O moarte printre noi dansa

 

Se facuse târziu,

venise chiar noaptea.

Ne aflam undeva în inima padurii,

cu o sticla de bere si-alune pe masa.

O tigara tremura între degetele tale

si fumul urca spre ochii-nlacrimati.

Vântul începea sa miste padurea,

     Vavila POPOVICI,  Raleigh NC               luna printre stele aluneca grabita.

                                                                                           Ti-am vorbit despre lumina si întuneric,

                                                                                           despre lumina care poate alerga

                                                                                           doar în spatii binecuvântate…

                                                                                           Nu stiu cât si ce ai înteles din toate!

                                                                                           Se facuse târziu,

                                                                                           noi ne aflam undeva în inima padurii…

                                                                                           Caleasca îndraznelii rotile-si pierdea

                                                                                           si o moarte printre noi dansa!

(Din volumul Poemele iubirii, 2011)

Mai pot spera?

 

Stiai ca asteptarea doare?

Unde sa te mai caut?

Doar în visele mele te mai gasesc.

Opreste-te din a ta goana,

sparge odata tacerea

fa-o tandari si las-o sa se împrastie!

Revino!  Adânceste-ti privirea în ochii mei, atât adevar vei gasi în ei!

       Vavila POPOVICI        Mi-e dor de zâmbetul tau – raza de soare,

             Raleigh, NC                de râsul tau – fluviu curgând în cascada,

                                                         de lumina ochilor tai

                                                         venita din înstelate ceruri.

                                                          Despartirile dor si uneori,

                                                          parca as vrea  s-ajung în vârf de munte,

                                                          de-acolo sa-mi strig iubirea…

                                                          Poate într-o zi ma vei auzi!?

                                                         
(Din volumul Poemele iubirii, 2011)

Întâlnirea de la miezul noptii

Prin fereastra deschisa

banutul de aur lipit de mantaua noptii

lumineaza geografia trupului tau.

Îti mângâi cu privirea chipul, bratele puternice,

degetele lungi – instrumente ale sufletului –

din care curge generos iubirea, îndemânarea…

Ti-acopar trupul cu saruturi,

rugându-te sa ramâi!

Un nimb straniu îti înfasoara chipul,

ochii lacrimeaza, buzele-ti tremura,

schitezi un trist surâs.

Privesti la mine sau privesti neantul?

Tacerea ma-ngheata.

Brutal, pendula din perete

bate ora de la miezul noptii,

când tu trebuie sa pleci.

 

Vavila POPOVICI, Raleigh

Din volumul Poemele iubirii (2011)

Seminar despre Dumnezeu

Cugetari culese

 de George Danciu

Domnul Dumnezeu a facut pe om din tarâna pamântului, i-a suflat în nari suflare de viata, si omul s-a facut astfel un suflet viu.  

                                                Geneza, BIBLIA                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                           

Daca Dumnezeu nu exista si tu nu ai crezut în El, nu ai pierdut nimic. Dar daca Dumnezeu exista si tu nu ai crezut în El, ai pierdut totul.          

Pascal

Am întotdeauna cu mine trei lucruri: ceasul, ca sa stiu mersul timpului, mersul trenurilor, ca sa stiu mersul drumurilor si Biblia, ca sa stiu mersuul vietii.          

Caragiale

Isus… daca nu ar fi trait niciodata, nu am fi fost în stare sa-L inventam.                                                            

Wink

Ferice de cine citeste si împlineste…      

  Domnul Isus Hristos

Daca nu constientizam existenta lui Dumnezeu, nu ne putem numi oameni, ci animale.          

  Vavila Popovici

Atentie! Praful de pe Biblia ta te va face praf!         

 Petru Cosarba

Daca ar fi sa fiu dus la închisoare si mi s-ar îngadui sa iau cu mine numai o singura carte, as  alege Biblia.

Goethe.

Dumnezeu este cauza existentei noastre pe pamânt; ceea ce vedem în jurul nostru sunt fenomene ale existentei.

Vavila Popovici

La Dumnezeu ajungem printr-un anumit mod de viata, nu printr-un anumit fel de a gândi.

Christos Yannaras

Eu sunt cel ce sunt, adica despre Dumnezeu nu se poate spune mai mult decât atât: El este pretutindeni, în tot ceea ce este si-n tot ce ar mai putea fi.

 Vavila Popovici

Stiinta îmi spune ca Dumnezeu trebuie sa existe. Mintea îmi spune ca niciodata n-am sa-l pot întelege. Dar inima îmi spune ca nici nu trebuie s-o fac.

   Dan Brown

Ferice de cei cu inima curata, caci ei vor vedea pe Dumnezeu.

     Isus Hristos

Pascal a formulat superb: Dumnezeu este pretutindeni centru si nicaieri margine.    

Vavila Popovici

În fata lui Dumnezeu nu exista genii, Dumnezeu lucrând nu cu genii, ci cu oameni.

  Petre Tutea

Dumnezeu tace, ca un bun Învatator, dupa ce ne-a înzestrat cu cuget si cu liberul arbitru.

     Vavila Popovici

Si viata vesnica este aceasta: sa Te cunoasca pe Tine, singurul Dumnezeu adevarat, si pe Isus Hristos pe care L-ai trimis Tu.

  Isus Hristos

Fara Dumnezeu omul ramâne un biet animal rational si vorbitor, care vine de nicaieri si merge spre nicaieri

  Petre Tutea

Între om si Dumnezeu – religia, filosofia.

Vavila Popovici

Dar Stefan, plin de Duhul Sfânt, si-a pironit ochii spre cer, a vazut slava lui Dumnezeu, si pe Isus stând în picioare la dreapta lui Dumnezeu; si a zis: „Iata, vad cerurile deschise, si pe Fiul omului stând în picioare la dreapta lui Dumnezeu.” Ei au început atunci sa racneasca, si-au astupat urechile si s-au napustit toti într-un gând asupra lui.L-au târât afara din cetate si l-au ucis cu pietre. Martorii si-au pus hainele la picioarele unui tânar, numit Saul. Si aruncau cu pietre în Stefan, care se ruga si zicea: „Doamne Isuse, primeste duhul meu!”

                                                                                                                                          Luca, Faptele apostolilor, 7

Lumina de care avem nevoie

Cugetări despre Dumnezeu

Domnul Dumnezeu a făcut pe om din ţărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viaţă, şi omul s-a făcut astfel un suflet viu.     Genesa, BIBLIA

Dacă Dumnezeu nu există și tu nu ai crezut în El, nu ai pierdut nimic. Dar dacă Dumnezeu există și tu nu ai crezut în El, ai pierdut totul.       

Pascal

Am întotdeauna cu mine trei lucruri Continue reading “Lumina de care avem nevoie”

TEAMA SAU CURAJ?

Usile pe care le închidem si deschidem în fiecare zi, hotarasc vietile pe care le traim.

                                                             Flora Whittemore

Teama si curajul sunt emotii ale sufletului nostru, care se exclud, dar pot alterna. Când îti este teama, usa curajului se închide; când prinzi curaj, cealalta usa se închide. Sunt vibratii ale sufletului în fata realitatii acestei lumi si ca orice vibratie, au suport energetic. Teama determina un impact dureros asupra fiintei noastre, cum ar fi accelerarea batailor inimii, intensificarea ritmului respiratiei, contactarea musculaturii, racirea trupului. Se întâmpla uneori sa dam mâna cu cineva si sa ni se spuna ca avem mâinile reci… Da, sunt reci din cauza unei emotii puternice la vederea sau întâlnirea acelei persoane, în asteptarea sau la aflarea unei vesti placute sau neplacute. În momentele în care esti stapânit de o emotie, ceva tremura în tine; sunt momente de nesiguranta! Creierul începe sa produca substante care actioneaza prietenos sau neprietenos cu trupul. Mesagerii chimici pe care medicina îi numeste neuro- transmitatori se agita, transmit informatia de la un neuron la altul. Descoperiti destul de recent, în 1977, acesti neuroni sunt de doua feluri: Mesageri ai Fericirii, care ne mobilizeaza si ne fac fericiti si Mesageri ai Tristetii, care ne demobilizeaza si ne întristeaza. Când traim în armonie cu noi si cu cei din jur, s-a dovedit ca nivelul celor doua tipuri de Mesageri este în echilibru. Când actioneaza cei din a doua categorie, simtim o senzatie de gol si de neliniste. Aparesentimentul de teama, frustrare, uneori pâna la panica. Si ne poate fi teama de foarte multe lucruri, un infinit de temeri chinuiesc omul: de pierdere, de boala, de ceea ce s-a întâmplat cândva pentru a nu se repeta, sau de ceea ce se întâmpla în prezent, sau de ceea ce se poate întâmpla în viitor, cu alte cuvinte ne este teama de viata însasi. Si plantele lesina de frica si copacii tipa când mor, si animalelor le este teama de oameni… Toate aceste frici, temeri, spaime care patrund în suflete, greu pot fi uneori alungate. Dupa cum afirma si George Calinescu: „observatia milenara s-a fixat în proverbe…” si multe sunt proverbele românesti referitoare la frica! Unele persoane manifesta o frica exagerata, bolnavicioasa: „Se sperie de umbra lui”, se spune despre acestia. „De apa mica sa-ti fie frica”, adica de prosti; „La placinte înainte, la razboi înapoi”, se refera la cei fricosi care fug de orice primejdie ivita în cale. Uneori teama se face simtita alaturi de o dorinta. Horatiu spunea: „Cine doreste se si teme”. O dorinta puternica poate chiar învinge teama, deschizând usa curajului. Sau, teama se poate face simtita ca o aparare, nelasându-te sa actionezi, sau sa te atingi de orice, ca sentimentele tale sa nu fie ranite. Îti aduci aminte atunci de proverbul: „Frica pazeste pepenii.”

