Orasul Stamford

Vavila Popovici

Statul Connecticut se învecineaza cu Long Island Sound la sud, la vest cu statul New York, la nord cu Massachusetts, iar la est cu Rhode Island. Capitala statului este Hartford. Cuprinde si alte multe orase, printre care si orasul Stamford. Râul Connecticut curge prin centrul statului, revarsându-se în Long Island Sound, gura Connecticutului în Oceanul Atlantic. Aria orasului face parte din New York Metropolitan. La începuturile sale a purtat si alte denumiri. Începând cu secolul XIX, rezidentii din New York si-au construit case de vara aici, si mai apoi s-au mutat în Stamford, ajungând cu trenul în Manhattan.

Emblema orasului are si o panglica cu inscriptia „Stamford – Conneticut” – 1641. A fost declarat oras în 1893, iar anul 1916 a fost anul recunoasterii societatii istorice a Stamford – ului, aici dezvoltându-se industria usoara, mecanica si chimica.

Între anii 1960 si 1970 s-au construit multe centre comerciale, sedii administrative, precum si multe cladiri înalte. Orasul a continuat si continua sa se dezvolte. Suprafata lui este de aproximativ 135 kilometri patrati, formata din pamânt si apa (aproximativ 29%).

Oceanul Atlantic patrunde cu blândete în pamân­tul Stamford – ului, geometrizând locuri placute pentru plaja si înot. Cladirile au arhitectura moderna, variata; în centru si în imediata vecinatate nordica sunt numeroase cladiri înalte cu apartamente si garsoniere, iar în partile de sud si vest, precum si cele de lânga ocean, sunt construite locuinte pentru oamenii cu câstiguri mai mici. Constructiile centrale sunt foarte scumpe.

Plajele sunt atractive, oferind posibilitatea scaldatului în soare si în apa oceanului; ofera de ase­menea picnicuri terestre, plimbari cu barci cu motor, iahturi. Locurile de plaja au în preajma si mici paduri (wild life sanctuary), locuri interesante de unde poti privi la nesfârsit pasarile care plutesc la marginea apei.

Orasul cu aproximativ o suta treizeci de mii de suflete, are muzee, teatre si cinematografe, orchestra simfonica si opera; de asemenea – biserici numeroase. De altfel, în toata America sunt multe culte si religii, ceea ce determina o viata spirituala dezvoltata si libera. Toleranta, respectul stau la baza comportamentului oamenilor fata de diversitatea bisericilor si a modului în care se manifesta actul credintei.

Majoritatea credinciosilor acestei tari sunt crestini: 60% sunt protestanti, 20% catolici, apoi mozaism si ortodoxism. Un mare grup religios îl reprezinta protestantii si acestia sunt diversificati în mai multe categorii.

Deoarece protestantii sunt împartiti în multe denominatiuni, cea mai mare biserica de sine statatoare este cea catolica (circa 25%). Credinta ortodoxa este identificata ca „Eastern Orthodox” (Ortodoxia rasariteana), în America fiind numai 0,3%; sunt înglobati nu numai românii, ci si rusii, grecii, sârbii, bulgarii, ucrainenii, cipriotii etc.

Majoritatea americanilor sunt în adevaratul sens al cuvântului cre­dinciosi, sunt prac­ticanti activi, care se duc regulat la biserica si sunt implicati în acti­vitati religioase în comunitatile lor. Mai sunt desigur si intelec­tuali, chiar profe­sori universitari tineri, jurnalisti de la mari ziare si canale media, artisti, actori etc., bântuiti de câteva decenii de ateism si dispret pentru cei ce practica credinta. Dar acestia nu sunt multi si cred ca Dumnezeu le va arata în curând Calea.

Una dintre cele mai înalte cladiri din Stamford este un Business Center care gazduieste birouri ale diverselor companii. Este cladirea cea mai importanta a complexului One Landmark Square, are 22 de etaje si o înaltime de 90 de metri. A fost construita între anii 1970-1973. În interior are un mall, sali de cinema, sali de masaj etc.

