Supercultura hamburger, jeep, etnobotanice, internet

sau

„O noapte pierduta” si „O scrisoare furtunoasa” =

Bacalaureat 2011

[pullquote] „Este o bucurie sa vezi încotro adie vântul si tu sa-ti întinzi pânzele si sa mergi chiar într-acolo.” – Máica Siluana

„Centrul de formare si consiliere Sf. Arhangheli Mihail si Gavriil“[/pullquote]

Noi nu stim privi. În adâncul lucrurilor, în esenta lor definitorie. Când se întâmpla ceva anume, brusc se cauta vina peste tot. Chiar si în closet, am putea spune. A detecta în detaliu si cu mare exactitate însa întreg ansamblul de cauze ale rezultatelor dezastruoase de la examenul de bacalaureat din acest an înseamna a se patrunde în mod completamente responsabil de catre toti vectorii constituenti ai actualului sistem de învatamânt românesc pâna în miezul putred al faptelor desfasurate acum. Iar acest miez nu e deloc greoi de observat. Faptul cel mai grav mi se pare ca se omite a se spune cu claritate ca, de fapt, aici s-a dorit a se ajunge – din varii motive, se întelege, unul dintre ele fiind acela ca o natie azvârlita în bratele larg deschise ale unei vadite inculturi e una tocmai buna pentru a fi manipulata fara un prea mare chin în fel si chip oricând si de catre oricine. Lipsa constanta a modelelor pozitive autentice de pe firmamentul sferei publice românesti si vârâtul pe gât a lungilor siruri de imagini grotesti ale asa-ziselor „personalitati” de moment – niste simple „personagii”, mai bine spus, umplute pâna la refuz cu „modernisme” penibile create în spatiul mediatic autohton – au cascat în mintea multor tineri prapastia fara fund a neamprostiei si a ideii ca merge oricum în ziua de azi, adica de-a valma.

[pullquote] „Noi suntem cu totii cumva schizofrenici, adica avem doua fete ale personalitatii. Mai precis, avem o umbra, cum zicea Jung. Si aceasta umbra nu este crestinata.”

Máica Siluana [/pullquote]

 Când un profesor de filozofie avea curajul sa afirme public în vremi de dictatura comunista faptul ca „materia nu poate fi o forma superioara de organizare”, iar de aici sa suporte constient decaderea din drepturile firesti ale profesiei sale, acesta nu poate fi interpretat astazi decât ca un act de mare, de foarte mare libertate a cugetului sau. Cu alte cuvinte, daca Maica Tereza a fost, dupa mine, primul om care a dat o lectie strasnica unei religii bimilenare, înfiintând propriul sau ordin monahal, tot astfel Maica Siluana Vlad de la „Centrul de formare si consiliere Sf. Arhangheli Mihail si Gavriil“ cred ca poate fi considerata drept unul dintre intelectualii români, care a plesnit în fata cu putere conceptia sui-generis a unui întreg sistem de gândire antedecembrist. Nu stiu daca azi mai exista dascali de acest gen, adevarate modele unice de demnitate ale spiritului uman. Ar fi fost exact tipurile de repere benefice pentru copiii impregnati pâna la saturatie cu vaporii „culturii” distructive a consumerismului dominant din prezent. „Noi suntem cu totii, cumva, schizofrenici, adica avem doua fete ale personalitatii. Mai precis, avem o umbra, cum zicea Jung. Si aceasta umbra nu este crestinata.”, spunea Maica Siluana. Accentele puternic patologice ale societatii contemporane nu au dus decât la acest soi de derapaj curent în care salasluim cu groaza zilnica acum.

 Totdeauna am considerat ca orice copil este un aluat fraged în mâinile profesorului sau, fata de care acesta are o responsabilitate majora în a-i calauzi pasii de început ai liniei lui destinice. Un dascal îti poate scoate sinele la Lumina din linistea lui, altfel spus, te poate scoate pe tine din tine, dar, în cel mai rau caz, te poate si îngropa definitiv, taindu-ti cu indiferenta aripile. Consider ca absolut niciun profesor cu har nu are voie sa dea gres cu vreunul dintre elevii sai. Rateul profesional nu trebuie sa faca parte din filozofia vietii lui. De aceea, nu am sa formulez în mod depreciativ „generatia hamburgher, jeep, etnobotanice, internet”, dar am sa pedalez insistent pe ideea de „supercultura hamburgher, jeep, etnobotanice, internet”, fiindca ma deranjeaza enorm acest deja fenomen, iata, l-am putea numi. Este cert, nimeni nu se îndoieste de acest fapt, ca tipologia scolarului actual s-a modificat profund fata de ceea ce însemna aceasta în trecutul nu foarte îndepartat. Ceea vreau sa spun însa, acum ca s-a încheiat tumultuosul examen de maturitate al anului 2011, e faptul ca inutil se tot cauta în gramezile imense de gunoi societar tapi ispasitori, unul mai vinovat si mai urât mirositor decât altul. Promovabilitatea scazuta la nivel national ar trebui sa dea de gândit tuturor, dar mai ales celor care au pus umarul la degradarea evidenta a sistemului românesc de învatamânt timp de doua decenii încoace. Factori diversi, evident, si multi, carora le este greu, foarte greu, desigur, sa îsi deconstruiasca responsabil edificiul propriei lor culpe.