Teama o pot avea oamenii slabi, ignoranti dar si oamenii instruiti, puternici. Se pare ca toti oamenii au temeri mai mari sau mai mici, în diferite momente ale vietii. Unii negasindu-le justificarea logica, le-au numit ciudatenii, altii – superstitii. Oricum, la baza superstitiilor stau totusi fricile. Oameni puternici ca Iulius Caesar, Henry al II-lea, Charles al XI-lea si Napoleon aveau teama de pisici, spre deosebire de Abraham Lincoln care iubea pisicile si cât timp a stat la casa Alba a avut patru pisici, sau scriitorul Ernest Hemingway care avea 30 de pisici la casa lui! Maria Antoaneta se temea de stingerea unei lumânari, crezând ca i se va întâmpla o nenorocire. Aceasta teama i-a transmis-o si sotului ei, regele Ludovic al XVI-lea. Darwin tremura de groaza la vederea unui sarpe. Immanuel Kant, în timpul prelegerilor îsi fixa privirea într-un punct lipsit total de însemnatate si fara legatura cu cele spuse, ca de exemplu locul în care unui student îi lipsea un nasture de la haina si când studentul a venit – dupa mult timp – cu nasturele cusut, Kant si-a întrerupt prelegerea; i-a fost teama ca nu se va mai putea concentra asupra expunerii. Schiller credea ca fara mirosul merelor putrede nu va putea beneficia de forta creatoare si le cauta cu înfrigurare. Doamna de Staël tinea în mâna un obiect în timp ce vorbea, pe care-l învârtea continuu, de teama sa nu piarda sirul ideilor. Într-o zi, cineva luându-i obiectul din mâna, scriitoarea stapânita de teama, nu a mai putut continua conversatia. În spatele tuturor acestor manifestari ciudate sta teama, ca o umbra a fiintei.

Se constata ca teama nu se manifesta atât de mult la oamenii lacomi care se lupta pentru a avea ceea ce le prisoseste, ci mai mult la oamenii cu firea modesta, lipsita de trufie, la oamenii cu bun simt, carora le lipseste ceva de care au nevoie si nu pot obtine: serviciul, banii, anumite lucruri, situatii, pozitii de viata, simpatii sau aprecieri ale oamenilor, dragostea, femeia sau barbatul la care viseaza etc. Sunt si temeri mari aparute mai nou: de terorism, de cataclisme, de saracie, de sfârsitul acestei lumi. Se pare ca ele sunt temeri ciclice în viata omului, dupa cum si întâmplarile s-au dovedit a avea ciclicitatea lor, caci ceea ce este – a mai fost – chiar daca acum îmbraca alta haina; iar ceea ce va fi – nu putem sti! Sa ne gândim la samânta – loc al începutului, permitatoare a transformarii, cresterii, ascensiunii, mortii, întoarcerii la viata -, ciclicitate distantata în timp si spatiu, nuantata diferit de ceea ce a fost înainte si ce urmeaza a fi. Câte „batai ale aripilor de fluturi” or fi fost pâna în zilele noastre si câte vor mai fi!?

Daca stam sa ne gândim bine, teama este o emotie normala pe care o încearca orice om în diferite momente ale vietii. Toti suntem curajosi uneori si fricosi alteori, sau fricosi uneori si dintr-o data dam dovada de curaj, depinde în ce moment suntem surprinsi sau ne surprindem, ce usa a sufletului a fost dispusa sa se deschida… Dar unde este hotarul normalitatii acestor emotii? Ce se întâmpla cu noi daca-l depasim?

Unele temeri îsi gasesc justificarea, cum ar fi dezlantuirile violente ale naturii, în fata carora omul se simte neajutorat. Mai sunt însa si schimbarile din viata actuala, dorite sau nedorite, cu viteza lor accelerata si care, de cele mai multe ori, nu permit repausul pentru gândire, analizare cu responsabilitate a starilor pe care le declanseaza în noi aceste schimbari. Ele pot avea repercutari în plan psihologic, si cu cât o schimbare este mai radicala, cu atât mai mare este pretul platit. Gândul unei schimbari poate provoca bucurie dar si teama: teama de necunoscut, teama de inadaptabilitate, de clacare, de a nu fi ajutat de puterea fizica, teama de a nu fi în stare sa faci fata unei probleme pentru care nu vei gasi raspunsuri, teama de situatii de care înca nici nu te-ai izbit dar îti formezi o imagine mentala despre ceea ce urmeaza sa se întâmple… Cu alte cuvinte – teama unui esec existential. Omul trebuie sa fie un luptator în aceasta viata! Exista totusi niste granite care nu ar trebui depasite, dar tinem cont de ele? Uitam ca elasticitatea noastra nu este infinita, precum nici cea a pamântului! Uitam ca viitorul este expresia a ceva care nu s-a realizat înca, si doar speranta este aceea care ne poate determina sa fim încrezatori ca se va realiza la modul dorit, favorabil noua. Daca nu ne este deloc teama, se întâmpla sa încercam mult peste limita puterilor noastre si sa ajungem la un rezultat catastrofal. Curajul ne însoteste, dar pâna unde poate creste acest curaj? „Nimic fara Dumnezeu”, ar trebui sa fie deviza pentru toti care dau dovada curajului si lupta pentru îmbunatatirea vietii lor, a semenilor, sau pentru descoperirea „noului” în aceasta lume. Viata ne-a demonstrat ca extremele sunt periculoase! Omului îi sunt atât de necesare judecata, echilibrul, masura! Numai astfel s-ar putea asigura linistea sufletelor, linistea acestei lumi.

De asemenea temerile intense (extrema cealalta), provoaca îmbolnaviri, alienari, sinucideri. Teama sta ca o emblema în fata tabloului vietii noastre de astazi. Daca analizam, judecam, ne rugam pentru putere si curaj, ne înteleptim – cu alte cuvinte -, teama lasa loc curajului – atâta cât este necesar -, încrederii, iubirii sa se infiltreze prin acea fanta a sufletului, asemeni unui izvor de lumina. Se purifica gândurile din mintea noastra, se produce o schimbare interioara si ajungem sa ne bucuram de liniste, de seninatate. William Shakespeare spunea: „Unde-i iubirea mare, si cea mai mica îndoiala în teama, se transforma.”

Potrivit Sfintei Scripturi, omul cu credinta în Dumnezeu afla calea pentru înfrângerea fricii si dobândirea curajului, iar un reprezentant al Bisericii ne spune ca întelepciunea vietii îl scoate pe om de sub tirania irationalului, ducându-l „spre pamântul luminos al sperantei si al iubirii”.

Daca întelepciune vom cauta si vom avea, echilibrul în viata vom sti a ni-l pastra!

 Vavila Popovici – Raleigh, Carolina de Nord

Un roman cu cheie initiatica

PREAPLINUL TACERILOR                            de Vavila Popovici

– prezentare de Eugen EVU –

Restaurat ca un sit al Memoriei nu mult trans – figurative, cât realist scrutator, sit-ul – carte, din care inteligenta senectutii, înnobilata si decantata de arderile suferintelor – din perioada dictaturii, dinainte de exilul în U.S.A., romanul „Preaplinul tacerilor” – este, unul al despresurarii marilor tensiuni suferite într-o viata, prin marturisiri si marturii de dinainte de emigrare, de ceea ce  pentru multi români pare a fi un Canaan, dupa exodul peste ocean. Cartea a aparut româneste, în California sa rezidentiala, înteleg dupa alte câteva – eseuri, proze, poezii,- si desigur este una parabolic – evangheliara, as spune cumva profetica, daca întelegem ca istoria se repeta, dupa comunismul evocat de Vavila Popovici , milioane de români  sunt siliti la un nou exod spre „ canaanurile” occidentale.

   Cartea fiind a regresiunii si evocarii, a fost desigur si a descarcarii acelui „ preaplin” – adica a traumaticelor, frustrantelor reprimari – din frica, din oroare, din instinctul auto-apararii Fiintei feminine – familiale…de sotie ajunsa în vaduvie… Povestea curge fluent, cu un stil alert si în spirit crestin traditional, al Originii bucovinene…. Cred ca în acutele schimbari de paradigme în literatura actuala, cel putin în România unei culturi implozive si deviationista altfel, critica  unui roman biografic  mai ales,  pe fond clasic, NU ARE ROST sa re-povesteasca „ sfatuitor” si cum se-ntâmpla „ scolareste”, didacticist, cartea distinsei doamne… Asadar calea buna ar fi sa ÎL CITEASCA direct, sau prin internet, cei ce vor sa înteleaga ce a fost nu demult cu „ noi”, ca popor –experiment – mai ales dupa ultimul razboi, si, sa extraga din cartea-initiatica a autoarei, iluminare si har – spre a le fi pilduitor. Romanul este de profunda morala crestina, prin sinceritatea marturiei si prin buna lectie a  descrierii fara tinte estetizante, asadar este un roman – neo – testamentar în sensul teologic.  Cum autoarea  a avut primele  încercari  literare înca  din tara, dinainte de  exil,  este greu pentru mine sa  disting carui  public anume  îi este adresat – atât celor de „acasa”, cât si diasporei, desigur… Meritul d-sale este – consider – ca „grupul – tinta” al scrierilor suntem noi, ceilalti care scriem, de pretutindeni!

