Tag: Vavila Popovici

VREMEA ORGOLIILOR

On By nelursIn EssaysLeave a comment

Orgoliul se afla în noi ca o forta a raului.

– Victor Hugo

De multe ori se identifica orgoliul cu mândria si este bine de separat acesti doi termeni. Orgoliul este definit conform Dictionarului: „Parere foarte buna, adesea exagerata si nejustificata, despre sine însusi, despre valoarea si importanta sa sociala; îngâmfare, vanitate, suficienta, trufie.”Între orgoliu si mândrie este uneori greu de stabilit granita si totusi ele difera, orgoliul fiind un defect, iar mândria putând fi o calitate

Orgolios este cel ce se încapatâneaza sa aiba dreptate, doreste sa obtina puterea, se crede om performant, se lauda sau cerseste laude, este egocentric, egoist si fara credinta în Dumnezeu. Orgoliosul e cel care se cunoaste cel mai putin pe sine si îi place compania oamenilor care îl flateaza.Nu suporta sa fie contrazis. E atât de plin de el, încât orice tentativa de a-l lamuri într-o problema, va fi sortita esecului. Cunoaste sau nu cunoaste, el crede ca stie totul, raspunsul lui va fi întotdeauna: „Stiu!”.

Omul orgolios nu poate si nici nu merita a fi iubit. Între el si ceilalti se creeaza o distanta, el vrând sa ramâna credincios imaginii false pe care si-a creat-o singur despre sine. O energie a raului din sufletul sau îi dirijeaza pasii.

Orgoliul este o abatere a planului mental, a intelectului. Ia naste din egoism si teama de inferioritate. Individul ajunge sa urasca sau sa invidieze. Orgoliul atrage dupa sine ipocrizia, vanitatea, setea de putere si alte stari malefice. „Eu sunt mai bun decât tine. El nu e atât de evoluat ca mine!”. Aceste gânduri se nasc în cel stapânit de orgoliu.În spatele orgoliului se ascunde întotdeauna teama de a nu fi acceptat, iubit, de a fi respins, judecat, criticat, teama de a nu fi la înaltimea pe care o asteapta altii de la el, în fine, teama de a pierde.

Orgoliosul nu stie cine este cu adevarat, el este doar ceea ce se crede ca este, de aceea cu greu va accepta sa se schimbe vreodata. El nu stie sa fie recunoscator si nici sa ceara iertare daca a gresit. Orgoliul este numit „mândrie desarta” în Biblie, întrucât orgoliosii devin, în final, cei mai nefericiti oameni. Gândul îmi fuge la talentatul pictor Salvador Dali, orgolios si imprevizibil, cum ajunsese sa se plimbe pe strazile New York-lui cu un clopotel, pe care îl folosea pentru a atrage atentia asupra sa; gândul ca ar putea trece neobservat era pentru el la fel de insuportabil ca saracia si smerenia. Se mai spune ca atunci când acorda interviuri, vorbea despre sine la persoana a treia, folosind formularea „divinul Dalí” sau pur si simplu „divinul”.

Orgoliosul se recunoaste dupa felul în care vrea, în orice împrejurare, sa aiba dreptate si sa le arate celor din jur ca ei, de fapt, gresesc. Vrea sa dea impresia ca numai el poate fi singurul detinator al adevarului, singurul câstigator.

Se spune ca orgoliul este cea mai mare nenorocire a umanitatii. El a stat si sta la originea marilor tulburari din viata sociala, a rivalitatii, urii si ranchiunei manifestate fata de altii; a dus la conflicte sociale, razboaie, datorita placerii, ambitiei pentru putere.

Orgoliul a însotit omenirea. Marile civilizatii, marile imperii nu au fost scutite de nasterea unor oameni orgoliosi care le-au condus destinele.

Ce se întâmpla când se întâlnesc doi oameni orgoliosi? Îsi ascut sabiile si se pregatesc de lupta, fiindca orgoliul presupune putere. „Puterea nu corupe, dar ticalosii daca ajungîntr-un post de conducere, corup puterea”, spunea Seneca la vremea sa. Petre Tutea constatase ca „Politicul este legat de setea de putere”. Si ce este mai grav, oamenii orgoliosi sunt si încapatânati si odata porniti spre lupta, greu, aproape imposibil sa renunte. Lupta poate începe si un proverb românesc spune: „Când doi se bat, al treilea câstiga!”

Orgoliul nu poate fi confundat cu mândria care este un sentiment de multumire, de satisfactie, de placere, de bucurie, chiar de demnitate, de încredere în calitatile proprii. Omul mândru îsi cunoaste limitele, tine seama de bunul simt si se fereste a degenera în trufie sau orgoliu.Mândria, da, este o calitate! Sa constientizezi justa ta valoare, sa o porti cu modestie moderata: nici prea mândru, dar nici umil! Mândria te poate proteja de a nu fi calcat în picioare de oamenii obraznici. Si, Doamne, cât de multi sunt!

Oamenii au cu ce se mândri: Patria, limba, casa, copiii si munca pe care o fac. Progresul unei societati se realizeaza iubind toate acestea. Omul mândru este posesorul unei energii pe care o constientizeaza si pe care o poate folosi în scop lucrativ, benefic. Multe exemple de mândrie putem da! Petre Tutea si-a declarat dragostea pentru poporul sau cu urmatoarele cuvinte: „În grandoarea istorica a Poporului Român eu sânt o rotita invizibila. Dar sunt!”„Limba româna este patria mea” a afirmat cu mândrie poetul Nichita Stanescu; „Pentru mine, România nu e doar o tara. E un destin” – Octavian Paler; „Prefer sa mor în mocirla într-o Românie Mare decât sa mor în paradisul unei Românii mici” – Maresalul Ion Antonescu.

Exemplu de mândrie de patrie si de modestie ne-a redat Eminescu în „Scrisoarea a III-a”: voievodul român Mircea cel Batrân – personajul real al acestei creatii – este mândru nu pentru ca este voievod, ci pentru ca este domnitorul Tarii Românesti. El da dovada de modestie, dupa cum descrie poetul: „un batrân atât de simplu, dupa vorba, dupa port”. Desi stia ca Baiazid a venit cu intentia de a-i cotropi tara, domnitorul i se adreseaza cuviincios, dupa datina strabuna, dovedind ospitalitate si modestie, acestea fiind însusirile de seama ale poporului român: „Orice gând ai împarate, si oricum vei fi sosit,/ Cât suntem înca pe pace eu îti zic: bine-ai venit!” Când este vorba însa de închinarea tarii, el respinge cu demnitate pretentiile sultanului (demnitate însemnând a fi consecvent în ceea ce crezi) replicându-i: „Despre partea închinarii, însa, Doamne, sa ne ierti…” Jignirilor aduse de Baiazid le raspunde tot cu demnitate si cu mândrie: „De-un mosneag, da, împarate, caci mosneagul ce-l privesti/ Nu e om de rând, el este domnul Tarii Românesti.” Sentimentele de mândrie si de dragoste fata de patrie, mai exprima în versurile: „Eu? Îmi apar saracia si nevoile si neamul…/Si de-aceea tot ce misca-n tara asta, râul, ramul/ Mi-e prieten numai mie/ iara tie dusman este/ Dusmanit vei fi de toate, far-a prinde chiar de veste./N-avem osti, dara iubirea de mosie e un zid/ Care nu se-nfioreaza de-a ta faima, Baiazid! ”

Pe fruntea oamenilor care nu-si cunosclimitele –orgoliosii -, nu poate fi scris cuvântul „modestie”. Numai omul modest si întelept cugeta mult si înfaptuieste lucruri bune.

 Vavila Popovici, Raleigh, Carolina de Nord

.

 

CABOTINUL SI MÂRLANUL

On By nelursIn EssaysLeave a comment

„Da-mi, Doamne, ce n-am gândit, sa ma mir ce m-a gasit!” – proverb românesc

.

Mi-am amintit de titlul unei carti citite în copilarie – adolescenta, care mi-a suscitat interesul. N-am retinut autorul, dar am retinut titlul: Cabotini si cabotine. Era scrisa pe la începutul secolului trecut, dovada a existentei cabotinajului pe atunci, raspândit la francezi în special, de unde a si provenit denumirea, spun unii. O gasisem într-o librarie si întrebând librarul ce înseamna cabotin si despre ce este vorba în carte, acesta s-a eschivat sa-mi raspunda si asa cum sunt barbatii, mi-a raspuns cu o gluma: „Copila, nici în farmacii farmacistul nu cunoaste denumirilor tuturor medicamentelor”. Ajunsa acasa, ca orice copil cuminte si interesat, am deschis dictionarul lui Saineanu pe care-l aveau parintii în biblioteca. Aidoma dictionarului din zilele noastre, era mentionat cuvântul cabotinism, din frantuzescul cabotinage, însemnând atitudine, gest, apucatura de cabotin. Despre cuvântul cabotin, dictionarul mentioneaza si astazi ca este actorul mediocru care urmareste succese usoare prin mijloace facile; persoana care încearca sa se remarce printr-o comportare teatrala; în trecut, în Franta actorul ambulant se numea cabotin.

De fapt ce este un cabotin? Un om caraghios dar de care nu se poate râde. El nu este un tip amuzant, el este stupid, ignorant, nu departe de unul cretin, si care pozeaza într-o persoana „speciala”. Când vorbeste, „spurca” locul, cum spune românul, prin falsitate, minciuna. Când materializeaza gândurile, produce ceea ce corespunde caracterului sau de cabotin, adica ceva dezgustator, lipsit de valoare autentica.

Cabotinul pozeaza, „da cu gura”, vrând sa ademeneasca oamenii, dar pus în fata savârsirii unui gest serios – pus la încercare cum s-ar spune – da înapoi sau dispare, pur si simplu, din peisaj. Nu are simtul ridicolului, este doar orgolios. El vorbeste sau înfaptuieste copiind tot ce este de prost gust, încercând sa însele simtul frumosului, adevarului.

Cabotinajului, acestui curent mai vechi, dar adaptat întru totul zilelor noastre, i se spune kitsch. În dictionar îl gasim ca termen folosit pentru a desemna arta de prost gust, pseudo-arta; reproducere sau copiere pe scara industriala a unor opere artistice, multiplicate si valorificate comercial; obiect (carte, tablou, statuie, statueta, etc.) de proasta calitate. Raspândit azi si în lumea apuseana, defineste un fenomen ce s-a impus pe primul plan al discutiilor estetice – creatia de nivel scazut, arta de prost gust. Se spune ca termenul de fapt este german si a aparut cu un secol în urma, la München, în cercul pictorilor academisti, semnificând initial o schema, ceva ce nu era finisat. „Astazi el desemneaza pseudo-arta, arta comerciala, cea de un gust dubios.” Pentru lucruri deci, s-a gasit termenul corespunzator, dar pentru oameni? Pentru oameni a ramas acelasi termen de cabotin, el cabotinul desfasurându-si, relevându-si ineptiile într-un mediu oarecare. Politica, de exemplu, e un mediu prolific pentru cabotinism. Dar nu numai politica!

Avem astazi suficienti cabotini si cabotine, în toate domeniile. Prostia, nepriceperea, infantilismul, lipsa sentimentului patriotic, amoralitatea, imoralitatea, coruptia endemica la nivelul institutiilor statului si clasei politice, otravesc societatea. Unii dintre acesti cabotini, mai abili, stiu sa foloseasca naivitatea oamenilor din jurul lor, în interes personal. Creatorul unui Kitsch te înseala, te minte, prezentându-ti vorbele sau faptele ca si când ar fi valoroase. Si culmea este ca în loc sa capete locurile pe care le merita, undeva la periferia societatii, acestia sunt laudati, premiati, recompensati, trimisi în strainatate pentru a reprezenta cu persoana lor sau cu lucrarile lor, tara noastra.

Iata aflam despre statuia de pe scarile Muzeului de Istorie: Împaratul Traian gol pusca, si câinele cu apendice, a sculptorului Vasile Gorduz, detinatorul atâtor premii pe timpul vietii. Multi se întreaba daca este modernism sau obscenitate. În loc sa fie amplasata undeva într-un bâlci, ea a fost amplasata în plin centrul orasului Bucuresti. Va fi admirata? Cred, mai curând, ca oamenii vor spune ca este arta de prost gust – kitsch. Dar câti bani s-au investit pentru transpunerea în bronz a monumentului kitsch? Cu câtva timp în urma am auzit de o alta opera a lui Vasile Gorduz care i-a îngrozit pe românii din Montreal – Canada. Statuia a fost inaugurata în prezenta presedintelui tarii noastre în acel moment (2004) – Ion Iliescu, statuie ce îl înfatiseaza pe Mihai Eminescu ca pe un bolnav, îmbracat într-o camasa de noapte, ca si cum ar fi scapat dintr-un spital de nebuni. Este posibil sa ne batem joc de poetul national, de cultura si istoria noastra? Si nu o face un strain, ci un cetatean al tarii. Într-atât ne-am ratacit sufletele încât am uitat ca tara e mai venerabila, mai sfânta decât chiar ne sunt parintii? Socrate spunea: „mai presus de tatal tau si mama ta si strabunii tai e patria”. Distorsionata mi se pare aprecierea acestor opere de arta, din cauza celor care le inaugureaza si care, cred ca habar nu au de arta adevarata si apleaca urechea la spusele unor oameni cu adevarat bolnavi de distorsiune, care le induc gânduri inacceptabile pentru constiinta axiologica, dar prin deghizare, relativizare capata sansa de a fi acceptate si declamate.

Mârlanul, fiindca si despre el mi-am propus sa scriu, este „o persoana care vadeste lipsa de educatie, cu apucaturi grosolane; badaran; mitocan; mojic”. Care ar fi diferenta între cabotin si mârlan? Fiindca asemanari sunt destule. Daca putem atribui cabotinului un fel de naivitate, fiind de multe ori inconstient de atitudinea sa, mârlanul este omul constient de ceea ce face, poate fi si rau intentionat, jigneste aratându-si superioritatea, are mârlania „în sânge” si o face în mod dezinvolt, cinic, lezând adversarul care uneori nu se poate apara din bun simt, buna crestere sau din respectul pe care îl are si el, tot „în sânge”. Duelul este inegal, sabiile sunt diferite!

