre casa, noaptea se oprise în parbrizul masinii, aducând cu ea misteriosul oaspete al cerului, îmbracat în odajdii albe, transparente, sa-l putem privi o clipa, sa putem gândi asupra acestei vieti pamântene, acest dar, aceasta „nebunie” de a trai într-o lume în care ordinea a fost perturbata de haos, în care se amesteca naucitor luminile cu umbre, în care drumul spre descoperirea adevaratei noastre fiinte este înca departe…

 

Vavila Popovici – Raleigh, Carolina de Nord

 

 

SCENARIU SUMBRU

de Vavila Popovici

 

[pullquote]Caci daca din cele moarte nu se nasc cele vii si daca cele vii mor mereu, ce mijloc este de a nu se pomeni totul într-o zi cufundat în moarte? (Socrate)[/pullquote]

 

 

 


Nici nu-ti trece prin gând

ca poate veni o zi, când

ne va fi smulsa frumusetea,

luxurianta acestei lumi, nu-i asa?

Lumini si umbre pot grabit alterna,

culorile se pot pierde,

soarele tremurând, lacrimând,

se poate stinge

si pamântul va putea fi învaluit de-ntuneric…

Dupa stralucirea lui, zadarnic vom plânge!

Nu-i asa ca nu poti crede?

Nu-i asa ca nu asculti alarma timida

din zilele noastre si nu poti crede în disparitia

panopliei verde a pamântului?

Ca peste toate, se poate instala

mirosul de ceara si de lut al sfârsitului?

Timpul ranit ne va fi tradat,

ziua se va fi micsorat…

Semnele demult s-au aratat!

Ghetarii topiti, valurile mareice,

inundatii, cutremure, tornade,

drumurile gresite ale pasarilor migratoare,

nivelul vibratilor crescut,

comportamentul ciudat al oamenilor

stapâniti de demoni,

arborii nehranindu-si toate ramurile…

Maretia vietii poate pieri,

pe planeta se poate instala tacerea.

Nu-i asa ca nu poti crede?

Putinii oameni lucizi

dar cu memoria stirbita,

vor încerca sa imita timid

putinul pe care si-l vor aminti

straduindu-se sa-l aseze în alt timp…

Nu-i asa ca nu poti crede?

Va fi mirosind a vânt, a frig

si a iarna vesnica!?

De toate vom fi vinovati,

de nepasare, de toti idolii inventati,

de Legile lui Dumnezeu uitate!

Ce-i vom spune Lui, când ne va fi întrebat

cum am îngrijit sufletele noastre,

pamântul din iubire dat?

Iisus plângea!” Iisus va plânge!

 

Din volumul „Singuratatea clipelor târzii” ed. 2008

DACA PASARILE NU VOR CÂNTA, CIORILE VOR CRONCANI !

Vavila Popovici

“Fara Dumnezeu omul ramâne un biet animal rational si vorbitor, care vine de nicaieri si merge spre nicaieri.” (Petre Tutea)

 

 

Fiecare om are o conceptie despre lume si viata, exprimata sub forma de convingere sau ipoteza, care poate fi adevarata sau falsa si conform careia îsi desfasoara viata.

Filosoful român Petre Tutea sustinea ca înapoia lucrurilor omul pune doua concepte, materia sau Dumnezeu, materia fiind Dumnezeul ateilor. Vreau sa cred ca materialismul si cinismul ce pareau sa flancheze postmodernismul, nu au câstigat definitiv, ca foamea exagerata de concret în detrimentul misterului va disparea curând si un nou umanism se va întrezari la orizont, ca lumea va reveni la anumite sentimente si valori fundamentale, precum Iubirea. Scriitorul german Thomas Mann (1875-1955) spunea despre umanisti ca ei sunt singurii depozitari ai traditiei demnitatii si frumusetii omului.

Sunt atâtea întrebari pe care oamenii si le-au pus de-a lungul timpului si continua sa si le puna: De ce suntem aici pe aceasta planeta? Sunt fiinte pe alta planeta? De ce gândim, cum gândim? De cine am fost înzestrati cu spirit, aceasta forma de energie pe care omul nu o poate reproduce? Ce este dincolo? Unde este acel dincolo? Si multe altele. Alcatuirea omului din corp si suflet, creeaza un adevarat cutremur în mintea lui, neîmpacat fiind cu moartea trupului si cu misterul ei..

De la scriitorul german Johann Wolfgang von Goethe ne-au ramas celebrele versuri: „Când? Cum? Si Unde? – în zei tacere e! Ramâi la pentru casi nu-ntreba de ce.” Oamenii totusi cauta raspunsuri, cei credinciosi stiu unde sale gaseasca, ateii se zbat în necredinta toata viata.

Traim în acest univers care ne este scoala-laborator pentru ridicarea fiintei pe un plan superior. Universul pentru noi are o limita materiala, desi el pare nelimitat. În plan spiritual nu exista nici început si nici sfârsit. Individual si în ansamblu avem datoria de a evolua spiritual. Este necesar sacunoastem drumul pe care trebuie sa mergem în viata, pentru a ne crea un trai cât mai stabil, întrucât instabilitatea asculta de legile universale ale haosului. Principiul calauzitor, cel al luptei între benefic si malefic, face parte din dialectica universului, el existadeci la scara cosmica, precum si la scara infimei celule vii din orice organism nascut cu viata. Trebuie sa stim ca omul este compus din învelisuri energetice în afara corpului fizic, asemeni pamântului din care este facut. La ora actuala, din cauza degradarii progresive a Pamântului, învelisurile lui energetice s-au degradat profund, se prezintaca o plasa cu multe ochiuri, omul fiind cel vinovat de poluare sub toate formele ei. Este vorba de paduri, mari, oceane, râuri, pietre etc. La rândul nostru suferim de o degradare energetica, dovada sunt bolile, suferintele si scurtarea vietii. Oamenii cu viata matusalemica, descendentii imediati ai lui Adam traiau sute de ani, pamântul se rotea invers, iar rotatia în jurul axei se desfasura mai lent, anul avea 480 de zile. Se crede ca specia umanaa suferit atunci o mutatie genetica esentiala, dirijatade fortele nevazute. Amintesc de filosoful francez Henri Bergson (1859-1941) care credea ca omul va deveni nemuritor printr-o mutatie irationala. În Biblie se spune: „Celor care îsi vor pastra credinta pâna la sfârsit, li se va da sa guste din pomul vietii” (vezi cartea Apocalipsa). Or, pomul vietii, cred unii ca ar putea fi schema structurii ADN, modificata, care poate oferi omului o viata din ce în ce mai lunga (deci, nu vesnica, cum o promite Dumnezeu credinciosilor Sai- insa la El totul e posibil!).

Gândurile oamenilor pline de ura se spune ca afecteaza straturile geologice ale pamântului prin vibratii negative provocând cutremure, inundatii, surpari de falii. Nivelul pozitiv al sensului devenirii umane înseamna a trai în armonie perfecta cu toate legile Universului si cu toate principiile morale pozitive, a trai sub însemnul spiritualitatii benefice, conform legilor Divine ale Creatiei, spiritul benefic însemnând accesul la o înalta spiritualitate si ordine morala, o apropiere a omului de Absolut.

Iisus Hristos a fost cel care a reabilitat Pamântul, energetic si spiritual, dovada ca omenirea mai traieste si evolueaza. Daca n-ar fi fost reechilibrat, sunt de parere unii, acest strat energetic al Pamântului, planeta noastra s-ar fi ofilit probabil ca o floare sau totul ar fi degenerat în ceva greu de imaginat. Medicul, psihologul si psihiatrul elvetian Carl Gustav Jung (1875-1961) spunea: „Nevroza principala a vremurilor noastre este goliciunea spirituala.” Toti ne dorim din suflet ca viata noastra sa aiba sens, sa aiba profunzime. Ei bine, Iisus ne ofera o astfel de viata, bogata, plina de sens, printr-o relatie cu El. Iisus a spus: „Eu am venit ca oile sa aiba viata si s-o aiba din belsug” (Ioan 10:10).

Anton Pascale, autorul cartii „ Sa nu cadem privind cerul”, titlul superb inspirat de spusele lui Blaise Pascal: „Ne îndreptam privirea în sus, dar ne sprijinim pe nisip; si pamântul se va crapa si vom cadea privind cerul”, ne vorbeste despre provocarea lumii contemporane, mai ales a postmodernismului care a necesitat dialogul între teologie, în special apologetica, si stiinta. Afirmatiile despre alcatuirea omului din trup si suflet, sau din trup, suflet si duh pot fi armonizate considerând ca prin actul de creatiune omul a fost facut, din punct de vedere substantial, din doua parti – materie si spirit, iar functional din trei parti, sufletul rezultând din interactiunea materiei si duhului. Duhul (spiritul) este suflarea directa a lui Dumnezeu si poate fi luminat sau întunecat, iar sufletul are o alta menire, înzestrat fiind cu minte, intelect, vointa si capacitate emotionala (sentimente, instincte), partea pentru care divinitatea are un program de rascumparare. Sufletul este creat de Dumnezeu pentru a transmite informatia AND –ului primordial (principiul vietii) si alte informatii catre corpul fizic si pentru a asigura viata sentimentala si mentala a omului. Prin legatura dintre duh si trup, asiguratade suflet, omul devine în totalitatea sa o faptura vie. Sufletul este viu, se perpetueaza cu binecuvântarea Duhului, care l-a creat pentru a se înmulti si a fi folositor creatorului. Biblia accentueaza ca sufletul este în ochii divinitatii averea care trebuie crescuta, pazita si curatita în cursul vietii pamântesti de încercarile de corupere ale Satanei.