Vavila Popovici scrie într-un stil alert, captivant si cu nerv narativ aproape telenovelistic, iar zona unde îl situez, este cea a cartii crestine, unde gestul cartii este gestul preotesei, al Mamei Dolores, cumva… Am citit si cunosc multe carti de marturie – marturisitoare ale unor români din diaspore… Diverse ca stil, dar cu aceeasi tinta în fond teologica sau teosofica, indiferent de apartenenta confesionala. La urma urmei, romanul de acest tip este 1) catarsic, decantator de „ preaplinul” memoriei  reprimate – subliminate, sa-i spunem memoriei FREATICE.  2) demn a fi comunicat – cuminecat cu scop de învatatura si adevar istoric restaurat…

   Este ora marturiilor si a marturisirilor impregnate de empatia inconfundabila a unei vieti traite dramatic dar DEMN, exemplar, asadar modelator pentru sufletele deschise si sinergice, într-o lume accelerat a coruptiei, asadar a unei NOI STRICACIUNI.

  Concluzie: Poate ca „preaplinul” este nu atât cel al memoriei rationale, agitându-se în zonele subconstientului si prin scriere, evocare, autoarea, aflata la o vârsta venerabila,  ni se  confeseaza din irepresibila impulsie psihica  de aparare, de luciditate: nu doar celor personale, ci in extenso, ale unei memorii colective frustrate bestial de Monstrul Istoriei.

Povestea – parabola romanului este astfel nu doar a cuiva, ci a mai multora…

Iar monstrul istoriei este monstrul perpetuat divers, disimulat, camuflat sau explodând hidos la rascruci, monstru Puterilor manipulatoare, „ secret – serviciile” – care fac si desfac…lumea.

EUGEN EVU

NOTA:

Recomand cui primeste aceasta carte.

Cititorilor nostri, le recomandam si excelentele eseuri ale Vavilei Popovici, în care vom distinge axiomatic ceea ce domnia –sa practica literara în roman, sau în poezie: un sens al devenirii umane întru divinitate.

Preaplinul tacerilor

( viata în comunism)

Fragment

Daca se va întâmpla acum, nu va veni pe urma.

Daca nu va veni pe urma, se va întâmpla acum.

De nu se va întâmpla acum, totusi va veni pe urma.

Totul e sa fii pregatit.”

William Shakespeare

Stii, dragule, nu-mi venea sa cred ca vei intra în acel somn adânc, din care nu te vei mai putea trezi. A MURI, ce înseamna a muri? Nu vazusem nici o persoana dându-si sufletul si cu-atât mai tare ma înspaimântam… Zarisem pâna atunci, pe strazi, trecând câte un cortegiu de înmormântare si întorceam privirea în alta parte, soptind: „Dumnezeu sa-l ierte!” Mi-era teama, o teama nemotivata si grabeam pasul… Mai târziu mi-am dat seama ca moartea se-nvata precum viata…

Stând la marginea patului tau, îmi ascundeam cu palmele fata plina de lacrimi, ascultam spovedania ta: „Omul în fata primejdiei si în fata mortii îl cauta si îl gaseste pe Dumnezeu. Si oricât de nedezvaluit ar fi Dumnezeu în omul ascuns în putregai si ruina morala, el apare ca o raza, licareste într-un colt, începe sa radieze lumina în jurul lui si tu începi sa descoperi încaperile sufletesti pe care le ai; oricât de mici ar fi, ele pot fi încalzite, pot sa lumineze întreaga-ti fiinta. În momente de entuziasm, atunci începe cunoasterea propriei tale fiinte, începe lupta între binele care exista în tine si care era neglijat, dispretuit poate, si mizeria morala, raul care tindea sa acopere în cele din urma, sa distruga totul din om… Dumnezeu te-ar fi putut lasa, dar în marea Sa bunatate te-a înteles! A înteles ca aceasta fiinta trebuie ajutata si a început sa te ajute… Ne nastem din lumina si ne-ntoarcem în lumina…” La un moment dat ai obosit. Vorbeai prea încet si nu-ti mai întelegeam cuvintele. Ca o strafulgerare mi-a venit în minte destainuirea lui Vlahuta la vizitarea lui Eminescu în ospiciu: „Mi-aduc aminte ca doua vorbe – foc si aur – reveneau mereu. N-am putut retine decât aceste patru versuri: Atâta foc, atâta aur/ Si-atâtea lucruri sfinte/ Peste întunericul vietii/ Ai revarsat, Parinte!”

Mai târziu mi-ai spus ca vezi o cladire frumoasa, luminata în interior de o lumina puternica, stralucitoare si în acea lumina, un barbat îmbracat în frac te cheama, îti face semn sa vii spre el… M-au trecut fiori de spaima… Voiam sa strig dupa ajutor, dar acesta nu mai putea veni de nicaieri. Citisem cartea „Viata de dupa viata” a medicului, psihiatrului Raymond Moody, cel care culesese marturii cu privire la moarte, ajungând la concluzia ca toate marile religii aduc acelasi adevar, uneori într-n mod mai restrâns, alteori mai detaliat. Marturiile culese de el erau cu privire la moartea temporara, date de persoane scoase din moarte clinica prin reanimare, persoane accidentate grav care au fost aproape de moarte. Una din declaratiile comune era cea a aparitiei „fiintei de lumina”. Fiecare relata oarecum diferit aceasta fiinta, chiar modul plecarii, dar exista o similitudine. Probabil si moartea difera de la om la om, asa precum viata noastra este unica pentru fiecare individ.

Despre acea fiinta spirituala, calda, duioasa, plina de iubire si întrajutorare, citisem ca poate aparea înainte sau chiar în momentul parasirii trupului fizic, si iata, tu îmi relatai întâlnirea cu acea fiinta. Se vorbea, în cartea pomenita, de o perceptie extracorporala pe care o au cei ce trec prin aceasta moarte clinica, cum li se pare ca trec printr-un tunel întunecat si simt ceva ca o adiere de vânt… Se crede ca tunelul de lumina se datoreaza unei cresteri temporare a activitatii partii scoartei cerebrale care priveste interpretarea perceptiilor vizuale, în conditiile în care lipsa de oxigen reduce inhibitia fiziologica operata de unele celule asupra altora. Gândeam ca deseori omul nu se multumeste cu învatatura religioasa si cauta explicatii rationale, stiintifice care duc în final la aceeasi concluzie… Aceasta activitate, mai ridicata decât cea normala a celulelor din cortexul vizual, ar produce efectul de tunel luminos. Iar la capatul tunelului omul vede figuri cunoscute ale prietenilor, rudelor, figuri stralucitoare. Apoi vede gradini, flori, râuri, insule, lumini si urmareste filmul propriei vieti. Exista, da, o similitudine în perceptia vizuala pe care mi-o relatai. Si dupa acea marturisire privirea ta a plecat undeva departe… Ti-am respectat tacerea. Stiam ca nu fabulezi! Nu ti se administrasera droguri. Ai refuzat morfina adusa, ai rabdat chinurile, în dorinta de a trai lucid ziua intrarii fiicei celei mici în facultate. Trebuia sa sustina examenul peste câteva saptamâni. „Vreau sa te stiu o luptatoare…” i-ai spus si ea îsi freca mânutele, lacrimile cadeau ca niste perle transparente, pe obrajii ei frumosi de adolescenta si îti promitea ca va intra la facultatea de medicina. Asistam, dopata cu calmante, la acea scena…

Într-o zi când medicii – colegii tai – mi-au spus ca nu mai simti nimic si au plecat fiindca era ora prânzului, se schimba si tura personalului mediu, atunci am simtit ca ramasesem numai noi doi, neputinciosi în fata sortii… Stiind ca nu ma mai poate auzi nimeni, am strigat, nu din egoism, ci din disperare: „Cui ma lasi?” Si din ochiul tau drept s-au prelins lacrimi. Ramânerea mea pe pamânt, era în acea clipa tot atât de incerta ca si vindecarea ta. Stateam la capatâiul tau si retraiam realizarile, zbuciumul, clipele dragostei noastre si-mi dadeam pentru prima oara seama ca viata ne-a fost atât de scurta, totul a fost atât de putin, cu un sfârsit pe care nu l-as fi putut banui niciodata. Poate viata noastra de pâna atunci fusese doar câteva clipe?

Înainte de a pleca m-ai întrebat: „Cum ai sa te descurci în lumea asta plina de rechini?

Si consolându-te si încurajându-ma ai adaugat: „Esti un amestec de ratiune si pasiune, sper sa pastrezi acest echilibru!” Era o recunoastere, o pretuire a momentelor cruciale ale vietii în care am fost alaturi de tine, luând decizii corecte… Ultimele clipe, chinuitoare, nespus de chinuitoare pentru tine si pentru mine, parca nu se mai sfârseau.

Tacerea mea în momentele de despartire a fost tipatul interior de durere si deznadejde. Constientizam plecarea din viata aceasta a unei stele ce se departa trista, dar poate, în acelasi timp fericita… Mi-am dat seama ca m-ai parasit cu adevarat, când ti-am auzit ultima suflare pe care am simtit-o ca pe un cutremur…

Si nu stiam ce trebuie sa fac, durerea pusese stapânire pe întreaga mea fiinta, dar oamenii cu care ai lucrat si cei carora o parte din viata ta le-ai dat, mi-au sarit în ajutor. Prietenii, în acele clipe, m-au smuls mortii. Trebuia sa rezist, sa dovedesc copiilor ca le-a mai ramas… o mama.