Scria cineva ca banii sunt benzina masinariei uriase care formeaza societatea umana de astazi. Este cu adevarat combustibilul dupa care alearga unii pentru a se asigura de „încalzire pentru vesnicie”. Banul, obtinut astazi prin pozitia privilegiata în societate, îi determina pe unii a-si perverti caracterul. Daca l-au avut cândva integru! Mârlanii sunt cinici (cinism – despre care se mai spune ca este o forma degradata a ironiei), dispretuiesc principiile elementare ale moralei, sunt mânati de o pofta aproape vicioasa a negarii, de dorinta de a demasca, a distorsiona, a lovi în punctele dureroase ale adversarului. Ei sunt maestri în a pacali lumea, „exista în ei ceva diabolic, un joc pervers al spiritului”, spunea Emil Cioran. Si ideea de perversiune ne duce cu gândul la unele practici obscure si murdare, la rautate sau chiar sadism, distorsiuni, tenebre, care nu ar trebui sa faca parte dintr-o viata normala, cu oameni normali.

Arthur Schopenhauer într-o carte a sa, scria:„Se arata inteligent acela care cu prostii si nebunii nu sta de vorba. Dar multi vor spune ca dansatorul invitat la balul paraliticilor: Eu cu cine dansez?”

Vavila Popovici – Raleigh, Carolina de Nord

BINELE ȘI RĂUL

On By nelursIn Biblia, Credinta, Educatie, Incurajare, Mantuire, Natura UmanaLeave a comment

 „Eu cred că omul e făcut de  Dumnezeu şi cred că Dumnezeu n-a instalat nici un drac în el.”

Petre Țuțea

La vremea când am scris primul meu roman intitulat Binele și Răul, începeam cartea cu cuvintele lui Tagore: „Unul dintre cele mai grele lucruri este să pui în armonie răul cu binele… și totuși, în lumea asta ele se găsesc laolaltă… și această îmbinare produce durere și fericire”, cunoscând că binele și răul sunt categoriile fundamentale ale normelor de comportament și convinsă fiind, din experiența vieții de până atunci, că binele care aduce folos și răul – opus binelui – există în viața noastră ca principii antagonice Continue reading “BINELE ȘI RĂUL” →

BINELE SI RAUL

On By nelursIn Bible, Christian PerspectiveLeave a comment

 ”Eu cred ca omul e facut de Dumnezeu si cred ca Dumnezeu n-a instalat nici un drac în el.”

Petre Tutea

.

La vremea când am scris primul meu roman intitulat Binele si Raul, începeam cartea cu cuvintele lui Tagore: „Unul dintre cele mai grele lucruri este sa pui în armonie raul cu binele… si totusi, în lumea asta ele se gasesc laolalta… si aceasta îmbinare produce durere si fericire”, cunoscând ca binele si raul sunt categoriile fundamentale ale normelor de comportament si convinsa fiind, din experienta vietii de pâna atunci, ca binele care aduce folos si raul – opus binelui – exista în viata noastra ca principii antagonice. Mai târziu mi-am dat seama ca ele coexistând, nu ar trebui sa fie într-un permanent conflict deoarece principiul bun n-ar mai fi perfect bun daca s-ar preta la o continua lupta, iar un principiu rau care sa lupte si unul bun care sa nu lupte ar duce la distrugerea binelui. Problema grea ar fi punerea lor în armonie, pentru a nu fi percepute ca un sunet strident pentru urechea noastra.

Din povestea cu Adam si Eva în Gradina Edenului stim ca Dumnezeu a poruncit omului: „Poti sa manânci dupa placere din orice pom din gradina, dar din pomul cunostintei binelui si raului sa nu manânci, caci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negresit” (Geneza 2:16). Am citit mai multe interpretari despre pomii raiului si am facut cunostinta cu concluziile logice ale Sfântului Maxim. Cei doi pomi reprezinta doua cai diferite ale dezvoltarii umane, amândoua caile fiind destinate omului. Dumnezeu, inter­zicând omului sa manânce din pomul cunoasterii, ar fi dorit sa amâne contemplarea lumii create si vazute, punând înaintea omului alternati­va: cunoasterea Lui – Cauza omului fiind – prin reflectie intelectuala si practica asupra lui însusi (probabil ca purtator al chipului lui Dumnezeu), cale care ar fi dus „la nepatimire si neschimbabilitate, întarita în nemurire prin har, si în final la îndumnezeire.”Atunci, omul asemanator si unit cu Dumnezeu ar fi fost pregatit sa contemple lumea vazuta. Dar omul a fost ispitit (îndemnat la pacat), a gresit, nu a ascultat porunca si „a cazut în labirintul simturilor. Pomul vietii, care tre­buia sa ocroteasca nemurirea omului prin har, a fost respins în favoarea po­mului cunoasterii, devenit atunci pom datator de bine si de rau.” Dar de ce exista astazi în lume atât de mult rau?

Când aflam din ziare ca o mama, un tata si-au ucis copiii, iar în data de 5 martie a acestui an, un politist a intrat înarmat într-un coafor din centrul capitalei împuscându-si sotia din gelozie, (victimele fiind 8 persoane, doua ucise si alte sase ranite), ne cutremuram! Cât de mult s-a dezechilibrat lumea! Pacatul uciderii este identificat cu Raul moral, înfatisându-se ca o rasturnare de valori ce au fost încadrate într-o ordine ierarhica de însusi Dumnezeu. „Raul e pur si simplu absenta lui Dumnezeu”, spunea si Albert Einstein. Si mai sustin unii oameni ca fiecare individ are dreptul sa defineasca binele pentru sine… Iata unde se poate ajunge cu aceasta judecata! Biblia ne spune ca omul este creat de Dumnezeu dupa chipul si asemanarea Sa si e dependent de Creator atât în ceea ce priveste fiinta sa, cât si în ceea ce priveste activitatile sale. În acest fel, omul nu-si poate fi propriul sau legiuitor moral si nici creatorul orânduirii morale. Altii nu-si bat capul sa defineasca binele, sustinând ca ei stiu ce este raul si le este de ajuns. Oamenii nu vor, în general, sa accepte ca nu noi am definit binele, ci Altcineva a definit binele pentru noi, ca nimeni nu poate cunoaste binele cu adevarat, daca nu-L cunoaste pe Dumnezeu, daca nu cunoaste legile Sale! Relatia corecta cu binele, implica relatia corecta cu Dumnezeu! O mai avem?

Legea morala este tocmai expresia vointei lui Dumnezeu – Creatorul, pentru realizarea binelui; ea este data omului din fire, deci firescul omului este calea de a urma binele. Pacatul se savârseste prin voia libera a omului. Însusi Jean Jacques Rousseau afirma ca omul se naste bun punând toata responsabilitatea înrautatirii starii omului pe mediu, societate, educatie precara. Omul cât traieste învata si este învatat. Lui i s-a daruit si constiinta morala – glasul lui Dumnezeu în sufletul omului – glas care-l îndeamna la împlinirea legii morale. Sfântul Ioan Gura de Aur spunea: „Când Dumnezeu l-a facut pe om, a sadit în fiecare judecata nemincinoasa a binelui si raului, adica regula constiintei“, ea fiind judecatorul vesnic treaz si aspru. Constiinta morala poate fi adormita prin nepasarea omului, întunecata prin pacat, dar nu poate fi nimicita niciodata, fiindca ea este de la Dumnezeu. Dar omul poate hotarî pentru o fapta buna sau una rea, aceasta fiindca are voia libera (liberul arbitru), acea putere sufleteasca chiar de la creare, si care poate influenta comportamentul. Libertatea aceasta este si ea un dar cu care este înzestrat omul, el putând deveni stapânul faptelor sale, apelând la cunoastere, judecata si discernamânt. Faptele bune sau morale sunt faptele savârsite în cunostinta de cauza si voie libera si care sunt dupa facute dupa voia lui Dumnezeu, aratata prin legile Sale, iar cele rele, imorale sau pacate, sunt acelea care nu sunt savârsite dupa voia Lui. Oare, voia libera, aceasta libertate oferita omului, nu poate fi o modalitate de perfectionare morala? Nu învatam de atâtea ori din greseli? De ce ni se cere a nu repeta greselile? Sfântul Antonie cel Mare spunea: „Sa nu zica cineva ca este cu neputinta omului sa ajunga la viata cea virtuoasa, ci numai ca aceasta nu este usor…”(Învataturi 7). Uneori, însa, este prea târziu, omul distrugându-si viata prin savârsirea raului.

Binele poate fi definit ca suma a iubirii, puterii, inteligentei, frumusetii, bunatatii, gentiletii. Omul trebuie sa respinga raul, sa se curete de patimi, sa capete deprindere în savârsirea faptelor bune, sa fuga de ispite. Iisus ne-a învatat cum sa ne rugam Dumnezeului nostru: „…si nu ne duce pe noi în ispita, ci ne izbaveste de cel rau”. A actionat discernamântul în cazul acestor crime?

De la primii filozofi greci etica n-a însemnat decât unul si acelasi lucru: „studiul reflexiv a ceea ce este bun sau rau în aceasta parte a conduitei umane de care omul este, mai mult sau mai putin, responsabil în mod personal”. Filozofii antici aveau opere care constituiau adevarate izvoare de întelepciune. Socrate spunea ca „Suprema întelepciune este a distinge binele de rau”. Cunoasterea cailor virtutii la Socrate si la alti filozofi antici a fost posibila prin iubirea de întelepciune (philein – a iubi, sophia – întelepciune) si lumina avuta în sufletele lor. Toti au avut ceva „extraordinar, romantic, quijotesc, nebunesc…”, toti au fost preocupati de soarta omenirii, fiindca nelinistea majora a spiritului îl scoate pe om din mediocritate si îl înalta.

Morala crestina are câteva puncte de convergenta cu etica filozofica. Ambele au în comun faptul ca în preocuparile si observatiile lor se afla omul si manifestarile sale morale. Etica filozofica propune ca scop al vietii omului fericirea pe care o obtine aici pe pamânt, firea decazuta a omului refacându-se numai prin mijloace umane. Morala crestina are tot fericirea ca scop al vietii omului, desavârsirea însa, sfintenia, dobândirea mântuirii în sensul adevarat al cuvântului începe aici pe pamânt, este un proces îndelungat si se continua în viata de dincolo. Atât morala crestina cât si etica filozofica cer savârsirea binelui si evitarea raului. Binele este de foarte multe ori în legatura cu adevarul si frumosul. Platon spunea ca principiul existentei, al adevarului si al frumosului este însusi „binele”. Frumosul devenise idealul de prim ordin al elinilor; frumusetea si în aceeasi masura bunatatea – virtuti majore – au fost si ramân pe mai departe atributele fiintelor superioare. Filozofii antici au cautat si au cunoscut caile virtutii, dar le-a lipsit cea mai mare virtute: iubirea. Morala crestina însa, pune accent pe sufletul omului, de aceea virtutile culmineaza în iubire. Fericitul Augustin considera ca Dumnezeu este frumusetea suprema si creatorul de frumuseti. Daca privim icoanele, lucrarile marilor pictori executate de-a lungul secolelor, din chipul lui Dumnezeu si al tuturor sfintilor iradiaza o lumina deosebita, fiindca: „Dumnezeu este Iubire!” Iubirea este izvorul existentei noastre, este fluidul de care nu ne putem dispensa. Mircea Eliade scria în „Încercarea labirintului” ca numai prin iubire putem suporta raul din jurul nostru.

Binele si raul, Sacrul si profanul, viata religioasa si cea laica se opun si coexista în cadrul culturii si spiritualitatii umane. Omul religios este acela care crede în originea sacra a lumii si a vietii, nu doreste distrugerea vietii ci evolutia ei, cu ajutorul Binelui. Renuntând la sacru, la religie, omul modern îsi asuma, voit sau inconstient, o existenta tragica.

Filozoful francez Alfred Fouillée (1838-1912) considera ca triumful binelui moral se afla totusi în mâinile noastre.

Vavila Popovici – Raleigh, North Carolina


Oameni si lacrimi

On By nelursIn EssaysLeave a comment

VAVILA POPOVICI

.

Tristetile lacatuite în sufletele noastre

le deschidem în fata icoanelor sau a cerului;

de cele mai multe ori ele sunt însotite

de plâns înabusit si de lacrimi.

 

 Fiecarui om, indiferent de vârsta, sex sau temperament, lacrimile i-au udat fata macar o singura data de-a lungul vietii, unora chiar de nenumarate ori. Lacrimile de obicei tâsnesc si se rostogolesc cu repeziciune pe obraz, nu pot fi stavilite, indiferent de forta psihica prin care comandam sa le oprim, dar uneori sunt atât de grele încât ochilor le este greu a le plânge si atunci se opresc în unghiul ochiului. Când se pravalesc pe obraji sub forma unor boabe transparente cu gust sarat, sau ca un râu în cascada, elibereaza tensiuni si multa energie. Numai omul plânge cu lacrimi, numai omului i-a dat Dumnezeu lacrimi de bucurie, de fericire, de durere, de dor… Lacrimile tamaduiesc si uneori dau stralucire vietii. Ele sunt cuvinte, fraze, pe care inima nu este în stare sa le rosteasca în anumite momente. Voltaire spunea ca ele sunt limba tacuta a durerii.

Apar ca o reactie la un stimul emotional foarte puternic. În acele momente cuvintele sunt prea lipsite de putere sa vorbeasca despre ceea ce este în sufletul nostru si lasam lacrimile sa spuna… Ele sunt însotite de suspine sau hohote de plâns. De cele mai multe ori, suntem chiar stigmatizati si învinuiti pentru ele; suntem sfatuiti de a ne controla aceasta reactie a organismului; suntem acuzati de slabiciune sau lipsa de demnitate, pe când ele sunt expresia sinceritatii sentimentelor noastre si ne fac sa devenim mai puternici. Când plânsul s-a terminat, inima se petrifica. Lipsa de nadejde ia forma unei mândrii, suntem gata de lupta pentru binele nostru, a celor de lânga noi.