În weekendul zilelor de vara, adica numai sâmbata si duminica, în centrul orasului se organizeaza un târg al artelor, în care meseriasii vând diferite obiecte artizanale. Uneori, în zilele de sâmbata seara, într-un parc, vine câte o trupa muzicala si sustine un concert sub cerul luminat de lumina felinarelor si a stelelor. În jur sunt banci si oamenii se aseaza, asculta câteva melodii si pleaca; vin altii; unii ramân uitati pe banci, fascinati de ritmul muzicii moderne. Alteori vin mici orchestre care executa piese din muzica clasica.

Orasul are farmecul sau, pot spune ca are un aer european. Sunt strazi care seamana cu cele vazute în orasele mai mici ale Germaniei, au o oarecare intimitate care te face sa te simti bine. În centrul orasului circulatia masinilor este interzisa. Pe principala strada – Atlantic Street – se afla statuia a lui Abraham Lincoln, presedinte de seama care a condus armatele Nordului împotriva Suditilor secesionisti si a promulgat Proclamatia de emancipare, abolind sclavia. Este vazut ca o personificare a valorilor de onestitate si integritate, de respect pentru drepturile individuale si minoritare, a libertatilor umane în general. Împuscat în 1865 de catre un spion sudist, a fost victima fanatismului si a urii, aidoma lui Kennedy. Cuvintele asasinului ar fi fost acelea rostite si de Brutus la înjunghierea lui Cezar „Sic semper tyrannis!” (Aceasta întotdeauna tiranilor!). Pe chipul marelui presedinte poti citi hotarârea de a zamisli un viitor linistit acestei tari.

Populatia aici în Stamford se compune din albi, majoritatea de origine italiana, negri, indieni, asiatici, cei veniti din insulele Oceanului Pacific, spanioli si altii. Americanii, în general, sunt de origine europeana, latino-americana sau asiatica, printre ei, oameni de valoare autentica.

Am întâlnit multi polonezi, magazine poloneze. De curând au venit si multi mexicani. Cei care au imigrat aici, în majoritate si-au dat sârguinta pentru afirmare, muncind de multe ori peste puteri; unii nu s-au adaptat si îsi duc zilele de azi pe mâine, în acelasi mod în care traiau, probabil, si în tara din care au venit. Ca peste tot: oameni harnici, mai putin harnici si lenesi. Procentajul însa este important!

Îmi vin în minte versurile pe care le-am scris cu câtiva ani în urma: „Suntem precum iarba,/ Suntem precum florile, / Plapânde, marunte si multe,/ Împodobind pamântul./ Un vânt nou bate,/ Duce semintele atât de departe… / Ne risipim, ne amestecam,/ Ne schimbam în ce nu am fost/ si nu ne mai întrebam/ Ce-am fi putut fi, daca… / Manipulati vesnic/ De un destin,/ Sub acelasi soare,/ Pe acelasi pamânt,/ Suntem precum iarba,/ Suntem precum florile… “

Am întâl­nit oameni in­teresanti, dar daca esti atent, peste tot poti întâlni oameni interesanti, nu numai aici. Întotdeauna avem de vazut si de descoperit câte ceva nou în jurul nostru. Totul prezinta un interes care nu trebuie sa ne scape. Important este sa privim în jur cu atentie, cu multa întelegere si dragoste.

Dimineata, aici în Stamford, poti privi ivirea soarelui printre cladiri, razele lui venind încarcate cu o energie însumata, adaugându-li-se cea a apei Oceanului Atlantic. Doar câteva zeci de minute, dupa care începe sa se auda rumoarea orasului.

Seara poti privi luminile orasului, cerul încarcat cu stele si poti simti nevoia sa saruti cerul care te surprinde de fiecare data si te farmeca…

(Vavila Popovici – Raleigh)

MARTEA NEAGRA

Vavila Popovici

O pasare de foc, oarba,

spinteca vazduhul si Turnul cu o suta etaje.

Este ora opt si patruzeci si cinci de minute.