Am plâns în toate zilele dupa disparitia ta, scrâsneam din dinti, noptile te visam: te pierdeam, te cautam si te gaseam… Uneori parca plecai de acasa pentru o scurta vreme, la niste cursuri, ori la specializare, ori în garzile de noapte, nu mai stiu… Mereu plecai si când te gaseam, îmi spuneai ca esti ocupat; îmi aruncai priviri blânde si eu speram, de fiecare data speram, ca te vei întoarce… În vis erai asa cum ai fost în viata noastra: mereu plecat la datorie… Ce mult ti-ai iubit profesia! Când deschideam ochii si constientizam realitatea, doream sa ma întorc în vis…

Ai plecat! Moartea a fost o trecere la viata vesnica, cea fara de sfârsit. Tacerea se asternuse definitiv între noi. A urmat acea apasare a pleoapelor reci, pentru a-ti pregati somnul lung, linistit, pâna dupa sfârsitul acestei lumi, mâinile pe piept în semn de rugaciune, sa te poti ruga încet pentru iertarea pacatelor si pentru odihna ta vesnica…

De câte ori ma duceam la Biserica, una dintre cele sase ectenii, ma emotiona profund, aceea în care cerem sfârsit crestinesc vietii noastre, fara durere, neînfruntat în pace si raspuns bun la înfricosatoarea judecata a lui Hristos.” Ne rugam, ne rugam, dar suferinta nu ne ocoleste, ea este esenta conditiei umane; suferim la nastere, traim si murim în suferinta.

Surorile s-au grabit sa-ti aprinda o lumânare, lumina din lumina lui Hristos, simbolul vietii crestinesti pe care ai dus-o. Lumina ai fost pentru bolnavii tai, pentru colegii tai, pentru familia ta… Erau orele noua ale serii zilei de 29 mai 1987. Am plecat singura. Era noapte, orasul era mort, doar mizeria lui întâlnita la tot pasul, era poleita de cuvintele politicienilor optimisti ai vremii, în ziarele pregatite pentru dimineata zilei urmatoare…

Strabateam strada întunecata, trotuarul acela îngust, marginit de un gard de beton, batrân, înclinat de vreme, fisurat de cutremur, gata sa se naruiasca… Peste gard se aplecau salcâmii, îsi scuturau florile albe, împrastiind parfumul inconfundabil cu efect sedativ… Mi se parea ca aveau parfumul mortii si calcam florile în picioare ca si cum as fi vrut sa lovesc moartea, sa ma razbun… Dincolo de gard lasasem spitalul, rezerva în care zacea trupul tau nemiscat si rece. Pasii ma duceau spre casa si ma obsedau gemetele tale, chemarile vietii în lupta cu boala, agonia care se prelungise atât de mult… Moartea intrase în viata, iar viata, ca un copil naiv, se încapatâna sa o accepte…

Asteptam sa-mi strâng copiii la piept si sa plâng în bratele lor… Ajunsa acasa am scos hainele din dulap. Aveau, parca, mirosul trupului tau. Erau haine curate, cu care trebuia sa fii îmbracat; asa se obisnuieste, pentru ca Mântuitorul a fost înfasurat cu giulgiu nou, curat. Le-am dus la spital, te-au îmbracat. Nu puteam crede ca pleoapele tale s-au închis pentru totdeauna, ca s-a sfârsit pentru noi tot ce existase pâna în acea clipa.

A doua zi dimineata mi te-au adus acasa în sicriu. Si te-au asezat în casa cu fata la rasarit, întrucât de la rasarit a venit Hristos. Dormeai în sicriu, pluteai în odaie… Simteam atunci ca omul nu este numai corp fizic ci si spirit, o existenta aparte, partea cea mai usoara a creatiei care nu mai comunica cu lumea materiala. Iesirea din corp a spiritului tau a fost, probabil, o usurare. Ochii mei nu-l vedeau, mi-l închipuiau doar, dar „el” ma vedea si-mi cunostea gândurile. Îmi aminteam de cele stiute, patruzeci si doua de zile necesare spiritului de a se desprinde definitiv de lumea pamânteasca, dupa care se înalta, pleaca în lumea astrala, într-un loc corespunzator gradului sau de evolutie. De aceea, în aceasta viata pamânteasca trudim, evoluam spiritualiceste, încercam o firava îndumnezeire…

Ma plimbam prin odai, în lungul si latul lor, cu pasi din ce în ce mai iuti, cu bataile inimii din ce în ce mai repezi; nu puteam privi în oglinzi sa ma linistesc, ele erau acoperite cu pânza, sa nu pot privi în ele, în acele momente triste sa privesc doar chipul tau… Ma cuprindea câte un tremur, dupa care ma simteam vlaguita de puteri… Îti priveam trupul neînsufletit în acele zile si nopti, rosteam rugaciuni, uneori cu glas soptit, alteori în gând. Mai venea preotul si savârsea slujba de toata noaptea… Sufletul tau mai era lânga mine, plutea usor prin casa. Devenise un simplu spectator; privea totul în liniste, eliberat de stresul vietii… Si Doamne, „Vesnica pomenire” acea cântare care îmi producea fiori si lacrimi… În acele clipe constientizam, mai mult ca oricând, despartirea… Si ma rugam ca tu, ramânând în amintirea noastra, sa nu fi uitat de Dumnezeu… Si sarutul, ultimul sarut pe care l-am asternut pe chipul tau, a fost sarutul promitator al iubirii vesnice… Si mai stiam ca locul unei vaduve, de aici înainte, este lânga Dumnezeu! Copiii ma priveau si nu stiu daca-mi mai suportau plânsul.

Sunt mama

Vavila Popovici

Nemuresc cu creanga mea
un arbore, copiii mei!
În curând
de mine veti vorbi în soapte,
veti aminti viata-mi risipita,
fiinta mea risipitoare.
Lumina-mi deseneaza-n ochi
sfintii din icoane,
pe Dumnezeul meu îl vad,
îl simt aproape,
înmarmuresc si sufletul si trupul
în asteptarea sfintei resemnari…

Sunt mama
numai pentru voi, copiii mei
si-acest cuvânt,
cu bucurie nu-l veti mai putea rosti,
când dorul meu de viata se va risipi,
când mama voastra,
din porunca Domnului
nu va mai fi.

 

CÂND „CEI USURATICI APRIND FOCUL ÎN CETATE, ÎNTELEPTII POTOLESC MÂNIA”

 Vavila Popovici


Incidentele care au avut loc la Londra luna trecuta (august) au fost considerate ca cele mai violente din ultimii 30 de ani. Potrivit politiei londoneze, peste o mie de persoane au fost arestate, dintre care 396 minori. Violentele, care au început în nordul Londrei s-au extins ulterior în mai multe orase britanice, între care Birmingham, Manchester si Liverpool. A fost vorba în principal de actiuni de efractie, vandalizari de autoturisme si furturi, dar si incendii provocate. Incidentele au provocat o mare indignare asupra populatiei acestei tari si au determinat o reactie ferma din partea autoritatilor. Potrivit Scotland Yard, din cele 1.838 de persoane retinute în timpul violentelor, 1.049 au fost puse sub acuzare, 218 dintre acestea fiind minore. Premierul britanic David Cameron si-a întrerupt vacanta si a declarat în Parlamentul britanic : „Nu este vorba despre politica, nici despre manifestatii, ci despre furt […] Aceasta este infractionalitate, pur si simplu si pentru aceasta nu exista scuze. Nu este o problema de saracie, ci de cultura. O cultura a violentei, lipsei de respect fata de autoritate […] trebuie sa aratam lumii ca Marea Britanie nu este o tara care distruge, ci o tara care construieste, care nu se resemneaza, o tara care face fata, care nu priveste în urma, ci totdeauna înainte”. În cele din urma violentele au fost stopate, fiind antrenati în aceasta actiune 16000 de politisti. Au fost implicate persoane cu statut social diferit, copii, tineri si oameni mai în vârsta.

De aici începând, fenomenul, fiindca el poate fi denumit astfel, poate fi amplu analizat. Nu am sa îndraznesc decât o succinta analiza, privita din punctul de vedere al libertatii zilelor noastre, prost înteleasa de unii oameni. Si nu este o remarca noua si nici restrânsa, ci valabila pentru foarte multe tari de pe glob.

Libertatea este un concept filosofic, a carui semnificatie ar putea fi rezumata prin sintagma „lipsa constrângerilor”. Ea zugraveste comportamentul uman. A fost o tema care a preocupat filosofii, teologii, precum si statul.

Pentru Socrate, de exemplu, libertatea este poarta tuturor dereglarilor individuale si sociale, calea spre desfrâu si descompunere; pentru Aristotel, aparator al libertatii, este poarta prin care intra bucuria de a trai, poarta prin care intra viciile fiind cea a pasiunii. Venind mai aproape de vremurile noastre, pentru filosoful britanic John Stuart Mill (1806–1873), libertatea este determinata de raporturile dintre individ si societate, sfera libertatii umane cuprinzând anumite libertati printre care si „libertatea alegerii unui stil de viata”. Si ce stil de viata trebuie ales? Chiar nu stim sa alegem, nu stim sa discernem? Stilul de viata presupune într-adevar cultura! Este gustul pentru elevat si frumos. Stilul nu presupune cantitatea, ci calitatea; înseamna atitudine corecta, cuviincioasa, actiune folositoare, idei sanatoase, înseamna bucuria de a trai, dragostea, prietenia, dorinta de înaltare, de a deveni o persoana cu o carte frumoasa de vizita. A fi bogat si lipsit de caracter, nu poate fi decât un stil ales daunator atât tie cât si oamenilor din jurul tau.