Se spune ca omul la începuturile sale nu cunostea lacrimile, decât fericirea raiului. Când a pierdut aceasta fericire i s-au dat lacrimile pentru a suplini golul lasat în suflet, în urma pierderii fericirii ceresti. ?i de atunci omul îsi gaseste mângâierea în lacrimi.

Oamenii sunt înclinati din fire spre a varsa lacrimi, de aceea despre ele se spune ca sunt lacrimi firesti. Dar mai sunt lacrimile pacatoase pe care le varsa cei fatarnici, prefacuti, din dorinta de a fi pe placul oamenilor, precum si lacrimi varsate din rautate, atunci când cineva nu are putinta de a face un rau pe care-l planuise, si ele sunt numite lacrimi de necaz. Se mai spune ca astfel de lacrimi le avea Nero, împaratul roman homosexual, incestuos, ucigas si nebun, cel pe care crestinii îl vedeau ca pe antihrist.

Plânsul ne zguduie trupul si pricinuieste în el o durere si o suferinta chinuitoare. În faza înaintata, nu mai e un plâns al ochilor, ci devine o forma de „descarcare” psihica. În urma apare o slabiciune, chiar si la cei rabdatori si puternici, dar ea se transforma curând în putere si aceasta creste progresiv, nascând speranta. Ne simtim mult mai bine dupa ce am plâns.

Credinta este ca femeile sunt mai predispuse la aceasta reactie, ele plâng mai usor sau mai mult. Parca Victor Hugo spunea ca femeia este invincibila prin lacrimi, ca ratiunea pe cât este de convingatoare, pe atât lacrimile sunt cele care ne înduioseaza sufletul… Un poem pe care l-am scris cândva se încheia astfel: „Nu râdeti, o femeie nu plânge-n zadar,/ plânge când în suflet îsi face cuib disperarea,/ când simte fiorul singuratatii!/ Pe scara lacrimilor femeia urca spre cer,/ izvorul lacrimilor ei nu seaca, / durerea din adâncul sufletului îl hraneste./ Poate a pedepsit-o, Dumnezeu,/ poate a vrut s-o ajute?

Oamenii de stiinta au concluzionat ca plânsul ajuta fiintele sa se linisteasca, alunga sentimentul de tristete adânca si aceasta se datoreaza eliminarii anumitor hormoni si substante chimice, prin intermediul lacrimilor. De aceea dupa plâns, suntem mai relaxati si parca începem sa vedem lucrurile altfel, judecata ni se limpezeste, tensiunea acumulata eliberându-se prin aceasta supapa a organismului nostru. Nu este rusinos sa plângi, dar se pare ca varsarea de lacrimi cere o oarecare intimitate: plângi în fata icoanei, plângi în fata fiintei iubite care te-a ranit sau pe care ai ranit-o, plângi si ceri mângâiere cuiva din apropiere, pentru a-ti usura durerea pricinuita din cine stie ce cauza. Pentru plâns ca si pentru rugaciunea cu glas tare este nevoie uneori de însingurare. Plânsul apartine omului dar si creatiei necuvântatoare, diferenta facând-o faptul ca atunci când creatia plânge, o face fara lacrimi. Dupa varsarea lacrimilor sufletul si trupul omului se racoresc, se bucura de o liniste si de cele mai multe ori de speranta. Sufletul parca se trezeste la glasul plânsului si parca se patrunde el însusi de simtamântul plânsului, fiindca, dupa cum spunea Emil Cioran: „o lacrima întotdeauna are radacini mai adânci decât un zâmbet”.

Plânsul este dispozitia trista a sufletului, pricinuita de lipsa celor dorite si de constientizarea celor pierdute… Plângem, iata, când vedem natura cum se dezlantuie fara pic de mila si nu putem lupta cu imensa-i forta. Plângem pentru noi si pentru semeni, fiindca îi iubim, fiindca ne pasa… Câte lacrimi au fost varsate în tara noastra, dar nu numai, în zile lunii februarie ale acestei ierni, cu ninsori abundente, temperaturi extrem de scazute? Au fost lacrimi varsate în întunericul noptii din casele oamenilor, în asteptarea zorilor zilei si a minunii unui ajutor din partea lui Dumnezeu si a semenilor. Dar lacrimile celor care si-au îngropat mortii gasiti sub nametii care au pus stapânire pe suprafete mari de pamânt? Case strivite de nameti, drumuri inaccesibile, oameni înghetati de frig în case… „Albul care se întinde cât vezi cu ochii îti provoaca doua iluzii: prima – ca e ceata si te miri cumva ca i-au lasat sa ridice elicopterul de la sol pe vremea asta. A doua, ca vei ateriza într-o mica asezare cu igluuri, piei de foca, gustari din carne de ren si un bun venit într-o limba ciudata. Si, daca n-ai vedea dreptunghiurile negre de padure desfrunzita si contururile gri ale caselor, nu ti-ar fi greu sa crezi ca ai plecat la drum cu un scop polar, nu umanitar, ” scrie Raluca Ion în ziarul Gândul, impresiile avute la traversarea zonelor cu elicopterul. Sigur ca s-a actionat cât s-a putut pentru salvarea oamenilor, din datorie si din iubire de semeni, dar au fost si asteptari din cauza stihiilor vremii, când bolnavii de inima, de diabet, n-au mai avut medicamente, câteva femei au nascut prematur din cauza spaimei; oamenii au iesit din case prin tunelurile pe care si le-au sapat sau li s-au sapat prin zapada, ajungând la magazine si gasind rafturile goale. Când au vazut pe cei ce au venit sa-i ajute, s-au plâns de o multime de nevoi, dar au simtit, ca tot românul si nevoia sa râda. „Uitati-va la omul asta, are nevoie de lame de ras. Nu vedeti cât i-a crescut mustata?”, a glumit o matusa vesela. C-asa-i românul, stie sa faca uneori si haz de necaz.

Închei tot cu cuvintele cinicului Voltaire: „Cândva totul va fi bine, iata speranta, acum totul este bine, iata iluzia!”

 Vavila Popovici – Raleigh, North Carolina

MIROS DE ÎNCEPUT, MIROS CURAT, PROASPAT, MIROS DE GHIOCEI, MIROSUL DRAGOSTEI – „DRAGOBETELE”

On By nelursIn EssaysLeave a comment

Vavila Popovici

.

„Înc-odata, iar si iara,

a iubi e primavara.”

Lucian Blaga

.

Sarbatorit pe 24 februarie, în ziua când Biserica Ortodoxa sarbatoreste Aflarea Capului Sfântului Ioan Botezatorul, traditia populara consemneaza ziua lui Dragobete, zeu al tineretii în Panteonul autohton, patron al dragostei si al bunei dispozitii. Este considerat fiul Dochiei, barbatul frumos, puternic îndragostit. Baba Dochia este unul dintre miturile românesti importante si exista multe variante ale acestui mit. Semnalez si o frumoasa poveste a lui George Calinescu „Traian si Dochia”, în care Dochia ar fi fost fiica regelui dac Decebal, de care s-a îndragostit Traian, cuceritorul Daciei. Urmarita fiind de trupele lui Traian, aceasta s-a ascuns pe muntele Ceahlau, împreuna cu oile. Maica Domnului a transformat-o împreuna cu turma sa, într-un complex de stânci.

Din copilarie cunosteam frumoasa legenda a calatoriei Dochiei pe timp de iarna când, parându-i-se ca vremea se încalzise, si-a scos, rând pe rând, cele noua cojoace (unii spuneau de douasprezece) pe care le purta, pâna când a ramas fara nici unul. Dar vremea s-a schimbat si pe cât de frumos fusese la începutul zilei, pe atât de urât se facuse mai târziu. Ningea si totul începuse sa înghete. Dochia a înghetat împreuna cu oile sale, transformându-se, conform legendei, în stana de piatra. Se spune ca rocile se pot observa si astazi pe muntele Ceahlau si ca ar fi o marturie vie a acestui mit românesc. Zi a îndragostitilor, început de primavara, început de viata, acesta este Dragobetele!

S-au ocupat multi cercetatori de provenienta acestei sarbatori. Nicolae Constantinescu – etnolog al Universitatii din Bucuresti – afirma ca nu exista atestari documentare ale acestei sarbatori decât în secolul al XIX-lea; lingvistul Lazar Saineanu propune analogia cu „dragu-bete”, sufixul „bete” fiind folosit în zonele din Oltenia, semnificând „adunare, multime”; etnograful Marcel Lutic de la Muzeul de Etnografie din Moldova prezinta etimologia acestei sarbatori populare considerând ca majoritatea denumirilor ei provin de la „Aflarea Capului Sfântului Ioan Botezatorul”, sarbatoare religioasa de care spuneam ca este celebrata pe 24 februarie si care în limba slava se numeste „Glavo-Obretenia”. Românii ar fi adaptat-o, astfel aparând sub diverse nume – „Vobritenia”, „Rogobete”, „Bragobete”, „Bragovete” – în perioada Evului Mediu, pâna când s-a impus în unele zone (sudul si sud-estul României) ca Dragobete; Ion Ghinoiu, în Dictionarul cu obiceiuri populare de peste an (1997) asociaza si el numele de Dragobete cu personajul din mitologia populara româneasca – zeu al dragostei si bunei dispozitii pe plaiurile românesti – identificat cu Cupidon (la romani) si cu Eros (la greci). Ovidiu Focsa etnograf în cadrul Muzeului de Etnografie al Moldovei, a precizat: „despre Dragobete se crede ca este un protector al pasarilor, fiind o sarbatoare strâns legata de fertilitate, fecunditate si de renastere a naturii”. Unii afirma ca ar data dinaintea aparitiei crestinismului. În mitologia dacilor, Dragobetele ar fi fost petitorul si nasul animalelor, cel ce oficia în cer, la începutul primaverii, nunta tuturor animalelor. Exista credinta ca în aceasta zi si pasarile ne-migratoare se strângeau în stoluri, ciripeau, se împerecheau si începeau sa-si construiasca cuiburile. Cu timpul, de la pasari obiceiul ar fi fost preluat si de catre oameni, Dragobetele ajungând sa fie considerat zeitate ce ocroteste iubirea si care poarta noroc îndragostitilor. Motivatiile preluarii ar fi fost profunde, întrucât pasarile erau privite ca mesageri ai zeilor, cuvântul grecesc „pasare” însemnând chiar „mesaj al cerului”.

El este considerat de cei mai multi a fi Zeul dragostei si bunei dispozitii pe plaiurile carpatice, numit si „Logodnicul Pasarilor”, dar si „Cap de Primavara”.

Se povesteste despre obiceiurile din aceasta zi, cum în jurul focurilor aprinse pe dealurile golase din jurul satelor se adunau fete si baieti care discutau, glumeau si cochetau. Spre prânz, fetele coborau în fuga spre sat; fuga în unele parti era denumita „zburatorit”. Fiecare baiat urmarea fata care îi cazuse draga; daca o ajungea, urma sarutul în vazul tuturor, sarut ce semnifica logodna ludica, care de multe ori era finalizata cu logodna adevarata. De aici a ramas zicala: „Dragobetele saruta fetele!” Si se mai spune ca era un semn rau daca o fata sau un baiat nu întâlnea la Dragobete fata sau baiatul care sa-i placa, era semn ca tot anul nu putea fi iubit.

Credinta populara româneasca mai spune ca cei care participau la aceasta sarbatoare erau feriti de boli tot anul. Astazi, sarbatoarea de Dragobete este considerata echivalentul românesc al sarbatorii de import Valentine’s Day sau ziua Sfântului Valentin, sarbatoare a iubirii. Personajul românesc Dragobetele se diferentiaza de blajinatatea Sfântului Valentin din traditia catolica, fiind un barbat frumos, aratos, cu un temperament navalnic.

Simtim de pe acum, în preajma acestei zile, un început în toate!

Pamântul se trezeste la viata, natura renaste. Soarele revarsa o caldura mângâietoare, vântul sufla din plamânii sai aer mai cald, sângele îsi schimba culoarea, inima – pulsatiile, o mireasma dulce se-mprastie pe carari, chipul blând al primaverii ne zâmbeste, mâinile ei ne mângâie… Seva pomilor musteste, dragostea începe sa domine pamântul. Zilele devin mai lungi si mai blânde, natura începe sa-si arate farmecul. În curând se va îmbraca în hainele-i frumoase, va da coltul ierbii, copacii vor fi ninsi de flori albe în vânt.

Miros de început, miros curat, proaspat, miros de ghiocei, mirosul dragostei…

În întâmpinarea acestei zile am scris versurile:

Copacii saruta statornic vazduhul./ Aripi de gând saruta nevazutul./ Foame de saruturi, foame de-mbratisari…/ Pasarile, inoculate cu virusul dragostei,/ se cauta fâlfâind din aripi,/ dansând printre crengile copacilor./ Iubirea mea respira/ prin vers si rugaciune.

Vavila Popovici – Raleigh, Carolina de Nord

Din volumul „Articole si Eseuri”- vol. II, în curs de aparitie.

 

NINGE

On By nelursIn poetryLeave a comment

 

 

 

 

 

 

 

 .

.

.

    Vavila POPOVICI


NINGE

Ninge peste copaci,
peste pamânt
ninge.
Ninge peste orasul alb,
peste o parte a planetei,
ninge.
Ninge-n cimitire
si mortii-si pierd identitatea,
ninge.
Ninge ca un cosmar
peste gânduri triste,
ninge.
Ninge si gerul  
îngheata sperante si vise,
ninge.

 

(Vavila Popovici –  Raleigh, NC-USA)

 

 

24 IANUARIE – 153 DE ANI DE LA UNIREA PRINCIPATELOR ROMÂNE

On By nelursIn EssaysLeave a comment

Vavila Popovici

.

Daca visul unora este sa ajunga în cosmos, eu viata întreaga am visat sa trec Prutul!