Autorul mai vorbeste despre descoperirea importanta facuta de catre fizicianul german Max Plank (1858-1947) si anume aceea a conceptului de „cuanta” de energie, adica cea mai mica cantitate de energie care poate fi emisa sau absorbitade un sistem atomic, demonstrând ca în lumea subatomica domneste discontinuitatea (materie-antimaterie; corpuscul-unda; fizic-spiritual) si confirmând teoria specialaa relativitatii, dezvoltatade Einstein (1879-1955), precum si teoria generala a relativitatii publicata ceva mai târziu. Teoria generala a relativitatii renuntala notiunile de spatiu si timp absolut si rastoarna teoria mecanica cereasca clasica a unui univers infinit cu aceeasi densitate a materiei, cât si teoria newtonianaa unui univers în care lumea stelelor ar fi o insula finita(cu materie mai densa în centru) în vidul infinit al spatiului, înlocuindu-le cu posibilitatea unui univers spatio-temporal cvadridimensional, cvasi-sferic si nelimitat, în continuaexpansiune. Aceasta teza, se spune în continuare, a fost dovedita de astronomul american Edvin Hublle (1889-1953), calculându-se apoi viteza acestei expansiuni continue a universului.

Biblia a postulat de aproape 2000 de ani universul deschis: „Tatal meu lucreaza pâna acum; si Eu, de asemenea lucrez” (Ioan 5:17) „Si am vazut un cer nou si un pamânt nou…” (Apocalipsa 21.1)

Formula energiei demonstrate prin teoria relativitatii speciale (E=m.c2) unifica conceptele de energie si materie. Materia este energie condensata si energia este materie disociata. Acest lucru l-a facut cunoscut Dumnezeu lui Pavel: „Tot ce se vede n-a fost facut din lucruri care se vad” (Evrei 11:3)

Descoperirile fizicii moderne au impus si notiunile de materie negativa, formata din particule non-fizice (energie pura) si de materie pozitiva, formatadin energie condensataîn particule, demonstrând faptul ca universul cunoscut are un bing – bang si va avea un sfârsit prin disiparea într-o noapte vesnica, datorita expansiunii continue, insa contravine creationismului si invataturii lasate de Dumnezeu pentru om.

Conform unei teorii, universul este caracterizat de particule cu masa pozitiva, ce evolueaza cu viteze pâna în preajma vitezei luminii, se transformaîn fotoni în dreptul pragului si trec apoi în universul spatiu-timp negativ, sub forma de particule non-fizice tahionice (doualumi distincte).

Se presupune de catre unii cercetatori catahionii ar oferi posibilitatea perceptiei, în acelasi moment temporal, a trecutului, prezentului si viitorului, putând reprezenta o posibila structuraa lumii spirituale. Se demonstreaza chiar ca particulele tahionice constituie substratul radiatiei electromagnetice ce caracterizeaza materialul negativ (spiritul), particule care ar calatori mai repede decât lumina. În legatura cu aceasta idee, un alt cercetator concepe omul ca un continut de materie pozitivasi negativa, sau altfel spus, de materie si energie. Se spera ca legile ce guverneaza lumea non-fizica sa fie descoperite. Astazi se banuieste ca timpul are o curgere lineara, uniforma în universul materiei pozitive, în timp ce în lumea materiei negative curgerea lui fizica este neuniforma.

Aceasta conceptie a fost acceptata de unii pentru a explica componentele spirituale ale fiintei umane, dar altii o resping pentru ca ar putea conduce la concluzia ca Dumnezeu este energie fizica pura. Se poate accepta însa, ca Dumnezeu este spirit, deci energie inteligenta divina, având legile ei proprii, înca nedeslusite de oameni, iar o asemenea energie poate produce cu usurinta energia fizica care sa stea la baza creatiei universului si a vietii pe pamânt. Spiritul divin poate îmbraca forma materiala, dar materia nu se poate transforma în spirit divin. Deci duhul omului nu este o formaa materiei negative, cum este cazul sufletului, ci este de origine divina (suflarea lui Dumnezeu).

Medicul, neurologul român Constantin Balaceanu-Stolnici (n. 1923) ne vorbeste într-o carte a sa despre evolutia gândirii omului despre suflet: „Posibilitatea existentei unor “suflete” extraterestre nu este exclusa, dat fiind dimensiunile cosmosului. Probabilitatea însa ca ele sa apara pe un “suport” material identic ca cel al inteligentelor terestre este foarte mica, deoarece biogeneza si apoi evolutia materiei organice (odata constituita) e putin plauzibil sa se repete în acelasi fel în alte planete din cosmos. Este suficient de exemplu ca materia “organica” sa fie bazata pe siliciu în loc de carbon sau ca simetria dreapta – stânga safie înlocuita cu o organizare radiala, pentru ca întreaga materie sa se structureze diferit. Mitul si realitatea stiintifica nu sunt chiar atât de îndepartate, mai ales când este vorba de o problema atât de complexa ca aceea a suportului material al vietii psihice.”

Academicianul român Eugen Macovschi (1906-1985) admitea viata extraterestra atragându-ne atentia ca extraterestrii pot avea un corp asemanator corpului nostru, dar cu particularitati anatomice si fiziologice corespunzatoare altor activitati si functii; din câte am înteles, cu o gândire care poate diferi sau depasi gândirea noastra, adica o altaforma a gândirii. Tot el ajunsese la concluzia ca dupa destramarea corpului fizic, materia noesica, câmpul noesic, adica câmpul gândirii poate persista în spatiu, fara a sti cât timp si ce l-ar putea face sa disparatotal.

Vad creierul asemenea unui computer care va înceta sa lucreze atunci când componentele sale se defecteaza. Nu exista Rai sau viata de apoi pentru computere stricate. Asta e o poveste pentru oameni care se tem de întuneric”, a declarat Stephen Hawking acum câteva zile, pentru „The Guardian”.

Dar creierul uman este mult mai mult decât un computer. Creierul uman nu poate fi comparat cu microprocesorul întrucât între neuroni nu circula doar electricitate, ci semnale electro- chimice care sunt mult mai complexe; oricum, neuronii nu functioneazaca tranzistorii. În creier exista miliarde de miliarde de celule si interactiuni.

Este adevarat, afirma profesorul, matematicianul englez Roger Penrose (n.1931) ca „în ceea ce priveste efectuarea calculelor numerice, omul este neperformant comparativ cu realizarile unui calculator. Dar, creierul uman este capabil, la rândul lui, de activitati pe care calculatoarele nu le pot egala. Omul poate lua decizii în conditii de incertitudine, este capabil de ceea ce noi obisnuim sa numim «intuitie», de a face legaturi între diverse notiuni abstracte. Posedam un organ cerebral extraordinar de bine organizat, ale carui structuri profunde ne sunt înca necunoscute.” Roger Penrose mai consideraca „exista în mintea noastra (sau mai curând în constiinta noastra) ceva nematerial…” si „Ceea ce se petrece în creierul uman este calitativ diferit de modul de functionare al calculatoarelor existente sau imaginabile. Calculatoarele actuale sunt departe de performantele gândirii si nimeni nu poate descrie exact care sunt procesele biofizice si ce fel de reactii chimice însotesc gândirea umana!”

Creierul se poate reface dupa anumite traume. Unii considera ca putem transplanta orice organ, cu exceptia întregului creier, fara a transplanta sau fara a ucide în principiu persoana. Chiar si atunci, ni se spune, nu vom fi în stare sa distingem între absenta vietii personale si viata umana personala compromisa (de exemplu, o persoana aflata în coma). Putem declara moartea doar atunci când natura întrupata a unei persoane a fost distrusa. De asemenea, din moment ce persoanele sunt o unitate trup, suflet si duh, ele trebuie recunoscute ca prezente chiar daca dorm sub anestezie profunda sau în coma, sufletul se gaseste în tot trupul.

Doctorul în stiinte din România, Adrian Iosif, într-un articol intitulat «Creierul si constiinta » aminteste dezmintirea unei afirmatii a neuro-fizicienilor despre impulsuri electrice, întelegându-se ca mesajele calatoresc spre creier, ajung la o entitate misterioasa numita «psihic», primesc ordine de la aceasta si apoi îsi continua calatoria. Dar psihicul nu are o pozitie în spatiu, ca atare nu are sens sa se vorbeasca despre semnale fizice care sa ajunga la el. De aici presupunerea ca memoria si constiinta nu pot fi localizate pe scoarta cerebrala, desi exista zone si formatiuni cerebrale care intervin în aceste procese si cea mai mare probabilitate este ca „prin elementele cuantice din structura sa, creierul are posibilitatea de a intra în legatura cu alte structuri sau entitati energo-informationale!” Constiinta nu se supune calculului matematic! Foarte multi cercetatori sunt neîncrezatori cu privire la patrunderea în esenta fenomenului. De ce oare ? Conceptia la care a ajuns neuro-fiziologul australian John Eccles (1903-1997) în urma unor cercetari îndelungate este extrem de interesantapentru atmosfera stiintificaa secolului nostru: „Mintea constientade sine este o entitate distinctade creier; ea «baleiaza» suprafata creierului, în care citeste diverse date.” Creierul, dupaparerea lui John Eccles, este un organ de legaturaîntre mintea constientade sine si corpul fizic. Cercetarile l-au condus la concluzia cala moartea creierului, când toataactivitatea cerebrala înceteaza complet, mintea constientade sine nu mai receptioneaza nici un fel de mesaje de la creierul pe care l-a cercetat si l-a controlat asa de eficace o viataîntreaga. Dar, desi creierul a murit, mintea constientade sine continua sa existe! „Astfel, scrie Eccles, poate exista un nucleu, un eu ascuns, care supravietuieste mortii creierului pentru a dobândi o alta existenta care trece în întregime dincolo de orice ne putem imagina!”

Nu exista Rai sau viata de apoi pentru computere stricate. Asta e o poveste pentru oameni care se tem de întuneric” – Stephen Hawking

Petre Tutea povestea despre sfârsitul unui var de-al sau, un om simplu, dar întelept si care a murit solemn. În momentul când fiica a adus lumânarea si o tinea ascunsala spate, el i-a spus: „Aprinde lumânarea, fa, ca eu stiu unde ma duc!”

Dumnezeu trebuie primit si nu înteles, la Dumnezeu nu ai acces prin luciditate.”- Petre Tutea

Nu mi-e teama de moarte, dar nici nu ma grabesc sa mor. Mai am atâtea de facut înainte…” – Stephen Hawking.

Sunt unii care înlocuiesc nemurirea reala cu iluzia nemuririi, adica cu gloria.” – Petre Tutea.

Raleigh, North Carolina

 

 

ONOARE SI RAZBUNARE

 

Osama bin Laden a fost capturat, ucis, aruncat în mare, iar acum organizatia terorista condusa de el vrea razbunare”, se specifica în publicatiile zilnice.