Pentru a ajunge sa te poti bucura de libertate, trebuie mai întâi sa-ti înfrângi barbaria, pe care o purtam fiecare dintre noi, unii într-o masura mai mica, altii mai mare, si pentru a-ti înfrânge barbaria trebuie sa te cunosti pe tine însuti si sa reusesti sa-ti modelezi caracterul. La început nu esti atât de constient, te ajuta parintii, scoala, mai apoi te straduiesti singur sa dobândesti un comportament moral care sa fie în armonie cu cei din jur. De altfel normele comportamentului moral au fost cuprinse în cele zece legi biblice comune religiilor mozaica, crestina si mahomedana, religii dominante si la ora actuala în lume. Incorectitudinea, obraznicia, minciuna, lipsa de respect, tin de zonele întunericului; numai spiritul benefic este creator, spiritul malefic este distrugator; omul care ia în brate spiritul malefic ajunge la desfrâu, se deconecteaza de la spiritul Divin. „Vai de feciorii razvratiti, zice Domnul, vai de cei ce fac planuri fara Mine, care fac legaminte ce nu sunt în Duhul Meu, ca sa gramadeasca pacate peste pacate!”(ISAIA 30, 1)

Conceptul de libertate ideal în societate se presupune a fi acela în care orice om e liber sa faca ceea ce doreste, atâta timp cât nu încalca libertatea altui om. Exista si extremele acestui concept. Si vai, cât a avut omenirea de suferit din cauza extremismului! Una dintre extreme este libertatea totala reprezentata în principal de catre curentul Punk. Filosofia acestui curent e simpla: „Sunt liber sa fac ce vreau, inclusiv sa îmi înfig bocancul în fata ta”, filosofie total anarhista. Curentul Punk a aparut între anii ’76-’80. Un adept Punktrebuia sa fie altfel decât ceilalti, sa socheze, violenta fiind omniprezenta în manifestari, de la înfatisare, la limbaj, comportament; un revoltat fara cauza, un om nelinistit, caruia îi place sa traiasca periculos. Cealalta extrema este reprezentata de totalitarism, în care nimeni nu are dreptul sa faca nimic decât ceea ce i se spune. Chiar daca la prima vedere par doua extreme total diferite, ele au un lucru în comun, ni se spune, si anume acela ca societatea e împar?ita în doua grupuri, unul care are libertatea totala ?i unul care nu are deloc.

Rolul statului ar fi sa se apropie cât mai mult posibil de conceptul ideal de libertate, cât mai multi oameni sa se poata bucura de cât mai multe libertati. Pentru a asigura acest lucru exista legi care trebuie respectate. Corectitudinea comportamentala este o manifestare de respect în primul rând fata de tine, dar si fata de cei din jurul tau, respect „fata de autoritate”, dupa cum a exprimat Premierul britanic. A te purta corect, politicos, a fi calm, a cunoaste legile tarii si a le respecta, indica un om care-si iubeste tara, un om instruit, un om care a învatat sa se poarte în societate. Astfel de oameni ofera încredere si lumina celor din jur lor. Iata câta dreptate a avut premierul britanic când a afirmat ca este „o problema de cultura”!, morala fiind aceea care trebuie sa stea la temelia culturii unui individ si a vietii politice a societatii, deoarece se mai întâmpla „sa fii instruit, dar natâng, brutal si simplist” spunea un gânditor român. Mergând mai în adânc, filosoful german Friedrich Nietzsche afirma ca morala apartine credintei, nu politicii.

Dintre cele sapte Pacate capitale, face parte si Mânia, numita si furie, prin care se întelege respingerea iubirii si adoptarea sentimentelor razbunatoare si a gândurilor pline de ura. Ce ne spune Biblia despre mânie? „Nu te grabi sa te mânii în sufletul tau, caci mânia locuieste în sânul nebunilor.”

Filosoful român Nae Ionescu (1890-1940) precizeaza ca problema libertatii se pune în modul urmator: „Exista mai multe drumuri de urmat si omul alege unul din ele. El alege, dar el nu poate actiona decât atunci când cunoaste conditiile multiple în care aceasta actiune este posibila.Daca nu cunoaste aceste posibilitati si implicatii, atunci actiunea nu o face el, ci ea se întâmpla cu el.” Cu alte cuvinte, este luat de val, în necunostinta de cauza! Se pare ca acesta a fost si cazul acelor tineri mâniosi, iesiti în strada pentru a fura, a distruge.„Exista întotdeauna o limita a libertatii. Este un nonsens sa se vorbeasca despre o libertate absoluta. Omul nu poate fi liber sa faca orice vrea el: Libertatea îsi are limitele ei, care sunt indicate de natura omului. Prin urmare, tot ceea ce depaseste normalul, natura omului, poate sa fie interzis, fara însa ca aceasta sa reprezinte un atentat la libertate.”

Statul la emiterea legilor are în vedere conceptele de bine si rau si gaseste un echilibru pentru a reusi sa asigure libertatea cetatenilor sai. Dar mai sunt si reguli pe care statul nu le poate stabili si care tin de bunul simt al omului. Iata ca ajungem din nou la Credinta, la Religie, la invocarea Decalogului care este suma bunului simt crestinesc – Porunca a VIII: „Sa nu furi” si porunca a X-cea: „…sa nu poftesti vreun alt lucru care este al aproapelui tau”.

Este minunat sa ai moralitate de ordin religios! Si cartea de capatâi a acestei moralitati este Biblia. Se stie ca o viata lipsita de credinta este o ratacire în spatiu si timp. Ratacim, ratacim si nu mai gasim calea cea buna!

Apostolul Pavel spunea acum 2000 de ani ca morala este înscrisa în inima omului.

Exista o lege morala cu care te nasti, adica acea predispozitie de a alege binele de rau; dar exista si o constiinta morala, cea care-l face pe om sa discearna cu buna stiinta, adica cunoscând, sa poata alege si sa se manifeste ca atare. Atât legea morala cât si constiinta morala (constiinta fiind un produs al activitatii creierului uman) îsi au izvorul în fiinta lui Dumnezeu. Constiinta morala se poate capata în timp, dupa cum am spus prin educatie, cultura. Ce cultura, ce educatie au avut acei copii si tineri implicati în incidente? Care a fost rolul familiei, scolii, Bisericii? Li s-a vorbit despre Credinta? I-a dus cineva în Biserici unde ar fi putut învata sa fie linistiti, sa nu vorbeasca când nu trebuie, sa cunoasca respectul, sa-si înfrâneze pornirile necuviincioase, sa învete blândetea, bunatatea, corectitudinea, iubirea de Dumnezeu? Cu câti dintre copiii nostri s-a mai întâmplat acest fericit lucru în aceste ultime decenii?

Libertatea poate fi si poarta de intrare a viciilor, însemnând si dreptul de a pacatui, de a face si rau nu numai bine, dar evlavia (religiozitatea) înseamna a cunoaste si a lua din libertate numai ceea ce este bun si frumos, adica a discerne, din dragoste de Dumnezeu.

Întelepciunea poporului român a creat multe zicatori, versuri, în legatura cu educatia omului, a copilului în familie. Zicala „Asta nu-i dus de multe ori la biserica”, atribuita unui om pacatos, spune mult despre acel om”.

Redau mai jos fragmente din „Vorbe cu tâlc” ale poetului român Vasile Militaru (1885-1959) decedat într-una din închisorile comuniste:

Când copilului nuiaua nu-i sta – sfânt – la poarta mintii,/ Râde fericit copilul, dar la urma plâng parintii! […] Pe copil sa-l tii în frâie, de vrei om la toti sa placa;/ Nu-l lasa orice sa-ngâne, nu-l lasa orice sa faca;/ Nu-l lasa dupa placerea-i unde vrea el sa se duca;/ Din acelasi lemn se face si icoana si maciuca./ În rasfat de-ti cresti copilul si-l lasi zilnic fara frâu,/ Tu ai semanat neghina, socotind ca semeni grâu…/ Caci, precum îti cresti copiii, vor fi oameni sau neoameni:/ Din ogor nicicând nu iese decât ceea ce sameni!/ Cei care trudesc o viata si comori mereu aduna/ Ca sa lase mostenire la copii o viata buna,/ Din copiii lor fac trântori care-si vor munci doar dintii/ Sa manânce toata viata ceea ce au strâns parintii.”

Desi traim alte vremuri, poate este bine sa cunoastem si gândurile celor de dinaintea noastra.

Si despre celelalte aspecte ale fenomenului, poate… cu alta ocazie. Dar ar fi trist sa mai existe!

Vavila Popovici – Raleigh, Carolina de Nord

LA PUTNA

Vavila Popovici

 

 

Cu fruntea plecata-n dantela verde a pamântului,

ascult taina tarânei si-al stramosilor plâns.

Un clopot cu sunet solemn rupe tacerea

chemând credinciosii la slujba.

Ma ridic brusc, îmi fac semnul crucii,

aminte-mi aduc de clipa si de Dumnezeu:

Îngerul Iubirii este prezent

în delicatele fire de iarba,

caci iubireaeste în a da…”

Si mare e iubirea Ta, Doamne!

O lumina diafana scalda totul din jur,

privirea-mi cauta-n zadar

orizontul dincolo de hotar;

sarut cerul, padurile verzi,

pamântului îi cer iertare, pentru neputinta

si pentru multele semne de întrebare.

Caci ne-iubirea este în a se lua!

Ma apropii de lespedea mormântului lui Stefan,

privesc vrejurile meandrice – funii ale cerului…

Ma-nchin maretiei lui, spun o rugaciune

si-ntreb cerul:

Unde esti Stefane Mare? Unde e Moldova ta?

 

 

AVEM NEVOIE DE CATEDRALA NEAMULUI!

Vavila Popovici

Credinta face ceea ce omul si legea nu pot face.”