Grigore Vieru

În fiecare an, la 24 ianuarie, sarbatorim Unirea Principatelor Române, caci faptele înainte-mergatorilor nostri sunt cele care ne permit sa fim astazi ceea ce suntem.Si sa fim mândri de ceea ce suntem! Cu acest prilej ne amintim si de cei care au pus umarul la realizarea ei. Ideea Unirii Moldovei si a Tarii Românesti, avansata înca din secolul al XVIII-lea, a devenit dupa razboiul Crimeii (1853 – 1856) o tema de prim plan a dezbaterii politice, atât în cele doua Principate, cât si pe plan international. Situatia externa se arata favorabila; înfrângerea Rusiei si hegemonia politica a Frantei ofereau un context prielnic punerii în practica a proiectului, cu atât mai mult cu cât împaratul Napoleon al III-lea, dorea un bastion rasaritean favorabil politicii sale, care sa contrabalanseze expansiunea ruseasca.

Deciziile adoptate prin Tratatul de pace de la Paris (18-30 martie 1856) prevedeau intrarea Principatelor Române sub garantia colectiva a puterilor europene, revizuirea legilor fundamentale, alegerea Adunarilor ad-hoc care sa exprime atitudinea românilor în privinta unirii, integrarea în granitele Moldovei a trei judete din sudul Basarabiei (Cahul, Bolgrad, Ismail), trimiterea în Principate a unei Comisii Europene cu misiunea de a propune „bazele viitoarei lor organizari”.

La 22 septembrie 1857 s-a adunat Divanul Ad-hoc al Moldovei care era favorabil unirii, iar la 30 septembrie cel al Tarii Românesti si prin documentele redactate au pus bazele fuzionarii celor doua principate. De fapt, Adunarile ad-hoc aveau caracter consultativ si erau alcatuite din reprezentanti ai bisericii, marii boierimi, burgheziei, taranimii clacase, cu scopul de a face propuneri referitoare la realizarea unirii Principatelor Române. Între taranii fruntasi care au luat parte împreuna cu boierii cu episcopii si cu mitropolitul tarii la Divanul ad-hoc din Moldova, în 1857, era si vrânceanul Ion Roata, om cinstit si cuviincios, cum sunt mai toti taranii români de pretutindeni. Desfiintarea hotarului de la Focsani (Vrancea) echivala cu Unirea celor doua Principate si crea premisele punerii temeliei statului national unitar român. În ziua de 5 februarie 1859, când domnitorul Cuza a fost oaspetele orasului Focsani, mii de oameni i-au iesit în cale în drumul dinspre Marasesti, pe unde venea de la Iasi. Se consemneaza ca în cinstea Domnitorului s-au ridicat pe sosea, pe ulitele pe unde trebuia sa treaca, arcuri de triumf împodobite cu verdeata si înfasurate în pânza tricolora; tarafuri de lautari cântau „Hora Unirii”, valuri de flori se revarsau în calea Domnitorului care cobora din diligenta. Despartit în doua – Focsanii Moldovei si Focsanii Munteni – de un brat al Milcovului, orasul întruchipa, în acea vreme, situatia celor doua tari vecine si surori. Ajungând la hotar, unde era al doilea arc de triumf, Domnitorul s-a oprit, si a chemat la el pe cei doi soldati care faceau de straja la hotar: un moldovean si un muntean si spunându-le ca sunt frati, i-a pus sa se îmbratiseze. Apoi a dat porunca ca fiecare sa mearga la cazarma lui si sa comunice comandantilor ca de azi înainte si pe vecii vecilor, Domnitorul Principatelor Unite, a ridicat garzile de la hotarul dintre români, de la Focsani. Însotit de mai marii orasului si de multimea de oameni, Cuza a mers pâna în centru, la Podul de Piatra, unde au jucat cu totii „Hora Unirii”. Poetul focsanean Dimitrie Dascalescu, scria cu acest prilej poezia „O zi frumoasa”, asa cum a ramas în inimile românilor ziua de 5 ianuarie: „Azi, Românul dovedeste/ Ca-n sfârsit s-a desteptat,/ Si ca-n fapta vredniceste/ Libertatea ce-a visat.” Aici, în Moldova, a fost ales în unanimitate, la 5-17 ianuarie 1859, liderul unionist Alexandru Ioan Cuza, reprezentantul „Partidei Nationale”. Deoarece în textul Conventiei nu se stipula ca domnii alesi în cele doua Principate sa fie persoane separate, conducatorii luptei nationale au decis ca alesul Moldovei sa fie desemnat si în Tara Româneasca. Adunarea electiva a Tarii Românesti era dominata de conservatori, care detineau 46 din cele 72 mandate. În aceasta situatie, liberalii radicali au initiat, prin intermediul tribunilor, o vie agitatie în rândul populatiei Capitalei si al taranilor din împrejurimi. Zeci de mii de oameni s-au aflat în preajma Adunarii. Unul dintre tribuni nota ca poporul era gata „sa navaleasca în Camera si sa o sileasca sa proclame ales pe alesul Moldovei”. Asa s-a propus la 24 ianuarie 1859 alegerea lui Alexandru Ioan Cuza, aceasta alegere fiind acceptata în unanimitate. Era un pas important catre definitivarea Unirii Principatelor Romane, înfaptuirii statului national român unitar. Impusa sub o puternica presiune populara, alegerea ca domn al Tarii Românesti a lui Alexandru Ioan Cuza si-a gasit confirmarea deplina la marea manifestare prilejuita de sosirea alesului natiunii în capitala munteana. Problema urmatoarea era recunoasterea internationala a alegerilor. Faptul împlinit la 24 ianuarie 1859 era considerat de Poarta si de Austria drept o încalcare a Conventiei de la Paris. Situatia creata în cele doua Principate a determinat Conferintele internationale de la Paris, din 26 martie – 7 aprilie si 25 august – 6 septembrie. La cea de a doua Conferinta, sub presiunea evenimentelor internationale – razboiul dintre Franta si Sardinia împotriva Austriei fiind pe cale sa înceapa – marile puteri europene au fost nevoite sa accepte unirea înfaptuita de români. Cuza a fost recunoscut ca domn al Principatelor, recunoasterea sa fiind limitata numai pe durata vietii acestuia.

Alexandru Ioan Cuza nascut la 20 martie 1820 în Moldova a fost primul domnitor al Principatelor Unite si al statului national România, la 5 ianuarie 1859 – ales domn al Moldovei, iar la 24 ianuarie 1859 si al Tarii Românesti. Devenit domnitor, Cuza a dus o sustinuta activitate politica si diplomatica pentru recunoasterea unirii de catre puterea suzerana si puterile garante si apoi pentru desavârsirea unirii Principatelor Romane, pe calea înfaptuirii unitatii constitutionale si administrative, care s-a realizat în ianuarie 1862, când Moldova si Tara Româneasca au format un stat unitar, adoptând oficial, în 1862, numele de România, cu capitala la Bucuresti, cu o singura adunare si un singur guvern.

Dupa realizarea unirii, domnitorul Alexandru Ioan Cuza împreuna cu colaboratorul sau cel mai apropiat, ministru si apoi prim-ministru Mihail Kogalniceanu, initiaza importante reforme interne, cele mai importante fiind: secularizarea averilor mânastiresti (1863), reforma agrara (1864) si reforma învatamântului (1864), care au fixat un cadru modern de dezvoltare al tarii.

Sirul de reforme initiate de Cuza si venirea mai apoi pe tronul Principatelor Unite a domnitorului Carol I, au facut ca actul de la 1859 sa fie ireversibil. Din 1866, potrivit Constitutiei promulgate la 1 iulie, Principatele Unite încep sa se numeasca oficial România. Cuza însa, în anul 1866, a fost obligat sa abdice; o coalitie a partidelor vremii, denumita si „Monstruoasa coalitie”, a hotarât aceasta din cauza orientarilor politice diferite ale membrilor sai, care au reactionat astfel fata de manifestarile autoritare ale domnitorului. A fost exilat si a trait la Viena si Florenta. A murit în 1873 la Heidelberg (Germania), dar a fost adus în tara si înmormântat la castelul familiei sale de la Ruginoasa (judetul Iasi), apoi înhumat la Biserica Sfintii Trei Ierarhi din Iasi. Complotistii au reusit sa-si realizeze planurile atragând de partea lor o fractiune a armatei, l-au constrâns pe domnitor sa abdice într-o noapte a lunii februarie 1866. La aceasta a contribuit însusi Al. I. Cuza, care nu numai ca nu a luat masuri în privinta factorilor reactionari, ci, într-un discurs, s-a aratat dispus sa renunte la tron în favoarea unui principe strain (fapt sustinut si de o scrisoare adresata unui diplomat strain).

În fiecare an, în ziua de 24 ianuarie, sarbatorim Unirea, „Mica Unire” cum i se mai spune, dar fara de care nu am fi putut savârsi faptele mari de mai târziu. Anul acesta se împlinesc 153 de ani de la înfaptuirea ei.Cu acest prilej ne amintim si de cei care au pus umarul la realizare. Unul dintre acestia este si Ion Roata, intrat în istorie ca o legenda. Cunoscut si sub numele de Mos Ion Roata, a fost un taran român, deputat în Divanul Ad-hoc si un sustinator înflacarat al Unirii Principatelor Moldova si Valahia si al reformei agrare din Principatele Unite Române. Se spune ca semna prin punerea degetului muiat în cerneala – puntea de veacuri a nestiutorului de carte – oficial semnând cu parafa primita în Divanul ad-hoc, dar era înzestrat nativ cu o minte agera si o judecata dreapta, fiind cunoscut ca un om cinstit, „cu gâdilici la limba”, adica spunea adevarul fara menajamente, neavând „ascunzatori în suflet”, dupa cum îl caracteriza Ion Creanga. Cinstit, cu alte cuvinte! Pentru spiritul sau de dreptate, Ion Roata a fost considerat de catre tarani ca fiind cel mai dârz si mai competent reprezentant al lor, care sa le poata apara interesele. A avut, se spune, o aparitie meteorica pe scena istorica a tarii.

Hora Unirii are o semnificatie sfânta pentru noi românii. Citind cartea „Ultimul tren spre Romania” a lui Anatolie Panis, m-a impresionat figura lui Constantin Stere, remarcabil om de cultura (jurist, profesor, gazetar, scriitor, om politic) care a trait între anii 1865 – 1936, despre care îmi povesteau si cei din familie. Acest scriitor, în alt moment al istoriei tarii, a cerut unirea cu România, spunând: „Fratii mei basarabeni, a sosit clipa marii noastre izbaviri! Suntem la un pas de a ne desavârsi libertatea! Acum ori niciodata…” El a citit delegatiilor rusi si ucraineni, hotarârea taranilor din judetul Hotin: „Tinând seama ca timp de 14 veacuri Basarabia a fost tinut al României, ca a facut parte din acelasi neam… cerem astazi în mod solemn în fata lumii întregi, Unirea Basarabiei cu România”. Autorul povesteste cum Basarabia s-a alaturat României nu prin razboi, ci prin constienta vrere, cum s-a înfiripat cea mai formidabila hora din toate câte s-au cunoscut, cuprinzând în mijlocul ei o piata si mai apoi strazile de jur împrejur ale Chisinaului, hora care a tinut o noapte, cum doua zile mai târziu deputatii basarabeni erau alaturi în parlamentul si guvernul României, alaturi de rege si regina, hora cuprinzând de data aceasta întreaga piata de la Iasi.

Hora este un dans popular în Balcani, în România. Se danseaza pe muzica cu un ritm specific, într-un cerc închis, dansatorii tinându-se de mâna, facând trei pasi înainte si unul înapoi. Se danseaza la aniversari, diferite festivaluri si în spatiile rurale; traditia la noi, la români era, ca în fiecare sfârsit de saptamâna, taranii din sate sa se îmbrace în costume nationale si sa danseze acest dans, bucurându-se de comuniune.

Sa amintim ca Hora Unirii, poezia scrisa de Vasile Alecsandri, a fost publicata pentru prima data în 1856, în revista „Steaua” a lui Mihail Kogalniceanu. Muzica a fost compusa de Alexandru Flechtenmacher , iar în ziua de 24 ianuarie, când s-au unit Moldova si Tara Româneasca, sub conducerea lui Alexandru Ioan Cuza, s-a dansat si s-a cântat aceasta Hora a Unirii.

În minte îmi vine dialogul descris de Creanga: „…Si Roata se duce si vrea sa ridice bolovanul, dar nu poate. –Ia, du-te si dumneata mos Vasile, si dumneata… În sfârsit, se duc ei vreo trei-patru tarani, urnesc bolovanul din loc, îl ridica pe umeri si-l aduc lânga boier. –Ei, oameni buni, vedeti? S-a dus mos Ion si n-a putut face treaba singur; dar când v-ati mai dus câtiva într-ajutor, treaba s-a facut cu usurinta, greutatea n-a mai fost aceeasi. Povestea cântecului: „Unde-i unul nu-i putere, /La nevoi si la durere;/ Unde-s multi puterea creste/Si dusmanul nu sporeste.” Asa si cu Unirea, oameni buni…”

HORA UNIRII: Hai sa dam mâna cu mâna/ Cei cu inima româna,/ Sa-nvârtim hora fratiei/ Pe pamântul României!/ Iarba rea din holde piara!/ Piara dusmania-n tara!/ Între noi sa nu mai fie/ Decât flori si omenie!/ Mai muntene, mai vecine,/ Vina sa te prinzi cu mine/ Si la viata cu unire,/ Si la moarte cu-nfratire!/ Unde-i unul, nu-i putere/ La nevoi si la durere;/ Unde-s doi, puterea creste,/ Si dusmanul nu sporeste!/ Amândoi suntem de-o mama,/ De-o faptura si de-o sama,/ Ca doi brazi într-o tulpina,/ Ca doi ochi într-o lumina./ Amândoi avem un nume,/ Amândoi o soarta-n lume,/Eu ti-s frate, tu mi-esti frate,/ În noi doi un suflet bate!/ Vin’ la Milcov cu grabire/ Sa-l secam dintr-o sorbire,/ Ca sa treaca drumul mare/ Peste-a noastre vechi hotare./ Si sa vada sfântul soare,/ Într-o zi de sarbatoare,/ Hora noastra cea frateasca/ Pe câmpia româneasca!