Ceea ce s-a întâmplat si se întâmpla, cred ca trebuie privit sub doua aspecte. Primul ne aminteste de faptul ca onoarea este o virtute, o îndatorire, un sentiment pe care-l avem noi oamenii si care nu trebuie uitat, neglijat. Întrucât calea ei nu este usoara, onoarea trebuie sa fie însotita de întelepciune, pricepere si curaj, considerate ca mijloace de atingere a scopului.

Onoarea reprezinta unul din principiile de baza dupa care se ghideaza oamenii unui stat, fie ei presedinti, premieri, ministri etc. Opusul onoarei este lasitatea. Scriitorul român Octavian Paler (1926 – 2007) spunea ca lasitate nu înseamna numai sa eviti sau sa fugi, tot lasitate este si daca nu-ti pasa. Iar despre curaj, poetul englez William Blake (1757 – 1827) spunea ca cel lipsit de curaj e tare în înselaciune.

Soldatii din cele mai vechi timpuri respectau un Cod de Onoare, pentru ei onoarea era o îndatorire sfânta si asa trebuie sa ramâna. Onoare si curaj au dovedit cei care au capturat pe cel care a instrumentat groaznicul macel din data de 11 septembrie 2001, când cele doua Turnuri gemene au fost distruse si au murit zeci de mii de oameni nevinovati. Al-Qaida a fost creatia lui bin Laden, iar el a fost autorul principal al atacurilor.

Al doilea aspect este cel al dorintei de razbunare a islamistilor fundamentalisti. Ori razbunarea nu duce niciodata la linistire, ci din contra, ea antreneaza si intensifica emotiile cele mai negative.

Sfântul Ioan Gura de Aur spunea: „Crezi ca te razbuni asupra aproapelui, dar te chinuiesti pe tine însuti. Te dai în bratele pornirii ca unui calau launtric care te împresura din toate partile, si-ti sfâsii linistea. Ce poate fi mai nefericit decât un om mereu stapânit de mânie? Ca si nebunul furios care nu se bucura niciodata de liniste… ” Ca atare, ar trebui, în orice situatie ivita, sa se reziste împotriva razbunarii, în favoarea iubirii. Vor putea întelege oamenii cuprinsi de furie si dorinta de razbunare acest sentiment înaltator al vietii – Iubirea -, care ar putea aduce linistirea pe întreaga planeta?

La acea data de 11 septembrie 2011 ma aflam în Statele Unite. Despre ceea ce am simtit am scris într-unul din jurnale. Evenimentul mi-a inspirat si poemul „Martea neagra” publicat tot atunci:

 

O pasare de foc, oarba,

spinteca vazduhul si Turnul cu o suta etaje.

Este ora opt si patruzeci si cinci de minute.

Flacara rosie devine cianotica,

ciuperca neagra se umfla;

unii vad chipul Satanei, imaginea se repeta…

Mii de hârtii, dar si trupuri,

ca niste pasari mici, albe, nevinovate,

cu aripi întinse zboara din turn si cad pe pamânt…

Oamenii fug, unii se transforma în scrum,

altii delireaza sub darâmaturi.

Moartea cade neagra,

serpuind pe zidurile care se darâma

ca niste castele de nisip…

Ochiul galben al soarelui priveste neputincios

pamântul acoperit cu aripi sumbre,

aripi ce nu se mai zbat…

Linistea diminetii fuge pulverizata

de zecile de mii de fragmente de geamuri

prin care au trecut odinioara/ atâtea priviri, atâtea gânduri, atâtea vise…

Pe strazi, în biserici, lumea se roaga…

Alb, negru, rosu.

Lacrimi, durere, sânge. Vise ucise.

Înnebunit, soarele pleaca.

Amurgul cade peste sângele colorat în mov,

câinii scormonesc printre ruine…

Întunericul devine din ce în ce mai negru.

Luna apare curioasa, glaciala, distanta.

Legile urii au învins pentru o clipa.

Sufletele ucigasilor împreuna cu cele ale victimelor

se-nalta spre cer pentru judecata.

Cu ce-am gresit? se-ntreaba sufletele curate,

Noi am muncit, am cladit, am iubit… Dar voi?”

 

Vavila Popovici – Raleigh, Carolina de Nord

 

LUMINA DIN SUFLETELE NOASTRE

Vavila Popovici

„Eu sunt Lumina lumii; cine Ma urmeaza pe Mine nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vietii.” (Ioan 8:12)

De când ne nastem descoperim lumina si în lumina frumusetile vietii pamântene si marturisim o credinta bucuroasa care ne lumineaza sufletele, pentru ca Însusi Dumnezeu care a facut posibila ivirea noastra în aceasta lume, este Lumina si Iubire.
Parintele Dumitru Staniloae spunea: „Lumina vine dintr-o sursa; lumina naturala poate proveni de la o materie, de la soare; lumina spirituala vine de la o persoana. Luminozitatea imateriala vine de la o persoana despre care se spune ca straluceste, ca este luminata ; e o frumusete care nu tine de trasaturile chipului, nu este ceva masurabil… Hristos a fost radios, a fost frumos…
Este bine ca aceasta Sfânta Sarbatoare a Învierii sa ne gaseasca într-o stare de bine a sufletului, cu iubire pentru semenii nostri, pentru natura care ne înconjoara. [pullquote]„Lumina vine dintr-o sursa; lumina naturala poate proveni de la o materie, de la soare; lumina spirituala vine de la o persoana. Luminozitatea imateriala vine de la o persoana despre care se spune ca straluceste, ca este luminata; e o frumusete care nu tine de trasaturile chipului, nu este ceva masurabil… Hristos a fost radios, a fost frumos…

Dumitru Staniloaie[/pullquote]

Sa ne putem bucura atât cât putem de fiecare clipa a acestor zile de Paste, traind tot mai frumos prezentul. Sa ne ferim de dizarmoniile gândurilor, vorbelor si faptelor care ne pot îndeparta de Dumnezeu creându-ne o stare de neliniste si teama, sa cautam lumina si armonia care ne îmbunatateste legatura sufletului cu Divinitatea. Lipsa armoniei, ordinii, nu poate duce decât la deruta. „Daca ochiul tau este sanatos, tot trupul tau va fi plin de lumina” (Matei 6:22). Iata ca aceeasi lege este valabila atât pentru lumea naturala cât si pentru cea spirituala, caci cel care sta mult timp în întuneric pierde în cele din urma vederea si ochii lui nu mai pot primi lumina; tot asa si un suflet patruns de întuneric si acceptându-l mult timp, nu va mai putea primi lumina. Starea de liniste pe care o simtim traind în armonie este lumina din sufletul nostru care-si face loc în aceasta perioada si alunga întunericul; ea se obtine dupa gradul de noblete a fiecarui suflet, dar si dupa vointa fiecarei fapturi. Dupa cum iubirea se primeste si se daruie, tot astfel si lumina trebuie primita si daruita.
Ca o profunda expresie a trairii spirituale vom aprinde lumânari acasa si în biserici, exprimându-ne în acest mod credinta în jertfa si Învierea Domnului, dar ne vom ruga si pentru sanatatea si mântuirea celor vii si pentru odihna vesnica a celor raposati. „Ce pustiul ar fi spatiul daca n-ar fi punctat de biserici ! (…) Poarta spre Dumnezeu este credinta, iar forma prin care se intra la Dumnezeu e rugaciunea ”, medita Petre Tutea.
Si poate vom face plimbari în natura „la iarba verde” si ne vom aminti de spusele lui Iisus: „Aici este taina, Fii ai Luminii; aici în umila iarba. Aici este locul de întâlnire al Mamei Pamântesti si al Tatalui Ceresc; aici este Curentul Vietii care curge între Împaratiile Pamântesti si cele Ceresti. Puneti mâinile în jurul delicatei ierbi a îngerului Pamântului si veti vedea si auzi si atinge puterea tuturor îngerilor.”
Sa ne amintim  o afirmatie a scriitorului polonez Henrik Sienkewicz „Singur limbajul poetic se apropie de Dumnezeu pentru a-L sluji, exprimându-L.

Multi poetii români au scris despre Rastignire si Înviere, retraind fiecare în felul lui momentele mântuitoare pentru omenire: George Cosbuc, Alexandru Vlahuta, Tudor Arghezi, Vasile Militaru si altii. Citez doar câteva versuri din poemul „Pe cruce” a lui Vasile Voiculescu: „Isus murea pe cruce. Sub arsita grozava/ Palea curata-i frunte ce-o sângerase spinii./ Pe stâncile Golgotei tot cerul Palestinei/ Parea ca varsa lava…”
Mihai Eminescu a descris atmosfera Învierii la una dintre manastiri: „O muzica adânca si plina de blândete/ Patrunde tânguioasa puternicele bolti:/ Pieirea, Doamne sfinte, cazu în orice colt,/ Înveninând pre însusi izvorul de vieti./ (…) Un clopot lung de glasuri vui de bucurie,/ Colo-n altar se uita si preoti si popor/ Cum din mormânt rasare/ Cristos mângâietor,/ Iar inimile toate s-unesc în armonie:/ (…) Cristos a înviat din morti/ Cu cetele sfinte,/ Cu moartea pre moarte calcând-o,/ Lumina ducând-o/ Celor din morminte!”.
Se vorbeste despre o poezie inedita a lui Octavian Goga: „E sarbatoare pe câmpie,/ Si-n suflete e sarbatoare,/ Învie firele de iarna sub ploaia razelor de soare.// Sunt Pastele cele frumoase,/ Si-n fire zvonul lor strabate,/ Clopotnita-si îndoaie trudnic încheieturile uscate./ Arama striga când se zbate maiastra clopotului limba/ Eu simt strigarea ei aprinsa, ca-n vorbe sufletul o schimba/…”.