Sfântul Ioan Gura de Aur

Stim ca ideea unei catedrale impunatoare în Bucuresti nu este deloc noua, ca ea aparut imediat dupa dobândirea independentei de stat – 1877, când s-a constatat ca nici o biserica din Capitala nu putea primi pe toti acei care ar fi dorit sa participe, în liniste si cu demnitate, la Te – Deum-urile oficiate. Arhitectii din acea perioada au executat unele schite de proiecte, care probabil, au suferit indecizii, amânari. Am intrat mai târziu în perioada comunismului când despre aceste schite si despre aceasta idee nici nu s-a mai pomenit, ateismul întinzându-si aripa malefica asupra populatiei tarii, condusa de comunistii atei care au demolat biserici în loc sa cladeasca. Fac o divagatie amintind ca ateii se scuza, spunând ca nu slujesc nici lui Dumnezeu, nici lui Satan. Dar cui atunci, le punem întrebarea ? Dictionarul specifica clar: Ateismul este negarea existentei lui Dumnezeu si a oricarei divinitati. Ateismul este considerat o moda, de altii o filozofie, iar unii îl considera chiar o boala care s-a agravat în sec. XIX, când europenii au început sa guste din tehnica, stiinta si libertati politice, afirmând ca omul poate totul, nu mai are nevoie de nimic, nici de Dumnezeu. În 1Corinteni 2:5 ni se spune: Credinta voastra sa nu fie întemeiata pe întelepciunea oamenilor, ci pe puterea lui Dumnezeu, si aceasta întrucât întelepciunea o putem dobândi numai cu puterea lui Dumnezeu. Ateii sustin ca nu e nevoie de o carte „sfânta” care sa-ti spuna ce e „Bine” si ce e „Rau”, empatia, ratiunea si experienta sunt suficiente pentru fiecare om. Ori istoria acestei lumi a dovedit, în primul rând, ca exista o lege morala naturala prezenta la toate popoarele si în toate epocile de cultura ca o realitate a vietii umane, ca o cerinta a ei. Aceasta lege morala este lucrarea Întelepciunii divine, este înscrisul divin al inimii noastre, ea prescrie omului caile, regulile de purtare care duc spre fericirea fagaduita; interzice caile raului, care abat de la Dumnezeu si de la iubirea lui. Crestinismul este plusul, învatatura unica si suprema a Mântuitorului Hristos. În Morala crestina intervine iubirea crestina, jertfelnica, daruitoare, deci se pune accent pe interiorul omului. Crestinismul a aparut pe fondul lumii greco-romane unde excelasera celebre scoli filosofice cu mari întelepti. De exemplu Platon si Aristotel, desi acordau prioritate legilor pozitive ale statului, recunosteau si existenta unei legi morale naturale care obliga constiinta omului chiar si acolo unde nu exista o lege pozitiva. Despre aceasta lege vorbea si Sfântul Apostol Pavel în epistola catre Romani 2:14-15 : „Pagânii care nu au lege din fire fac ale legii, acestia neavând lege, îsi sunt lor si lege, ceea ce arata fapta legii scrisa în inimile lor, prin marturia constiintei lor si prin judecatile lor”. Degeaba spun ateii ca sunt morali si fara Dumnezeu când moralitatea lor, poate sa însemne ura, razbunare si chiar uciderea semenului daca acesta din urma nu crede în existenta lui Dumnezeu. Nu asa au facut în perioada comunista, omorând cu bestialitate pe cei care se opuneau sistemului? Ei mai sustin ca ateismul nu este comunism, dar comunismul nu a avut la baza ateismul? Nu Karl Marx spunea ca Religia este opiul poporului? Eliminarea religiei ca fericire iluzorie a poporului este necesara pentru fericirea lor reala…” Nu Vladimir Lenin a fost cel care a spus ca „Ateismul este o parte naturala si inseparabila de marxism…”? Nu Iosif Stalin a spus ca „…acest cuvânt al lui Marx este piatra de temelie a întregii ideologii marxiste despre religie”?Ateismul este categoric o negare, nu o constatare, o neutralitate! Nu poti sa constati si sa nu te situezi de o parte sau alta. Este ca si cum te-ai urca într-un copac si ai ramâne suspendat de o creanga… Cât timp vei sta asa?

Ateismul este negarea lui Dumnezeu si a tot ce nu cade sub simturi, dupa cum credinta este o afirmare a existentei lui Dumnezeu si aderare ferma la tot ce ne-a descoperit El.

Proiectul construirii Catedralei nationale a reaparut dupa 1989. Cu greu, dar s-a reusit sa se puna piatra de temelie, iar de curând, aflam din presa ca s-a ajuns la ultima etapa a fundatiilor speciale, una dintre cele mai dificile actiuni, întrucât se lucreaza sub nivelul apei subterane. „Corpul navei catedralei se va înalta în forma de cruce pâna la cornisa desfasurata la 45 de metri. Nava principala se împarte în trei registre orizontale preluate din traditia bisericilor românesti medievale. De asemenea, porticele sunt o sinteza între cerdacul popular si colonadele din arhitectura manastirilor si palatelor brâncovenesti. Acestea sunt amplasate la intrarea principala, protejeaza intrarile laterale din dreptul pronaosului si înconjoara semicircular absida altarului. Cele sapte turle sunt înconjurate de colonade, asemenea porticelor de la primul nivel, dialogând armonic cu celalalt registru compozitional, iar cea principala se va înalta pâna la 120 de metri.”

Catedrala se va ridica în capitala tarii noastre – Bucuresti, pe Dealul Arsenalului, un teren aflat în proprietatea Patriarhiei din 2005, acordat prin ordonanta de Guvern, având ca destinatie exclusiva constructia Catedralei Mântuirii. „La pretul ridicarii la rosu de 400 de milioane euro se vor adauga înca circa 200 de milioane de euro pentru picturile din Catedrala.”

Când au aparut aceste informatii, au început sa apara imediat voci contestatare, jurnalisti straini dar si persoane de la noi din tara, unele în cunostinta de cauza, altele complet în afara subiectului, au cules date eronate exprimându-si parerile, ne aprofundând subiectul, necunoscând „esenta”, as spune. Ce a ajuns în presa? „Catedrala Mântuirii Neamului costa 600 milioane euro, bani platiti de Guvern” si lumea a vociferat în nestire : „Guvernul da 600 milioane euro pentru o catedrala; aceste milioanele de euro ar fi putut fi folosite în scopuri mult mai benefice oamenilor!” „Cu ce ar fi cucerit inimile tuturor oamenilor Biserica?” Vai ce trist ! „Cu o investitie de 600 de milioane de euro s-ar fi putut construi o scoala pentru tinerele talente din toate domeniile. Ar fi putut construi un centru pentru olimpicii romani. Ar fi putut construi câteva mii de adaposturi pentru batrânii cu probleme ai României. Ar fi putut sustine zeci de cantine ale saracilor în toata tara. Ar fi putut… dar n-au facut-o”, s-a mai scris. În numele cui vorbesc? În numele acestei tari crestine? Nu mai calculati atât ! Patriarhia are oameni care sa se ocupe de aceste calcule ! Unii ziaristi, de buna credinta, au adus la cunostinta cititorilor compararea faptului ca în Bucuresti a fost construit Stadionul National, arena cu o capacitate de 55.000 de locuri, din fonduri publice, iar Catedrala Mântuirii Neamului va avea o capacitate de 5.000 de locuri, si punând întrebarea: „Nu poate fi construita  doar partial din fonduri publice, ceilalti bani fiind din donatii ale clerului si credinciosilor ortodocsi români din tara si strainatate?”

Actuala Catedrala patriarhala a fost construita la mijlocul secolului al XVII-lea (1656 – 1658), fiind initial biserica manastireasca, devenita ulterior catedrala mitropolitana în anul 1668, iar din anul 1925, odata cu înfiintarea Patriarhiei Române, a servit în mod provizoriu drept Catedrala patriarhala. În anii 1932 – 1935 s-au facut lucrari de restaurare. Se stie ca toate catedralele mitropolitane din provinciile românesti sunt cu mult mai încapatoare decât actuala Catedrala patriarhala cu o capacitate de aproximativ 500 de persoane. S-a vazut ca este neîncapatoare pentru numarul mare de credinciosi care în fiecare duminica participa la Sf. Liturghie, atât în interiorul, cât si în exteriorul acesteia. O noua Catedrala patriarhala mai încapatoare se impune în mod imperios si pentru marile sarbatori religioase si momente solemne bisericesti, cu caracter national si international.

Au intrat vreodata aceste persoane oponente, denigratoare, cum vreti sa le spuneti, în Catedrala actuala, au participat la o Liturghie? S-au gândit numai la risipa de bani, dar la risipa de energie pe care si-o asuma prelatii si toti cei care s-au angajat în aceasta lucrare s-au gândit? La dragostea lor întru Hristos? La câte generatii se vor bucura de aceasta sfânta catedrala, s-au gândit? Ar fi trebuit sa se bucure de curajul si judecata limpede a Patriarhului!

Câta cultura în acest domeniu au toate aceste persoane care-si dau cu parerea? Ce stiu sau cât stiu ele despre Credinta, Religie, Biserica? Stiu ei ca o Biserica ortodoxa este învelisul arhitectural al unui continut spiritual? Ca este o comuniune a oamenilor credinciosi întru Hristos – Capul Bisericii celei vii! În Evrei 13,8 se spune: „Acelasi ieri, astazi si în veci”, adica fiecare biserica ortodoxa trebuie sa exprime eternitatea în timp. Destinatia Bisericii, înca din primele secole, era considerata „Domus ecclesia”, lacasul de închinare, bunul sacru, spatiul liturgic, un loc sfintit si sfintitor.

