„Invidia este un fel de întristare pentru fericirea de care ni se pare ca se bucura egalii nostri.” Aristotel

Viata noastra este un amestec de frumos si urât, iar noi suntem înzestrati cu calitati si defecte. Daca am putea privi sufletul nostru asa cum ne privim trupul, am putea vedea toate acestea, dar fiindca suntem privati de acest drept, obligatia noastra este de a le descoperi si a lucra pentru dezvoltarea calitatilor si diminuarea defectelor. Nu în zadar au strigat de-a lungul timpurilor filosofi si teologi : „Cunoaste-te pe tine însuti !”. Numai prin autocunoastere ne putem modela viata spre bine. Nu este un lucru usor de a te cunoaste pe tine însuti, fiindca multe sunt ascunse în sufletul nostru si multe tindem sa le ascundem, dar trebuie încercat. Unii dintre semeni se supraapreciaza, altii se subapreciaza. Trebuie sa stim cum suntem în realitate, sa cautam cântarul din sufletul nostru, sa vedem ce avem de pus în balanta si pe baza unor reale capacitati sau defecte, sa putem a ne schimba, a adopta în final un comportament placut noua, placut celor din jurul nostru, placut lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, un mod mai profund al întelegerii, poate duce la ascensiunea sufletului, aici, pe pamânt. Mi-au placut afirmatiile unui Sfânt într-una din cartile sale: „Daca vrei sa ajungi la libertate prin revolutie, fa mai întâi revolutie în tine însuti; si te vei încredin­ta apoi ca toate celelalte revolutii sunt de prisos. Daca vrei sa ajungi la libertate prin razboi, porneste mai întâi razboi împotriva ta însuti; si daca vei duce acest razboi la bun sfârsit, atunci te vei convinge ca toate celelalte razboaie sunt de prisos.”
A vedea ceva frumos si a dori sa distrugi doar pentru ca nu poti obtine acel frumos, nu e o atitudine pe care s-o putem accepta. Sa vezi ca celalalt are si este mai presus de tine, sa abandonezi lupta cu tine însuti, sa nu vrei sa-ti cunosti calitatile si sa te bucuri de ele, sa nu le fructifici, si sa începi a-ti transforma frustrarile în invidie, nu este o solutie rezonabila. Esti „mic” de statura, de exemplu, si nu te împaci cu ideea ca nu mai poti creste. În loc sa te opresti la admiratie pentru cel înalt, parca îti vine sa-i retezi capul ! Uiti ca de multe ori „esentele tari se tin în sticlute mici”, îti neglijezi calitatile, uitând ca Dumnezeu a dat talanti fiecarui om, important fiind sa le constientizezi, sa le poti dezvolta si sa nu le „îngropi”.
Daca stam si ne gândim bine, invidia începe cu dorinta de a avea ceea ce de fapt nu poti sa ai, nu poti sa fii sau sa devii. Nu vrei sa vezi ca ai alte calitati (însusiri) si nici sa accepti ca ai defecte pe care trebuie sa le corijezi pentru a te înalta; o teama, o nesiguranta apare în sufletul tau, ca nu vei reusi sa atingi acel ideal, nu sti sa alegi drumul, te încapatânezi, te înciudezi, te înveninezi si încerci sa-l distrugi pe cel pe care începusesi, poate, prin a-l admira; demolezi singur sau îi antrenezi si pe altii în actiunea distrugatoare; alteori din lasitate transferi cu abilitate actiunea altora, dupa ce i-ai înveninat, si „ scoti castanele din foc cu mâna altuia”, cum s-ar zice. Biserica noastra exemplifica viata Sfântului Stefan, întâiul mucenic al Domnului Iisus, invidiat de farisei pentru întelepciunea sa si harul vorbirii, condamnat la moarte prin lapidare (ucidere cu pietre). Invidiat a fost si Iisus Hristos, dat pe mana lui Pilat si în final rastignit pe cruce. Asa procedeaza si astazi multi si arunca cu „pietre” în semeni, pietre fiind si vorbele urâte sau strigatele disonante, bârfa, clevetirea, defaimarea, dispretul, privirea dusmanoasa, lovirea fizica.
Invidia este o boala de care sufera multi, dar ca orice boala, nefiind genetica, ea poate fi lecuita. Este o problema de mentalitate, de stilul în care vrei sa-ti traiesti viata în urma autocunoasterii, a educatiei pe care ti-ai format-o sau ai primit-o, a experientei pe care ai dobândit-o. Nu poti trai toata viata ghidându-te dupa proverbul: „Sa moara capra vecinului !” Oamenilor din jurul tau le poti expune frustrarile; se poate gasi o solutie pentru a te debarasa de acea frustrare, înainte de a ajunge la invidie.