Alexe Mateevici, a scris poemul de inspiratie pascala: „Cântati cu bucurie acelui ce-a scapat/ Pe om si omenirea de moarte sufleteasca./ E Pastele! Viata! Hristos a înviat!/ Iubire între oameni si pace sa domneasca”.
Dar sa ne amintim în aceste zile si de închisorile comuniste, sa ne gândim la sufletele acelea tinere, visatoare – intelectualitatea româneasca, speranta tarii ucisa… Sa închidem ochii pentru o clipa si sa ni-l imaginam pe Radu Gyr trezit din somn în zorii diminetii si scriind în închisoare: Azi noapte Iisus mi-a intrat în celula./ O, ce trist si ce-nalt parea Crist!/ Luna venea dupa El, în celula/ si-L facea mai înalt si mai trist./ Mâinile Lui pareau crini pe morminte,/ ochii adânci ca niste paduri./ Luna-L batea cu argint pe vestminte/ argintându-I pe mâini vechi sparturi./ Uimit am sarit de sub patura sura:/ – De unde vii, Doamne, din ce veac?/ Iisus a dus lin un deget la gura/ si mi-a facut semn ca sa tac./ S-a asezat lânga mine pe rogojina :/ – Pune-mi pe rani mâna ta !/ Pe glezne-avea urme de cuie si rugina/ parca purtase lanturi cândva./ Oftând si-a întins truditele oase/ pe rogojina mea cu libarci./ Luna lumina, dar zabrelele groase/ lungeau pe zapada Lui, vargi./ Parea celula munte, parea capatâna/ si misunau paduchi si guzgani./ Am simtit cum îmi cade capul pe mâna/ si-am adormit o mie de ani…/ Când m-am desteptat din afunda genune,/miroseau paiele a trandafiri./ Eram în celula si era luna,/ numai Iisus nu era nicaieri…/ Am întins bratele, nimeni, tacere./ Am întrebat zidul : nici un raspuns !/ Doar razele reci, ascutite-n unghere,/ cu sulita lor m-au strapuns…/ – Unde esti, Doamne ? Am urlat la zabrele ./ Din luna venea fum de catui…/ M-am pipait… si pe mâinile mele,/ am gasit urmele cuielor Lui.…

Mult asteptata Înviere a Domnului ne pregateste sufletele pentru bucuria trairii ei. Numita si Paste sau Pasti, ea a devenit o traditie în viata noastra, a crestinilor, în viata Bisericii, fiind cea mai veche sarbatoare crestina, sarbatorita înca din epoca apostolica. Interpretarea duhovniceasca a cuvântului Paste fiind acela de trecere.
Învierea Domnului este sarbatoarea bucuriei, a sperantei noastre, iar Biserica asezata si înaltata pe Traditia Apostolilor, o propovaduieste prin episcopii asezati de catre Apostoli si urmasii acestora.
Fie ca sfânta sarbatoare a Învierii Domnului sa ne gaseasca în comuniune, sa ne aduca BUCURIE, ÎNCREDERE, LUMINA, IUBIRE si SPERANTA!

Vavila Popovici – Raleigh, SUA

PELERINAJ

„Cel Necuprins face El Însusi creatura
în stare sa-l cuprinda.”
M.-A. Costa de Beauregard

Urcam kilometri de serpentine
spre muntele Meteora,
al doilea loc sfânt dupa Muntele Athos.
Manastirea ridicata pe cea mai înalta stânca,
atât de aproape de Cer, e-nvaluita în ceata,
ca o faptura divina având valul pe fata.
Coborâm trepte,
urcam treptele stâncii alaturate,
amândoua unite din dragoste si necesitate.
Îmi arunc privirea în spate:
roiul de albine, cu voci însufletite,
articuleaza cuvinte de uimire…
Biserica are forma unei cruci.
Calugarii ne-ntâmpina cu gesturi blânde,
cu priviri plate,
de pacatele lumii spalate.
Pasim încet, cu piosenie
si meditam asupra acestei vieti,
o comparam cu zbuciumul vietii noastre,
meditam asupra nevoilor sufletesti ale calugarilor,
nevoi racorite în minunata taina a rugaciunilor
si a cartilor sfinte,
asupra nazuintei de mântuire a sufletelor meditam…
Cu buze tremurânde ating
icoana imaterial aureolata
„Trandafirul vesnic înflorit”,
icoana-aducatoare de noroc celor care
spre ea au venit.
Sarutul, timid ca licarul unei stele,
trece dincolo de icoana, în drumul sau cosmic…
Ne simtim încarcati cu energia divina
si-avem binecuvântarea mult dorita
a Maicii Domnului si a Fiului Ei.

Vavila Popovici

CE ALEGEM PENTRU VIATA NOASTRA?

Dezvoltarea intelectuala ar trebui sa inceapa la nastere si sa se termine doar la moarte.”     Albert Einstein

Existam si dorim sa cunoastem iubirea, fiindca din iubire ne-am nascut si cu ea vrem sa plecam din aceasta lume. Iubirea ne face sa discernem intre bine si rau, binele fiind starea naturala a firii noastre, iar raul – starea pe care o dobândim ori de câte ori neglijam binele. Existam si dorim sa cunoastem bunatatea sufletelor, fiindca numai ea ne poate face sa traim in armonie. Se vorbeste despre bolile noastre ca fiind un rau care s-ar datora faptului ca nu stim sa traim in armonie cu legile divine, pe care multi dintre noi nu le cunosc, altii le ignora, cea mai importanta fiind legea iubirii, apoi celelalte: legea adaptarii, a acceptarii, a cumpatarii, a moralitatii, a recunostintei etc.
Dar cunoasterea necesita invatatura, simtire si intelegere. Invatatura intensa duce la inzestrarea mintii, deschide aripile cunoasterii, precum pasarea-si deschide aripile pentru a cuprinde vazduhul, iar libertatea gândirii si a exprimarii a tot ceea ce simtim ne poate duce la intelegere. Ne putem astfel elibera si de teama din sufletele noastre, fiindca nimic nu a inspaimântat si nu inspaimânta mai mult pe oameni decât ceea ce ei nu inteleg.
Invatatura despre noi si despre lumea in care traim este averea pentru care merita sa te straduiesti a o obtine si care nu-ti poate fi furata; din moment ce ai dobândit-o, ea iti apartine si cu ea poti face viata ta mai frumoasa, dar si lumea mai frumoasa, intrucât frumusetea unui intreg este suma frumusetilor partilor care il compun.

Lumea noastra este conceputa matematic. Probabil Dumnezeu asa a vazut ca poate fi construita aceasta lume, bazata pe niste reguli matematice si dezvoltata cu frumuseti ale imaginatiei ce tin de domeniul artistic. O geometrie secreta sta la baza a tot ce intâlnim in natura, in orice floare, frunza, piatra etc. Filosofi ai stiintei au spus ca „ Limba in care este scrisa marea carte a Naturii este matematica, iar literele ei sunt curbele, figurile, triunghiurile”. Materia, lucrurile sunt insa mai putin importante ca ideile: „Un om poate muri, natiunile pot creste sau se pot prabusi, dar o idee traieste pentru eternitate”, spunea Albert Einstein. Patrunderea in sfera ideilor a facut-o filosofia, cu scopul de a cunoaste adevarul.
Primele reflexii filosofice asupra lumii au izvorât din intrebari si mirari, filosofia insemnând iubire de intelepciune, iar intelepciunea – locul de intâlnire si cumpanire a tuturor virtutilor. Marile intrebari ale filosofiei au fost: De unde venim si unde mergem, dar si valentele intelectuale si spirituale ale omului au interesat, in limitele in care se putea gândi la vremea aceea.
Primele incercari de interpretare filosofica a lumii le gasim in Iliada si Odiseea lui Homer. Apoi s-a trecut de la poem la filosofia propriu-zisa. Grecii contemplau cerul, natura, nu numai ca un gest meditativ, dar si ca o necesitate a cunoasterii, a gasirii solutiilor pentru problemele cetatii si in acest mod s-a produs miracolul! Intervalul de timp in care putem vorbi pregnant de filosofia greaca este secolul VI i H. si secolul V d. H.

Fac o digresiune amintind de o excursie facuta in Grecia. In grupul nostru era si un matematician. Vazându-i pe greci cum isi deschid pravalioarele de dimineata, cum se aseaza tacuti in fata lor pe câte un scaunel, tragând din trabuc, cu privirile pierdute undeva in departare, de multe ori spre linistita Mare Egee, profesorul a avut o revelatie: „Acum inteleg de ce aici a fost leaganul filosofiei!
Filosofia greaca a fost cel mai important curent filosofic aparut in Europa, din el evoluând filosofia romana, filosofia araba, persana, filosofia renasterii si iluminismului, asternând drumul catre modernitate. Interesul era formarea omului ca entitate superioara, idealul fiind perfectionarea fizica, intelectuala si artistica. Initierea pentru atingerea idealului fericirii se realiza in trepte, in cicluri. Educatia cetateanului continua si dincolo de vârsta scolii, prin intermediul institutiilor democratiei. Grecii au introdus pentru prima data in istoria civilizatiei, marile dezbateri asupra existentei noastre, a sistemelor de valori, sisteme valabile si in vremurile noastre, precum  adevarul, fericirea, justitia, frumusetea, iubirea, bunatatea, armonia, legea, statul ca organizare perfectibila, egalitatea intre cetateni, respectul proprietatii si al individului. Ideile de patrie si patriotism  s-au nascut tot in Antichitatea greaca.