Flacara rosie devine cianotica,

ciuperca neagra se umfla;

unii vad chipul Satanei, imaginea se repeta…

Mii de hârtii ca niste pasari mici, albe, nevinovate,

cu aripi întinse zboara din turn

si cad pe pamânt…

Oamenii fug, unii se transforma în scrum,

altii delireaza sub darâmaturi.

Moartea cade neagra,
serpuind pe zidurile care se darâma

ca niste castele de nisip…

Ochiul galben al soarelui priveste neputincios

pamântul acoperit cu aripi sumbre,

aripi ce nu se mai zbat…

Linistea diminetii fuge pulverizata

de zecile de mii de fragmente de geamuri

prin care au trecut odinioara

atâtea priviri, atâtea gânduri, atâtea vise…

Pe strazi, în biserici, lumea se roaga…

Alb, negru, rosu.

Lacrimi, durere, sânge. Vise ucise.

Înnebunit, soarele pleaca.

Amurgul cade peste sângele colorat în mov,

câinii scormonesc printre ruine…

Întunericul devine din ce în ce mai negru.

Luna apare curioasa, glaciala, distanta.

Legile urii au învins pentru o clipa.

Sufletele ucigasilor împreuna cu ale victimelor

se-nalta spre cer pentru judecata.

Cu ce-am gresit? se-ntreaba sufletele curate,

Noi am muncit, am cladit, am iubit… Dar voi?”

Manhattan, 11 septembrie 2001

O PAGINA A FESTIVALULUI DE DANS MODERN – 2011

 

[pullquote]

Forma se exprima prin dans; eliberarea prin forma în timp se exprima tot prin dans – dansul timpului etern vibreaza în fiecare atom al universului.Rabindranath Tagore

[/pullquote]

 

 

 

 

 

A început Festivalul American de Dans Modern – 2011, în Statele Unite.

Este sarbatorita cea de a 78-a stagiune a dansului modern. Spectacolele se desfasoara, conform traditiei dobândite, în lunile iunie si iulie ale fiecarui an, în salile: Performing Arts Center si Reynolds Industries Theater – Duke University, din orasul Durham, Carolina de Nord.

În data de 9 iunie a avut loc spectacolul de Gala, la Centrul Artelor Performante, iar în zilele 10, 11 si 12 iunie pe scena Teatrului Universitatii din Duke s-a desfasurat spectacolul ROSAS, primul din suita de spectacole ale acestei sesiuni, reprezentatii ale culturii coregrafice care fac parte din cultura noastra spirituala.

Pentru spectacolul din seara zilei de 12 iunie am plecat de acasa pe o vreme de furtuna. Dintr-o data cerul devenise mohorât, trist, iar noi ne doream sa învingem aceasta tristete cu muzica si dans. A plouat intens pe o portiune a soselei, dar asa cum ne-a obisnuit vremea în acest spatiu al lumii, furtunile vin rapid, se desfasoara turbulent, si foarte curând trec, cerul înseninându-se, nelasând loc tristetii sa patrunda în suflet.

Spectacolul intitulat ROSAS DANST ROSAS îl are coregraf pe Anne Teresa De Keersmaeker cu studiile de dans absolvite la scolile de Arta din New York si creatori pe Adriana Borriello, Anne Teresa De Keersmaeker, Michele Anne De Mey, Fumiyo Ikeda.

Dansul este executat de patru tinere dansatoare : Tale Dolven – nascuta în 1981 în Norvegia, Sue-Yeon Youn – nascuta în 1981 în Coreea de sud, Elisaveta Penkova – nascuta în1981 în Rusia si Sandra Ortega Bejarano – nascuta în1984 în Spania.

ROSAS DANST ROSAS a dobândit un imens succes international, a devenit clasic si a ramas un numar permanent în repertoriul trupei Rosas. De la debutul acestui dans – 1983, el a fost învatat de noi grupe de dansatori. În 1997 Tierry De Mey a realizat un film despre desfasurarea interpretarii dansului respectiv, în fiecare varianta de distributie a generatiilor de interpreti.

