DACA AS VREA SA PREDIC

de Adrian Botez

 

daca as vrea sa predic – n-as gasi ce sa

spun: as bâigui câteva vorbe

stinghere – si-apoi as tacea – rusinat

într-un colt de minune

 

n-am umblat lumea în lung si în lat

n-am pasit prin iarba – prin roua si-n soare – alaturi de

mari multimi de oameni – framântând

cu sfânta socoteala – în picioare si între pumni

pamântul

 

nici marile n-am înfruntat – în

fratii ale spumei talazului – nici în

fata pestilor uriasi nu m-am minunat

nici sub fâlfâitul cumplit al pasarilor vazduhului – rasarite din

neantul apei – nu m-am închinat

 

n-am cântat seara la focuri înalte

încercând sa ispitesc cerul si-ale lui

de aer mult si-ndesat – porti enigmatice – si

sipete scumpe si rare – cu multa

si îndelunga chibzuinta – dumnezeiesc

ferecate

 

n-am stapânit popoare fara de numar – închinându-le

lunii si soarelui – si nici piramide

n-am durat – în amurg

 

nu m-au vizitat – mari si mici – pasarile dumbravii – în

diminetile începutului lumii – si

n-am schimbat vorbe si nevinovate

ori cam desucheate

flecareli – flacarui – cu îngeri

seara – dupa ce-n siruri

nesfârsite – vitele se retrageau

de la adapat – lasând loc curat de

hodina – pe prispe si-n jurul

fântânilor – huhuind – din adânc – cu

glasul batrânilor

 

si – mai ales – n-am întrebat muntii despre ceasul

tacerii – iar piscul mi-a ramas fratele de sub trasnet – dar

mut si podidit de

spumele verzi ale sfioseniei padurilor – de spumele

albe – ale-ndraznelii izvoarelor : acolo sus

între tancuri – stau – nevazute – cumplit templele – carora doar

când si când – în cutreierul vesnic al

mintii – le jertfesc

ori – dimpreuna cu nevazuti preoti sau

genii de noapte – în taina pietrei stelare – cioplesc si de zor

zugravesc – cu tunet si foc

icoanele zeilor fumegosi – salbatici ascunsi – furiosi cât si

temeliile zbatute-ale lumii

radacinosi – naivi si barbosi

 

…si nici macar Dumnezeu nu m-a

chemat – ca pe-un ciumat – din când în când – sa

ma ispiteasca din

cuvânt – sa-mi descheie

sufletul – acolo – deasupra

cerurilor – si sa privesc – stând – de-mprumut si

în joaca – pe tronul lui

oceanele si câmpiile lumii – ca

pe niste locuri de tot sfinte – numai bune de

arat – cu privirea – cu

mintea – si – gemând de lung dor – pregatite spre

a fi însamântate – prin

alba de nesomn – nazuinta

 

n-am lasat vreodata foarfecele croirii de lume

cu gura deschisa – temându-ma ca-i voi

fi – eu însumi – mereu

hrana a nesatulei lui lacomii – sau ca

printre buze de fier – îl voi face-a rosti

ce nu se cuvine – cu prea multa

nemasurata si nerusinata pofta – prin nesabuinta mea

el va naste – numai începuturi de lume – monstri pe cioate

sprijiniti – orbi zurlii

muti – surzi si

sanchii

 

ce-as putea spune mai nou – la

cotirile fluviilor? – ele n-au nevoie de

glasul meu – pentru a-si

schimba – în rastimpuri – pozitia lunecosului

trup – sa nu le amorteasca apele – deltele

sfinte – si sa nu se lase napadite de bolile

stimelor – când istete – când

trist cântatoare – în noaptea

nelinistii

 

ce-as putea rosti în fata

popoarelor – care se misca – tacute – în

umbra si dupa umbra Lui Dumnezeu – ascultând

noapte de noapte – crugul stelelor – spre

a sti – a doua zi – cu ce rugaciuni sa-si întâmpine

cirezile faptelor?

 

