Tag: univers

Gândul zilei: UN DUMNEZEU DEMN DE ÎNCREDERE

On By GeorgeIn Christian LifeLeave a comment

praha-1Cunoşti tu legile cerului? Sau tu îi orânduiești stăpânirea pe pământ? –  Iov 38: 33

Dumnezeu nu se schimbă. La fel, legile pe care le-a pus în funcţiune, atunci cînd a făcut lumile, sînt fixe si previzibile. Cu toate că secolele se scurg, legile rămîn valabile ca o mărturie a faptului că ne putem bizui pe Dumnezeu.

Haddon Robinson a ilustrat acest adevăr îndreptîndu-ne atenţia asupra unui orologiu celebru. El a scris: „în turnul primăriei din Copenhaga există cel mai complicat orologiu din lume. Au fost necesari 40 de ani ca să fie construit, la un cost de peste un milion de dolari. Ceasul are zece cadrane, 15.000 de piese şi o acurateţe de două cincimi de secundă la 300 de ani. Ceasul arată timpul zilei, zilele săptămînii, lunile anului, mişcarea planetelor pentru 2.500 de ani. Unele piese ale ceasului nu se vor pune în mişcare numai după ce vor trece 25 de secole“. Continue reading “Gândul zilei: UN DUMNEZEU DEMN DE ÎNCREDERE” →

Advertisement

Politicienii vor fi înlocuiți de oameni bionici

On By GeorgeIn EssaysLeave a comment

MDP - Editorial poza nouaMaria Diana Popescu, Agero

Fantomele mayaşilor s-au cuminţit, dar cum să trăim noi liniştiţi dacă presa de senzaţie a scotocit prin cotloanele Universului după  nişte afluxuri de raze gamma, mega-erupţii, furtuni solare, asteroizi sau chiar extratereştri? – toate, avînd ca ţintă Pămîntul. De ce periodic se nasc apocalipse în studiourile de ştiri? Păi, să ne ţină ocupate mintea şi voinţa, iar sistemul bielă-manivelă, butonat de marele puteri, să se mişte lejer. N-avem de ce ne teme de Univers, pentru că el toarce ascultător, minuţios programat de Creatorul Suprem. Chiar dacă vin extratereştrii, prima haltă o vor face în Parlament. De acolo îşi vor întregi colecţia grădinii zoologice de pe planeta lor. Ipotetic, să zicem, de ce ne-am teme de o civilizaţie ajunsă la un nivel tehnologic net superior nouă? Cu siguranţă au depăşit ideologia dominaţiei, distrugerii, colonizării, a lipsei de respect pentru viaţă şi Univers. Îngrijoraţi trebuie să fie ei! Dacă cumva pică în mijlocul colonizatorilor de pe planeta noastră, în curtea F.M.I sau B.M.? Vor fi torturaţi, storşi de informaţii, apoi li se vor da nişte împrumuturi. Vai de ei, nici nu bănuiesc ce-i aşteaptă! Continue reading “Politicienii vor fi înlocuiți de oameni bionici” →

METANOIA FORMELOR LITERATURII SI A OMULUI NOU

On By nelursIn OpinionsLeave a comment

Stefan Lucian MURESANU

(Universitatea Hyperion Bucuresti,  Facultatea de Litere si Limbi Straine)


 

Moto: Le mot dévore, et rien ne résiste à sa dent. (Victor Hugo)

 

Cuvinte cheie: crepuscul, poet, poezie, metanoia1 , univers, geniu, creatie, suferinta, taina.

Rezumat:

Scriitorul nou, poet sau prozator, a fost creat din planuri specifice pentru a fi inimitabil, într-o existenta unica. Partea imaginara are o putere de expunere reala a inexistentului, fraternizat cu universul a dus la detasarea lui de povestea adevarata a vietii. De fapt, el este biologic om însa mintea lui este coplesita cu continuele proiectii a aberatiilor profane.

 

1. Crepuscul poetic

 

Literatul adevarat sadeste slovele, care înfloresc când cititorul se simte luminat de profunzimea adâncului respirat al ideilor ce emana culturalismul incandescent. O lumina puternica se înalta în Univers spre matricea scriitorului harazit scânteierii. Undele imaginarului împresoara Pamântul si tainele creatiei sale desprind energii din energiile celor care stiu sa se prinda în jocul luminii. Cei luminati patrund adevarul scrisului sau, cei profani ramân, undeva, în cercul lor strâmt.

Cutez sa ma aplec peste înscrisuri dictate de geniul creatiei, strâng mâinile la piept si multumesc Cerului ca ochii mei îmi mai dau posibilitatea sa ma regasesc într-o lume uitata de abjectiile neinitiatilor lumii pseudointelectualilor. Pornesc, împreuna cu alti iubitori ai scrisului românesc, pe un drum maracinos si întortocheat al initiatilor lumii secolului XXI. Ne oprim, deseori, si încercam cu puterile noastre modeste sa scoatem din întuneric alti doritori de lumina pura, nu obscuristi, ci clarvazatori ai ideilor literaturii libere.

Cineva m-a întrebat ce este literatura libera? I-am raspuns încercând sa o definesc cât mai succint: care transmite noul prin idei ce au luminat cândva întunericul evolutiei noastre. Raspunsul a fost ca durerea unei rani deschise pe suferinta dureroasa a unui popor lipsit vreme îndelungata de puterea de a respira singur.

Azi, poeziile sunt scrise cu pricini, cu tânguiri ale lungilor suferinte ale poetului lipsit de puterea de a se vaita…Poetul nu se vaita, nu geme, el se tânguieste, emana lumina si cine are lumina primeste razele lui încalzindu-se cu sufletul la ele, simtind cum sângele îi umple corpul si îl hraneste cu sanatate spirituala. Poeta Elena Armenescu ne spune cu nostalgie: Azi am fost din nou / La nucul de argint / Asa cum sta, în plina lumina, / în mijlocul câmpiei, / acoperita de zapada / sralucitoare,orbitoare / singur / cu crengile proiectate pe cer…Unde s-ar fi putut îndrepta acele crengi decât spre lumina cereasca, de unde poetei i-au venit în minte sa îmbrace într-o podoaba atât de stralucitoare nucul, pom sacru si traitor în mijlocul câmpiei, o libertate pe care numai poeta si-o doreste în taina. Mi-am lasat gândurile într-o mare uitare de sine, se alatura idolatriei noastre Cezarina Adamescu, continuând: De pe ruinele lor, pamatufuri de fum alb se înalta / la fel ca pe acoperisul lumii când un cardinal elector…, nu voi continua cu versurile poetei, ci doar voi încerca sa parafrazez, cu o deschidere voita a frumusetii, care înnobileaza versul cu dorinta de a plasmui tot ceea ce este mai patrunzator. În sfârsit, Calin Derzelea tine sa ne aminteasca de sufletul nemuritor si de geneza: Acasa e în nor, / strain e lutul mesterit / de mâna focului si ca poetul ramâne singur oriunde ar fi, pentru ca numai în lumea lui el creeaza fara vibratii, care sa-i întrerupa legatura cu inspiratia.

Dupa toate chinurile si ispitele pamântesti, dupa ce cuvântul lui s-a înaltat spre adevarata lumina a Celui de Sus, poetii mai au suflul de a anunta sfârsitul: E drumul limpezit sa vada mântuirea, / El bate-n ziua sacra, s-a despartit plângând. / Strabate timpul mitic, cu el e nemurirea, / Se uita-n urma, pleca, si-a terminat râzând sfârsitul genial, cum maiestuos descrie drumul spre nemurire Elisabeta Iosif, în poezia Cântec pentru Grigore Vieru sau sa ne inundam interiorul mintii cu nonconformismul lui Cristian Neagu, râzând de sfidatoarea figura a existentei dure: Caci inima, peste cerebrala ratiune, / Descopera tardiv superlative consistente.

Câta tarie poate sa aiba un biet trecator faurit din lutul genezei si daruit lumii, spre nemurire, sa poata încapea în sufletul lui diferit de al tuturor acelora ce nu îl înteleg. Câta fortare a mimicii întelepte a acceptarii poetului fata de grosolaniile încremenite în teluric a profanului râgâitor de jalnice bunatati culinare. Câta persistenta în puterea de a sta alaturi de infami si câta nostalgie dupa o liniste a fosnetului primavaratec al frunzelor din codru.