Vavila Popovici, SUA

Eminescu si dragostea

On By nelursIn Essays, poetryLeave a comment

„Eminescu este expresia integrala a sufletului românesc.”

N. Iorga

Se împlinesc 162 de ani de la nasterea lui Mihai Eminescu. Nascut ca Mihail Eminovici la 15 ianuarie 1850 în satul Ipotesti, judetul Botosani, a bucurat natia noastra cu doar 39 ani de viata, dar cu o imensa activitate literara. A fost cea mai importanta voce poetica din literatura româna, prozator si jurnalist. A fost activ în societatea literara Junimea si a lucrat ca redactor la ziarul Timpul, ziarul oficial al Partidului Conservator. A publicat primul poem la vârsta de 16 ani, la moartea profesorului de limba româna, Aron Pumnul. Din 1866 pâna în 1869 calatoreste din Cernauti, unde îsi facuse studiile liceale, la Blaj, Sibiu, Giurgiu, oprindu-se la Bucuresti, luând astfel contact cu realitatile românesti din diverse locuri. În aceasta perioada se angajeaza ca sufleor si copist la teatru, unde îl cunoaste pe Ion Luca Caragiale. Din 1869-1872 este student la Viena, locul în care o cunoaste pe Veronica Micle. Din 1872 pâna în 1874 – student la Berlin. În septembrie 1874 este numit director al Bibliotecii centrale din Iasi. Trei ani, cei mai frumosi ani ai vietii lui a fost bibliotecar, revizor scolar, redactor la Curierul de Iasi. În octombrie 1877 se afla din nou la Bucuresti. În 1883 paraseste Bucurestiul si este internat într-un sanatoriu din Viena. De aici trimite o scrisoare în tara, în care vorbeste de demoralizarea sa si de foamea nepotolita, dorind sa se sature „de mamaliga stramoseasca”. În decembrie 1884, dupa un drum în Italia, la Florenta, se înapoiaza la Iasi. În august 1885 se afla la bai lânga Odessa. În vara anului urmator pleaca din Bucuresti la baile Repedea de lânga Iasi, iar în noiembrie, la ospiciul de la Manastirea Neamtului. O duce greu din punct de vedere banesc. În 1887 îi raspunde lui Vlahuta la o scrisoare: „Nu te pot încredinta cât de odioasa este pentru mine aceasta specie de cersetorie, deghizata sub titlul de subscriptie publica, de recompensa nationala”. În decembrie 1888 vine la Botosani, se întâlneste cu Veronica si pleaca amândoi la Bucuresti. În februarie 1889 se reîmbolnaveste, este internat la spitalul Marcuta din Bucuresti si apoi transportat la sanatoriul Caritas. În data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineata, moare în sanatoriul doctorului Sutu, iar în 17 iunie Eminescu este înmormântat la umbra unui tei din cimitirul Bellu din Bucuresti. A fost ales post-mortem, la 28 octombrie 1948, membru al Academiei Române.

Gheorghe Bogdan-Duica (1866 – 1934), istoric literar român, membru titular al Academiei Române vorbea la timpul sau despre stilul lui Eminescu, despre „minunea eminesciana”- forma limbii sale, muzica poeziei sale: „În cântecul lui este un factor metafizic productiv, care-l presupunem, pe care nu-l cunoastem decât prin rodul sau, la care psihologia limbii nu a ajuns, nu va ajunge.”

„Un visator rupt de realitate care nu suferea din cauza conditiilor materiale în care traia, indiferent la ironiile si laudele semenilor, caracteristica lui principala fiind seninatatea abstracta”, este caracterizarea facuta de Titu Maiorescu.

În realitate, asa cum se poate constata din poeziile sau scrisorile sale, viata i-a fost o suprapunere de cicluri formate din vise frumoase, dar si din dureri datorate impactului cu realitatea. Întâmplarea care i-a marcat ciclul poeziilor de dragoste a fost întâlnirea cu Veronica Micle, întâlnire pasionala dintre doi poeti; unul dintre ei trebuia sa straluceasca! Perioada între 1874 si 1877, Perpessicius a numit-o «perioada veroniana» când Eminescu a scris cele mai frumoase poezii de dragoste.

Ca atare, nu voi vorbi despre activitatea politica din timpul studentiei, participarea la întâlnirile Junimii si nici despre ziaristica de la Timpul, cu toate ca reprezinta o pretioasa si interesanta componenta a vietii sale, ci voi scrie doar câte ceva despre poezia sa de dragoste.

Mihai Eminescu a fost un geniu! Un neam întreg s-a regasit în opera lui. El ne-a învatat sa dam ascultare inimii, ne-a luminat mintea spre a întelege bucuria, dar uneori si nenorocul de a fi român. Se spune despre creatie ca este rodul nelinistii metafizice; Eminescu spunea ca „o gândire este un act, un cutremur al nervilor”. A iubit si a pretuit sentimentul iubirii daruit omului de catre Dumnezeu. Este cel mai mare poet al iubirii si al frumusetilor naturii. La începuturile vietii dragostea lui este senina, frumoasa, împlinita cel mai adesea într-un cadru feeric al naturii proaspete si viguroase, ca în poezia „Dorinta”: Vino-n codru la izvorul / Care tremura pe prund,/ unde prispa cea de brazde/ Crengi plecate o ascund./ Si în bratele-mi întinse/ Sa alergi, pe piept sa-mi cazi,/ Sa-ti desprind din crestet valul,/ Sa-l ridic de pe obraz…” Iubita îi apare gingasa venind parca dintr-un dulce vis, în poezia „ Atât de frageda…”: Atât de frageda te-asemeni/ Cu floarea alba de cires,/ Si ca un înger între oameni/ În calea vietii mele iesi…

Tonalitatea senina a sentimentului erotic si chiar dragostea fericita, lipsita parca de umbre, ideala sa-i spunem, exista însa si în poeziile scrise mai târziu: „Freamat de codru”, „Somnoroase pasarele”, „La mijloc de codru des”, la care se pot adauga inegalabile versuri închinate iubirii si naturii din „Scrisoarea IV” si „Luceafarul”.  Iubirea pentru femeie si natura lumineaza si tulbura, cele doua sentimente însumându-se, ajung sa aiba o energie cosmica care pâna la urma, pare sa scape de sub imperiul vointei, ca o explozie, determinând destinul fiintei umane.

Sentimentul iubirii este integral, fara limite; lumea sa de vis, aspiratia spre o iubire totala în mijlocul naturii este redata superb în poezia „Lasa-ti lumea”: Lasa-ti lumea ta uitata,/ Mi te da cu totul mie,/ De ti-ai da viata toata,/ Nime-n lume nu ne stie./ Vin’ cu mine, rataceste/ Pe carari cu cotituri,/ Unde noaptea se trezeste/ Glasul vechilor paduri./ Printre crengi scânteie stele,/ Farmec dând cararii strâmte,/ Si afara doar de ele/ Nime-n lume nu ne simte./ Parul tau ti se desprinde/ Si frumos ti se mai sede,/ Nu zi ba de te-oi cuprinde,/ Nime-n lume nu ne vede./ Tânguiosul bucium suna,/ L-ascultam cu-atâta drag,/ Pe când iese dulcea luna/ Dintr-o rariste de fag./ Îi raspunde codrul verde/ Fermecat si dureros,/ Iara sufletu-mi se pierde/ Dupa chipul tau frumos.[…] Iata lacul. Luna plina,/ Poleindu-l, îl strabate;/ El, aprins de-a ei lumina,/ Simte-a lui singuratate./ Tremurând cu unde-n spume,/ Între trestie le farma/ Si visând o-ntreaga lume/ Tot nu poate sa adoarma./ De-al tau chip el se patrunde,/ Ca oglinda îl alege -/ Ce privesti zâmbind în unde?/ Esti frumoasa, se-ntelege./ Înaltimile albastre/ Pleaca zarea lor pe dealuri,/ Aratând privirii noastre/ Stele-n ceruri, stele-n valuri./ E-un miros de tei în crânguri./ Dulce-i umbra de rachiti/ Si suntem atât de singuri!/ Si atât de fericiti!/ Numai luna printre ceata/ Varsa apelor vapaie,/ Si te afla strânsa-n brate/ Dulce dragoste balaie.

Mai târziu, dezamagit de loviturile vietii, de lipsa de întelegere a contemporanilor sai, de societatea nedreapta în care îsi ducea traiul, Eminescu creeaza poezii profunde, din ce în ce mai triste si mai pline de renuntari. Începe sa exprime regretul, tristetea, cât si durerea pricinuita de dragoste. Codrul nu mai are bogatia frunzisului verde, lumina sa de odinioara, culorile si aerul pur din tinerete. Cineva parca stinge încet lumina acelor ani ai tineretii, culorile devin din ce în ce mai estompate… Poetul începe sa-si puna întrebari, încearca sa defineasca amorul prin propriile-i simtiri, în poezia „Ce e amorul”: Ce e amorul? E un lung/ Prilej pentru durere/, Caci mii de lacrimi nu-i ajung/ Si tot mai multe cere./ De-un semn în treacat de la ea/ El sufletul ti-l leaga,/ Încât sa n-o mai poti uita/ Viata ta întreaga./[…] Dispar si ceruri si pamânt/ Si pieptul tau se bate,/ Si totu-atârna de-un cuvânt/ Soptit pe jumatate./ Te urmareste saptamâni/ Un pas facut alene,/ O dulce strângere de mâini,/ Un tremurat de gene…

Figura femeii iubite, din calda, luminoasa, mult dorita, devine solemna, rece, de neatins, marmura sugerând frumusetea înghetata, ireala, precum în poezia „Te duci…”: Te duci si ani de suferinta/ N-or sa te vaza ochii-mi tristi,/ Înamorati de-a ta fiinta,/ De cum zâmbesti, de cum te misti./ Si nu e blând ca o poveste/ Amorul meu cel dureros,/ Un demon sufletul tau este/ Cu chip de marmura frumos.[…] Când ma atingi, eu ma cutremur,/ Tresar la pasul tau când treci,/ De-al genei tale gingas tremur/ Atârna viata mea de veci.[…] Puteam numiri defaimatoare/ În gândul meu sa-ti iscodesc/, Si te uram cu-nversunare,/ Te blestemam, caci te iubesc.[…] O toamna care întârzie/ Pe-un istovit si trist izvor;/ Deasupra-i frunzele pustie —/ A mele visuri care mor…

Regretul iubirii care pleaca fara vointa sa, este redat cu sfâsierea fiintei, în poezia „S-a dus amorul…”: S-a dus amorul, un amic/ Supus amândurora,/ Deci cânturilor mele zic/ Adio tuturora/ Uitarea le închide-n scrin/ Cu mâna ei cea rece,/ Si nici pe buze nu-mi mai vin,/ Si nici prin gând mi-or trece./ Atâta murmur de izvor,/ Atât senin de stele,/ Si un atât de trist amor/ Am îngropat în ele!/ Din ce noian îndepartat/ Au rasarit în mine!/ Cu câte lacrimi le-am udat,/ Iubito, pentru tine!/ Cum strabateau atât de greu/ Din jalea mea adânca,/ Si cât de mult îmi pare rau/ Ca nu mai sufar înca!…

Minunate sunt cele doua poeme ale iubirii cu meditatii asupra existentei, primul fiind: „Mortua est”: …Te vad ca o umbra de-argint stralucita/ Cu-aripi ridicate la ceruri pornita,/ Suind, palid suflet, a norilor schele/ Prin ploaia de raze, ninsoare de stele […] Si-ntreb al meu suflet ranit de-ndoiala: / De ce-ai murit, înger cu fata cea pala?/ […] Si totusi, tarina frumoasa si moarta,/ De racla ta reazim eu harfa mea sparta/ Si moartea ta n-o plâng, ci mai fericesc / O raza fugita din haos lumesc./ Si-apoi cine stie, de este mai bine: / A fi sau a nu fi… dar stie oricine,/ Ca ceea ce nu e nu simte dureri,/ Si multe dureri-s, putine placeri./ A fi! Nebunie si trista si goala/ Urechea te minte si ochiul te-nseala;/ Ce-un secol ne zice, ceilalti o dezic./ Decât un vis sarbad, mai bine nimic…

În cel de al doilea poem „Venere si madona”, poetul îsi priveste femeia iubita si o vede când înger, când demon. Si totusi femeii „demon” îi acorda „raza inocentei” si-i daruie iubirea într-un mod unic: Suflete! De-ai fi chiar demon, tu esti sânta prin iubire,/ Si ador pe acest demon cu ochi mari, cu parul blond.

„Scrisoarea IV” dezvaluie drama creatorului care fara iubire – izvorul de energie spirituala – si fara întelegerea iubitei, nu poate avea stralucirea în arta; neîmplinirea dragostei duce la durere, sufletul totusi nu poate sa renunte la dragoste si de aici zbuciumul sufletesc: O, arata-mi-te iara-n haina lunga de matasa,/ Care pare încarcata de o pulbere-argintoasa,/ Te-as privi o viata-ntreaga în cununa ta de raze,/ Pe când mâna ta cea alba parul galben îl neteaza./ Vino! Joaca-te cu mine… cu norocul meu… mi-arunca/ De la sânul tau cel dulce floarea vesteda de lunca,/ Ca pe coardele ghitarei rasunând încet sa cada…/ Ah! E-atât de alba noaptea, parc-ar fi cazut zapada…

Pasiuni si despartiri, poetul devine dezamagit si dezamagirea a dat limbii românesti o capodopera – „Luceafarul”, poezie în care e mistuit de iubire, gata sa-i jertfeasca iubitei nemurirea, dar în cele din urma este coplesit de drama renuntarii, a izolarii: A fost odata ca-n povesti,/ A fost ca niciodata./ Din rude mari împaratesti,/ O prea frumoasa fata./ Si era una la parinti/ Si mândra-n toate cele,/ Cum e Fecioara între sfinti/ Si luna între stele./ Din umbra falnicelor bolti/ Ea pasul si-l îndreapta/ Lânga fereastra, unde-n colt/ Luceafarul asteapta. […] Cobori în jos, luceafar blând,/ Alunecând pe-o raza,/ Patrunde-n casa si în gând/ Si viata-mi lumineaza![…] Dar cum ai vrea sa ma cobor?/ Au nu-ntelegi tu oare,/ Cum ca eu sunt nemuritor,/ Si tu esti muritoare? […] De greul negrei vecinicii,/ Parinte, ma dezleaga/ Si laudat pe veci sa fii/ Pe-a lumii scara-ntreaga;/ O, cere-mi, Doamne, orice pret,/ Dar da-mi o alta soarte,/ Caci tu izvor esti de vieti/ Si datator de moarte;/ Reia-mi al nemuririi nimb/ Si focul din privire,/ Si pentru toate da-mi în schimb/ O ora de iubire.[…] El tremura ca alte dati/ În codri si pe dealuri,/ Calauzind singuratati/ De miscatoare valuri;/ Dar nu mai cade ca-n trecut/ În mari din tot înaltul:/ – Ce-ti pasa tie chip de lut,/ Dac-oi fi eu sau altul?/ Traind în cercul vostru strâmt/ Norocul va petrece,/ Ci eu în lumea mea ma simt/ Nemuritor si rece.