Dansul începe cu cele patru femei care stau pe scena cu spatele la audienta; primul moment al miscarii este caderea pe spate a dansatoarelor (în ordine inversa) si imediata rostogolire totala, adica facuta aproape ca o rasturnare si înaintare. În primele momente de rostogolire muzica executa bataile din ce în ce mai intense ale ceasului, dansatoarele realizând necesitatea trezirii la lucru, dar oboseala le prelungeste chinul scularii. Ceasul a încetat sa mai sune, trupurile se rostogolesc executând superbe figuri de gimnastica, femeile realizeaza ivirea zorilor, „gimnastica diminetii” continua. O singura muzica se aude, este cea a trupurilor umane, rasuflând din greu, în timp ce ele gliseaza pe pardoseala scenei. Apoi începe ritmul instrumentelor, lovind perpetuu, obsedant, sincronizându-se astfel cu miscarile trupurilor. Muzica din cea de a doua parte este compusa de Thierry De Mey, nascut în 1956, compozitor si producator de film si Peter Vermeersch – compozitor, clarinetist, saxofonist. Este o muzica intens ritmata, adecvata perfect miscarilor de dans. Dansul prefigureaza tensiunea caracteristica acestei piese, contrastul dintre structura rationala si cea emotionala, dialectica dintre agresiune si sensibilitate, interactiunea dintre unison si contraargument, dintre uniformitate si individualitate. Unele femei obosite de ritmul intens al vietii adorm, se trezesc, îsi reiau activitatea, zâmbesc celor din jur pentru comunicare, încearca sa iubeasca si sa multumeasca pe toata lumea; dansând energic si gratios în acelasi timp, exprima felul cum sunt antrenate în ritmul vietii (îl putem numi „dansul vietii”). Energia le invadeaza din nou fiinta, dar egoul simte alte chemari, el doreste si altceva de la viata: îmbracamintea, oglinda, frumusetea, distractia… Egoul este cel care cauta satisfacerea poftelor, în general strict materiale si totodata cauta impunerea individualitatii în fata semenilor. Dorintele sunt cele ce-l hranesc în permanenta, urmând a se resimti consecintele. Ele sunt cele care blocheaza, de cele mai multe ori dezvoltarea în continuare a fiintei, dar fiinta, se pare ca nu este înca pregatita a se descotorosi de ele. Egoul este plin de ambitii, dorind sa fie mai presus decât ceilalti din jurul sau. Pe masura ce nivelul dorintelor creste, el se manifesta mai puternic, mai energic. Se traieste într-o fericire iluzorie. Si… dorinta nu e satisfacuta nicicând, ramâne mereu ceva neatins, neexperimentat, apare constientizarea neîmplinirii, oboseala, suferinta, durerea, frustrarea, uneori conflictul, nebunia etc. În acest dans, încercând sa faca fata tuturor chemarilor din afara si din interiorul fiintei lor, femeile îsi consuma toata energia, si în final, una dintre ele, reprezentând o parte a fiintelor, clacheaza… fiindca asa este în viata, mai sunt si învinsi pe lânga învingatori, sau mai bine zis, printre supravietuitori.

Daca stam sa ne gândim, dupa cum fiecare cuvânt scris este o clipa de viata, fiecare poem sau pagina scrisa – un timp daruit inimii, tot asa dansul este poemul, pagina de viata transcrisa în miscare, fiecare miscare exprimând un gând sau un cuvânt, în limbajul sau ascuns, dar atât de expresiv! Si fiecare întelegând, în felul sau, expresia dansului, imaginatia celui care l-a creat.

În sala a fost o liniste perfecta, în timpul celor 45 de minute în care s-a desfasurat dansul, fara pauza.