Lumina lina coboara peste el si mângâie-i trupul obosit de acceptari.

Viziunea poetului nu este clara pentru cel care nu întelege existenta ca mijloc de creatie si de iubire, nu întotdeauna de frumos sau de real, ci mai mult de increat. Poetul vede lumea prin versurile lui si o aureolizeaza cântându-i imn si slava îi ridica întru nemurire, pentru ca el va fi cel ce va dainui în Univers ca o fantasma siderala. El nu proslaveste talentul ca procreare umana, ci ca pe un dar divin al unicitatii sale si nu poate avea în grija alt destin, pentru ca acesta îi este indiferent. Poetul îsi spune ca singuratatea îl deosebeste de lumea profana, care îi ia în derâdere talentul deusian de profund versificator: Semeni au rascolit Cerul, / destramând, în stiintificele lor concluzii, / constelatii…2 În lumea pe care si-o doreste sunt putini dintre cei ce stiu sa-i ureze bun venit sau drum bun atunci când se detaseaza de ei contemplând Universul ca studiu al viitorului sau centru de creatie: eu ramân geometric si ce daca / ma resemnez / în aceeasi masura suntem împreuna simpli / cu anemonele noastre / pe o faleza sau pe un deal…3

Nu putem spune ca în existenta sa poetul are tihna, el este un malaxor în care fara oprire ideile se zbat în mintea lui sa-i dea profitul fericirii creatiei sale, pe care niciodata nu o vede perfecta. El este cel ce mântuieste slova spre o noua înaltare, o închina duhului, care îi este martor fluxului sau de rabufniri, de neajunsuri ce le face fata meditând. Meditatia îi este singura forma de evadare din lumea ce îl înconjoara: îmi era frica dar nu reuseam / sa ma desprind din patul în care asteptam / dimineata / si în jurul caruia tiptil pasea o pisica de munte / în cu lori de alb si gri…4 Cele doua culori sunt ale confuziei, ale incapacitatii poetului de a se sti când fiinteaza teluric si când sideral; în lumea lui, prin ceea ce creeaza, de fapt el este un produs al Universului, unic si debusolat. Stabilitatea poetului nu este definita pentru ca nici timpul lui nu este marginit si, ca atare, locul sau existential este o lume pe care nimeni nu o poate întâlni, decât numai el: nu e raiul meu asta / de aceea nu judec pe nimeni îmi permit / sa fiu trist / când dau pe gât alcoolul cu ambitia oarba / ca înainte de coma voi ajunge / pe dealul cu soare / îmi astept sfârsitul / momentul acela de scrum dar nu lipsit / de coeziune…5 Poetul are un destin al viciului, un viciu elevat al coexistentei cu lumea si a curiozitatii acestuia de a trai cu oameni viciati, de care profita încântându-i cu talentul lui înnascut si cu usurinta mestecarii ideilor si a rostirii acestora în maiestre cuvinte. El îi îndeamna sa bea alcoolul pentru ca îi stie efectele, sa procreeze, pentru ca din placerea acestora îsi completeaza dorinta de a se desfata si a-si usura pofta desfrâului. El creeaza versuri si desface taine, rupe inimi si subjuga pentru sinea lui viciatii: la naiba cu punga de medicamente / sexul meu functioneaza si cu bonuri / de masa / sau pot sa-ti rad o metafora / peste / urechi de sa…ca o Sura a Vacii / crede-ma / frumusetea ta pute de la o posta / a var si tetraciclina / DANSEZI?6

Viata poetului nu este si nu poate fi controlata de nimeni, este imprevizibil dar mult introvertit. Vorbeste de toti si de toate, dar nimic despre el. Ochiul lui e ochiul mintii, care rascoleste nevazutul: dezordinea obiectelor din privirile tale / îmi poate stârni Furia / îmi poate atâta Frica / însa, vai, nu Mirarea!7Oare de care dezordine vorbeste ascutisul slovelor sale lansate ca niste lame subtiri si taioase de cutit? Este viata pe care el ti-o vede în lumina ochilor, si patimile, si urile tale, si tot neadevarul pe care îl ascunzi sub valtrapurile vietii materiale dar, furia si frica lui nu sunt decât semne, pentru ca mirarea de mult l-a întarit în lumea aceasta în care a trait atât de agitat si neînteles. Idealul lui este initierea si detasarea completa de partea materiala, el creeaza, nu cred ca pentru tine, ci pentru eternitate, pentru ca cei din lumea prezenta lui este o adunatura amorfa, citita la festanii si la pierdere de timp. Timpul pentru poet este sacru, el îi acorda, atât cât exista teluric, o importanta deosebita: Ca timpul trece si aspreste / Cel must ce curge-n ceas serpeste / Si-urcusul întru vânatoare / Se face pe-un covor de floare / Vremelnic ceas, de neuitare / Iubire tu, cu blânde fiare…8 El nu iubeste ca un pamântean iar femeia în el este un simbol, o inspiratie si o dorinta a linistirii instinctelor. Muza este iubirea lui suprema, cea care îl inspira si îl face nemuritor, este datatoarea lui de fericire si de împlinire pe toate planurile sale existentiale. E mult sau putin, nu stie nici chiar el daca veritabilitatea sanatatii sale emana luciditate sau obscurantismul defavorabil îi macina fiinta însa nu si egoul,care se fortifica prin initiere: E viata labirint care nu are / Nici usi si nici ferestre si nici chei. / În fiecare colt e o-ntrebare / Ce-astepta-o cât de mica dezlegare.9

Scriitorii valorosi sunt unici, stilul lor particularizeaza prin trairi si mesaje, elevati si initiati, departe de a fi calea de acces a cuiva, care nu cunoaste codul înaintarii spre lumina.

Când am început acest eseu, cu o îndrazneala voita, mi-am spus ca nu voi cita nimic din tot ceea ce au spus despre poeti criticii timpului, eruditia lor am cochetat-o si am lansat-o în Univers odata cu dorinta mea de a vorbi, în general, despre scriitor, si în particular, despre fauritorul de stihuri, de mângâietorul nocturn al formelor maiestre ale literaturii în versuri.

As putea face o comparatie între poetul-om si omul-poet. Sunt doua structuri cu totul diferite chiar daca au în comun esenta luminii eterne poet, un concept ce a terorizat si mai terorizeaza lumea criticilor de literatura versificata. Poetul-om este înca din pântece plamadit fauritor etern de ideal, de eruditie profunda dar si de vaiete si neîmpliniri sentimentale. El este unic prin gândire, prin mod si detasare de profani. Omul-poet se naste ca oricare, aduna sentimente si le asterne în unde, le vântura dar miscarile lor ramân nesesizate de cei din lumea luminata. Cutreiera si cer, li se da si traiesc pe masura dorintei de îndestulare. Poezia lor nu spune nimic decât sughita sau rumega ca unele necuvântatoare…

 

2. Dimensiunea eruptiva a romanului

Nu cream pentru inexistenta, ci pentru timpul în care altii nu vor mai sti ceea ce sa faca cu acest concept a crea. Romancierului i s-a dat puterea de a fauri idealuri si de a le purta în Univers pe gândirea lui, zbuciumând fiinta umana cu mofturile lor. Se înalta în timpul eclipsei si rasfira valtrapurile pline de ura ale nevolniciei. Zguduie pâna în temelii temerile si le asterne apoi pe imaculata pagina de hârtie, înnegrind-o, dupa care traieste la un loc cu personajele, care, în sfârsit, au început sa puna stapânire pe creatia lui.

Gândeste, la un moment dat, ce este mai bine sa faca, sa dea frâu nebunesc inspiratiei si libertate nestavilita dorintelor sau sa cugete si sa îsi tina în frâu pornirile, atunci când profanii, luându-I, din snobism cartea i-o închid dupa ce au deschis-o.