„Trecut-au anii’’ este de asemeni poezia celei de a doua parti a vietii: Trecut-au anii ca nori lungi pe sesuri/ Si niciodata n-or sa vina iara,/ Caci nu ma-ncânta azi cum ma miscara/ Povesti si doine, ghicitori, eresuri,[…] Pierdut e totu-n zarea tineretii/ Si muta-i gura dulce-a altor vremuri,/ Iar timpul creste-n urma mea… ma-ntunec!

Ce bogatie de nuante ale iubirii, ce profunde sondari ale inimii! Bucurii si dureri ale iubirii, poetul aflându-se de cele mai multe ori în mijlocul naturii, din ale carei frumuseti nu-i scapa nimic. Si atunci când se afla în interiorul unei odai, priveste si întelege glasul naturii: Si daca ramuri bat în geam / Si se cutremur plopii, / E ca în minte sa te am / Si-ncet sa te apropii…

Eminescu a redat farmecul si durerea dragostei, caci iubire înseamna a primi si a darui, dar uneori daruiesti prea mult, chiar totul, si simti ca nu mai primesti în egala masura… Sau, se întâmpla sa ti se ofere totul si tu sa nu mai poti darui ceea ce visai cândva sa daruiesti…

Pâna în ultima clipa a vietii lui creatoare s-a aflat în cautarea echilibrului launtric, a privit iubirea si natura ca pe o evadare din realitatea brutala. Ion Caraion scria despre Eminescu: „Înainte de a fi idee, sentiment, amintire, filosofie, regret, istorie, autenticitate, travaliu, eres, revolta, pesimism, ton premonitoriu, tandrete, dor, cultura, solitudine, Eminescu este muzica.” „Eminescu este imponderabil si muzica.”

Alexandru Surdu a consemnat faptul ca Eminescu a fost una dintre „personalitatile hibride, filozof-poet.” Noica îl considera etalonul poeziei românesti spunând ca „Arborii nu cresc pâna în cer. Nici noi nu putem creste dincolo de masura noastra. Si masura noastra este Eminescu. Daca nu ne vom hrani cu Eminescu, vom ramâne în cultura mai departe înfometati.”

Îmi amintesc de adolescenta mea, de serile când adormeam cu volumul de poezii al lui Eminescu sub perna, repetând cu glas tare si apoi în gând, strofe întregi… Si ceea ce memorezi la acea vârsta, nu se uita niciodata. La paisprezece ani, fascinata de versurile lui, scriam într-un jurnal, o poezie: „Lui Eminescu”: A-ti scrie macar doua versuri/ De câte ori n-am încercat./ Sa-ti spun ce simt cu-adevarat / Cuvinte – alese-a trebuit sa cat./ Luam mereu în mâna mea/ Creionul, coala de hârtie/ Dar ce folos, caci ma-ntrebam/ De ce eu nu-ti pot scrie?/ Nu stiam cum sa-ti marturisesc/ Ca recitindu-ti cartea mare/ Simteam inima-mi tare batând/ Si-n ritmul ei strofele tale./ Dragoste, melancolie-adânca/ Rânduri scrise-n duiosie rara/ Si copiilor nostri înca/ Ne-ntrecut de frumoase-au sa le para./ Ai biciuit acea societate/ Cu nepasare, dispret si chiar blestem,/ Nu îti pasa de consecinte/ Erai un revoltat mândru si ferm./ O meritau miseii, nedrepti si cruzi,/ Pe placul lor a scrie îti cereau/ Sa-i preamaresti, sa-i lingusesti / În schimb ce-ti daruiau?/ În mizerie si saracie te cufundau./ „Va suferi si scrisu-i mai frumos va fi!”/ Ce socoteli meschine mai faceau!?! Asta voiau!/ Sa-ti faca degraba un mormânt/ Sa puna mâna pe caietu-ti sfânt/ Si-apoi pe piatra de mormânt/ Sa scrie un singur cuvânt… / Eminescu – mort?/ O, nu, nu! Asta niciodata!/ Traiesti! Esti tot atât de viu/ Prin cartea-ti minunata!

Vavila POPOVICI, Raleigh – NC

 

CINSTEA – FLOARE RARA, MULT CAUTATA, MULT DORITA

On By nelursIn EssaysLeave a comment

„A trai cinstit este totuna cu a trai corect si drept” –

                                              Platon

                                            

   

Vavila POPOVICI


Ei, da! „Pentru 50.000 de euro nu ma dau jos din pat!”Asta proba de cinism! Iata omul nou creat de aceste vremi post – revolutionare! Asta da, sentiment de superioritate, de încredere exagerata în propriile capacitati! Asta, da, narcisism! Om care si-a vazut imaginea reflectata în nu stiu ce oglinda si s-a îndragostit de ea… Asta da, orgoliul – manifestare exagerata a egoului care se doreste superior celorlalti! Asta da, neobrazare – lipsa de cuviinta, poate chiar impertinenta?

Cu adevarat omul cinic are ceva diabolic, pervers în fiinta sa. Cinicii (de la kynos = câine), au fost adeptii scolii filozofice antice întemeiata de un elev al lui Socrate, sub deviza: „Sa traim conform naturii” – restrângere la nivelul animalitatii, cu dispret fata de principiile elementare ale moralei. Emblema lor era un câine. Cinismul a aparut în acele vremi ca un antidot, ca rezultat al descurajarii societatii grecesti dupa razboiul peloponeziac din secolul V î. H. care a dus la decaderea Atenei, dar si la ruinarea statelor grecesti, iar dupa razboi economia a intrat într-o perioada de criza. În vremurile noastre ce îi determina pe oameni sa devina cinici? Cinismul este o manifestare a cruzimii, iar dupa cum afirma Nietzsche, este „una dintre cele mai vechi desfatari ale umanitatii, pentru ca procura cea mai înalta voluptate a sentimentului puterii”. Nu cumva este si lipsa iubirii de semeni?

Viata omului este un motor în miscare care trebuie sa produca energie într-un mod oarecare. Orice energie nefolosita slabeste, dispare. Activitatea este legea vietii; trândavia însemna moarte. Ni se da viata pentru ca noi sa facem ceva în tot acest timp daruit, cât ne functioneaza „motorul”, lumea„candela a existentei fiind, iar omul flacara ei”. Si la sfârsit daruim noi împlinirea sau neîmplinirea vietii – Creatorului… Dar nu orice fel de miscare, ci activitate îndreptata spre un scop util si creator, lenea si harnicia fiind doua stari în care omul se poate încadra. Prin lene sau trândavie – atitudine necinstita fiind, energia sufleteasca se scurge, trece în degradare morala ce vizeaza viata spirituala, si care, în acelasi timp tensioneaza relatiile cu cei din jur. Astfel lenea este definita ca „o ratacire si nepasare pentru mântuirea vesnica a sufletului, prin care omul se întristeaza si se dezgusta de binele pe care trebuie sa-l savârseasca; pentru aceasta el fuge de osteneala cu care se face binele”, ne învata Religia. Omul harnic are o dispozitie pentru munca – conditia existentei, dovada a sanatatii fizice si sufletesti. Munca asigura dinamismul sufletului angajat creator spre producerea bunurilor materiale si spirituale; aduce adevarata bucurie. Chiar daca munca pretinde efort si sudoare, ea nu constituie o povara a vietii, ci angajeaza spre un ideal care, pe masura împlinirii, aduce sufletului satisfactia deplina; ne face viata mai frumoasa, cu rezultate care bucura pe fiecare om si bucuria se însumeaza, ajutând întreaga societate. Conditia esentiala a vietii fiind, munca este sfânta ca viata însasi. Dupa învatatura crestina „Munca este izvor de virtuti. Ea lumineaza mintea, întareste vointa, înalta simtamintele, aduce rabdare, barbatie, stapânire de sine, potoleste patimile si înlatura ispitele.” Si sa nu uitam ca „pasarea este mai în siguranta când zboara, iar omul când munceste.”

Acum, în aceste vremuri, nu e timp pentru prea multa odihna! Viata înseamna munca, stradanie, jertfa. Important este însa felul în care ne desfasuram munca. Adevarata bucurie a vietii o simt numai cei ce pot aduna si folosi bunurile vietii prin munca lor cinstita, aflata sub binecuvântarea lui Dumnezeu, în armonie cu viata celor din jur, asa cum orice instrument dintr-o orchestra intra în armonie cu celelalte. Nu se poate cânta fals! Iata ca se poate! ne dovedesc unii prin actiunile lor. Nu are ureche muzicala sau refuza sa-si armonizeze unele impulsuri si instincte si spune cu dezinvoltura: „Nu ma dau jos din pat pentru doar 50.000 de euro!” Ati auzit? Iata motorul care îl poate misca si o spune fara jena, metaforic. El are etalonul sau. Cum îndraznesti tu, un „oarecare” sa nu-l respecti? Acest gen de oameni nu au acel sentiment moral „prin esenta activ”, dupa cum spunea un filozof; emotia morala fiind sentimentul unei solidaritati, o armonie pe care o simti, uneori o cauti; ea este macar simpatia, daca nu dragostea sociala; ea este dragostea de tara care trebuie sa ne înstapâneasca inimile. Pot dormi linistiti oamenii necinstiti? Nu îi apasa greul pacatului?

Sa ajungi un om serios si cinstit, trebuie în primul rând sa fii calauzit de principii si valori. Cinstea nu este o vocatie, dar este o optiune dobândita prin educatie, prin vointa; defectele de caracter se pot corecta; pâna la sfârsitul vietii avem a ne stradui de învatat… Cinstea e o floare rara, este adevarat! Ar trebui sa fie mult dorita, mult cautata! Omul cinstit nu minte, nu înseala pe nimeni, nu umbla cu siretlicuri, nu fura, în nici unul dintre nenumaratele feluri în care se poate fura, el este sincer, spune ceea ce gândeste si ceea ce nu distruge pe celalalt, el nu vrea sa aiba decât ceea ce este al lui si ceea ce a dobândit pe drept. „Nu exista mostenire mai pretioasa decât cinstea” spunea William Shakespeare.

Necinstea înseamna coruptie, înseamna abatere de la morala. Autorul unui articol ne spune ca „Transparency International definea coruptia astfel: Coruptia, în sens larg, reprezinta folosirea abuziva a puterii încredintate, fie în sectorul public fie în cel privat, în scopul satisfacerii unor interese personale sau de grup; definitia data coruptiei în cadrul ONU si reluata în strategia nationala anticoruptie este: Esenta fenomenului coruptiei consta în abuzul de putere savârsit în scopul obtinerii unui profit personal, direct sau indirect, pentru sine sau pentru altul, în sectorul public sau în sectorul privat; dezbaterile din Parlament: Pentru populatie cauza principala a coruptiei se transforma într-un complex de cauze situate la nivel sistemic, adica legi prost facute si pe deasupra încalcate în mod sistematic de chiar cei care ar fi trebuit sa vegheze la aplicarea lor. Clientelism si clici în competitie pe resurse.” Necinstea este o haina care îmbraca toate tarile din lume, iar Transparency International a comunicat zilele acestea ca România este mai corupta în anul 2011 decât în 2010.

Un alt exemplar al tipului de corupt al tranzitiei spunea într-un interviu (citit într-un ziar), ca acela care încalca legea e un prost pentru ca legea e atât de permisiva în Romania, încât poti sa faci si sa desfaci o gramada de lucruri cât se poate de legal, precizând ca el nu a încalcat legea niciodata, si întrebat daca a încalcat moralitatea în afacerile sale, a raspuns ca asa ceva nu exista daca vrei sa câstigi bani în afaceri. Nu este si aceasta o dovada de cinism? Ma întreb: Oamenii cinstiti si cu judecata dreapta ce pot întelege din toate aceste exprimari, afirmatii? Din toate aceste fapte necinstite si nepedepsite?

Mântuitorul ne spune ca „orice pom care nu aduce roada buna se taie si în foc se arunca” (Matei 7, 19). Cine o va face? Cine trebuie sa o faca?

Dar sa închei optimist, cu un citat al unui filozof sicilian: „Omul este o eterna fagaduinta”- adevar izvorât dintr-o patrunzatoare si îndelungata analiza a sufletului omenesc. Eterna promisiune, eterna asteptare a schimbarii omului în bine…

( Vavila Popovici – SUA)

Nu izgoniti poetii

On By nelursIn poetryLeave a comment

 

 

 

 

 

 

Vavila POPOVICI, Raleigh NC

 

Nu izgoniti poetii

 

 

Mereu flamânzi, însetati si singuri,

poetii, fiinte dominate de nelinisti,

patrund cu-ardoare ascunzisuri,

va scriu poeme, cântari, blesteme.

Nefericiti si uneori nici chiar prea buni,

mereu flamânzi, însetati si singuri,

poetii sunt fluturi asezati pentru o clipa

pe floarea vietii.

Nu izgoniti poetii din cetate,

Platon a dat mâna cu Homer!

 

 

 

Portretul poetului

 

 

Orfeu – poetul trac,

magul versului si-al cântului,

îmblânzitorul animalelor din paduri,

coborât în Infern,

acceptând drumul mortii,

pentru salvarea Euridicei,

sau pentru initiere în orfice mistere?