Punctând câteva idei ale unor gânditori greci, amintesc de filosoful grec Empedocle (490 – 430 i. H.) care a considerat principiul primordial al lumii fiind inteligibilitatea ei; el vorbea despre principiile care pun in miscare elementele vietii: Philia (iubirea) si Neikos (ura). Socrate (469 – 399 i. H.) spunea ca „Nimeni nu face rau de buna voie, cu intentie, ci numai fiindca nu se cunoaste pe sine si nu stie ce vrea, caci a sti ce vrei, inseamna a cunoaste binele si a cauta sa-l realizezi.[…] Ignoranta este mama raului si a pacatului.” Platon (428-348 i. H.) era adeptul demiurgului care asigura o metamorfoza cosmica ordonata, fiind si garantul iesirii din haos si crearii  unui echilibru universal. Pornind de la faptul ca lumea are o structura, a dedus ca ea este inteligibila si aceasta structura este opera de arta creata de un Dumnezeu matematician. El vorbea de iubirea divina, factor creator si unificator in cosmos si in viata terestra, de frumosul in sine si binele in sine, reflexii ale frumusetii si bunatatii dumnezeiesti, de armonia lumii si dreptatea universala. Vorbea despre libertatea umana, considerând ca fiinta individuala se constientizeaza ca agent al Binelui, având scopul de a-si ghida actiunile inspre prosperitatea obtinuta prin atingerea inteligibilului. Intrebat daca omul prin cugetare simte mai bine realitatea, Platon a raspuns: „Atunci gândeste mai bine, când nu-l stinghereste nimic, nici auzul, nici vazul, nici o durere, nici vreo placere, când sufletul ramâne singur – singurel, când lasa in pace trupul, si, pe cât se poate, nu-l ia tovaras, nu s-atinge de el…Iata numai atunci simte realitatea!” Aristotel (384-322 i. H.) a pornit de la cauza prima a universului pe care a numit-o „ miscatorul nemiscat” – fiinta divina creatoare, intrucât concepe lumea prin intermediul gândirii, singurul proces care nu presupune deplasarea. El a vorbit despre spiritul uman care se naste ca o tabula rasa si in care se imprima experienta câstigata, despre existenta unui intelect pasiv si a unuia activ (intellectus agens) nemuritor si vesnic, „partea pe care o avem comuna cu zeii”. Dupa el trei lucruri trebuie evitate in domeniul moral: rautatea, lipsa de retinere si primitivitatea animalica.

Mai târziu, fizicianul dar si filosoful francez Blaise Pascal (1623-1662) concludea: „Este mai important sa ajungi la o desavârsire morala, decât sa ajungi la rezultate in stiintele exterioare”. Conteaza mai mult, spunea el, sa fii om onest, decât sa fii „geometru”. Pascal mai admitea cunostinta intuitiva a inimii: „Le coeur a ses raisons que la raison ne connait pas”. Iata un adevar atât de mare intuit, adevar care sta la baza Religiei crestine. Inima este sursa tuturor emotiilor noastre, din ea plecând iubirea, ca un fascicul de raze luminoase.
Biblia ne invata ca „Dumnezeu este iubire…” si ,,Dumnezeu este milostiv si plin de indurare, indelung rabdator si plin de bunatate ” (Psalm 145.8), este sursa bunatatii, izvorul ei, iar ideea plinatatii, ni se spune, trimite la absolutizare si astfel spunem ca in Dumnezeu se afla bunatatea absoluta care ajunge la noi prin Duhul Sfânt. Parintele Dumitru Staniloae definea: „Persoana divina care face transparent pe Dumnezeu prin putere si lumina mai presus de fire pe de o parte, si prin sensibilitatea sufletului care le sesizeaza pe de alta parte, este Sfântul Duh.” In cartea intitulata „Neagoe Basarab Principe Isihast”, Arhimandrit dr. Iuvenalie Ionascu vorbeste despre faptul ca Neagoe amintea adesea parabola albinei si a fagurelui, albina fiind Duhul Sfânt si fagurele – sufletul omului. Subliniaza verosimilitatea „fumului” de a fi cel care indeparteaza albina de fagure.

Bunatatea care ajunge la noi, este dispozitia de a face bine, un sentiment care innobileaza fiinta si alunga rautatea, nelasându-i loc in sufletele noastre. Ea se manifesta prin dragoste, blândete, rabdare, iertare, mila, dreptate, pace si cu cât cunoastem mai mult si ne cunoastem, cu atât mai mult ne vom insusi aceste manifestari. Bunatatea duce la armonie, incarca „fagurele” cu miere. In Epistola pentru Coloseni a Apostolului Pavel gasim scris: „Astfel dar, ca niste alesi ai lui Dumnezeu, imbracati-va cu milostivirile indurarii, cu bunatate, cu smerenie, cu blândete, cu indelunga-rabdare”.
Si totusi, astazi comportamentul oamenilor de cele mai multe ori din ignoranta, coboara spre trivialitate, sufletele sunt stapânire de orgoliu, de rautate, de ura, de dezbinare si aceste sentimente se pot amplifica si pot duce la adevarate dezastre. Oamenii sunt incrâncenati, dornici de razbunare, vor sa raneasca suflete sau chiar sa ucida. Spiritele ne sunt urâtite prin intunecare. „Fumul” le intuneca!

Ce alegem pentru viata noastra? Vrem sa fim buni, sa traim in armonie, sau vrem sa fim rai, razbunatori, sa traim in discordie? Alegem spiritul benefic sau spiritul malefic – distrugator? Alegerea este a noastra, caci, dupa ce ne-a inzestrat cu facultati mentale, Dumnezeu ne-a dat si liberul arbitru.
Inchei amintind un fapt real: La un curs de filozofie a unui colegiu, studentul Albert Einstein i-a raspuns profesorului: „Raul nu exista, sau cel putin nu exista in sine. Raul e pur si simplu absenta lui Dumnezeu. E ca si intunericul si frigul, un cuvânt creat de om pentru a descrie absenta lui Dumnezeu. Nu Dumnezeu a creat raul. Raul este ceea ce se intâmpla când din inima omului lipseste dragostea lui Dumnezeu. Este ca frigul care apare când nu exista caldura sau ca intunericul care apare când nu exista lumina.

Vavila Popovici – Raleigh, North Carolina

Radioactivitatea – ESTE BINE DE STIUT

Diferenta dintre scoala si viata? La scoala ti se da o lectie, apoi un test.            In viata, ti se da un test care te invata o lectie.
Tom Bodett

Energia electrica atat de mult folosita in viata noastra, se produce la scara industriala in instalatii numite centrale electrice. In functie de tipul de energie care se transforma in energie electrica, ele pot fi: termocentrale, hidrocentrale, nuclearo-electrice.
Reactoarele nucleare sunt instalatii folosite pentru numeroase scopuri: pentru generarea de electricitate, producerea de caldura pentru incalzire domestica si industriala, producerea de hidrogen, la desalinizare, pentru propulsie nucleara marina, la productia de plutoniu, adesea pentru utilizarea in arme nucleare, la obtinerea diversilor izotopi radioactivi, cum ar fi  cobaltul, molibdenul si altii, folositi in medicina.
Reactoarele nucleare sunt bazate pe fisiunea nucleara si unii le considera a fi nesigure si avand un risc  asupra sanatatii, iar altii considera a fi o metoda sigura si nepoluanta de generare a electricitatii. Aducand enorme avantaje, functionarea lor este dorita si pusa in aplicare. Se prevede construirea in viitor a mai multor centrale nucleare si mentinerea si prelungirea duratei de viata a celor existente.
Primele reactoare nucleare au aparut in mod natural. Cincisprezece reactoare de fisiune naturale au fost gasite in trei depozite separate de minereu intr-o mina din vestul Africii. Aceste reactoare functioneaza de milioane de ani.
Reactorul nuclear din zilele noastre este o instalatie in care se produce o reactie nucleara in lant, controlata, spre deosebire de reactia in lant complet necontrolata a unei bombe atomice. Este format dintr-un ansamblu cilindric din otel-inox, plasat intr-un scut de beton placat cu otel pentru protectie. Reactorul se incarca cu uraniu natural –  element combustibil. Materialul, combustibilul nuclear, in general se gaseste ca metal sau in diferite combinatii chimice: oxizi, carburi etc. ale acelui metal. Combustibilul solid poate avea forma de bare, tevi sau placi imbracate intr-o aparatoare de protectie. Apa este cea care este utilizata pentru racire in reactoare. Sistemul de racire al unui reactor nuclear este foarte important si trebuie multiplu asigurat, deoarece in cazul lipsei acesteia in timpul functionarii unui reactor, se poate ajunge, din cauza supraincalzirii sale rapide, la topirea reactorului, ceea ce poate fi o catastrofa nucleara.
Reactii nucleare produse prin reactii de fisiune au ca rezultat degajarea unor mari cantitati de energie.
Aceasta provine din diferenta dintre energia nucleara de legatura a elementelor grele si a celor mijlocii rezultate din fisiune si din defectul de masa care corespunde unei mari cantitati de energie conform relatiei lui Einstein  ?E=?mc2. Defectul de masa (pierdere) fiind diferenta dintre masa unui atom (suma masei protonilor, neutronilor, electronilor) si masa sa atomica, determinata cu ajutorul spectrografului de masa ( aparat care determina raportul dintre sarcina electrica a unei particule si masa sa, precum si masa izotopilor).
Posibilitatea utilizarii energiei nucleare s-a realizat o data cu descoperirea fisiunii nucleare si procedeul obtinerii reactiei in lant. Neutronii care se formeaza in procesul reactiei nucleare, pot iesi prin suprafata uraniului afara si participa la dezvoltarea reactiei in lant. Fiecare fisiune nucleara presupune spargerea nucleului unui atom de element radioactiv, in doi atomi mai mici, prin eliberarea unei energii uriase. Aceasta energie este de un milion de ori mai mare decat energia eliberata de combustibilii clasici. Tot ceea ce rezulta din fisiunea nucleara este extrem de radioactiv. Practic, nucleul uraniului este lovit cu un neutron, nucleul se desparte in doua nuclee mai mici (fisiunea nucleara), apar alti doi-trei neutroni care lovesc alte nuclee si tot asa (reacie nucleara in lant), se elibereaza violent energie. Se stie ca energia eliberata la fisiunea unui kilogram de uraniu corespunde caldurii de ardere a 3000 de tone huila.
Radioactivitatea, denumita din latina radius = raza, radiatie, este un fenomen rezultat din dezintegrarea radioactiva a atomilor sau, mai bine zis, a nucleelor acestora, proces prin care nucleul unui atom se transforma spontan in alta specie de nucleu atomic, adica in izotopi radioactivi care se dezintegreaza. Transformarea este insotita de obicei de expulzarea unor particule subatomice cu o mare viteza,  precum si emiterea unor unde electromagnetice cu lungime de unda foarte mica. Radioactivitatea produce deci eliberarea energiei catre mediu. Speciile de atomi care sufera fisiunea sunt: Uraniu, Plutoniu, Toriu, Protactiniu, Radiu, Poloniu etc. Uraniu, de exemplu, este un element in stare metalica, de culoare alba si care are trei izotopi naturali radioactivi, dintre care mentionam Uraniu 238 – se intrebuinteaza ca material fisionabil in reactoarele nucleare si uraniul 235, la producerea bombei atomice.  Izotopul are greutate atomica diferita, are insa acelasi numar atomic si implicit aceleasi proprietati chimice.
Dar sa ne reamintim ce este un atom. Un atom este un sistem neutru din punct de vedere electric, deoarece numarul sarcinilor electrice negative este egal cu numarul sarcinilor electrice pozitive;  electronii sunt incarcati negativ, iar nucleul atomic este format din protoni – incarcati pozitiv si neutroni – neutri. In ansamblu un atom arata format din invelis electronic, nucleu si orbite. Orbitele sunt electronice si nucleare. Electronii se rotesc pe orbite electronice situate la exteriorul nucleului atomic. Miscarea electronilor se face numai pe anumite orbite; electronii si orbitele electronului reprezinta invelisul nucleului atomic sau norul electronic. Nucleul atomic reprezinta samburele atomului si este alcatuit din nucleoni, protoni si neutroni care sunt asezati si se rotesc pe orbite nucleare. Energia si masa nucleonilor este constanta dar exista posibilitatea ca energia acestor nucleoni sa creasca sau sa scada prin dezintegrare nuclear – radioactiva  care este transformarea spontana a nucleului atomic, in urma caruia din interiorul acestuia sunt expulzate diferite particule sub forma de radiatii ?, ?, ?.
Dupa recentul cutremur si Tsunami din Japonia, la Centrala nucleara Fukushima Daiichi s-au distrus  generatoarele diesel de la pompele care racesc apa in reactoarele nucleare, apa care era in fierbere, declansand o mare presiune. Ne mai functionand energia electrica, pompele nu mai puteau scoate apa fierbinte din reactor. Ne mai vorbind ca apa din reactor este afectata de radiatii, fiind descompusa in hidrogen si oxigen. Dupa Tsunami, hidrogenul a ajuns la un punct la care a devenit un pericol de explozie. Posibil ca proiectantii sa nu fi luat  in calcul posibilitatea ca sursa de energie sa nu functioneze un timp mai indelungat ? Dar cine si-a putut imagina un cutremur atat de puternic ?
Centrala nucleara are sase reactoare. Imposibilitatea de a raci combustibilul a provocat deja mai multe probleme grave, care au condus la explozii in cladirile care adapostesc reactoarele 1,2 si 3 si la mai multe incendii la reactorul 4. S-au inregistrat de mai multe ori niveluri crescute ale temperaturii si la reactoarele 5 si 6. Situatia este monitorizata atent. 50 de specialisti (acum am fost informati ca li s-au alaturat si altii) isi pun viata in pericol, pentru a incerca sa evite producerea unei catastrofe nucleare. Curajul lor este impresionant, este eroic. De eforturile lor depinde, in ultima instanta, deznodamantul accidentului de la Fukushima. Pericolul la care sunt expuse persoanele trimise sa lucreze in interiorul si in imediata vecinatate a reactoarelor avariate este enorm, ei pot suferi din cauza radiatiilor. Acolo nu mai exista curent electric si ei incearca sa repare reactoarele avariate pe intuneric, la lumina lanternelor. Eroismul de care acestia oameni dau dovada a primit recunoasterea suprema in Japonia miercuri, atunci cand, intr-o interventie televizata, considerata unica, imparatul japonez si-a exprimat sustinerea pentru cei care intervin la centrala nucleara.
Ieri,17 martie, presedintele Statelor Unite a rostit o cuvantare, in care a spus ca poporul japonez nu este singur in greaua incercare prin care trece.