Cuvintele sunt grele încercari ale mintii, cei care le cunosc codul ofteaza, cei care ridica colbul când ele sunt rostite se inspira iar cei care le marsaluiesc prin cavitatea bucala, golind-o prin sunete neîntelese, traiesc. Acesti traitori, multi, foarte multi, nu duc lipsa de imaginatie funebra; ei sunt cei care se înghesuie în magazinele ticsite cu fel de fel de marfuri si le testeaza cu mâna sau salivând. În astfel de împrejurari, la astfel de oameni, creierul se odihneste; de altfel, a rezistat printre noi o sintagma: fereste-te de omul cu mintea odihnita. Profanul râde dar nu întelege nimic din toate aceste magnifice cuvinte, pornite din adâncul unei gândiri laminate; lucidul se retrage si încearca modest sa schimbe vorba, intelectualul zâmbeste cu amar si îsi înalta privirea spre cerul inspiratiei sale cu care s-a unit pentru eternitate.

Am tot urcat si din ce urcam drumul mi se parea si mai anevoios dar, deodata, totul s-a transformat în licarire, apoi în lumina si, mai târziu, în crepuscul solar, care m-a facut sa înteleg ca am început sa stapânesc destine. În acest drum nu uitasem deloc ca sunt un strângator de ani, cu fericire si suspine si un stapân pe ceea ce voiam sa fac cu cei pe care îi alegeam sa-mi dureze creatiile mele în proza. ]

Romanul s-a nascut strabatând încetosat prin ere, prin ani, prin zile si prin clipe. La un moment dat, în eseul intitulat sugestiv Marginalii la o istorie a romanului modern, Nicolae Balota spunea despre romane ca sunt: (…scrieri în care romancierul se înfatiseaza pe sine scriindu-si opera, înfaptuirea acesteia petrecându-se oarecum sub ochii nostri), se întelege de la sine ca, personajul principal al unei astfel de lucrari fiind mai putin romancierul si mai degraba însusi. Romancierul testeaza în laboratorul imaginatiei sale acuratetea personajului sau ca si cercetatorul din laboratoarele de chimie sau de fizica, urmarind taria energiilor fictive care sparg la un moment dat Universul, defrisându-l în taine de destine. Personajele lui traiesc odata cu el, starile romancierului creeaza situatii si cuvintele redau aceste simtiri interioare ale scriitorului. Unui roman îi rumegi structura, îi cauti si îi compari actiunea, asezând la locul lui fiecare personaj în timp si, întotdeauna, ca doritor al perfectiunii cauti diversul si unicul. Îl gasesti, îl pui alaturi si gândul tese fictiunea creând un timp rod al puterii noastre imaginative dar, câta energie urcata si coborâta în altarul dorintei de a crea.

Romanul contemporan traieste iluzii, forme de viata superioare la care, în lumea aceasta a nesimtului nu mai poti ajunge decât prin visare. În Istoria romanului modern, exegetul francez R-M. Albérès sustine ca Atractia „profunzimilor” constiintei, atractia exercitata de acel vid pe care fiecare om îl descopera în strafundurile sale, intuindu-l la ceilalti, nu este doar un apetit al indiscretiei.Scriitorul timpurilor noi – un Kafka, un Faulkner, un Beckett – cautând (ca si poetii de la Rimbaud siMichaux) sa comunice incomunicabilul, încearca o explorare a Fiintei, pe care mai demult romancierii oîntelegeau ca o entitate psihologic-sociala, pentru ca azi din ce în ce mai multi romancieri occidentali saintuiasca într-însa o entitate ontologica. Esentialitatea Fiintei, realizarea ei sub o forma plenara, iataobiectul obsedant al romancierului contemporan. Pentru ca realitatea a întors de multe ori spatele produsului imaginar, romancierul, zdruncinat de nevoia comunicarii cu omul, nu prin forma vazut-placut, ci prin dialogul mintii cu cartea lui, a început sa se retraga în spatii tacute, intuind un timp al prefacerilor. Ca vechii crestini, fugariti de mintile bolnave ale viciului religios antic, romancierii se întâlnesc în biblioteci, în mici cafenele si poarta cu ei dorurile vremurilor, când lumea era mai putin interesata de stresul darului luciferic, banul, asteptând ca odata, spre sfârsitul lumii, vor începe sa se întrevada si luminile cerului, sclipirii a ceea ce el, intelectualul, a urcat în marile oceane ale Universului. Abia atunci profanii vor cadea cu fruntea la pamânt, dar nu pentru a vedea lumina, ci pentru a I se face mila Celui de Sus de partea materiala pe care sfârsitul le-o va distruge.

Cum îmi creez romanul?

Fara a-mi curata de nelinisti sufletul si a-mi lasa în tihna meditatiei creierul nu ma pot lasa prada imaginarului, auzind parca si acum, în gând, dupa atâta timp de vreme, soapta vorbelor scrise ale lui Petru Popescu, în romanul sau Copii Domnului, fantastic de sugestive: Masa morarului era bogata în pâini mari si rumene, cât roata carului, si acum nuanta: Doar socrul era morar. Era plina de peste. Doar ginerele era pescar. Abundenta o asezam în lumina ideilor ce urmau sa-mi vina în linistea în care ma cufundasem, asteptând cu sufletul la gura licarirea. Muza a venit si s-a apropiat de mine dar nu mi-a dat ragazul sa gust dintr-o structura a unei actiuni finite. I-am asezat pe toti cei daruiti de inspiratie la locurile lor si i-am rugat sa astepte pâna ce, pe rând, vor intra, cum voi decide eu, în marea scena a vietii unui roman. S-ar putea spune ca romancierul este un dictator al miscarii în scena a destinelor; eu cred ca este mai de graba un autocrat întelept, care tresalta si sovaie pentru fiecare gest al personajelor lui. O fiinta dindaratul subiectiv al faptelor, care îl face sa gândeasca precum Radu Petrescu, în jurnalul sau A treia dimensiune: Cioplesc toata ziua la o scurta si modesta povestire scrisa (pâna în finalul pe care îl fac astazi) nu mai stiu daca acum un an sau doi. Timpul este nesigur, poate fi si infinit marginit de o unda a receptarii involuntare a irealului. Ma ridic si creez miscarile personajului: un tip, cam de vârsta mea, traversa un prezent zbuciumat. Nelinisti interioare îi defrisau inima si i-o aruncau într-un spital. Se lupta si voia sa traiasca, sau nici el numai stia, pentru ca trupul lui era strabatut de dureri chinuitoare, în spate, în piept, coborâtoare pe umeri si mâini înghetate. La un moment dat s-a întreabat daca rostul lui s-a sfârsit. S-a privit în oglinda si a zâmbit. Mai am atâtea de facut…

Viata are doua dimensiuni pe care ne amagim cu speranta ca le putem strabate. Una este cea a iluziilor, colorata în roz si verde, a momentului înaltarii acestora si a constatarii, dupa un lung drum de neîmplinirii, ca desertaciunile sunt mai presus de fiinta noastra, mult mai apropiate constatarilor. O alta dimensiune este cea a negarii nadejdii, a neputintei de a trece obstacolele ce se interpun existentei noastre materiale, la care predomina cenusiul închis al beatitudinii mistice. Fata de toti actorii telurici, care traiesc într-una dintre aceste dimensiuni, romancierul trece prin amândoua extensiunile cu puterea mintii ca fauritor de libertati mentale.

Personajul romanului se rupe si se tese apoi cu pânza puternic urzita a actiunii, îsi înfige brazdele destinului sau în destinele celorlalte personaje si agonizeaza în masura timpului, în care scriitorul îi acorda spatiul de desfasurare. Apleaca capul, îsi pune apoi o palarie, se aseaza pe un scaun sau pe un fotoliu din piele, daca conditia sociala îi permite si vorbeste când romancierul îi acorda dreptul. Un drept care de fapt se pare ca îi apartine pentru ca dialogul, cu voia sau fara voia creatorului, trebuie sa fie legat de spatiul actiunii.

Dar ce sunt personajele? Nu eu ca scriitor ma întreb, ci acela care rasfoieste intro-ul cartii pe care si-a propus sa îl cunoasca. Personajele sunt elemente din natura, esentiale, fiinte decupate din realitatea înconjuratoare, produs al imaginarului scriitorului, constructii, artefacte, alegorii. Vom observa ca între personaj si persoana exista o norma a distantei, astazi, generalizata, în acelasi sens în care exista un sensibil ecart între autor si naratorul homodiegetic.