Dupa terminarea spectacolului, întorcându-ne spre casa, noaptea se oprise în parbrizul masinii, aducând cu ea misteriosul oaspete al cerului, îmbracat în odajdii albe, transparente, sa-l putem privi o clipa, sa putem gândi asupra acestei vieti pamântene, acest dar, aceasta „nebunie” de a trai într-o lume în care ordinea a fost perturbata de haos, în care se amesteca naucitor luminile cu umbre, în care drumul spre descoperirea adevaratei noastre fiinte este înca departe…

 

Vavila Popovici – Raleigh, Carolina de Nord

 

 

BUCURIE SI INVIDIE

„Invidia este un fel de întristare pentru fericirea de care ni se pare ca se bucura egalii nostri.” Aristotel


Viata noastra este un amestec de frumos si urât, iar noi suntem înzestrati cu calitati si defecte. Daca am putea privi sufletul nostru asa cum ne privim trupul, am putea vedea toate acestea, dar fiindca suntem privati de acest drept, obligatia noastra este de a le descoperi si a lucra pentru dezvoltarea calitatilor si diminuarea defectelor. Nu în zadar au strigat de-a lungul timpurilor filosofi si teologi : „Cunoaste-te pe tine însuti !”. Numai prin autocunoastere ne putem modela viata spre bine. Nu este un lucru usor de a te cunoaste pe tine însuti, fiindca multe sunt ascunse în sufletul nostru si multe tindem sa le ascundem, dar trebuie încercat. Unii dintre semeni se supraapreciaza, altii se subapreciaza. Trebuie sa stim cum suntem în realitate, sa cautam cântarul din sufletul nostru, sa vedem ce avem de pus în balanta si pe baza unor reale capacitati sau defecte, sa putem a ne schimba, a adopta în final un comportament placut noua, placut celor din jurul nostru, placut lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, un mod mai profund al întelegerii, poate duce la ascensiunea sufletului, aici, pe pamânt. Mi-au placut afirmatiile unui Sfânt într-una din cartile sale: „Daca vrei sa ajungi la libertate prin revolutie, fa mai întâi revolutie în tine însuti; si te vei încredin­ta apoi ca toate celelalte revolutii sunt de prisos. Daca vrei sa ajungi la libertate prin razboi, porneste mai întâi razboi împotriva ta însuti; si daca vei duce acest razboi la bun sfârsit, atunci te vei convinge ca toate celelalte razboaie sunt de prisos.”
A vedea ceva frumos si a dori sa distrugi doar pentru ca nu poti obtine acel frumos, nu e o atitudine pe care s-o putem accepta. Sa vezi ca celalalt are si este mai presus de tine, sa abandonezi lupta cu tine însuti, sa nu vrei sa-ti cunosti calitatile si sa te bucuri de ele, sa nu le fructifici, si sa începi a-ti transforma frustrarile în invidie, nu este o solutie rezonabila. Esti „mic” de statura, de exemplu, si nu te împaci cu ideea ca nu mai poti creste. În loc sa te opresti la admiratie pentru cel înalt, parca îti vine sa-i retezi capul ! Uiti ca de multe ori „esentele tari se tin în sticlute mici”, îti neglijezi calitatile, uitând ca Dumnezeu a dat talanti fiecarui om, important fiind sa le constientizezi, sa le poti dezvolta si sa nu le „îngropi”.
Daca stam si ne gândim bine, invidia începe cu dorinta de a avea ceea ce de fapt nu poti sa ai, nu poti sa fii sau sa devii. Nu vrei sa vezi ca ai alte calitati (însusiri) si nici sa accepti ca ai defecte pe care trebuie sa le corijezi pentru a te înalta; o teama, o nesiguranta apare în sufletul tau, ca nu vei reusi sa atingi acel ideal, nu sti sa alegi drumul, te încapatânezi, te înciudezi, te înveninezi si încerci sa-l distrugi pe cel pe care începusesi, poate, prin a-l admira; demolezi singur sau îi antrenezi si pe altii în actiunea distrugatoare; alteori din lasitate transferi cu abilitate actiunea altora, dupa ce i-ai înveninat, si „ scoti castanele din foc cu mâna altuia”, cum s-ar zice. Biserica noastra exemplifica viata Sfântului Stefan, întâiul mucenic al Domnului Iisus, invidiat de farisei pentru întelepciunea sa si harul vorbirii, condamnat la moarte prin lapidare (ucidere cu pietre). Invidiat a fost si Iisus Hristos, dat pe mana lui Pilat si în final rastignit pe cruce. Asa procedeaza si astazi multi si arunca cu „pietre” în semeni, pietre fiind si vorbele urâte sau strigatele disonante, bârfa, clevetirea, defaimarea, dispretul, privirea dusmanoasa, lovirea fizica.
Invidia este o boala de care sufera multi, dar ca orice boala, nefiind genetica, ea poate fi lecuita. Este o problema de mentalitate, de stilul în care vrei sa-ti traiesti viata în urma autocunoasterii, a educatiei pe care ti-ai format-o sau ai primit-o, a experientei pe care ai dobândit-o. Nu poti trai toata viata ghidându-te dupa proverbul: „Sa moara capra vecinului !” Oamenilor din jurul tau le poti expune frustrarile; se poate gasi o solutie pentru a te debarasa de acea frustrare, înainte de a ajunge la invidie.