Un Episcop îmi povestea, pe vremea comunismului din tara noastra, cum a venit o cersetoare, a cerut audienta Preasfintitului si a donat o suma mare, bani pe care-i strânsese din cersit, pentru refacerea turlei unei Biserici. Ce suflet avea aceasta femeie? Statuse ani de zile cu trupul lipit de asfaltul rece, umed, si meditase asupra vietii, vazuse oamenii din jurul ei, poate mai bine ca noi cei care trecem indiferenti pe strazi, sau obsedati de câte un gând, fara sa observam pe cei de lânga noi… Facuse ea acest gest pentru iertarea pacatelor ei? Nu! O facuse pentru iertarea pacatelor noastre! O facuse din dragoste pentru Hristos!

Sa ne gândim la vremurile lui Stefan cel Mare. La început domniei a avut grija sa refaca principalele mânastiri ridicate de înaintasii sai în scaun, iar în a doua jumatate a secolului al XV-lea s-au construit peste 44 de lacasuri noi de închinare, precum mânastiri, biserici si schituri, majoritatea dupa fiecare victorie câstigata împotriva turcilor. Sunt faptele lui crestine, fapte ale dragostei de oameni, de Ortodoxie, ale umanismului sau românesc si al respectului pentru credinta stramoseasca. De aceea poporul l-a numit „cel Mare”, si „cel Sfânt”. El a fost cel mai mare ziditor de locasuri de închinare ortodoxa din Moldova si chiar din întreaga tara. Multe dintre bisericile si mânastirile construite în acele vremuri, precum Bistrita, Dobrovat, Neamt, Putna, Voronet si altele, s-au pastrat pâna în zilele noastre si de ele s-au bucurat generatii întregi. Nu mai vorbim de marile catedrale ale românitatii ortodoxe din Transilvania! Dupa Primul Razboi Mondial, din care România a iesit traumatizata, dar învingatoare si cu trei teritorii majoritar românesti alipite la vechiul Regat, constructia de biserici ortodoxe a continuat, caracterul Nationalul capatând si dimensiunea sacra, pentru ca românitatea presupunea Ortodoxia. Prima biserica de mari dimensiuni construita în Transilvania a fost Catedrala mitropolitana din Sibiu (1902-1906), înainte de Marea Unire din 1918, în stil bizantin, fiindca renasterea româneasca avea nevoie aici, în Transilvania, de asemenea trimiteri la mostenirea Bizantului. Alte biserici de mari dimensiuni s-au construit la Cluj – Catedrala Mitropolitana, la Târgu Mures, Miercurea Ciuc, Medias, Orastie. Catedrala ortodoxa, cunoscuta si sub numele de Catedrala Încoronarii din Alba Iulia (1921-23), constituie expresia artistica a unitatii noastre nationale realizata prin actul din 1918. Ea a continuat, ca stil, atât traditia împaratilor bizantini, cât si a domnilor ?arii Românesti, cu elemente artistice din veacurile al XVI-lea si al XVII-lea, care au contribuit la constituirea unui adevarat stil românesc în domeniul bisericesc.

Pe scurt, vreau sa amintesc precizarile Patriarhiei Române cu privire la necesitatea construirii Noii Catedrale numita si Catedrala Mântuirii Neamului si anume ca ea va fi Simbolul demnitatii nationale, ca reprezinta o necesitate arhitecturala pentru o capitala europeana cu o populatie de peste doua milioane si jumatate de locuitori; Catedrala va fi un simbol al capitalei unei tari din Uniunea Europeana, Bucurestiul fiind la ora actuala singura capitala europeana fara o catedrala reprezentativa; asadar, construirea viitoarei Catedrale patriarhale nu distoneaza cu traditia europeana, ci, dimpotriva, o confirma; credinciosii români ortodocsi, chiar daca în majoritate saraci, reprezinta principalii donatori (finantatori), alaturi de Statul român – care doreste sa ajute la construirea viitoarei Catedrale patriarhale; atribuirea de catre Statul român a terenului pentru construirea Catedralei patriarhale reprezinta, mai ales, o reparatie morala pentru cele cinci biserici demolate de catre dictatura comunista, în aceeasi zona; ea va fi o constructie decenta si armonioasa, care sa evite orice stil gigantesc sau strivitor. „Biserica este singura scoala care nu se finalizeaza cu examenul de bacalaureat sau cu studiile de doctorat, ci ramâne permanent o scoala spirituala pentru toata viata, care îndruma oamenii sa caute viata cereasca vesnica, înca din timpul vietii lor pamântesti. În plus, ea este singurul spital care vindeca pe om de pacate prin iertare si prin cultivarea virtutilor, spre a dobândi sanatate sufleteasca si iubire curata pentru armonia în familie si societate.”„Catedrala reprezinta un simbol al demnitatii nationale, Biserica Ortodoxa Româna fiind astazi singura între Bisericile ortodoxe fara o catedrala reprezentativa pentru credinta majoritatii poporului român”, se mai mentioneaza în comunicatul Patriarhiei..

Cert este ca un locas de cult duce gândul omului catre Dumnezeu. „Biserica înteleasa în extinderea ei spatial-temporala si în coordonatele ei cosmice raspunde dorului dupa raiul cel pierdut”, spune frumos lect. dr. Mihaela Palade, în „Arta ecleziala – icoana a universului”.

Da, avem nevoie de o Catedrala a Neamului! Unde putem fi mai aproape de Dumnezeul nostru, atâta timp cât sanatatea trupului ne permite, decât în Biserica? Suntem facuti de la început sa avem în noi puterea lui Dumnezeu. Asa ne-a facut, suflându-ne suflare de VIATA! Iar în Biserica ne „ reîncarcam bateriile” primind energie, harul Lui! „Harul este „favorul” de care recipientul beneficiaza din partea celui care-l ofera.” Recipientul suntem noi, oamenii pacatosi, iar Cel care ne ofera este Dumnezeu si Fiul Sau – Isus Hristos. „În Biserica este Duhul Sfânt, Botezul, Sfânta Împartasanie, Preotia, Sfânta Liturghie, bucuria vietii si mântuirea. În Biserica sunt sfintii toti împreuna cu Maica Domnului si însusi tronul nevazut al Prea Sfintei Treimi”. Avem nevoie de CATEDRALA NEAMULUI!

Pun capat gândurilor mele, cu un poem scris cu ocazia vizitarii unei Biserici: Sunetele melodioase ale clopotelor,/ cu bataia ritmica, lunga care le-nsoteste,/ ma cheama./ Privesc de departe Corabia/ cu care strabatem oceanul vietii…/ Pasii urca cararea pietrelor reci ale pamântului,/ luminate de soare./ Ridic privirea spre crucea din vârful turlei,/ si înteleg iubirea lui Hristos,/ legatura dintre Cer si Pamânt./ Si parca – as dori sa ramân/ cu ochii atintiti spre cer…/ Intru-n Biserica, ma îndrept spre Altar,/ ma opresc în fata „Usilor Raiului”./ Ma simt usoara, plutesc./ Cu genunchii plecati rostesc rugaciuni,/ imploratii si gândesc:/ Daca rugaciuni nu s-ar mai spune,/ daca credinta nu am mai avea,/ pamântul parasit de cer/ cum ar arata?/ Îmi îndrept pasii spre „Tarâmul Întristarii”,/ spre care se îndreapta viata noastra, toata ./ Închid usa mare si grea,/ cobor tulburata/ cararea pietrelor reci.

Vavila Popovici –Raleigh, Carolina de Nord

 

DIN NOU DESPRE FESTIVALUL DE DANS AMERICAN (ADF) – 2011


Vavila Popovici

Dansul este limbajul ascuns al sufletului”                   Martha Graham

Pentru a fi dispus sa te duci la un spectacol de dans, trebuie sa ai o stare sufleteasca deosebita sau sa o induci, fiindca atunci când mergi la servici sau la cumparaturi nu-ti vine sa cânti, nici sa dansezi. Dar gândul ca te vei putea afla în alt mediu, detasat de treburile zilnice, ca-ti vei putea satisface pofta de frumos a sufletului, te face sa-ti rezervi niste locuri la un spectacol, sa-ti faci timp pentru el. Asa s-a întâmplat si la acest Festival de Dans Modern American, desfasurat în zilele lunilor iunie si iulie. Ne-am dus la câteva spectacole. Unele ne-au entuziasmat, altele ne-au satisfacut mai putin gusturile. Festivalul se apropia de final.

16 iulie 2011. În drum spre Centrul Artelor Performante din Durham (Performing Arts Center), în minutele deplasarii cu masina, priveam copacii înfloriti observându-le culorile diverse, pe care lumina calda a acestei veri le punea în evidenta si totul pe fondul albastru al cerului, pe care pluteau câtiva nori albi rataciti. De o parte si alta a soselei – padurile verzi, verdele matur al verii, sugerându-ne forta vietii, cu toate ca dinspre pamânt se putea auzi un strigat de sete al radacinilor! Nu plouase de multe zile.

Spectacolul programat în aceasta zi era SHEN WEI DANS ARTS, al carui director artistic este coregraful Shen Wei, despre care unii ziaristi au afirmat ca ar fi „Unul dintre marii artisti ai vremii”. El este chinezul care a fondat prima companie de dans modern în China, în 1991, iar în 2000 a format compania Shen Wei Dans Arts în New York, apoi a primit invitatii pentru participare la ADF. Importanti în realizarea acestui spectacol au fost si Daniel Burke – compozitor, muzician, fotograf, doi proiectanti video si un asistent; Directorul executiv si cei zece dansatori din diferite state ale Americii : Cecily Campbell, Sarah Lisette Chiesa, Evan Copeland, Andrew Cowan, Kathleen Jewett, Cyntia Koppe, Russell Stuart Lilie, Sara Procopio, Austin Selden, Brandon Whited.