Vavila Popovici, Raleigh – North Carolina

POARTA SARUTULUI

Poarta sarutului,
fascinanta geometrie!
Sarut brancusian – poarta a dragostei,
forta a dragostei!
Jumatati de cerc – simbol,
sarut filigranat, la infinit repetat;
de ploi purificat,
de soare, de luna, de stele binecuvantat;
de indragostitii pamantului privit, imitat.
Sarutul brancusian – forta a dragostei;
sarut puternic, rotund, simetric, intelept!
Poarta a sarutului!
Sarutul, poarta a dragostei!
Fascinant simbol, fascinanta geometrie!

MASA  APOSTOLILOR  NEAMULUI

In parcul impresurat de o adanca tacere,
in jurul mesei rotunde
ca pamantul, ca cerul, ca nimbul,
intr-o perfecta simetrie, cumintenie,
stau cele douasprezece clepsidre,
masurand la infinit timpul…
Metafizica lui Brancusi –
geometria pietrei !
La ce s-a gandit artistul ?
la fiii lui Iacob,
la semnele zodiacului,
la cei doisprezece Apostoli ?
Ne-a ramas puternica piatra,
in mijlocul ei coborand prin eter
lumina din Inaltul cer.
Durerea  neamului oprimat si nefericit,
acolo o putem striga,
ca-n fata unui templu,
ne putem ruga…
La masa cu cei doisprezece Apostoli
Iisus ne poate judeca.
Ce altceva ne poate hrani viata,
decat cunoasterea si speranta ?

Vavila Popovici  Raleigh, North Carolina

DRAGOBETELE – SARBATOAREA DRAGOSTEI LA ROMANI

„Inc-odata, iar si iara,
a iubi e primavara.”
Lucian Blaga.

Sarbatorit pe 24 februarie, Dragobetele, Divinitate mitologica, este asimilat cu Eros, zeul iubirii la greci sau Cupidon la romani. Este considerat fiul Dochiei, Baba Dochia fiind identificata cu intoarcerea primaverii, iar Dragobetele este inchipuit  ca fiind un barbat frumos, al carui suflet este cuprins de dragoste.
Zi a indragostitilor, inceput de primavara, acesta este Dragobetele!
Sarbatorit de tinerii satelor pana la mijlocul secolului al XX-lea la 24 februarie sau la inceput de martie, Dragobetele dateaza dinaintea aparitiei crestinismului. In mitologia dacilor, Dragobetele era petitorul si nasul animalelor, cel ce oficia in cer, la inceputul primaverii, nunta tuturor animalelor. Exista credinta ca in aceasta zi si pasarile ne-migratoare se strangeau in stoluri, ciripeau, se imperecheau si incepeau sa-si construiasca cuiburile. Cu timpul, de la pasari obiceiul a fost preluat si de catre oameni, Dragobetele ajungand sa fie considerat zeitate ce ocroteste iubirea si poarta noroc indragostitilor. Motivatiile preluarii au fost profunde, intrucat pasarile erau privite ca mesageri ai zeilor, cuvantul grecesc „pasare” insemnand chiar „mesaj al cerului”. El este Zeul dragostei si bunei dispozitii pe plaiurile carpatice, numit „Logodnicul Pasarilor”, dar si „Cap de Primavara”.
Se povesteste ca in jurul focurilor aprinse pe dealurile golase din jurul satelor, in aceasta zi se adunau  fete si baieti care discutau, glumeau si cochetau. Spre pranz, fetele coborau in fuga spre sat; fuga in unele parti era denumita „zburatorit”. Fiecare baiat urmarea fata care ii cazuse draga; daca o ajungea, urma sarutul in vazul tuturor, sarut ce semnifica logodna ludica, care de multe ori era finalizata cu logodna adevarata. De aici a ramas zicala: „Dragobetele saruta fetele!” Era un semn rau daca o fata sau un baiat nu intalneau la Dragobete fata sau baiatul care sa-i placa, era semn ca tot anul nu putea fi iubit.
Credinta populara romaneasa mai spune ca cei care participau la aceasta sarbatoare erau feriti de boli tot anul.
Astazi, sarbatoarea de Dragobete este considerata echivalentul romanesc al sarbatorii Valentine’s Day, sau ziua Sfantului Valentin, sarbatoare a iubirii. Entitate magica asemanatoare lui Eros sau Cupidon, Dragobetele se diferentiaza de blajinatatea Sfantului Valentin din traditia catolica, fiind un barbat frumos, aratos, cu un temperamentul navalnic.
Simtim de pe acum, in preajma acestei zile, un inceput in toate!  Pamantul se trezeste la viata, natura renaste. Soarele revarsa de pe acum o caldura mangaietoare, vantul sufla din plamanii sai aer mai cald, sangele isi schimba culoarea, inima – pulsatiile, o mireasma dulce se-mprastie pe carari, chipul bland al primaverii ne zambeste, mainile ei ne mangaie… Seva pomilor musteste, dragostea incepe sa domine pamantul. Zilele devin mai lungi si mai blande, natura incepe sa-si arate farmecul. In curand se va imbraca in hainele-i frumoase, va da coltul ierbii, copacii vor fi ninsi de flori albe.
Miros de inceput, miros curat, proaspat, miros de ghiocei, mirosul  dragostei…
Copacii saruta statornic vazduhul./ Aripi de gand saruta nevazutul./ Foame de saruturi, foame de-mbratisari…/  Pasarile, inoculate  cu virusul dragostei,/ se cauta falfaind din aripi,/ dansand printre crengile copacilor./ Iubirea mea respira/ prin vers si rugaciune.