Pentru romancier viata personajelor poate reflecta, într-un mod distorsionat, dar nu mai putin lipsit de substanta, viata autorului si, implicit, a contemporanilor acestuia. Ne deplasam, astfel, dinspre zona naratologiei, spre cea a unei sociologii a operei literare. În aceasta directie, putem vorbi despre o istorie a mentalitatilor personajelor care se confunda, la limita, cu istoria mentalitatilor unei epoci pentru ca, în mod evident, personajele realiste au preocupari si îndeletniciri comune cu fiintele reale. Ce alt argument al prozei realiste poate fi la fel de puternic ca aceasta predilectie a personajelor de a-si organiza existenta lor livresca dupa aceleasi reguli de conduita, general valabile, ale umanitatii din vremurile care au trecut sau din timpul pe care îl traim.

Ceea ce este uimitor si nu foarte greu de îndeplinit pentru romancier poate fi întâlnirea pe care, într-un ceas al existentei lui, si-o poate da cu personajele sale. Neschimbate, acestea ar umple camerele unui hotel destul de mare si ar tovarasii atâta timp cât placerea de a le revedea s-ar mentine în imaginarul realitatii fiintei sale. Dar ma întreb: se va simti oare pregatit sufleteste sa-i revada pe toti cei despre care a scris, asa cum a gândit si a vrut sa-i intre în paginile cartilor lui?

În sfârsit, romancierul va decide singur, ca un creator luminat si autocrat, ordinea intrarii spiritelor personajelor sale pentru discutii si modul cum va avea loc întrevederea…

 

BIBLIOGRAFIE:

 

ALEXANDRESCU, Sorin, Privind înapoi, modernitatea, Editura Univers, Bucuresti, 1999;

AVRAMESCU, Lucian, Buna seara, iubito, Editura Eminescu, Bucuresti, 1989;

BAUM, Zygmunt, Etica postmoderna, Editura Amarcord, Bucuresti, 2000;

COATU, Nicoleta, Eros, magie, speranta, Editura Rosetti Educational, Bucuresti, 2004;

CORDOS, Sanda, O criza etalon: modernismul occidental, în Literatura între revolutie si reactiune, Apostrof, 2002;

CRIHANA, Marcel, Povara rautatii noastre – triolete –, Editura Perpessicius, Bucuresti, 2002;

LYOTARD, Jean-François, Postmodernul pe întelesul copiilor, Editura Apostrof, Bucuresti, 1997;

MANOLESCU, Nicolae, Despre poezie, Editura Cartea Româneasca, Bucuresti, 1987;

MARINO, Adrian, Comparatism si teoria literaturii, Editura Polirom, Bucuresti, 1998;

MAVRODIN, Irina, Poietica si poetica, Editura Univers, Bucuresti, 1982;

MURESANU, Stefan-Lucian, Disectie în rostul de idei al poeziei postmoderniste, pp.141-148, Analele Universitatii Hyperion – Filologie, Editura Victor, 2010;

MUSAT, Carmen, Perspective asupra romanului românesc postmodern si alte fictiuni critice, Editura Paralela 45, Bucuresti, 1998

NICOLAU, Felix, Salonul de inventii, Editura Multimedia, Bucuresti, 2002;

NICOLAU, Felix, Bach, manele si Kostel, Editura Perpessicius, Bucuresti, 2006;

NICOLAU, Felix-Narcis, Homo Imprudens, Editura Muzeul Literaturii Române, Bucuresti, 2006;

STANESCU, Nichita, Amintiri din prezent, Editura Sport Turism, Bucuresti, 1985;

URSA, Mihaela, Optzecismul si promisiunile postmodernismului, Editura Paralela 45, Bucuresti, 1999;

VATTIMO, Gianni, Sfârsitul modernitatii, Nihilism si hermeneutica în cultura postmoderna, Traducere de Stefania Mincu, Postfata de Marin Mincu, Editura Pontica, Bucuresti, 1993.

NOTE:

1.metanoia, etimologic, cuvântul este format din doi termeni distincti: meta = dincolo, deasupra si nous = minte; ambele notiuni deriva din greaca veche, cuvântul reprezentând o modalitate spirituala de schimbare a modului de gândire, o privire dincolo de lucruri. Nu întâmplator, metanoia a fost asociata cu educatia, mai precis cu forma sa elevata: educatia morala.

2. Berceanu, Barbu, Poetul, vol. Pe hârtie de ziar, p.58, Editura Semnalul, Bucuresti, 1992.

3. Iordache, Dan, Cristian, Omisiune aproape, vol. Abel si eu, p.11, Editura Brumar, Timisoara, 2010.

4. Iordache, Dan, Cristian, Ai grija, vol. Abel si eu, p.130, Editura Brumar, Timisoara, 2010.

5. Iordache, Dan, Cristian, Peisaj scufundat, vol. Abel si eu, p.108, Editura Brumar, Timisoara, 2010.

6. Nicolau, Felix, Printesa de cartier, vol. Bach, manele si Kostel, p.14, Editura Perpessicius, Bucuresti, 2006.

7. Nicolau, Felix, Requiem, vol. Bach, manele si Kostel, p.66, Editura Perpessicius, Bucuresti, 2006.

8.Grigoriu, Florin, Iubeste-ma, cât înca-s tânar, vol. Clipe rascumparate, p.103, Editura Perpessicus, Bucuresti, 2008.

9.Crihana, Marcel, Obstescul labirint, p.64, vol. Povara rautatii noastre, triolete, Editura Perpessicius, Bucuresti, 2002.

Oratoriul Omului

On By nelursIn Christian LifeLeave a comment

Jianu Liviu-Florian

Cu cat iti pare mai prejos,
Cu cat iti pare de nimic,
Fii bun, fii drept, si generos
Respecta-l, si pe cel mai mic…

Cu cat in Univers, setos,
Ai sori, planete, pic cu pic
De stors in visul tau frumos –
Respecta-l si pe cel mai mic …

Cu cat vei fi mai virtuos,
Mai Rege, Lumii, mai amic
Cu dumnezeii de prinos –
Respecta-l si pe cel mai mic…

Cu cat iti pare de prisos
Un dar umil, unui pitic –
O picatura de frumos –
Respecta-l si pe cel mai mic…

Cu cat iti pare mai prejos,
Cu cat iti pare de nimic,
Fii bun, fii drept, si generos
Respecta-l, si pe cel mai mic…

Respecta-l si pe cel mai mic…

CAUTATI SI VETI GASI

On By nelursIn poetryLeave a comment 
Nelu Tripon

Niciodata-n univers nu a fost asa amploare
Fiecare individ se afla in cautare
Un servici, o facultate, trai usor si salar mare,
Tari bogate fara lucru, unde doar sa stai la soare

Prea putini sunt insa-aceia ce au o preocupare
Si in minte, cuget, suflet au altfel de cautare
De-a se impaca degraba, negresit cu Dumnezeu
Si sa simta impacarea si la bine si la greu.

Daca cautarea lumii si problemele lumesti
Sunt nesigure adesea, ne-mplinite fara vesti
Care sa-ti dea bucurie, siguranta-n viitor
Implinirea nazuintei intr-un trai bun si usor

Dumnezeu insa iti spune: ,,Cauta si vei gasi"
Si ma vei gasi indata, daca vei nadajdui
Eu sunt peste tot amice, nu e greu sa ma gasesti
Tot ce vezi imi apartine chiar si astrele ceresti.

Eu ma las gasit de-aceia ce doresc sa ma gaseasca
In mod sincer, cu iubire si cu dragoste frateasca
Nu va fie jena tare, indrazniti, veniti la Mine
Si tot restul vietii voastre se va transforma in bine.

