Jianu Liviu-Florian

Tocmai m-am reîntâlnit cu o poezie scrisa în urma cu 37 de ani.

Habar n-aveam ce înseamna Razboiul Rece. Eram elev in clasa a VIII-a, si voiam pace. Ca sa ma bucur de scoala. De premii. Sa fiu printre primii, in profesiile care ne asteptau, negresit, la absolvire.

Nu trebuia sa imi spuna nimeni de doua ori: scrie o poezie despre pace. O faceam cu bucurie. Totul era sa am inspiratia sa scriu o poezie care sa ajunga pana la gazeta de perete a scolii. Caligrafiata artistic, cu litere de tipar. Sau sa ajunga pâna in paginile ziarului Inainte. Un ziar citit de mii de profesori, si zeci de mii de elevi, muncitori, si intelectuali.

Nu cunoasteam pe nimeni la ziarul Inainte. Am urcat scarile sediului, in uniforma de elev, si m-am ratacit printre etaje si holuri. In cele din urma, am intrat intr-un birou. “Buna ziua! Am adus o poezie”, am spus. Redactorii erau scriitori. Poeti. Gazetari. “Poftiti, luati loc”. Poezia a fost citita. “Felicitari!”. Mi s-a spus. “O retinem pentru publicare! Unde sunteti elev?” “La scoala generala numarul 5. Triscu.” Trebuia sa mai spun ca am avut o profesoara emerita de limba si literatura romana. Doamna. Tovarasa. Tudor Elena. Ca in Scoala a poposit, pentru un timp, la cercul de literatura, o profesoara poeta. Doamna. Tovarasa. Negrea Constanta.  Care ne-a citit poeziile dansei, fara egal, despre Eminescu. Si Basarabia. Dar amutisem. Nici nu stiu daca am multumit. Si am iesit pe usa camarutei redactiei, ca un soarece, nestiind cum sa ma fac cat mai mic, ca sa nu deranjez pe nimeni, dar cu inima mare de bucurie, mai mare decat sediul cu doua etaje al ziarului Inainte, si Comitetului Judetean al Uniunii Tineretului Comunist.

De atunci, cumparam in fiecare zi, ziarul. Rasfoiam paginile infrigurat, asteptand. Asteptand.

Pana cand a aparut poezia.

Drumul alb

Nu,

Eu nu vreau

Sa adun

Schije frante de tun

De pe munti de atomi

Nici

Somnul apelor frant

Sa-l preschimb in pamant

Cotropit de ninsori

Sunt

Inca om, nu atol

Singuratic si gol

Bombardat de taceri

Nu vreau mari fara glas

Nici oceane de scrum

Ancestrale poveri,

Nici comori de pripas,

Travestite in fum

Stiu

Monstrii, gheare de fier

Mai tintesc catre cer

De sub reci carapace

Greu

Este drumul spre vis

Dar odata deschis

Va ramane mereu

Drumul alb catre pace!

1976

Au trecut de atunci 37 de ani. Cu razboaie. Cu revolutii. Cu industrii de armament. Care nu au produs in zadar. Cu oameni  carora razboiul le-a oferit un loc de munca. Razboiul care continua si azi. Chiar si Razboiul Rece continua. Neoficial.

Poezia nu mai era pe nicaieri. Ziarul pe care o pastrasem,  se pieduse demult.

Dar la vremea la care am scris-o, am invatat-o pe dinafara. Si de cateva luni, versurile ei imi tot veneau in minte. Fragmentat. Lipsea pasajul central. Pâna cand, acum trei zile, memoria mi-a restituit si acest text lipsa.

Ce poate sa faca un om, impotriva razboiului? Cum sa se apere de el, cu o armata cu un buget de 1 miliard de euro in acest an ( 3 miliarde de paini ), an in care numai dobanzile la creditele cu care tara lui este datoare sunt de 2 miliarde si jumatate de euro ( cate o paine pentru fiecare locuitor al planetei )?

Nimic mai mult, decat sa isi aduca aminte Drumul Alb, de acum 37 de ani…