Amintesc noua viziune asupra alegerii conducatorilor: Sunt exclusi cei duri, egoisti, invidiosi si acceptati oamenii generosi, energici care stiu sa-si modereze energia, fapt care s-ar datora educatiei, oameni cu comportament modest, nobil, oameni care sa asculte ideile celorlalti si împreuna cu ei sa ia decizii. Stim foarte bine ce s-a ales cu omenirea atunci când a fost condusa de oameni orgoliosi, invidiosi care si-au impus punctul de vedere prin forta. Astazi se vorbeste despre o calitate necesara conducatorilor, cea a Inteligentei emotionale, adica a întelegerii si gestionarii propriile emotii, a întelegerii celor din jur, a crearii de relatii armonioase la toate nivelele, a putea face fata stresului si frustrarii, a fi flexibil si adaptabil la schimbare. Aceasta competenta emotionala se spune ca este mai importanta decât abilitatile tehnice sau intelectuale. Cum s-o numim altfel decât stapânire de sine, putere de reflectie, dorinta de armonie si bucurie?
În data de 29 aprilie a avut loc un eveniment deosebit, plin de stralucire, nunta Printului William cu fata din popor Catherine Middleton, o nunta de poveste, cu printi, printese, regi, regine, cavalerie si haine de parada stralucitoare. Acest eveniment a facut din Londra centrul atentiei lumii întregi. Am urmarit cu sufletul la gura întregul eveniment. Mesaje de sustinere si de felicitare au fost adresate cuplului princiar din momentul anuntarii acestei casatorii, dovezi ale iubirii, admiratiei, respectului din partea poporului. Uralele si aplauzele care au însotit traseul cuplului au fost de asemenea dovezi ale bucuriei. Cerul a fost limpede, albastru, soarele a luminat hainele divers colorate ale invitatiilor, binecuvântând parca acest eveniment, oamenii au fost senini, rabdatori, iar sarutul mirelui si al miresei în balconul reginei a fost un gest spontan de iubire, facut cu modestie, eleganta, un simbol al unirii, daruit unul altuia dar si lumii întregi. Iar în momentul în care Printul i-a pus inelul în deget, cred ca fiecare dintre ei au purtat în gând visul de dragoste, dorind ca el sa nu se stinga niciodata, fiindca acest vis este esenta vietii de familie, fara de care viata nu ar avea nici un farmec. Si a luat-o de mâna si parca-i citeam gândurile frumoase: „Te voi duce în lumea mea, vom calatori în lumina soarelui si-i vom adauga noi raze; te voi duce acolo unde nu ai mai fost, unde nici nu ai visat sa ajungi vreodata si îti voi spune cuvinte pe care nu le-ai mai auzit; te voi învata sa mergi alaturi de mine, sa fim amândoi la bine si la rau…” Dumnezeu sa le calauzeasca pasii si sa ramâna vesnic la fel de îndragostiti! Sunt convinsa ca multi tineri care au vazut acel sarut, vor încerca sa-l imite! Multor tineri, în acele momente, li s-a transmis acest vis frumos al casatoriei! Totul a fost înaltator ! Nespus de frumos ! Regina Elisabeta a II-a a avut parte de aceste binemeritate momente de bucurie la onorabila sa vârsta.
Imediat au aparut diverse articole si comentarii, unele elogioase, altele în care oamenii, uneori sub anonimat si-au exprimat invidia. Ei nu au înteles ca doar din punct de vedere spiritual suntem toti egali, ca toti meritam iubire si toti trebuie sa învatam sa o daruim si sa o primim fara conditii; ca trebuie sa acceptam în sufletele noastre aceasta stare materiala diferentiata; ca putem crea egalitatea pornind de la gândul ca eu si celalalt suntem la fel de importanti si demni, fiecare cu pozitia si rostul sau în aceasta viata. Deosebirea nu trebuie sa alimenteze neîntelegerea, ci sa sustina pacea si toleranta. „Talantii” nu ne sunt distribuiti în mod egal.. Dumnezeu ne explica ratiunea împartirii acestor daruri : „Eu împart virtutile atât de diferit încât nu dau totul fiecaruia, ci unuia una, altuia alta. (…) Unuia îi dau mai ales iubirea, altuia dreptatea, altuia smerenia, altuia credinta vie. (…)  Si asa am dat multe daruri si haruri de virtute, spirituale si vremelnice, într-o diversitate atât de mare încât nu am împartasit totul nici unei persoane, pentru ca voi sa fiti obligati astfel la caritate unii fata de altii. (…) Am voit ca oamenii sa aiba nevoie unii de altii si sa fie slujitorii mei în împartirea harurilor si darurilor primite de la mine”. Daca nu ar fi asa, ar mai avea viata farmecul diversitatii? Sa ne bucuram deci pentru tineretea lor celor casatoriti, pentru frumusetea lor, pentru buna organizare si transmitere a evenimentului, pentru evlavia lor în fata Altarului Bisericii, sa dorim o viata fericita cuplului princiar si sa speram în acea fericire!
Închei spunând ca invidia este un pacat de care trebuie sa ne pazim, sa nu-i deschidem usa, stiind ca raul îsi cauta cu siretenie usi de intrare. Biblia ne vorbeste despre cele sapte Pacate de Moarte: Mândria, invidia, iubirea de arginti, desfrânarea, lacomia pântecului, trândavia si mânia: „Invidia este prietenul Satanei ; invidiosul se hraneste cu nefericirea aproapelui sau.”

Vavila Popovici – Raleigh, Carolina de Nord