Nu am timp va spune unul, trebuie sa-mi termin casa
Sa am rostul meu pe lume sa am unde-mi pune masa
Sa o mobilez modern, musafiri sa pot primi
Ca nu sunt un om oricare, asta sa pot dovedi

Sa-mi insor baiatul vine altul om ca sa se scuze
Negasind ceva mai bun sa rosteasca deci pe buze
Imi voi marita si fata, vine o mama zicand
Si pe Domnul dupa-aceea il voi regasi oricand

Eu sunt tanar, mai am studii, sa le termin as dori
Daca reusi-voi bine, poate ma voi pocai
Mai un pic pensia vine zice unul mai batran
Si-apoi vad eu pe ce drumuri voi putea ca sa raman

Sa nu ne-nlesam cu totii. Dumnezeu raspunde clar
Nu doreste sa ajunga nimeni in chinul amar
Dar mareata Lui dorinta se va implini doar cand
Vei primi cu drag Cuvantul si-l vei tipari in gand

Cautati intai de toate a Lui sfanta-mparatie
Si neprihanirea Lui, ce-a fost data pe vecie
Si-apoi celelalte lucruri pe deasupra veti primi
Si chiar tot ce va lipseste cu drag va va darui

Cel ce esti legat in lume: De casa, de bogatii
Nu uita c-au fost pe lume multe alte-mparatii
Ce-au devenit scrum, cenusa, nimic bun n-a mai ramas
Ci oftat si grea durere, lacrimi scurse pe obraz.

Cel ce tot amai chemarea, te-ai gandit vreodata bine
Daca timpul ce urmeaza e prielnic pentru tine?
Iti vei marita tu fata? Ve-i casatori baiatul?
Vei absolvi facultate? Pensie iti va da statul?

Adevarul e ca-n toate esti nesigur si o stii
Dar esti incurcat in asta si este greu ca sa vii
Sa faci pasul cat mai este: Har, mila si indurare
Dumnezeu cheama poporul, il cheama pe fiecare

Cauta-l acum pe Domnul intre vii unde-s ai Sai
Nu in lume intre morti, intre oamenii cei rai
Caci veni-va in curand zi de groaza. Oamenii
Cauta-vor in zadar moartea si n-o vor gasi

Astazi deci pana ai harul cauta-l pe Dumnezeu
Preda-te Lui si cu lacrimi spune-i tot trecutul tau
Si astfel vei intelege si chiar vei marturisi
Caci Isus a spus odata: ,,Cautati si veti gasi".
Amin

 

Ce lung e, Doamne…

On By nelursIn poetryLeave a comment

Jianu Liviu-Florian

 

 

Ce lung e, Doamne, drumul catre seara…

Sa te inhami la carul de secunde,

Sa mergi spre nicaieri, si spre niciunde,

Ducând in el desarta ta povara…

 

Ce lung e, Doamne, drumul catre mâine …

In noapte, sa ai umbra ta tovaras,

Pamântului, pe ziua, sa-i faci, iarasi,

Aceeasi umbra, care cere pâine…

 

Ce lung e, Doamne, drumul catre Tine…

In  Universul care se-nvârteste,

Sa urci spre Steaua Vietii, ca un peste,

Prin râul sângelui ce ti se zbate-n vine…

 

22 iunie 2011


ROMÂNIA MEA: „PATRIA MEA!”

On By nelursIn RomaniaLeave a comment

 

CONCURSUL DE ESEURI „ROMÂNIA MEA” – PNL VASLUI 2011

 

Mihai ILIE  – Liceul Teoretic „Mihai Eminescu”-  Bârlad

(elev in clasa a XI-a)


 

ROMÂNIA MEA: „PATRIA MEA!”

 

 

Sunt nascut si crescut pe aceste meleaguri reprezentate de câmpiile verzi pline de grâne, de muntii semeti acoperiti de paduri dese si de dealurile bogate în rod. Râuri repezi cu apa cristalina scalda aceste plaiuri si poarta pe valurile lor povestea acestor pamânturi. Apoi povestea este soptita Dunarii, care duce mai departe taina acestui popor si o împartaseste Marii Negre, sora buna a acestei tari, numita România. Aceasta este tara mea, aici s-a format natiunea mea. Dar mai presus de orice asta este patria mea, România.

Patria mea înseamna mai mult decât cadrul pitoresc si binecuvântat în care s-a nascut poporul român, mai mult decât râul, ramul, codru si marea. Înseamna locul în care au trait si au creat parintii mei, dar si parintii bunicilor mei. Pe lânga dragostea pe care le-o port parintilor mei, o dragoste speciala le-o port si bunicilor mei români. Ca orice român care îsi iubeste patria, am ca bunici nume ilustre ale acestor pamânturi: Mihai Viteazu, Stefan cel Mare, Avram Iancu, Mihai Eminescu, Aurel Vlaicu, Nicolae Grigorescu, George Enescu, Constantin Brâncusi si multi, multi altii. Fara ei, cuvântul patrie ar fi gol de continut. Fara sacrificiul lor pe altarul istoriei, al culturii si al stiintelor, România ar fi doar o eticheta agatata de un anumit contur pe harta lumii.

Frumusetea gândurilor despre patria mea România sunt doar vorbe daca respectul si iubirea fata de ea nu sunt dovedite. Iar dovada se aduce nu prin vorbe, ci prin fapte. Iar daca este cazul prin sacrificiu, asa cum au facut întemeietorii si stramosii României. În viata de zi cu zi, iubirea fata de tara se traduce printr-o munca cinstita, prin îndeplinirea îndatoririlor cetatenesti, prin respectul fata de semeni, indiferent de nationalitate sau etnicitatea lor. Sa iubesti libertatea ta si a celorlalti, sa lupti pentru dreptatea ta si a celorlalti este datoria oricarui om care-si iubeste patria. Toate acestea sunt actiuni prin care bunastarea locuitorilor acestor tinuturi creste, devin mai bogati, iar patria progreseaza spre un viitor pozitiv.

Dar patrie nu înseamna doar privirea îndreptata spre trecut si prezent. Patrie înseamna si viitor, viitorul acestor locuri, precum si al locuitorilor acestor pamânturi: copiii si nepotii nostri. Fata de ei trebuie sa nutrim aceleasi sentimente ca si fata de stramosii nostri. Trebuie sa ne asiguram ca le lasam o României curata, nepoluata, o tara echilibrata social si economic, precum si un mediu înconjurator propice unei vieti linistite si sanatoase.

România mea este o capodopera naturala: o tara frumoasa si binecuvântata!

Ma gândesc acum, ca Dumnezeu a facut, cu dragostea Sa de Tata, o tara binecuvântata: o gradina frumoasa pe pamântul, unde m-am trezit la viata si eu! Sunt sigur, ca Arhitectul acestui Univers infinit ne-a iubit pe noi: românii mai mult, de ne-a dat o tara atât de frumoasa, care sa ne fie unicul loc de pe lume, unde sufletul nostru nu este surghiunit în sentimente de dor, caci este Acasa! Ce n-are frumos tara mea România? Gradini si livezi în culorile de curcucubeu, munti plesuvi în tacerea de piatra adânca, paduri milenare, cu arbori ce pastreaza frumusetea paletei folosita de-o mâna maiastra si sfânta, dealuri cu miile de flori, cu o multime de culori, ce ne mângâie privirea, cu livezile îmbracate în sarbatoarea de clorofila si viata, trezite din somnul de iarna la o alta dimineata, scaldata în soarele mai luminos si mai calduros, cu râurile izvorâte de peste tot cuprinsul tarii, ca sa stâmpere setea românului cuprins de harnicie, când trudeste pamântul, munceste-n uzina sau scrie vreo poezie, caci românul se naste poet, cântându-si bucuria si dorul, durerea si nefericirea, sperantele si iubirea…

România mea este locul meu de nastere; si toti românii îmi sunt frati. Sunt fratii mei de bucurie si jale, de cântec sau înlacrimare, de optimism, de credinta si biruinta… Purtam toti, cu noi o casa, în sufletele noastre, cu ochi, ca ferestre spre cer; si o tara numita limba româna, primita ca dar de la strabunii ce au sadit în noi – ca zestre sfânta si buna – florile sacre de comunicare, în cuvintele frumoase din limba noastra de origine latina, oriunde ne-am trai viata pe acest pamânt si nu ne-am lasat inima sa ni se pagâneasca si nici sufletul sa ni se faca iasca, caci ne-am pastrat credinta în Dumnezeu.

Roamânia mea este o gradina imensa de 237.500 kilometri patrati, îngrijita si pastrata frumoasa, prin munca harnica a milioanelor de frati si surori ale mele, de care ma simt legat prin neam stramosesc si prin sânge latin, ce ni l-a dat Dumnezeu, când ne-a daruit un suflet si o credinta, si o limba frumoasa pentru comunicare, când am vazut întâia data soarele pe felia de glie ce-o numesc de-atunci tara mea: Acasa!