Ne-am dus entuziasmati, cu amintirea dansului de anul trecut (Re – I, II, III) în care au fost abordate subiecte interesante, despre care am vorbit la timpul respectiv. Acum, saizeci si cinci de minute fara pauza, un spectacol fara ne sugera ceva deosebit, cu desfasurarea miscarilor în patru parti, intitulate : LIMITED STATES – spectacol în premiera; I. DIMENSIONS, II. 0-11 – spectacol creat special pentru celebrarea a unsprezece ani de dans a Sarei Procopio cu Shen Wei Dance Arts; III. IINTERNAL EXTERNAL#2. Titluri destul de excentrice ! Au fost folosite toate tehnicile de miscare : o miscare fluida si naturala care se bazeaza pe contactul dintre doua sau mai multe corpuri folosind legile fizicii si ajungându-se adesea la prize spectaculoase ; alta care armonizeaza miscarile folosind propria constitutie corporala, transferând greutatea în corp pentru a te misca cu minimum de efort ; si în sfârsit cea care elibereaza încheieturile si foloseste mai mult scheletul decât forta musculara, contribuind la stilul natural si extrem de fluid în miscare.

Am urmarit cu interes toate aceste miscari executate maiestuos de catre dansatori, miscari în care s-au executat: transferul de greutate, contra-balansul, distribuirea greutatii, rularea punctului de contact, caderi, ridicari bazate pe folosirea avântului, energiei în miscare ; dansatorii îsi ondulau bratele, dar si picioarele în ideea unui zbor frânt, (cel putin aceasta a fost impresia noastra a celor ce priveam), corpurile efectuau linii geometrice, momente în care-si pierdeau cu totul rigiditatea, deveneau flexibile, miscarile pareau uneori ca o apa curgatoare, alteori bruste, miscari robotizate. Vai! Scriam cândva despre roboti cum le împrumutam cu generozitate inteligenta noastra! Interesant as spune ! Interventia proiectiei video, excesiva, ne deruta uneori, neputând urmari cu fidelitate miscarile dansatorilor care mai aveau prea putin din gratia fostului balet clasic, muzica de asemeni departe de romantismul de altadata. ?i poate bine spunea un poet român contemporan încercând a da o definitie sugestiva muzicii moderne : „Când zgomotul capata ritm, muzica moderna e aproape”. Dansatorii priveau în gol, talpile picioarelor le vedeam uneori îndreptate spre plafon ca niste lumânari uitate a fi aprinse…

De acord cu afirmatia coregrafului, ca a urmarit concentrarea intensa a dansatorilor si a spectatorilor, deoarece momentele dansului te fac sa pierzi ideea granitei fiintei tale si te topesti undeva în afara existentei terestre, tinzi sa te integrezi cosmosului, dar pentru noi spectatorii impresia a fost rece, ca atingerea unui metal, pretios de altfel. Adevarat a afirmat cineva ca viata nu se masoara în numarul de respiratii, ci în numarul de momente când ni se taie respiratia. Astfel de momente, probabil, a intentionat coregraful sa ne ofere si nu au lipsit în totalitate.

Am iesit din sala de spectacole oarecum contrariati. Interesant în felul de abordare, poate a fost totusi o neconcordanta între ceea ce a vrut sa exprime coregraful prin acest dans si ceea ce s-a realizat? Pe cer luna plina semana cu soarele zilei: un glob mare, superb, galben si rece… O seara pe care meritam sa o consacram artei, frumusetii, dansului plin de daruire. O seara în care fluxul luminos al Lunii ajungea la maxim asupra planetei noastre, când sensibilitatea psihica si mentala a tuturor oamenilor, tuturor organismele vii se amplifica. Luna! Ea reprezinta întunericul necesar pentru a se putea remarca splendoarea Luminii. Plinatatea ei reprezenta exact acest moment: Întunericul reflecta Lumina; Luna îi aducea aminte Luminii ca are nevoie de Întuneric pentru a exista si a straluci. Un moment magic al anului, al acestei veri. Cel mai bun moment în care dansatorii au putut simti cum corpul lor este sustinut de energia Vietii, dovada ca ne-au si convins prin maiestria dansului lor; fizic si mintal trupurile lor au fost scaldate pe deplin în energia vietii.

Sa ne dorim sa simtim si din punct de vedere emotional tot atât de intens aceasta energie, pentru a trai împreuna, dansatorii si spectatorii, sentimente mai umane.

Parca mi-e dor de Swan Lake – recentul spectacol chinezesc, sa traiesc emotiile simtind cum tremura carnea trupului de pe oasele noastre si cum lacrimile tâsnesc cuminti… Sa vad superbul dans exprimând maretia dragostei dintre Odette si Siegfried, lumina dragostei învingând orice obstacol…

Dar acesta a fost Dansul Modern. Poate am fost spectatorii propriei noastre vieti?

Vavila Popovici – Carolina de Nord

 

PILOBOLUS – ADF (AMERICAN DANCE FESTIVAL)

Numai în doua cazuri omul se exprima totalmente: în dragoste si în dans.”

Dansul este o arta veche. Pentru omul primitiv dansul exprima un mod de gândire, precum si un stil de viata. Prin dans omul transmitea celor din jur ceea ce simtea cu ajutorul „limbii universale a corpului”. Toate evenimentele din viata omului primitiv: nasterea, moartea, razboiul, alegerea noului conducator, însanatosirea bolnavului, etc. erau sarbatorite prin dans. Prin dans omul îsi exprima simtamintele. De la figuri simple si gândire simpla, dansul a ajuns a exprima o gândire complexa prin figuri variate si pline de expresie ale trupului.

Cunoscut pentru explorare atletica si colaborare creativa, Pilobolus celebreaza cea de a 40-a sa aniversare, cu trei premiere în lume si una dintre lucrarile sale clasice. Ele se prezinta într-un mod nou în aceasta stagiune a Festivalului de Dans Modern.

Sa ne amintim ca denumirea de „Pilobolus” vine de la un fung caruia îi place soarele, având o remarcabila abilitate de a se orienta spre sursa de lumina si care creste prin pasuni. Compania Pilobolus si-a început activitatea în 1971, ca o trupa de dans si a dobândit renume pentru calitatile extraordinare obtinute evolutiv în acest secol al 21-lea. Astazi Compania are trei nuclee de activitate în Statele Unite: Teatrul de dans Pilobolus, Serviciul de Creatie Pilobolus si pretiosul Institut Pilobolus.

Spectacolul a avut loc la Centrul de Arte Performante din Durham, într-una din minunatele zile ale verii din acest stat Carolina de Nord, având directori artistici pe Robby Barnett, Michael Tracy si Jonathan Wolken, director asociat – Renee Jaworski. Dansatori: Swan Fitzgerald Ahern, nascut în Dublin, New Hampshire, Winston Dynamite Brown din City, Missouri, Matt Del Rosario din Hawai, Eriko Jimbo din Japonia, Jordan Kriston nascut în Illinois si crescut în Arizona, Jun Kuribayashi nascut în Japonia si crescut în Statele Unite, Nile H. Russell din Baltimore, MD.

În desfasurarea spectacolului, din data de 2 iulie 2011, am putut vedea cinci parti : UNTITLED în care sunt redate relatiile dintre barbati si femei, de fapt o reflectie asupra relatiei de cuplu si care ne-a facut sa zâmbim, sa ne descretim fruntile. SERAPH – creat de Pilobolus în colaborare cu ingineri, programatori, piloti ai MIT Computer Science si Laboratorul de Inteligenta artificiala (Robotica) sub îndrumarea Danielei Rus. S-au investigat aici relatiile dintre om si masina. În continuare am putut vedea spectacolul în premiera – KOROKORO, în colaborare cu artistul japonez Takuya Muramatsu. Un joc minunat între om si doua „pasari zburatoare”, numar care a necesitat o mare precizie tehnica, dar si concentrare din partea dansatorului. Interesant, amuzant, si incitant totodata.

În partea a doua a programului, am putut vedea ALL IS NOT LOST, o frumoasa ecranizare redata în paralel cu executia minunata a echipei de dansatori Pilobolus. Spectacolul tehnic-imaginativ, asemanator întru câtva unei imagini caleidoscopice, ne-a fermecat. În final, dar ce final!, DAY TWO, un program de dans modern care ne-a acaparat total atentia, tinându-ne încordati pe tot parcursul executarii acestui dans. În aceasta creatie, cred, ca s-a tinut cont de prima lege care sta la baza existentei materiei dar si a universului spiritual – Legea emisiei – absorbtiei, de la atom pâna la spiritul uman, toate fiintele traind si existând gratie acestui fenomen: orice fiinta traieste, exista si se misca în continua emisie si absorbtie de energie. Acest fenomen-lege este cel ce face ca orice element, orice atom, orice vietate, orice spirit sa genereze un câmp magnetic, cu functia de a atrage sau de a respinge alte subiecte învecinate, respectiv dansatorii. S-a lucrat cu intensa forta fizica, psihica, intelectuala si emotionala, si o puternica capacitate de concentrare. În spatiul coregrafic dansatorii au investigat forta umana, cea trupeasca si cea interioara (spirituala). În acest numar am putut vedea minunate exercitii acrobatice combinate cu figuri de balet oriental.

Senzatia avuta în timpul spectacolului a fost cea de magie, determinata de miscarea halucinanta, obsesiva, legata a dansatorilor: sareau, luându-si energia de la sol, se înaltau apoi, zburau învingând forta gravitatiei, îsi frângeau armonios trupurile, dincolo de posibilitatile reale cunoscute de noi.

Miscarile stralucitoare ale fanteziei, ale visului, perfectiunii ! Cu adevarat dansul înseamna celebrarea vietii!

În numele nostru, umili spectatori, transmitem multumiri acestei Companii si îi dorim succes pe mai departe!

Vavila Popovici, Raleigh – Carolina de Nord