Vavila Popovici – Raleigh, North Carolina

EMINESCU SI DRAGOSTEA

„Eminescu este expresia integrala a sufletului romanesc.”
N. Iorga

Se implinesc 161 de ani de la nasterea lui Mihai Eminescu. Nascut ca Mihail Eminovici la 15 ianuarie 1850 in satul Ipotesti, judetul Botosani, a bucurat natia noastra cu doar 39 ani de viata, dar cu o imensa activitate literara. A fost cea mai importanta voce poetica din literatura romana, prozator si jurnalist. A fost activ in societatea literara Junimea si a lucrat ca redactor la ziarul Timpul, ziarul oficial al Partidului Conservator. A publicat primul poem la varsta de 16 ani, la moartea profesorului de limba romana, Aron Pumnul. Din 1866 pana in 1869 calatoreste din Cernauti, unde isi facuse studiile liceale, la Blaj, Sibiu, Giurgiu, oprindu-se la Bucuresti, luand astfel contact cu realitatile romanesti din diverse locuri. In aceasta perioada se angajeaza ca sufleor si copist la teatru, unde il cunoaste pe Ion Luca Caragiale. Din 1869-1872 este student la Viena, locul in care o cunoaste pe Veronica Micle. Din 1872 pana in 1874 – student la Berlin. In septembrie 1874 este numit director al Bibliotecii centrale din Iasi. Trei ani, cei mai frumosi ani ai vietii lui a fost bibliotecar, revizor scolar, redactor la Curierul de Iasi. In octombrie 1877 se afla la Bucuresti. In 1883 paraseste Bucurestiul si este internat intr-un sanatoriu din Viena. De aici trimite o scrisoare in tara, in care vorbeste de demoralizarea sa si de foamea nepotolita, dorind: „…sa ma satur de mamaliga stramoseasca” (ian.1884). In decembrie 1884, dupa un drum in Italia, la Florenta, se inapoiaza la Iasi. In august 1885 se afla la bai langa Odessa. In vara anului urmator pleaca din Bucuresti la baile Repedea de langa Iasi, iar in noiembrie, la ospiciul de la Manastirea Neamtului. In 1887 ii raspunde lui Vlahuta la scrisoare: „Nu te pot incredinta cat de odioasa este pentru mine aceasta specie de cersetorie, deghizata sub titlul de subscriptie publica, de recompensa nationala”. In decembrie 1888 vine la Botosani, se intalneste cu Veronica si pleaca amandoi la Bucuresti. In februarie 1889 se reimbolnaveste, este internat la spitalul Marcuta din Bucuresti si apoi transportat la sanatoriul Caritas. In data de 15 iunie 1889, in jurul orei 4 dimineata, moare in sanatoriul doctorului Sutu, iar in 17 iunie Eminescu este inmormantat la umbra unui tei din cimitirul Bellu din Bucuresti. A fost ales post-mortem, la 28 octombrie 1948, membru al Academiei Romane.
Marcel Proust spunea ca „Omul de geniu nu poate da nastere unor opere nepieritoare decat crescandu-le dupa dansul si asemanarea nu a fiintei muritoare ce este, ci a modelului de umanitate pe care-l poarta in sine. Gandurile lui ii sunt, intrucatva, imprumutate in timpul vietii sale, ele fiindu-i tovarase. La moartea lui ele se intorc la omenire si o instruiesc”. Cu adevarat Mihai Eminescu a fost geniul, unul dintre tipurile umane despre care s-a vorbit mai tarziu: sfantul, geniul, talentul, omul obisnuit si neputinciosul.
Gheorghe Bogdan-Duica (1866 – 1934), istoric literar roman, membru titular al Academiei Romane  vorbea la timpul sau despre stilul lui Eminescu, despre „minunea eminesciana”- forma limbii sale, muzica poeziei sale: „In cantecul lui este un factor metafizic productiv, care-l presupunem, pe care nu-l cunoastem decat prin rodul sau, la care psihologia limbii nu a ajuns, nu va ajunge.”
„Un visator rupt de realitate care nu suferea din cauza conditiilor materiale in care traia, indiferent la ironiile si laudele semenilor, caracteristica lui principala fiind seninatatea abstracta”, este caracterizarea facuta de Titu Maiorescu.
In realitate, asa cum se poate constata din poeziile sau scrisorile sale, viata i-a fost o suprapunere de cicluri formate din vise frumoase, dar si din dureri datorate impactului cu realitatea. Intamplarea care i-a marcat ciclul poeziilor de dragoste a fost intalnirea cu Veronica Micle, intalnire pasionala dintre doi poeti; unul dintre ei trebuia sa straluceasca!
Nu voi vorbi despre activitatea politica din timpul studentiei, participarea la intalnirile Junimii si nici despre ziaristica de la Timpul, cu toate ca reprezinta o pretioasa si interesanta componenta a vietii sale, ci voi scrie doar cate ceva despre poezia sa de dragoste. Mihai Eminescu a fost un geniu! Un neam intreg s-a regasit in opera lui. El ne-a invatat sa dam ascultare inimii, ne-a luminat mintea spre a intelege bucuria dar uneori si nenorocul de a fi roman. Se spune despre creatie ca este rodul nelinistii metafizice; Eminescu spunea ca „o gandire este un act, un cutremur al nervilor”. A iubit si a pretuit sentimentul iubirii daruit omului de catre Dumnezeu. Este cel mai mare poet al iubirii si al frumusetilor naturii.
La inceputurile vietii dragostea lui este senina, frumoasa, implinita cel mai adesea intr-un cadru feeric al naturii proaspete si viguroase, ca in poezia „Dorinta”: Vino-n codru la izvorul / Care tremura pe prund,/ unde prispa cea de brazde/ Crengi plecate o ascund./ Si in bratele-mi intinse/ Sa alergi, pe piept sa-mi cazi,/ Sa-ti desprind din crestet valul,/ Sa-l ridic de pe obraz… Iubita ii apare gingasa venind parca dintr-un dulce vis, in poezia „ Atat de frageda …”: Atat de frageda te-asemeni/ Cu floarea alba de cires,/ Si ca un inger intre oameni/ In calea vietii mele iesi…
Tonalitatea senina a sentimentului erotic si chiar dragostea fericita, ideala, exista insa si in poeziile scrise mai tarziu: „Freamat de codru”, „Somnoroase pasarele”, „La mijloc de codru des”, la care se pot adauga inegalabile versuri inchinate iubirii si naturii din „Scrisoarea IV” si „Luceafarul”.  Iubirea pentru femeie ?i natura lumineaza ?i tulbura, cele doua sentimente insumandu-se, ajung sa aiba o energie cosmica care pana la urma, pare sa scape de sub imperiul vointei, determinand destinul fiin?ei umane.
Plenitudinea sentimentului iubirii, lumea sa de vis, aspiratia spre o iubire totala in mijlocul naturii este redata superb in poezia „Lasa-ti lumea”: Lasa-ti lumea ta uitata,/ Mi te da cu totul mie,/ De ti-ai da viata toata,/ Nime-n lume nu ne stie./ Vin’ cu mine, rataceste/ Pe carari cu cotituri,/ Unde noaptea se trezeste/ Glasul vechilor paduri./ Printre crengi scanteie stele,/ Farmec dand cararii stramte,/ Si afara doar de ele/ Nime-n lume nu ne simte./ Parul tau ti se desprinde/ Si frumos ti se mai sede,/ Nu zi ba de te-oi cuprinde,/ Nime-n lume nu ne vede./ Tanguiosul bucium suna,/ L-ascultam cu-atata drag,/ Pe cand iese dulcea luna/ Dintr-o rariste de fag./ Ii raspunde codrul verde/ Fermecat si dureros,/ Iara sufletu-mi se pierde/ Dupa chipul tau frumos.[…] Iata lacul. Luna plina/, Poleindu-l, il strabate;/ El, aprins de-a ei lumina,/ Simte-a lui singuratate./ Tremurand cu unde-n spume,/ Intre trestie le farma/ Si visand o-ntreaga lume/ Tot nu poate sa adoarma./ De-al tau chip el se patrunde,/ Ca oglinda il alege —/ Ce privesti zambind in unde?/ Esti frumoasa, se-ntelege./ Inaltimile albastre/ Pleaca zarea lor pe dealuri,/ Aratand privirii noastre/ Stele-n ceruri, stele-n valuri./E-un miros de tei in cranguri./Dulce-i umbra de rachiti/ Si suntem atat de singuri!/ Si atat de fericiti!/ Numai luna printre ceata/ Varsa apelor vapaie,/ Si te afla stransa-n brate/ Dulce dragoste balaie.
Mai tarziu, dezamagit de loviturile vietii, de lipsa de intelegere a contemporanilor sai, de societatea nedreapta in care isi ducea traiul, Eminescu creeaza poezii profunde, din ce in ce mai triste si mai pline de renuntari. Incepe sa exprime regretul, tristetea, cat si durerea pricinuita de dragoste. Codrul nu mai are bogatia frunzisului verde, lumina, culorile si aerul pur din tinerete. Cineva parca stinge incet lumina, culorile devin din ce in ce mai pale. Poetul incepe sa-si puna intrebari, incearca sa defineasca amorul prin propriile-i simtiri, in poezia „Ce e amorul”: Ce e amorul? E un lung/ Prilej pentru durere/, Caci mii de lacrimi nu-i ajung/ Si tot mai multe cere./ De-un semn in treacat de la ea/  El sufletul ti-l leaga,/ Incat sa n-o mai poti uita/ Viata ta intreaga./[…] Dispar si ceruri si pamant/ Si pieptul tau se bate,/ Si totu-atarna de-un cuvant/ Soptit pe jumatate./ Te urmareste saptamani/ Un pas facut alene,/ O dulce strangere de maini,/ Un tremurat de gene… Figura femeii iubite, din calda, luminoasa, sagalnica la inceput, devine solemna si rece, marmura sugerand frumusetea inghetata, ireala, precum in poezia „Te duci…”: Te duci si ani de suferinta/ N-or sa te vaza ochii-mi tristi,/ Inamorati de-a ta fiinta,/ De cum zambesti, de cum te misti./ Si nu e bland ca o poveste/ Amorul meu cel dureros,/ Un demon sufletul tau este/ Cu chip de marmura frumos.[…] Cand ma atingi, eu ma cutremur,/ Tresar la pasul tau cand treci,/ De-al genei tale gingas tremur/ Atarna viata mea de veci.[…] Puteam numiri defaimatoare/ In gandul meu sa-ti iscodesc/, Si te uram cu-nversunare,/ Te blestemam, caci te iubesc.[…] O toamna care intarzie/ Pe-un istovit si trist izvor;/ Deasupra-i frunzele pustie —/ A mele visuri care mor…
Regretul iubirii care pleaca este redat cu sfasierea fiintei sale, in poezia „S-a dus amorul…”: S-a dus amorul, un amic/ Supus amandurora,/ Deci canturilor mele zic/ Adio tuturora/ Uitarea le inchide-n scrin/ Cu mana ei cea rece,/ Si nici pe buze nu-mi mai vin,/ Si nici prin gand mi-or trece./ Atata murmur de izvor,/ Atat senin de stele,/ Si un atat de trist amor/ Am ingropat in ele!/ Din ce noian indepartat/ Au rasarit in mine!/ Cu cate lacrimi le-am udat,/ Iubito, pentru tine!/ Cum strabateau atat de greu/ Din jalea mea adanca,/ Si cat de mult imi pare rau/ Ca nu mai sufar inca!…
Minunate sunt cele doua poeme ale iubirii cu meditatii asupra existentei, primul fiind: „Mortua est”: … Te vad ca o umbra de-argint stralucita/ Cu-aripi ridicate la ceruri pornita,/ Suind, palid suflet, a norilor schele/ Prin ploaia de raze, ninsoare de stele[…] Si-ntreb al meu suflet ranit de-ndoiala: /De ce-ai murit, inger cu fata cea pala?/ […] Si totusi, tarina frumoasa si moarta,/ De racla ta reazim eu harfa mea sparta/ Si moartea ta n-o plang, ci mai fericesc / O raza fugita din haos lumesc./ Si-apoi cine stie, de este mai bine: / A fi sau a nu fi… dar stie oricine,/ Ca ceea ce nu e nu simte dureri,/ Si multe dureri-s, putine placeri./ A fi! Nebunie si trista si goala/ Urechea te minte si ochiul te-nseala;/ Ce-un secol ne zice, ceilalti o dezic./ Decat un vis sarbad, mai bine nimic… In cel de al doilea poem „Venere ?i madona”, poetul isi priveste femeia iubita si o vede cand inger, cand demon. Si totusi femeii „demon” ii acorda „raza inocentei” si-i daruie iubirea: Suflete! De-ai fi chiar demon, tu esti santa prin iubire,/ Si ador pe acest demon cu ochi mari, cu parul blond.
„Scrisoarea IV”  dezvaluie drama creatorului care fara iubire – izvorul de energie spirituala si fara intelegerea iubitei, nu poate avea stralucirea in arta; neimplinirea dragostei duce la durere, sufletul totusi nu poate sa renunte la dragoste si de aici zbuciumul sufletesc: O, arata-mi-te iara-n haina lunga de matasa,/ Care pare incarcata de o pulbere-argintoasa,/ Te-as privi o viata-ntreaga in cununa ta de raze,/ Pe cand mana ta cea alba parul galben il neteaza./ Vino! Joaca-te cu mine… cu norocul meu… mi-arunca/ De la sanul tau cel dulce floarea vesteda de lunca,/ Ca pe coardele ghitarei rasunand incet sa cada…/ Ah! E-atat de alba noaptea, parc-ar fi cazut zapada…
Pasiuni si despartiri, poetul devine dezamagit si dezamagirea a dat limbii romanesti o capodopera – „Luceafarul”, poezie in care e mistuit de iubire, gata sa-i jertfeasca iubitei nemurirea, dar in cele din urma este coplesit de drama renuntarii, a izolarii: A fost odata ca-n povesti,/ A fost ca niciodata./ Din rude mari imparatesti,/ O prea frumoasa fata./ Si era una la parinti/ Si mandra-n toate cele,/ Cum e Fecioara intre sfinti/ Si luna intre stele./ Din umbra falnicelor bolti/ Ea pasul si-l indreapta/ Langa fereastra, unde-n colt/ Luceafarul asteapta. […]  Cobori in jos, luceafar bland,/ Alunecand pe-o raza,/ Patrunde-n casa si in gand/ Si viata-mi lumineaza![…] Dar cum ai vrea sa ma cobor?/ Au nu-ntelegi tu oare,/ Cum ca eu sunt nemuritor,/ Si tu esti muritoare? […] De greul negrei vecinicii,/ Parinte, ma dezleaga/ Si laudat pe veci sa fii/ Pe-a lumii scara-ntreaga;/  O, cere-mi, Doamne, orice pret,/ Dar da-mi o alta soarte,/ Caci tu izvor esti de vieti/  Si datator de moarte;/  Reia-mi al nemuririi nimb/  Si focul din privire,/ Si pentru toate da-mi in schimb/ O ora de iubire.[…] El tremura ca alte dati/ In codri si pe dealuri,/ Calauzind singuratati/ De miscatoare valuri;/ Dar nu mai cade ca-n trecut/ In mari din tot inaltul:/ – Ce-ti pasa tie chip de lut,/ Dac-oi fi eu sau altul?/ Traind in cercul vostru stramt/ Norocul va petrece,/ Ci eu in lumea mea ma simt/ Nemuritor si rece.
„Trecut-au anii’’ este de asemeni poezia celei de a doua parti a vietii: Trecut-au anii ca nori lungi pe sesuri/ Si niciodata n-or sa vina iara,/ Caci nu ma-ncanta azi cum ma miscara/ Povesti si doine, ghicitori, eresuri,[…] Pierdut e totu-n zarea tineretii/ Si muta-i gura dulce-a altor vremuri,/ Iar timpul creste-n urma mea…ma-ntunec!
Ce bogatie de nuante ale iubirii, ce profunde sondari ale inimii! Bucurii si dureri ale iubirii, poetul aflandu-se de cele mai multe ori in mijlocul naturii, din ale carei frumuseti nu-i scapa nimic.  Si atunci cand se afla in interiorul unei odai, priveste si intelege glasul naturii: Si daca ramuri bat in geam / Si se cutremur plopii, / E ca in minte sa te am / Si-ncet sa te apropii…
Eminescu a redat farmecul si durerea dragostei. Pana in ultima clipa a vie?ii lui creatoare s-a aflat in cautarea echilibrului launtric, a privit iubirea ?i natura ca pe o evadare din realitatea brutala. Ion Caraion scria despre Eminescu: „Inainte de a fi idee, sentiment, amintire, filosofie, regret, istorie, autenticitate, travaliu, eres, revolta, pesimism, ton premonitoriu, tandrete, dor, cultura, solitudine, Eminescu este muzica.” „Eminescu este imponderabil si muzica.”
Alexandru Surdu a consemnat faptul ca Eminescu a fost una dintre „personalitatile hibride, filozof-poet.” Noica il considera etalonul poeziei romanesti spunand ca „Arborii nu cresc pana in cer. Nici noi nu putem creste dincolo de masura noastra. Si masura noastra este Eminescu. Daca nu ne vom hrani cu Eminescu, vom ramane in cultura mai departe infometati.”
Imi amintesc de adolescenta mea, de serile cand adormeam cu volumul de poezii al lui Eminescu sub perna, repetand cu glas tare si apoi in gand, strofe intregi… La varsta de paisprezece ani, fascinata de versurile lui, scriam intr-un jurnal, o poezie: „Lui Eminescu”: A-ti scrie macar doua versuri/ De cate ori n-am incercat./ Sa-ti spun ce simt cu-adevarat / Cuvinte – alese-a trebuit sa cat./ Luam mereu in mana mea/ Creionul si coala de hartie/ Dar ce folos, caci ma-ntrebam/ De ce eu totusi nu-ti pot scrie?/ Nu stiam cum sa-ti marturisesc/ Ca recitindu-ti cartea mare/ Simteam inima-mi tare batand/ Si-n ritmul ei strofele tale./ Dragoste, melancolie-adanca/ Randuri scrise-n duiosie rara/ Si copiilor nostri inca/ Ne-ntrecut de frumoase-au sa le para./ Ai biciuit acea societate/ Cu nepasare, dispret si chiar blestem,/ Nu iti pasa de consecinte/ Erai un revoltat mandru si ferm./ O meritau miseii, nedrepti si cruzi,/ Pe placul lor a scrie iti cereau/ Sa-i preamaresti, sa-i lingusesti / In schimb ce-ti daruiau?/ In mizerie si saracie te cufundau./ “Va suferi si scrisu-i mai frumos va fi!”/ Ce socoteli meschine mai faceau!?! Asta voiau!/ Sa-ti faca degraba un mormant/ Sa puna mana pe caietu-ti sfant/ Si-apoi pe piatra de mormant/ Sa scrie un singur cuvant… / Eminescu mort?/ O, nu, nu! Asta niciodata!/ Traiesti! Esti tot atat de viu/ Prin cartea-ti minunata!