Din capriciu,

din lipsa de ratiune, din vanitate,

sau din prea multa dragoste si generozitate?

Poetul – întotdeauna neînteles,

preaplin în simtaminte si idei…

Ucis de nebune femei,

capul si lira i-au fost purtate

îndelung pe ape…

Astazi, lira e ridicata la cer,

Constelatia – salonul în care Îngerii,

Heruvimii, Serafimii

asculta muzica si poezia inimii.

 

Din volumul “SCRISORI DE DEPARTE” – Vavila Popovici

 

 

CAROLINA BALLET

On By nelursIn USALeave a comment

Seara de toamna frumoasa, calda, linistita, aici în Carolina de Nord. Sfârsit de octombrie. Cu-adevarat grait-a poetul:„Octombrie-a lasat pe dealuri/ Covoare galbene si rosii”…Masina alearga spre Centrul Artelor Performante din orasul Raleigh. Câte o frunza ratacita prin vazduh cade, se rostogoleste pe sosea, maronie si moarta, confirmându-ne efemeritatea vietii. Eternitatea ne-o daruie doar cerul, cu luna – globul mare, auriu, împreuna cu astrele din jurul sau.

Astazi, 29 octombrie 2011, vom vedea spectacolul corpului de Balet din Carolina de Nord – „Carolina Ballet” -, sub egida directorului artistic Robert Weiss si al directorului executiv Lisa Jones, cu dansatori din diferite state ale Americii, multi nascuti în alte tari.

Programul este alcatuit din doua parti: Masca Mortii Rosii si Dracula. Am asociat imediat aceste titluri cu sarbatoarea din data de 31 octombrie – Halloween -, sarbatoare de origine celtica, pagâna, preluata de multe popoare din lumea occidentala, raspândita în secolul al XIX-lea, prin intermediul imigrantilor irlandezi din Statele Unite ale Americii.Celtii considerau ca toate legile spatiului si timpului sunt suspendate în aceasta zi, permitându-le spiritelor sa interactioneze cu cei vii.Se decoreaza casele, se îmbraca copiii si tinerii în spiritul Halloween-ului. Este, aici în Statele Unite,o sarbatoare cu mare succes comercial.Sa speram ca tinerii si copiii nu-si vor forma gustul pentru macabru, ocult, sadism si violenta, în urma acestei sarbatori necrestinesti.

Prima parte a spectacolului de balet Masca Mortii Rosii este inspirata dupa poemul lui Edgar Allan Poe. În imaginatia poetului, Moartea Rosie este cea care „matura” orasele si satele Europei, în mod similar Mortii Negre (ciuma bubonica) a Evului Mediu.

Spectacolul începe cu Balul mascat în care Printul Prospero împreuna cu consoarta sa primesc invitati din rândul nobilimii, într-o provincie izolata a statului, sperând sa evite contagiunea. Printul are provizii pentru sase luni, timp în care pot scapa de plaga respectiva. Invitatii se simt bine, manânca, consuma bauturi, se plimba prin salile castelului, danseaza, muzica cânta, iar pe timpul desfasurarii dansului, ceasul bate ultimele ore, de la sase pâna la miezul noptii. Înainte de ultima bataie a ceasului apare o figura misterioasa, o masca pe care invitatii n-o recunosc; ei cred totusi ca este unul dintre invitati care pur si simplu practica un fel de joc cu ei. Timpul trece, mascatul nu-si dezvaluie identitatea, Printul se enerveaza si ordona ca nobilii sa-l captureze si sa termine cu acest joc. Este prins, i se da masca la o parte, ceasul bate ora miezului noptii, Moartea Rosie este demascata, contagiunea este facuta si în final toti invitatii mor.

Balul mascat, cu design-ul scenic, costumatia si luminile, creeaza senzatia unei lumi de basm, dansatorii executa diferite dansuri elegante. Distinctia, gratia si splendoarea baletului clasic se dezvaluie în executia acestor minunati dansatori ai acestei trupe de balet, cu piruete, salturi, mâini care vorbesc fara încetare…

Dupa pauza ne pregatim sa vedem cea de a doua parte a spectacolului – Dracula. Legenda care sta în spatele acestui dans este foarte interesanta, numele de Dracula amintind de Domnitorul Vlad Tepes (n.1431 la Sighisoara, loc aflat în zona dintre Câmpulung si Bran, considerat a fi inima zonei istorice a României), fost mare voievod cu grija de neam si de tara, dar pe care, vremurile de acum îl amintesc cu groaza si spaima. El nu a fost nici vampir, nici creatura supranaturala, dar povestile despre cruzimea sa sunt aproape de adevar. Castelul Bran, ridicat pe la 1300 de un cavaler teuton, cu atmosfera sumbra a coridoarelor întunecate si a numeroaselor curti interioare, cu fortificatii pe mai multe niveluri, cu urcusul întunecat, strâmt al scarilor, evoca mai mult decât orice castel din România mostenirea veacului lui Dracula.

Pentru a asigura ordinea în tara si a organiza cu succes apararea ei de primejdiile externe, Contele Dracula – Vlad Tepes – a recurs la o domnie autoritara, a impus supusilor sai virtutile de baza, cinstea si harnicia; necinstea (hotia), lenevia si viclenia fiind pedepsite cu asprime prin tragerea în teapa, o pedeapsa cruda, dar care poate fi înteleasa astazi doar în raport cu epoca în care a trait, o epoca de mare cruzime, care a cunoscut si alte pedepse, la fel de aspre, cum ar fi arderea pe rug, spânzuratoarea. A fost un conducator cunoscut pentru sadismul sau, dar si venerat de români pentru ca a tinut piept Imperiului Otoman, fiind unul dintre cei mai crânceni dusmani ai turcilor. A fost respectat atât ca luptator cât si ca voievod ce nu tolera nedreptatea; el a început organizarea statului si a impus legi prin aplicarea pedepsei cu moartea si prin tragerea în teapa a tuturor celor ce erau considerati inamici: hotii, viclenii, lenesii, tradatorii, uzurpatorii saxoni. De aceea, si în zilele noastre, când se revolta românul, caruia îi place si poezia (doar românii s-au nascuti poeti!), când îsi da seama ca unii oameni au nevoie de un „tratament” special pentru a li se imprima celorlalti un comportament corect, pomenesc versurile lui Eminescu din Scrisoarea III: „Cum nu vii tu, Tepes Doamne, ca punând mâna pe ei,/ Sa-i împarti în doua cete: în smintiti si în misei,/ Si în doua temniti large cu de-a sila sa-i aduni,/ Sa dai foc la puscarie si la casa de nebuni! ”

Victor Hugo în „Legende de Siecles”, reda felul în care Vlad Tepes a întâmpinat armata sultanului Mahomed al II-lea venita sa cucereasca Tara Româneasca. Înaintând spre Târgoviste, ostenii armatei turcesti au fost îngroziti de privelistea oferita de Tepes: case arse, câmpii pârjolite, fântâni cu apa otravita si o imensa padure de cadavre. Îngroziti de mirosul cadavrelor prizonierilor turci înfipti în tepe, ofiterii lui Mahomed s-au retras recunoscând victoria voievodului.

Pentru noi românii însa, Vlad Tepes a ramas voievodul „în timpul caruia se putea bea apa din fântâna Cetatii Târgoviste, cu un pocal din aur masiv fara ca cineva sa-l fure”.Filozoful, economistul românPetre Tutea l-a caracterizat în modul urmator: „Vlad Tepes are meritul de a fi pus pe tronul Moldovei pe cel mai mare voievod român, pe Stefan cel Mare. Cu armele! Are meritul ca a coborât morala absoluta prin tepele puse în cur la nivel absolut. Dormeai cu punga de aur la cap si ti-era frica sa n-o furi tu de la tine. Asta-i voievod absolut, Vlad Tepes. Pai fara asta istoria românilor e o pajiste cu miei!”

Viata lui este învaluita de mister si legenda, fara a se cunoaste prea bine unde se termina legenda pentru a lasa loc istoriei. De aceea a si fost ales de scriitorul Bram Stoker (1847-1912) ca erou principal al povestirii sale Dracula, aparuta în anul 1897 si care a facut ca multi oameni sa creada în ea si acum. Se banuieste ca scriitorul ar fi consultat la Biblioteca Regala din Londra o parte din gravurile sasesti din secolul al XV-lea, poate si cronicile medievale din colectiile de la British Museum, unde Vlad Tepes era prezentat ca un domnitor monstruos, sângeros, un vampir ce bea sânge de om, un mare amator de cruzimi. De asemenea, se mai crede ca ar fi avut acces si la volumul „History of Moldavia and Wallachia”, scris de un istoric austriac de origine germana, unde printul Valahiei este descris drept un tiran sângeros. De atunci, Transilvania adaposteste misteriosul castel plin cu fantome si vampiri, devenit subiect a sute de filme, documentare sau nuvele inspirate fiind de romanul scriitorului irlandez.

Bram Stoker povesteste cum Dracula, înfrânt de nenumarate ori de turci, a considerat ca bând sângele persoanei venite în vizita, un popor poate sa devina mai puternic. Autorul deapana povestea printre scrisori si jurnale a sase personaje principale, preocupat fiind de întelegerea întunericului, forta misterioasa care schimba viata.

Am divagat destul, asa ca voi prezenta sumar desfasurarea spectacolului de balet, inspirat dupa romanul lui Stoker, în spatele mitului vampirului ascunzându-se sentimente etern umane. Actiunea pe scena începe cu citirea povestii din jurnale si scrisori… John Seward este un medic stralucit avându-i prieteni pe Mina Harder si Lucy care prefera un frumos oras de pe coasta Angliei. Aici primesc vizita inopinata a lui Arthur Holmwood, logodnicul lui Lucy care calatoreste din Londra în Rusia cu vaporul, trecând si prin Varna, oras bulgaresc la malul Marii Negre. Apoi alearga de-a lungul coastei Whitby, ajungând la logodnica sa. În dimineata urmatoare Lucy se simte rau, doctorul Seward o examineaza, constata o mica întepatura la gât si decide s-o trimita profesorului sau dr. Van Helsing care studiaza ocultismul (ansamblu de conceptii si practici care proclama existenta în natura a unor forte supranaturale misterioase cu care ar putea comunica pretinsii initiati). Pe de alta parte, sotul Minei, avocatul Jonathan Harker pleaca în Transilvania sa vânda o proprietate din Londra lui Dracula. La scurt timp dupa începerea tranzactiei, Dracula realizeaza ca acesta nu mai sta mult timp, Harker cade sub vraja a trei surori „serpuitoare” (dans splendid cu nuanta erotica!) care îl ataca; scapa printr-un miracol cu viata, dar devine dement. La scurt timp dupa aceasta, dr. Seward începe sa faca fisa medicala a unui pacient bolnav mintal – Renfield -, care devine din ce în ce mai agitat (executa un dans extrem de interesant!), sugerând profetic ca este forta neagra a mâinii: „Stapânul este alaturi.” Dr. Van Helsing soseste s-o îngrijeasca pe Lucy. Banuieste prezenta unei creaturi a noptii, un vampir care face acest lucru si îi atârna un snur cu usturoi în jurul gâtului (ca mijloc de protectie contra vampirilor), gest vadit ocult. Puterea ei scade si Lucy moare. Arthur are inima zdrobita, Van Helsing convinge barbatul ca ei trebuie s-o urmeze pe Lucy în mormânt, pentru a-i elibera sufletul.

Johanes Herker întors din Londra dupa încercarea grea, se muta cu Mina la azilul doctorului Seward, în scopul însanatosirii ei. Încep amândoi sa analizeze problema, citesc scrisorile si compun un document pe masina ei de scris. Ea crede ca ceea ce a vândut barbatul ei lui Dracula este o alta proprietate chiar apropiata de azil. Barbatii o parasesc în cautarea demonului care i-a putut distruge pe toti. Pentru siguranta o lasa pe Mina acasa si… rezultatul e dezastruos.

Imaginatia scriitorilor, regizorilor, coregrafilor nu are limita. Ei gasesc noi modalitati de a folosi vampiri în povesti, având ca teme: iubirea, spaima dar si sexualitatea (din nefericire atât de abordata în aceste vremi!), curiozitatea continua fata de nemurire. Sfârsitul aici este lupta clasica dintre bine si rau, lupta omului vis-a vis de necunoastere, teme perpetue, profund umane, daca stam sa ne gândim. Si totul este bine… când se termina cu bine!

Solistii principali sunt dupa cum am spus din diferite tari, precum Timour Bourtasenkov (Printul Prospero) din Moldova. Rolul lui Van Helsing este interpretat de Marin Boieriu – maestru de balet cu studiile facute în România, tara sa de nastere, continuate apoi în Rusia, în cadrul baletului din Kirov. El a fost prezentat de The New York Time ca dansator principal al câtorva state ale Americii – Baletului din Miami, Baletului din Pennsylvania – si a Operei din Bucuresti (România).

Dansatorii au executat cu maiestrie miscarile plastice, ritmice, cu schimbul continuu si legat al pozitiilor artistice ale corpului uman, plutind pe valurile muzicii compozitorului american J. Mark Scearce (n.1960). Imaginile realizate în compozitia coregrafica ne-au emotionat prin figurile si miscarile executate: minunate piruete, sarituri. Ne-a impresionat tehnica desavârsita, gratia balerinilor si expresivitatea acestora.

La plecare priveam luna de pe cer si-mi spuneam: Da, omul are o nastere, o viata, un destin si o moarte, putina cunoastere si atât de multa necunoastere… Omul este creator de povesti… si mai sunt acesti artisti creatori, dansatori si interpreti ai personajelor de poveste, aducatori de umanism, de iluminari ale mintii, într-un spectacol, pe o scena, într-o societate materialista, consumista, individualista…

Afara, bolta cereasca ne daruia farmecul si dimensiunea ei magica… Dansul frunzelor în lumina rece a lunii si a farurilor masinii, umanizau si ele singuratatea noptii.