Muntii falnici, dealurile în culori de curcubeu, câmpii manoase, ape curgatoare, lacuri binecuvântate, marea cu valurile ei neastâmparate, delta Dunarii, apele termale, ape minerale, lanuri bogate de grâu „pe cel mai gras si bogat pamânt din Europa”, aur si argint, sare si multe alte bogatii se ascund „în pântecele” tarii mele, gradini lânga gradini, cu flori, din curcubeul de culori, livezi cu fructele gustoase si bune, podgorii de vii si alte bogatii îmi spun ca am de ce sa fiu fericit ca sunt român, afirmând plin de bucurie: Este nu numai frumoasa, dar si bogata a mea Românie!

România visurilor mele, din copilarie si de mai târziu, este locul în care muntii cânta în bataia vânturilor, vaile rasuna de murmurul stropilor de ploaie si de trasnetele care strabat adesea vazduhul, iar pârâiasele zburda, ca apoi, râurile domolite sa duca sperantele românului în lumea larga, contopindu-se cu zbuciumul continuu al Marii Negre, în care s-au acumulat si lacrimile din sufletele strabunilor mei, ce-au trait si-au murit pe plaiurile Mioritei, dar mi-au sadit în suflet mirabila samânta a sentimentului de dragoste pentru România mea si pentru limba ei frumoasa româna! Am în suflet un camin ce-l port oriunde si oricand cu mine in suflet : E România mea!

În opinia mea, un bun român care-si iubeste patria, România, respecta si se îngrijeste sa puna în practica testamentul lasat noua de catre marele nostru domnitor, Stefan cel Mare: „aceste pamânturi n-au fost ale stramosilor mei, n-au fost ale noastre, ci ale urmasilor urmasilor nostri în veacul vecilor…”

Mihai ILIE

Liceul Teoretic „Mihai Eminescu” – Bârlad

2 iunie 2011

UNELE RISCURI ALE ÎMBELSUGARII TALENTULUI

On By nelursIn CultureLeave a comment

 

 

„POEZII DE DRAGOSTE – ANTOLOGIE” – de IONUT CARAGEA

 

Recenzie: prof.dr. Adrian BOTEZ

 

 

…Scoasa de Editura FIDES, din Iasi, în 2010, antologia scriitorului româno-canadian, IONUT CARAGEA, intitulata, cu simplitate (nu stim si cu câta modestie…): Poezii de dragoste – 148 de pagini (cu o foarte incisiva cultural-problematizanta Prefata, de Corneliu Leu) – nu este, în niciun caz, ceea ce pretinde a fi, un oarecare inginer de la U.S.R. (care, deocamdata, are mari dificultati cu cititul pe orizontala…al Prefetei lui Corneliu Leu – asa ca, „mai va” pâna la verticala, de Coloana Infinita, a Poeziei!!! – …de aceea si apar, pe blogul inginerului userist, alegatii aberante, referitoare la secvente…”din alte filme” – vizionate de domnia sa, în realitate ori în…cosmarul imposturii!: „Ionut Caragea nu e un simplu grafoman, mai exact e grafoman, dar nu simplu (…). Poetul începe sa delireze despre <<mitra genunii>>, <<paingul orb>> si alte tîmpenii (…)” [1]etc. – … ce întelept era latinul: „Si tacuisses, philosophus mansises!” – …dar de unde „întelepciune”, la un individ care n-are de-a face cu literatura/arta, decât pentru ca e Directorul de imagine al U.S.R. si, implicit, tuterul/belferul dlui acad. prof. univ. dr. N. Manolescu, seful U.S.R.?![2]) – …însa, din pacate, antologia pe care o privim, în aceste momente, nu este nici ceea ce si-ar fi dorit, în mod sigur, autorul – si, fireste, nici tocmai ceea ce ar fi asteptat cititorul.

…Exista, în acest volum inegal valoric, splendori impresionante, dar si pulberi… – serafic-rafaelite imagini izbavitoare de Duh:

– cf. Album, p. 24: „ma sfinteam în iordanul pulpelor tale”, sau „naiva” (în sensul fermecator, post-impresionist, al lui Henri-Julien-Felix-Rousseau „Le Douanier”!), sfios-crestina Întrebare retorica, p.70: „oare o poezie/fara tine si fara mine/nu se va simti parasita/de dragoste?”, inteligente si dinamice crochiuri lirice: “vom face dragoste în rime/îmbratisate/încrucisate/pâna când toate noptile/vor fi albe” (cf. Nopti albe, p. 87),

–…sau lirice tablouri luxuriant-expansiv-orientale, pline de o religie pagâna si candida a iubirii : “locuiesc într-o camera/cu pardoseala mozaic de saruturi/înca-ti mai simt mirosul talpilor si dogoarea” (cf. Phantom limb, p. 90), ori adevarate kenoze (goliri de “ego”, de sinele terestru) heraldice ale iubirii: “Priveam infinitul de la umbra sânului tau,/pescarusii zburau prin manunchi de fuior,/pe umarul stâng îti plana un cocor, pe dreptul Soarele îsi tragea rasuflarea” (cf. Priveam, p. 92) – sau

-…alcatuiri de mitologii “ad hoc”, dar…vechi, gratioase, fermecatoare si frumoase precum lumea si…sirenele/ondinele/stimele: “deseori iubita mea cânta/la miez de noapte/vrajeste pescarii” (cf. În alta viata am fost un râu, p. 118) –

-alegorii si elegii erotice, ipostazieri hieratice, de o melancolie atât de înalta, încât te face sa te cufunzi în Sinea Cosmica: “iubito,/m-ai învins si ma declar iubit/zâmbesti filigran la coltul gurii de aur/îmi arunc ghearele ancora în spatele tau/vântul îti bate în pânze valuri te poarta/departe ia-ma cu tine arata-mi/cum se înseala o moarte” (cf. Aripi de pesti, p. 30) – sau, chiar,

-întregul poem de debut al volumului, poem impresionant, prin delicatetea sa romantic-suprarealista – Am rupt o foaie de hârtie, p. 23: „dintr-un caiet/dintr-un oarecare caiet/am rupt o foaie de hârtie/dupa ce am lasat-o plina de semne/am strâns-o în palme cu ura/si mi-am îndreptat privirea spre cos/si parca…/si parca ceva/ca un fosnet de frunze/ca strigatul unui copac trecut/prin nu stiu câte generatii de prese/si parca ceva îmi spunea/sa nu ma grabesc/si-atunci am desfacut încet-încet/acel cocolos de hârtie/si… înauntru/iubita mea statea/cu capu-ntre genunchi/si plângea”) – sau expresionista si covârsitoarea panoramare cosmico-lirica a iubirii, din poemul În inima orasului, p. 66: “Eu si femeia din lacrimi/Ne desfasuram viata/În fata marelui ecran celest/Undeva în arcuirea Lunii/Ne confesam gândurile clandestine”… –

…dar si alunecari spre banalul pretios – cum e cazul sintagmei “iubirea mea focoasa” (cf. Întinderi abisale, p. 68: “as vrea sa fie-un traznet iubirea mea focoasa/si tunetul sa urle sub talpa mea mizera”),

…reusite experimente, de tip sorescian – întru acordarea viziunii poetice, la modernitatea tehnologica a veacului XXI, dar neparasind, nicio clipa macar, tezaurul arhetipalitatii mitice a umanitatii:

“au fost odata ca niciodata/doi ioni împovarati de iubire/stationau fiecare pe orbita lumeasca/ei stiau unul de altul si încercau sa sfideze/teoria relativitatii se întâlneau în vise/îsi descarcau sufletele împarteau trupuri si stari/centrul de greutate era în inima lor” (cf. Ion si Ioana, p. 72) – sau: “sa învatam sa piratam iubirea/copyrightul unui sentiment extrem de costisitor/s-o tragem la indigo în loc sa mirosim liliac/sa îi poruncim sa ne faca pe plac/fara prea mult efort/cu maxim de confort” (cf. Sa învatam sa piratam iubirea, p. 96)…