Amintesc noua viziune asupra alegerii conducatorilor: Sunt exclusi cei duri, egoisti, invidiosi si acceptati oamenii generosi, energici care stiu sa-si modereze energia, fapt care s-ar datora educatiei, oameni cu comportament modest, nobil, oameni care sa asculte ideile celorlalti si împreuna cu ei sa ia decizii. Stim foarte bine ce s-a ales cu omenirea atunci când a fost condusa de oameni orgoliosi, invidiosi care si-au impus punctul de vedere prin forta. Astazi se vorbeste despre o calitate necesara conducatorilor, cea a Inteligentei emotionale, adica a întelegerii si gestionarii propriile emotii, a întelegerii celor din jur, a crearii de relatii armonioase la toate nivelele, a putea face fata stresului si frustrarii, a fi flexibil si adaptabil la schimbare. Aceasta competenta emotionala se spune ca este mai importanta decât abilitatile tehnice sau intelectuale. Cum s-o numim altfel decât stapânire de sine, putere de reflectie, dorinta de armonie si bucurie?
În data de 29 aprilie a avut loc un eveniment deosebit, plin de stralucire, nunta Printului William cu fata din popor Catherine Middleton, o nunta de poveste, cu printi, printese, regi, regine, cavalerie si haine de parada stralucitoare. Acest eveniment a facut din Londra centrul atentiei lumii întregi. Am urmarit cu sufletul la gura întregul eveniment. Mesaje de sustinere si de felicitare au fost adresate cuplului princiar din momentul anuntarii acestei casatorii, dovezi ale iubirii, admiratiei, respectului din partea poporului. Uralele si aplauzele care au însotit traseul cuplului au fost de asemenea dovezi ale bucuriei. Cerul a fost limpede, albastru, soarele a luminat hainele divers colorate ale invitatiilor, binecuvântând parca acest eveniment, oamenii au fost senini, rabdatori, iar sarutul mirelui si al miresei în balconul reginei a fost un gest spontan de iubire, facut cu modestie, eleganta, un simbol al unirii, daruit unul altuia dar si lumii întregi. Iar în momentul în care Printul i-a pus inelul în deget, cred ca fiecare dintre ei au purtat în gând visul de dragoste, dorind ca el sa nu se stinga niciodata, fiindca acest vis este esenta vietii de familie, fara de care viata nu ar avea nici un farmec. Si a luat-o de mâna si parca-i citeam gândurile frumoase: „Te voi duce în lumea mea, vom calatori în lumina soarelui si-i vom adauga noi raze; te voi duce acolo unde nu ai mai fost, unde nici nu ai visat sa ajungi vreodata si îti voi spune cuvinte pe care nu le-ai mai auzit; te voi învata sa mergi alaturi de mine, sa fim amândoi la bine si la rau…” Dumnezeu sa le calauzeasca pasii si sa ramâna vesnic la fel de îndragostiti! Sunt convinsa ca multi tineri care au vazut acel sarut, vor încerca sa-l imite! Multor tineri, în acele momente, li s-a transmis acest vis frumos al casatoriei! Totul a fost înaltator ! Nespus de frumos ! Regina Elisabeta a II-a a avut parte de aceste binemeritate momente de bucurie la onorabila sa vârsta.
Imediat au aparut diverse articole si comentarii, unele elogioase, altele în care oamenii, uneori sub anonimat si-au exprimat invidia. Ei nu au înteles ca doar din punct de vedere spiritual suntem toti egali, ca toti meritam iubire si toti trebuie sa învatam sa o daruim si sa o primim fara conditii; ca trebuie sa acceptam în sufletele noastre aceasta stare materiala diferentiata; ca putem crea egalitatea pornind de la gândul ca eu si celalalt suntem la fel de importanti si demni, fiecare cu pozitia si rostul sau în aceasta viata. Deosebirea nu trebuie sa alimenteze neîntelegerea, ci sa sustina pacea si toleranta. „Talantii” nu ne sunt distribuiti în mod egal.. Dumnezeu ne explica ratiunea împartirii acestor daruri : „Eu împart virtutile atât de diferit încât nu dau totul fiecaruia, ci unuia una, altuia alta. (…) Unuia îi dau mai ales iubirea, altuia dreptatea, altuia smerenia, altuia credinta vie. (…)  Si asa am dat multe daruri si haruri de virtute, spirituale si vremelnice, într-o diversitate atât de mare încât nu am împartasit totul nici unei persoane, pentru ca voi sa fiti obligati astfel la caritate unii fata de altii. (…) Am voit ca oamenii sa aiba nevoie unii de altii si sa fie slujitorii mei în împartirea harurilor si darurilor primite de la mine”. Daca nu ar fi asa, ar mai avea viata farmecul diversitatii? Sa ne bucuram deci pentru tineretea lor celor casatoriti, pentru frumusetea lor, pentru buna organizare si transmitere a evenimentului, pentru evlavia lor în fata Altarului Bisericii, sa dorim o viata fericita cuplului princiar si sa speram în acea fericire!
Închei spunând ca invidia este un pacat de care trebuie sa ne pazim, sa nu-i deschidem usa, stiind ca raul îsi cauta cu siretenie usi de intrare. Biblia ne vorbeste despre cele sapte Pacate de Moarte: Mândria, invidia, iubirea de arginti, desfrânarea, lacomia pântecului, trândavia si mânia: „Invidia este prietenul Satanei ; invidiosul se hraneste cu nefericirea aproapelui sau.”