Vavila Popovici – SUA
Raleigh, North Carolina

Plansul toamnei

Trista-i, dar plina de farmec,
tristetea repetatei toamne.

Fall5Sfarsit de toamna plumburiu… Parcul de langa casa mea isi dezvaluie discret, melancolic, silueta pomilor desfrunziti. Doar cele doua salcii isi mai flutura corzile lungi, in imensitatea cenusie a singuratatii. Au disparut copiii care alergau in acest parc cu piciorusele lor mici, sau gonind cu triciclete, biciclete, masinute, cu rasul lor sonor, luand cu ei larma si zburdalnicia care infrumuseta si insufletea parcul. Bancile, altadata neincapatoare pentru oamenii mai in varsta care-si doreau odihna, pentru tinerii indragostiti care-si spuneau cuvinte de dragoste imbratisandu-si trupurile, au ramas goale. Micul lac din mijlocul parcului a inmarmurit parca, cu cele cateva zeci de frunze galbene, cazute din ramurile salciilor si plutind acum nestingherite, visatoare. Crengile arborilor tremura discret in oglinda apei linistite. Frunzele ramase pe ramurile copacilor, mai soptesc versuri in bataia usoara a vantului… Privesc un copac golit de frunze: singur si neajutorat, seamana atat de mult cu sufletul meu… Aleile parcului s-au adancit intr-un somn profund… Din cand in cand somnul este perturbat de pasii vreunui trecator grabit. Tristetea si-a asternut lunga ei mantie, in acest sfarsit de toamna, peste acest mic si umil parc, infrumusetat de-a lungul vietii sale.
Strabat spatiul cu pasi rari, vrand parca sa-i inteleg durerea, singuratatea. Emotia se amplifica privind raceala, indiferenta si totusi frumusetea naturii. Totul din jur seamana cu un grup statuar. Dintr-o data, cerul incepe sa picure lacrimile sale
Va veni si iarna, desigur, va ingheta si lacul, vor ingheta si sperantele oamenilor… Zgribulita de frig si alungata de un vant rece si de picaturile de ploaie, accelerez pasii, sa ma desprind de singuratatea acestui parc, acestei toamne tarzii… Pasesc in afara parcului, alunec usor pe frunzele galbene, verzi, cazute din copacii nepasatori… Inspir mirosul amar al frunzelor… Pleoapele imi cad sub povara unor lacrimi si-n fata ochilor intredeschisi, se perinda imagini ciudate… Hai, suflete, zic, lasa tristetea in urma ta! Continue reading “Plansul toamnei”