…dar si regretabile ratari, spre frivolitate în jocul rimelor si insuficient control al semanticii (si insuficienta observatie a „istoriei” evolutiv-involutive a semanticii cuvintelor!):

a- “cu timpul aurul se schimba-n tinichea/si dragostea ti se va parea lichea” (cf. Inel de logodna, p. 61), sau: “Cu toate dorintele te voi cuprinde/Pâna la a doua runda” (cf. Îndragostit de cursa lunga, p. 64), sau: “eu sunt în jungla un leut – coama zburlita” (cf. Iubita de la capatul lumii, p. 76), sau: “iubi (n.n.: sic!),/acuma desavârsesc arta” (cf. Iubita mea, martiana, p. 80), sau diminutivari interzise, tacit, prin legea bunului-gust, de poezia ultimului veac: “Iubi-te-voi iubeata, iubire, iubareata/Draguta mea draguta” (cf. Iubi-te-voi, iubito, p. 84) etc. – sau ramâneri/întârzieri, lipsite de farmecul stampelor ori de aromele vechimii, în secolul al XIX-lea: “Sa te-alerg pe malul marii,/Sa-ti spun soapte dulci de-amor/si în clipa sarutarii/sa sfidam natura-n zbor…” cf. Te-am dorit, p. 103) – mici blasfemii si eclectisme religioase, destul de grosiere (ce pot fi, s-ar zice – “trecute cu vederea”, în zile precum cele ale veacului XXI…dar, în sine, foarte stânjenitoare, pentru viziunea româneasca a Dumnezeirii!): “este acum o fata marie/însamântata de dumnezeul ce se reîncarna în mine/a nu stiu câta oara” (cf. Tanti, tanti, p. 104) –

b-ori chiar alunecare spre „banlieu” si spre „ahturile” tiganesti-lautaresti (dar nu de secol al XIX-lea si nu „à la Miron Radu Paraschivescu”!), ale Demiurgului-Poet ; spre pilda, Ah, Ioano, p. 44: „ah, si ce pometi,/sinceri si glumeti (…) ah, si sânii tai,/plini de vânatai,/ah, si ce buric,/fara siretlic,/ah, si ce mai spate,/de-o sa am pacate,/ah, si ce mai brate/or sa ma înhate” etc.).

Toate aceste ratari sunt riscuri deja asumate „din nascare”, ale manifestarii dinamice a unui talent (prea) îmbelsugat, iar nu excrescente monstruoase, nefiresti – pentru Poezia oricarui Autentic Poet.

…Noi stim foarte exact, acum (dupa ce i-am citit, lui IONUT CARAGEA, câteva volume de excelenta Poezie!), la ce înaltimi suverane se ridica talentul lui IONUT CARAGEA – si, tocmai de aceea, ne cuprinde nostalgia, vazând cât de neglijenta i-a fost selectia poemelor. O „antologie”, cel putin asa ar fi de dorit, ar trebui sa adune-culeaga (…cu extrema raceala axiologico-chirurgicala, cu nemiloasa luciditate, folosind instrumente delicate precum firele pânzei de „paing”…) – bijuteriile cele mai orbitoare ale „coroanei”, ale antecedentelor carti… – carti, poate, scrise prea impulsiv/intempestiv, la temperaturi maladive…si, deci, purtând, agatate de metalul pretios – inevitabilele zguri. Dar, din pacate, multi scriitori, chiar dintre cei universal consacrati, îsi rateaza „auto-retrospectivele”, nu stau la distanta optima, fata de „tabloul” creatiei lor trecute, atunci când îsi executa selectia pentru „marea sinteza orfica”. Si, atunci, devin firesti scurgerile de aluviuni, peste chipul Giocondei…Ar fi de preferat, zicem noi (dupa experienta unor serii de „vizite” pe sub „simezele” retrospective ale poetilor lumii) ca niciodata, vreun Poet, sa nu fie încercat de luciferismul „auto-antologarii”: antologiile sa i le faca, totdeauna, fara exceptie, doar…posteritatea cititor-admirativa!

…Dar, ceea ce este indiscutabil, este îmbelsugarea Harului, la IONUT CARAGEA. De aceea, nici nu sunt atât de suparator-agresive, „ratarile de selectie”. Cine are un talent viguros si stufos, aproape furibund, precum IONUT CARAGEA, este firesc sa produca, pe lânga admiratia fata de sublimul coroanei avântate spre stele, si umbra: îti mai tragi sufletul, în conul de umbra al ne-izbutirii, pentru câta sufocare cu Frumos te-a obligat sa absorbi, prin bietele tale doua nari si doua pupile, strangulate-îngustate, ca la feline, de atâtea navale de lumina orbitoare.

…Totusi, pe viitor, trebuie facut ceva pentru a-l pune de acord pe (prea)plinul de Har-Poetul Princiar, IONUT CARAGEA – cu micii (sau mai marii) demoni ai deraierilor semantice (si chiar de „gust”!). Solutia am dat-o, deja, dupa opinia noastra: IONUT CARAGEA sa nu-si mai pritoceasca/alcatuiasca, în singuratatea auto-admirativa, propriile-i antologii… – ci sa lase posteritatea sa-i „cearna” si…”discearna”, întreaga Poezie. El, IONUT CARAGEA, sa se lase în voia fluviului Creatiei Orfice, adica, sa faca ceea ce TREBUIE sa faca orice poet, pentru ca este SINGURA LUI MISIUNE: SA-SI SCRIE „DICTEURILE DIVINE”, cu frenezie (neîntrerupta de zvârcoliri, ispitiri si curiozitati narcisiace!), sa consemneze TOTUL, el, Martirul Scrib Cosmic, aflat în ek-stasis! – …si sa-si faca aceasta datorie, fata de Dumnezeu si Univers, cu uluire de vesnic copil, întru vesnic regenerata prospetime a sfâsierii sacrificiului hristic.

NOTE

1– Cât de multa buna-credinta etaleaza inginerul userist, fata de IONUT CARAGEA, se poate vedea în modul cum amesteca valoarea (sau, sa zicem: nonvaloarea…daca asa crede ignorantul în ale literaturii, domn’ inginer!) cu… numele sau colectia unei edituri?! Îl citam pe dl inginer: “În ilustra editura si colectia ei Eidos (exista un brand în jocurile pe calculator numit asa) au aparut autori ca Florin Tupu, Virgil Poiana, Nicolai Ciobanu, Teofana Botosineanu“. Azi, draga domnule, daca dai bani “câti se cuvine”, poti fi publicat, si handicapat mintal sa fii, pâna si de…Editura Institutul European! – …si, invers: oricât talent sau, cine stie, chiar genialitate, ai avea, daca nu te-ai pus bine, din vreme, cu “hahamul”, ramâi sa te publice Editura din Cârligatii din Deal! Spre exemplu, Iulia Hasdeu, geniala fiica a lui B.P.Hasdeu, a fost publicata, înainte de 1989, la Editura Litera, vestita, pe atunci, ca fiind “ultimul refugiu” al celor neagreati…culturnico-politic (…si, de atunci, nu s-au schimbat prea multe si nici fundamental!).

 

2-Si superficialul „elefant” Alex Stefanescu are o tentativa de critica (jumatate de pagina),  în care confunda critica literara, cu referiri/atacuri (de o penibila vulgaritate!) la persoana: “Ionut Caragea etaleaza o masculinitate feroce” etc. Cam multa “atentie”, acordata, de “barosanii” din U.S.R., dlui IONUT CARAGEA – …pentru ca apoi, perfect logic, sa se afirme…”grafomania”-nimicnicia scriitorului româno-canadian…!!! Pai, domnilor boss-useristi, decideti-va, pentru Dumnezeu: daca e atât de neimportant, ca scriitor, de ce va preocupa si chiar va întreceti, care mai de care, sa-l spurcati pe IONUT CARAGEA, din toate puterile voastre?! Ceva nu rimeaza…si IONUT CARAGEA “cum a fost, asa ramâne” – adica un AUTENTIC si îngrijorator (pentru voi!) de talentat si cavaleresc-combativ (deci, periculos!) scriitor/ARTIST!