Vavila Popovici – Raleigh, Carolina de Nord

VINEREA MARE

Din Eul rastignit de iubirea
pentru celalalt, curge viata vesnica.
M.-A. Costa de Beauregard

Vinerea Mare a Patimilor lui Hristos.
Se-aude toaca.
Credinciosii se-ndreapta spre biserici.
Începe slujba religioasa.
Îngerii coboara blând din cer,
întind aripile deasupra capetelor noastre,
îsi pregatesc glasurile.
Preotii-nalta rugaciuni…
Se-aud cântari de cinstire,
se înfioreaza întreaga fire…
Se-aprind lumânari,
se lumineaza inimile si gândurile noastre.
Se cânta Prohodul…
Îngerii tristi cânta cu noi !
Clopotul bate.
Pe cer trec nori alungati de vânt.
Pasari tresar din somn speriate.
Printre unde sonore si fosnet de aripi,
lumânarile noastre,
unite-ntr-o singura lumina mare.
Învaluiti în propria lor lumina,
Îngerii se afla printre noi!
Înconjuram biserica,
împreuna cu preotii,
purtatori ai sfântului Epitaf.
Ne oprim de patru ori
si ne hranim sufletele cu rugile lor.
Trecem pe sub Epitaf…
Îngerii sunt cu noi!
Biserica-i prea plina.
În jur roiesc enoriasii.
Vinerea Mare a Patimilor lui Hristos!
Îngerii se afla printre noi!
De secole rememoram
tristetea acelor zile, acelui timp –
Patimile lui Hristos -,
Cel venit sa ne lumineze,
sa ne dezvaluie sensul vietii.

Vavila Popovici – Raleigh, SUA