Vavila Popovici, Carolina de Nord


Drumul poeziei spre îndumnezeire

On By nelursIn EssaysLeave a comment

Vavila POPOVICI


Cuvântul civilizat în greceste înseamna domesticit, cultivat, altoit, pentru a produce roade mai hranitoare si mai gustoase. Omul civilizat ar fi omul altoit, acela care se altoieste el însusi si altoirea se face cunoscând. Cu privire la necesitatea îmbogatirii cunostintelor din viata noastra, Andrei Plesu spune în cartea sa Despre Îngeri : „Esti ceea ce stii sa-ti adaugi.”

Civilizatia era definita, la un moment dat, ca fiind nivelul de dezvoltare a culturii materiale si spirituale ale societatii. În cartea sa Civilizatia greaca, Andre Bonnard scria: „Civilizatia este totalitatea inventiilor si descoperirilor facute pentru a proteja viata omului, a o face mai independenta fata de fortele naturii; a proteja viata omeneasca, dar si a o înfrumuseta, a spori bunastarea tuturor, a face sa creasca bucuria de a trai într-o societate în care se stabilesc relatii mai echitabile între oameni.” Dupa nenumarate definitii date conceptelor de cultura si civilizatie de-a lungul vremurilor, s-a stabilit în cele din urma, ca civilizatia include în sfera ei procesele care raspund exigentelor vietii practice, iar cultura include domeniul spiritului si al intelectului, împreuna urmarind realizarea plenara a omului, a vietii si a comunitatii umane.
Cultura este definita de un autor ca fiind tot ce ne amintim dupa ce am uitat ce am învatat. Sa nu întelegem gresit! Este doar o uitare aparenta. Aceasta uitare este valabila doar în cazul neimplicarii structurii sufletesti în procesul de învatare. În cazul participarii sufletului, cunostintele trec în subconstient ca într-o Banca de date a creierului uman si de acolo, în anumite momente ale vietii, ies sub forma unor raze de lumina, definind sensurile cele mai importante, adica esenta lucrurilor. Nici nu stim când vine acel moment necesar chemarii cunostintelor aparent uitate. În viitor se presupune ca nu vom avea nevoie de atâta memorie, întrucât calculatorul face aceasta treaba cu un randament mult superior unui creier uman, dar omul este cel care comanda extragerea datelor, omul poate simti, poate gândi si din gânduri se nasc idei, prin reflexivitate, ca gând al gândului si… „Un gând frumos poate sa fie ca o biserica în care omul îsi odihneste sufletul” scria undeva Regina Maria.

Constantin Noica expunea cele patru motive pentru care merita sa faci cultura: 1. Cultura este singura sursa certa a unei bucurii permanente, bucuria fiind altceva decât placerea; 2. Cultura este adevarata forma de maturitate a spiritului; 3. Cultura este singurul loc în care libertatea e la ea acasa; 4. Disciplina culturii e o forma foarte eficienta de igiena a spiritului.

În India cultura s-a facut sub arbori (upanisade), în Grecia prin poeti, în lumea araba sezând turceste. În ultima instanta, a face cultura, înseamna: „Sa-ti chemi prietenii vazuti sau nevazuti, si sa faci cu ei castele”. Dar aceste castele trebuie cladite cu caramizi sau pietre solide, pe o fundatie tot atât de solida pe care o numim morala. Numai atunci omul poate deosebi Binele de Rau, Binele fiind armonia gândurilor si a faptelor, iar Raul, negatia vointei de bine. Morala trebuie sa stea la temelia culturii si a vietii politice a unei societati, ea fiind modul de comportare al individului în familie si societate. Întâi morala si numai apoi democratia. Pericle, general, orator si om atenian, conducator al Atenei între anii 443 si 429 î.Hr., a instaurat democratia ateniana, fiind un om inteligent, cinstit, patriot, elocvent. În aceste vremuri, se pare ca multi au ales întâi democratia si de abia mai târziu s-au gândit la morala. Heinrich Heine afirma ca o natiune nu poate fi regenerata daca regimul ei nu dovedeste o înalta forta morala. Socrate, aceasta stralucita minte a lumii antice, obisnuia sa repete ca fericirea unui om pe acest pamânt este conditionata de virtute, ca virtutea este stiinta, ca atare poate fi învatata de oameni; daca omul devine cinstit, el va fi capabil sa practice cunoasterea corecta. Pentru Socrate viata omului devine o tema morala, omul trebuind sa-si daltuiasca sufletul continuu, pentru realizarea binelui si eliminarea raului. În realitate, multi oameni stiu foarte bine ce este bine si corect, dar fac ceea ce este rau si incorect. Pe de alta parte, moralitatea nu poate exista fara libertate, unul dintre bunurile vietii noastre. Atunci când un barbar da frâu liber bestiei din el, aceasta este o falsa libertate. El rabufneste, de cele mai multe ori lezând pe cei din jur, deci el nu este liber, asupra lui preseaza „veninul” si nu se poate stapâni. Cu adevarat spunea cineva: „Pentru a putea sa fii liber, trebuie mai întâi sa-ti înfrângi barbaria”. Dar pentru a-ti înfrânge barbaria, trebuie sa te cunosti pe tine însuti si sa reusesti sa-ti modelezi caracterul, dobândind astfel libertatea spiritului; sa stii ceea ce poti cunoaste si ceea ce nu poti cunoaste, si sa mai stii ce trebuie sa faci si ce nu trebuie sa faci. Socrate, profund gânditor, cu modestia ce-l caracteriza, vorbea despre posibilitatile noastre de cunoastere care sunt limitate, despre faptul ca nu trebuie sa tindem a cunoaste dincolo de ceea ce nu putem cunoaste. Dar care ar fi limita? Cum ne putem da seama când si unde trebuie sa ne oprim? Un om care a dobândit virtutea, este un om cinstit, el poate discerne binele de rau si va sti când si unde sa se opreasca, va sti pe ce cale sa mearga. În contrast cu gândirea lui, un alt filozof, din secolul XIX, Friederich Nietzsche, dorea sa amplifice puterea omului, sa poata ajunge un supraom. Conform ideilor sale, moralitatea nu depinde de marinimie, bunatate, corectitudine, ci de puterea celui mai tare. Astfel scopul final al omului si al societatii nu este acela de a-l face pe fiecare om fericit, ci doar pe câtiva, pe cei mai puternici. Iubirea pentru el nu era o virtute, ci o slabiciune, caci atunci când omul iubeste, spunea el, nu poate lua hotarâri mari si serioase, deoarece este influentat de iubire, care, în concluzie, pentru el, era un rau. Ce era binele pentru Nietzsche? A fi curajos era bine. A avea un scop în viata, a fi dur cu ceilalti pentru a-ti atinge scopul. Trebuie sa calci pe ceilalti pentru a urca tot mai sus. Fac o paranteza amintindu-mi de proverbul francez: „La raison du plus fort est toujours la meilleur!” Vai de noi, cei care ne-am izbit de aceasta etica! Sa revin la ideea de mai înainte! Astfel Nietzsche spera ca puterea si supraoamenii vor realiza o noua lume plina de fericire si prosperitate. A fost numit „falsul profet”, întrucât era o fire blânda, miloasa, cu o educatie crestina primita de la parinti, dar un aristocrat bolnav în cele din urma, individualist, vesnic simtindu-se izolat.

Apostolul Pavel spune ca legea morala e înscrisa în inima omului. Alaturi de legea morala exista si o constiinta morala. Cu ajutorul constiintei morale omul este în stare sa judece si sa aprecieze ideea de bine. Constiinta morala este dispozitia sufleteasca a omului care-l îndeamna sa se conformeze legii morale. Constiinta este deci organul de cunoastere, aplicare si împlinire sau neîmplinire a legii morale, condusa fiind de logica. Si în final este liberul nostru arbitru. Immanuel Kant pretuia în mod deosebit argumentul moral. El spunea ca este firesc si logic ca în lume, virtutea sa aiba drept rasplata fericirea si întrucât în lumea aceasta raportul dintre virtute si fericire, viciu si nefericire nu se realizeaza întotdeauna, se postuleaza existenta altei lumi si existenta unui judecator, care nu poate fi decât Dumnezeu. Aceasta argumentare a devenit pentru el, izvorul religiei. Dupa Kant, Dumnezeu, libertatea si nemurirea nu sunt obiecte de cunoastere teoretica, nu pot fi deci demonstrate stiintific, ci sunt obiecte ale ratiunii practice, deci nu pot fi justificate decât moral. Viata omului a fost si este o lupta, iar în prezent traim o perioada a vietii complexa, când ne sunt necesare multe, asa numite « arme », ca: inteligenta, cultura, talent, foame si dragoste de munca si de informatie, intuitie psihologica, dar si multa, multa iubire. Trebuie sa stim ce cantitate si calitate de cultura posedam, pentru a sti de ce sa ne legam, pe ce drum sa pornim ; cultura este cu adevarat o chestiune de cantitate si calitate, iar pentru a cunoaste masura calitatii, mai avem nevoie si de repere valorice. Este bine sa le cautam, sa le gasim, sa beneficiem de ele. A fi cult, ne deschid ochii filozofii, nu înseamna neaparat a citi mult, a memora si a reda apoi cu fidelitate cele memorate, ci a-ti crea în urma lecturilor facute, sau a trairilor avute, o filozofie a ta, o viziune a ta, pe care s-o treci prin filtrul ratiunii tale, prin logica ta si apoi sa încerci s-o redai, eventual, prin arta sau literatura. Dar literatura se face cu inspiratie (revelatie) care este de natura spirituala, divina, cu memorie care tine de sfera ratiunii si cu imaginatie care este puterea sufletului. Despre inspiratie Petre Tutea spunea ca „se aude, nu se cauta, se ia, nu se întreaba cine o da”, desi noi stim prea bine cine o da. Energiile divine sunt comunicate de Duhul Sfânt si lumineaza mintea omului. Însusita prin diverse forme, cultura este necesara omului talentat pentru a putea crea ceva valoros, precum matematicienilor, instrumentistilor le sunt necesare exercitiile zilnice. Nu orice om de cultura poate avea talent si în lipsa talentului (în domeniile artei si literaturii), el nu va putea deveni scriitor, pictor etc. Este însa un pacat sa nu te straduiesti a-ti descoperi talentul (sunt atâtea domenii în care poate exista) si a lucra pentru el, caci munca este legea vietii, iar lenea, înseamna moarte. Sa nu uitam ca Dumnezeu doreste ca noi sa folosim fiecare dar pe care ni-l da. În final poate veni succesul, noi îl numim sansa sau destin, dar este de fapt, misiunea personala (MP) daruita de Dumnezeu, precum si rasplata credintei si a eforturilor noastre. Este un ajutor teribil sa ai un talent, nu neaparat mare (asta o hotaraste Cel de Sus!), dar sa crezi în rostul talentului tau si sa fii în stare chiar „sa mori de foame” pentru el. Dupa Edison, partii de talent trebuie sa i se adauge alte noua parti, de „transpiratie”, adica de munca, efort. Stiinta, arta, religia si morala, trebuie sa constituie un tot, sa penetreze una în cealalta, sa fie deci inseparabile, sa aiba acelasi scop, acela de a-l face pe om cât mai fericit. Marii artisti au fost oameni de o profunda religiozitate: Poeti ca Ovidiu, Horatiu; muzicieni ca Bach, Haydn, Mozart, Beethoven, Schubert; pictori si sculptori ca Leonardo da Vinci, Titian, Michelangelo. S-a spus si s-adeverit ca arta care sta în slujba religiei, dobândeste un plus de frumusete spirituala. Cei mai mari oameni de stiinta, Newton, Einstein, Pascal, Leibniz, Descartes au posedat atât spiritul stiintific cât si cel filosofic si au fost animati de un profund spirit religios. Teoriile lor sunt fructul observatiei, al experimentului si al meditatiei filosofice, având ca postament credinta în lumea spirituala, divina. Pascal spunea ca marile spirite termina întotdeauna religios. Dintre Marile Spirite care au luminat pentru o clipa cu lumina divina cerul existentei omenesti, si care a fost mai aproape de Dumnezeu, este Isus: „Învatatura mea nu este a mea, ci a Celui ce m-a trimis pe Mine”. Iubirea, a spus Isus, va face sa renasca întreaga omenire, întreaga lume, va face o noua generatie, o noua plamada. Va aduce lumea mai aproape de Dumnezeu, pentru ca „Dumnezeu este Iubire”. Aceasta este definitia perfecta si completa pe care a dat-o Ioan, „discipolul iubit”. El a spus: „Iubitilor, sa ne iubim unul pe altul… Dumnezeu este iubire si cel ce ramâne în iubire ramâne în Dumnezeu si Dumnezeu ramâne întru el” (1Ioan 4,7.16). Iubirea îndeparteaza raul, este eterna!

Scrisul este un act de cultura, dar si el trebuie însotit de morala. Franz Kafka spunea ca scrisul in general, fie poezie, fie proza, este o rugaciune, o forma a rugaciunii. Poezia, precizeaza Constantin Noica, nu trebuie sa fie doar o vibratie de timpane, ci o atingere a inimii si a mintii noastre. Lucrurile spirituale nu pot fi exprimate cu exactitate, de aici nevoia de simboluri si astfel limbajul poetic, asemenea rugaciunii, se apropie de Dumnezeu pentru a-L sluji.

Pentru a fi poet nu trebuie sa faci o facultate, cu aceasta dispozitie poetica te nasti, dar o îmbunatatesti cultivându-te. Cineva, cândva, îmi cerea o reteta a poeziei. Ei bine, i-am raspuns, nimeni nu poate da aceasta reteta. Fiecare pune în ea câte ceva din mintea si sufletul sau. Inspiratia este primul moment al creatiei. În momentul acela o mare emotie pune stapânire pe sufletul omului. Ceea ce scrii poate fi condus si prin exercitiul functiilor logice sau se poate realiza aproape în întregime sub dicteul inconstientului, prin inspiratie (revelatie). Poetul se naste cu acel „strigat de poet în inima”…

Închei cu afirmatia lui Ion Caraion : „Prin poeti, pamântul înceteaza a muri”.

Din cartea „ARTICOLE SI ESEURI” – Amazon, 2010

Vavila Popovici