ANGAJAMENT POETIC

On By nelursIn InspirationalLeave a comment

de Jianu Liviu-Florian

 

ANGAJAMENT


Da-mi, Doamne, planul cincinal de rugaciune

Sa-l fac prin fapte – desi sunt olog,

Desi nu am facut nicio minune,

Si nici nu stiu, canonic, sa ma rog –

 

Da-mi, Doamne, planul cincinal de omenie

Sa-l depasesc – firimituri de Rai,

Sa-mpart ca Tine – stiu, e-o blasfemie,

Si totusi, Tu, Dumnezeire-mi dai  –

 

Da-mi, Doamne, planul cincinal intru rabdare

Sa-l implinesc mai mult – sa nu consum

Rezervele divine de iertare,

Cand viitorul il manânc, de-acum –

 

Da-mi, Doamne, planul cincinal de multumire

Sa nu il implinesc: nu este drept

Sa nu-mi ramâna iota de iubire,

Când de atâta timp, Te reastept…

 

 

ACORD IN GAMA MINORA


Mi-a dat Iisus bunavointa rara,

De-a-mprumuta la un vecin o scara,

Si multumire pentru sporul zilei,

Sa pun o pâine in cutia milei…

 

Mi-a dat Iisus puterea de-a mai scrie

O poezie, inca-o poezie,

Si sa le-mpart la oameni, dintr-un Rai

Legat in vers, ca florile in mai…

 

Mi-a dat Iisus, prea Bunul nostru Rege,

Puteri de-a asculta, si a alege,

Din simfonia Lui Universala,

Infiorari, petala cu petala…

 

mai 2011

Nemuritoare

On By nelursIn poetryLeave a comment

Iubita mea, nu te-as fi vrut femeie,
Ci numai glas, sau numai mangaiere,
Sau tainica, a  sufletelor, cheie,
Ce le preschimba florile, in miere –

Iubita mea, cristal de amintire,
Cu chihlimbar de holde-n care macii
Sunt pururi o eroare de iubire –
Noi inca stam de vorba cu copacii –

La tot ce-i viu, sau mort,  tu ii stii limba,
Si imi traduci prin semne, infinitul,
Polisemantica iti este si oglinda,
In care Univers, iti este chipul –

Iubita mea, si Fata mea Morgana,
Iubita mea, desertul meu in care
In trupul meu, te-ai zidit tu, ca Ana,
Pentru iubirea noastra, muritoare…

Jianu Liviu-Florian

TARA ZANELOR BUNE – LIRICA POSTADOLESCENTINA (DEBUT)

On By nelursIn poetryLeave a comment

ZANA BUNA

Zambesti si parca se arata
Tot universu-n fata ta
Lumina calda, inflorata
Ce-nveseleste inima.

Fiinta-zeu ce tine-n palma
Tot ce in lume e frumos
Sacrificat iti sunt zeita
Ma-nchin la tine bucuros!

Si-njunghiat ti-as sta alaturi
Nu-i suferinta sau durere
Ce sa ma tina-n departare,
Caci inima-mi mereu te cere!

Furii de neguri, stropi de ura
Cununi de iad si de mormant
Nu pot sa stearga Zana Buna
Iubirea ce ti-o port in gand!
INGERUL PAZITOR

Cand a fost sa i-au fiinta
Tu m-ai ales pe mine
Cand am fost in pantecele mamei
Tu m-ai ocrotit
Cand am respirat pentru prima data
Tu m-ai ajutat
Cand am invatat mersul 
Tu mi-ai ghidat pasii
Cand am vorbit intaiele cuvinte
Tu mi le-ai ales
Cand am fost in boala si in dureri
Tu m-ai vegheat
Cand am muncit
Tu m-ai dat putere
Cand am avut de luat decizii grele
Tu m-ai sfatuit si povatuit
Cand am fost in patimi
Tu m-ai luminat
Cand am fost in friguri
Tu m-ai incalzit
Cand am fost in fierbinteli
Tu m-ai racorit
Cand mi-a fost foame
Tu m-ai hranit
Cand mi-a fost sete 
Tu mi-ai dat sa beau
Cand am fost nervoasa 
Tu m-ai potolit
Cand am fost trista
Tu m-ai mangaiat
Cand m-am simtit singura
Tu mi-ai fost alaturi
Cand am zambit
Tu-ai zambit cu mine
Cand am iubit
Tu mi-ai invaluit sufletul cu dragoste
Cand am fost ranita
Tu m-ai ajutat sa iert 
Cand am fost parasita
Tu nu m-ai abandonat
Cand am fost cazuta in deznadejde
Tu m-ai ridicat 

***

Cand am fost batrana si bolnava
Tu mi-ai dat sanatate si lungime de zile
Cand am trait ultimele clipe ale vietii
Tu mi-ai fost alaturi
Cand am fost in ispite si in chinuri
Tu m-ai izbavit
Cand diavolii vroiau sa-mi ia sufletul
Tu i-ai departat de mine
Cand am murit
Tu mi-ai condus sufletul spre lumina
Cand am urcat spre cer 
Tu m-ai insotit
Cand am fost la judecata
Tu mi-ai fost martor
Cand mi-am primit rasplata faptelor 
 
Tu te-ai bucurat pentru mine
 
Cand am avut nevoie de toate acestea
si multe altele
Tu te-ai rugat pentru mine 
 
Iti multumesc Doamne 
Pentru… Ingerul Pazitor!
 
 
DE CE-AI PLECAT?

Lumina sfanta ce-nfioara
Tot ce-ntalneste-n calea sa
Te-am asteptat la drum de seara
Sa vii cu drag in casa mea!
 
Iar coltul sufletului tainic
De dor ascuns… l-ai luminat,
Pana sa simt ce e iubirea
Ai disparut… De ce-ai plecat? 
 
Si m-ai lasat nemangaiata
Profund uimita, ce pacat…
Sa plang iubirea neimplinita
De ce-ai venit?
De ce-ai plecat?
 
 
IUBIRE DE MAMA

De ce nu poti sa intelegi ca eu
Vreau sa te fac ca sa zambesti mereu
Sa-ti mangai chipul cu o raza de lumina
Si sa-ti fac viata de bucurie plina?

Sa intru-adanc in sufletelul tau
Si sa-mi fac un cuib de unde eu
Sa te-ncalzesc mereu si sa-ti dau bine
Si sa nu ma mai cert deloc cu tine.

Sa-ti fiu mereu alaturi la bine si la greu
Si sa raman mereu-mereu copilul tau
Chiar daca cresc si voi-nvata sa zbor
Ma voi topi mereu de al tau dor.

Chiar daca-n viata mea va aparea
Un chip… ce din iubire-mi va lua
Si chiar de voi zbura cu el departe,
Tu ai in sufletu-mi un loc aparte.

Si chiar de copilasi eu voi avea
Si ei crescand vor umple viata mea
Eu nu voi inceta sa port in mine
Iubirea ce-am pastrat-o pentru tine!
STRIGAT MUT

Singura, pustie, dezgolita
E dragostea cea neimpartasita
Te-ngenunchiaza sau chiar te doboara
Si sufletul curat ea ti-l omoara.
Linistea si somnul iti devin straine
Iar ziua si noaptea toate-ti sunt pline
De ganduri, regrete, dureri, disperare
Speranta ranita doar ea nu mai moare.
Iti stie durerea, dar te santajeaza
Fara constiinta ea actioneaza
In cine-si gaseste conditii prospere
Provoaca ne-ncetat si chin… si durere.
Exista insa specimene rare
Pentru care iubirea
E-o eliberare!

Diana OLARIU
Cluj-Napoca
11 ianuarie 2011
———————————————–

* OLARIU (Beatrice) Diana, nascuta la Cluj-Napoca, la 25 februarie 1992. Eleva in clasa a XII-a la Liceul Teoretic „Onisifor Ghibu” din Cluj, sectia Stiintele Naturii.  Iata ce ne declara tanara poeta in devenire: „Am ajuns in contact cu poezia printr-o dorinta de evadare din inchisoarea cotidianului. De mica am fost o fire sensibila si solitara, dar mi-am gasit refugiul in biserica, locul unde am cantat deseori si unde mereu m-am simtit printre ingeri. Am urmat 3 ani o scoala particulara de muzica unde am studiat canto clasic si canto muzica usoara. Am facut un an de teatru francofon. Am dorit, astfel, sa imbin poezia cu muzica. De scris poezii m-am apucat doar cand m-am indragostit prima data in clasa a zecea…”