 Recunosc faptul ca nu îmi pot înca imagina o lume cu trupul mai rece decât gheata, pe care se va catara necontenit singura dihania amoralitatii si unde poezia nu se va mai auzi deloc (din simplul motiv ca aceasta nu va mai fi citita de nimeni). Nu am fost vreodata în stare a gândi ca se va ajunge la momentul când de principiile mecanicii newtoniene nu îsi va aminti mai nimeni nici macar în prag de examen, asa cum nu am crezut ca va sosi fatidica secunda în care fiorii emotiilor unui examen vor fi înlocuite cu cei ai microvibratiilor emise asupra timpanului urechii umane de un aparat extrem de performant si greu de depistat, prin intermediul caruia sa se poate face fata cu „succes” garantat unui anume examen. Nu am avut, se vede, capacitati de clarvazator.

 Fara prea multe notiuni generale din vreun domeniu favorit si lipsiti de un vocabular propriu dezvoltat, insii-elevi de azi bat la portile unui sistem de învatamânt românesc ce seamana izbitor cu o imensa groapa de cadavre, unde vor muri cu zile în mod sigur de aici înainte generatii si generatii de spirite juvenile, care se vor trezi ciocanind zadarnic la poarta unei asa-zise cunoasteri, dar si la aceea a propriului lor viitor. Starea de nepasare prezenta în rândurile tuturor factorilor implicati aici este, daca vreti, aidoma starii de inactivitate psiholocomotorie în care se afla un alcoolic. Nimeni nu vede raul actual profund, radacina acestui rau, însa toata lumea discuta. Mult si inutil, spre a se auzi doar pe sine însusi si pentru consolidarea propriei imagini mediatice, fara a se face însa cu concretete ceva palpabil. Palavre, palavre, palavre, asa precum ar fi spus Petre Tutea. Tot ceea ce mai era viu în organismul complex numit scoala a ajuns azi, iata, în moarte clinica. Revenirea la viata îmi pare a fi ceva totalmente irealizabil în conditiile de acum.

 Criza educatiei, în care ramâne sa salasluiasca o întreaga natie româneasca a prezentului acesta discontinuu si haotic, se adânceste, iata, cu evidenta, cumplit de mult. Analfabetismul si subcultura ameninta crunt întreg spectrul societar fara ca ele sa fie luate în considerare ca puncte grave de dezechilibru pentru viitorul extrem de apropiat al acestei tari. „Tot ceea ce se întâmpla cu noi tine de darul disponibilitatii”, spunea Maica Siluana Vlad, dar si de cel al împartasirii unii altora a masurii harului interior dat fiecaruia în parte de Pronia cereasca, completam noi.

Mi-e din ce în ce mai clar ca integrala simpla din x în raport cu aceeasi variabila nu va mai avea o rezolvare corecta prea curând de aici înainte de catre marea masa a elevilor, dificultatea (si inutilitatea) ei trebuind a fi transferata, cica, doar catre scolarii dotati nativ cu duhul pentru a o rezolva. Exact ca la învatamântul vocational. Cânta opera, joaca teatru sau danseaza pe sârma doar specimenele înzestrate a o face, nu orisicine (e mult de discutat pe seama acestui aspect foarte serios conturat din plin zilele acestea pe piata vorbelor spuse sau scrise). Sa admitem însa cu îngaduinta si acest fapt. Dar un soi de „iesire” din situatia mult încâlcita a învatamântului românesc contemporan – caracterizat completamente numai de „culoarea care nu se mai întoarce niciodata”, asa cum frumos definea „negrul” pictorul Ion Salisteanu într-un interviu acordat Eugeniei Voda – tot ar exista. Una extrem de simpla: rugaciunea – unicul si de folos sufletului omenesc ajutor în momente de mare cumpana -, dar nu rugaciunea elevului, ci… „Rugaciunea unui dac”, poate. Cine o fi scris-o, oare, ca nu-mi mai aduc bine aminte acum?!… Ma poate ajuta cineva dintre elevii români, care nu au promovat bacalaureatul în vara lui 2011, sau dintre liceenii dependenti de computer, de droguri si de sex (dar extrem de putin de carte) ai Occidentului, autorul sau fiind unul dintre cei mai mari poeti din toate timpurile ai literaturii acestei lumi?!… Iata, am dat deja un prim indiciu întru aflarea rapida a autorului ei.

4 iulie 2011, România!