sa stau – ca sub ploaia de roua a

lunii – sub propria-mi sudoare-n amiezi

si sa-nvat sa-nserez : e singura predica

folositoare si dezmierdat potrivita

oaselor mele – pe cer plutitoare

oaselor mele – prin care

trec aer sfânt si nemaiauzite cântece – si peste care

din când în când – se rasfata-a minune si-a

rasarit de proaspata lume – o

floare

***

http://adrianbotez.com/Poezii.html

Durere de Nistru

Nistru – rau cu apa indiferenta. Indiferenta la sentimentele oamenilor. Oare?
Soseaua este intrerupta … nu putem inainta cu autocarul. Oprim, cu vreo 200 de metri, departe de linia frontului. Da, front langa apa Nistrului! Coboram si inaintam pe soseaua libera, nicio masina. Ajungem la bariera. De dincolo de bariera, din imediata ei apropiere, ne priveste tancul rusesc cu teava indreptata spre noi. In preajma tancului, trei soldati severi la chip. Ni se permite sa mergem pana la Nistru. Ni se permite, destul de usor, noua, celor din Romania, sa mergem sa privim Nistrul. Nu ne sperie teava tancului. Oare de ce? Pentru ca nu stim ce inseamna teama de a avea permanent o … teava de tun indreptata spre noi, o teava de tun care ne ameninta permanent. Catorva dintre insotitoarele noastre moldovence le-a fost teama sa mearga spre Nistru. Le-a fost teama sa mearga prin dreptul tancului cu teava amenintatoare. S-au intors la autocar.
Ceilalti am mers mai departe. Curaj? Nici vorba. Nu stiam ce este acolo. Netraind mereu amenintarea, spaima razboiului, ci vietuind in afara lui, nu cunoastem o asemenea teama.
Auzim cateva focuri de arma. Vedem soldati prin strujenii de pe campul Nistrului. Sa tot fie pana la zece. Nu mai multi. Sau, poate, nu-i vedem noi. Cineva dintre noi spune: „Impusca ciorile!” Da, imi zic in gand, se joaca si ei, ce sa faca? Liniste. Ajungem pe pod. Nistru! Privesc in jos. O apa curgatoare mai mare… Parca as fi pe podul de peste Olt, la Sfantul Gheorghe, unde apa este mai putina, iar malurile mai abrupte. Acolo, acea apa curgatoare se afla la poalele Carpatilor. Carpatii o apara. Aici, Nistru isi unduieste apele in plina campie. Vadul lui e intins. Cateva terase. Cand apa e mare, rar sunt inundatii, deoarece involburata apa se poate intinde pana hat departe. Casele sunt ridicate pe culmea unor dealuri. Ca cele din Gura Bacului. Privesc in departare saracacioasele gospodarii cu case vopsite in albastru.
Imi doresc sa fotografiez Nistrul. Imi aminteste de Rusoaica lui Gib Mihaescu. Am fost anuntati sa lasam aparatele de fotografiat la autocar. Nu avem voie sa facem fotografii. Este front, razboi. Ma uit mai atenta sa inregistrez totul in suflet. Pe o terasa a Nistrului, vad o turma de capre. De ce mi-au atras atentia? Capre – langa ele, un pastor. Se sprijina intr-un ciomag.
Ajunsi la jumatatea podului, nu ne induram sa plecam. Toamna frumoasa. Soarele ne priveste palid, dar inca straluceste, pregatindu-se sa plece la odihna. Frunze galbene pe jos. Pe malurile Nistrului, de-o parte si de alta, smocuri de padure. Ingalbenita. Mi se opreste privirea pe niste insulite care s-au format pe malul dinspre noi. Partea opusa este abrupta. Imi fixez in suflet fotografiile. Sunt pe Nistru!
Pornesc spre autocar. Trebuie sa trec din nou granita. Vad sarma ghimpata si tarana proaspat arata, ca altadata marcarea hotarelor. Aici marcheaza hotare intre frati. Trec din nou pe langa tancul cu teava indreptata spre … Ce vad? Teava este indreptata spre trei copii care stau cuminti de partea cealalta a barierei. Unul langa celalalt. De inaltimi diferite. Nu formeaza scara magarului – cel mic este la mijloc. Ajung aproape de ei. Observ ca nu-i intereseaza teava tunului. Cei trei copii privesc in departare. Ma opresc in fata lor. Ii salut. Toti trei imi raspund frumos la salut. „Ce faceti aici?” Imi dau seama ca lor nu le pasa de teava tunului. Nu le este teama?! Desigur s-au obisnuit sa vada zilnic tancul. Nici nu luau aminte la teava. Priveau mai departe. „Asteptam”, imi raspunde cel mai mare. Auzisem ca locuitorii celor doua sate, aflate de-o parte si de alta a Nistrului, puteau trece granita. Aveau permisiunea armatei, daca dovedeau cu buletinul ca locuiesc in cele doua localitati. In gandul meu, mi-am zis ca baietii isi asteapta parintii. Dau sa plec. „Asteptam caprele!”, il aud pe cel mijlociu. Caprele!? Turma de capre pe care am privit-o de pe podul Nistrului?! „Voi aveti capre?” „Da, avem doua capre, un tap si un iedut”, imi raspunde, mandru, cel mare. Caut sa raspund mandriei lui: „Da?! Si le iubiti?” „Cum sa nu le iubim, daca ele ne tin?” Extraordinar – ele ne tin! Iubirea este motivata. „Cum ele va tin? N-aveti parinti?” Cel mare imi raspunde simplu, indiferent parca: „Tata ne-a parasit de mult”. „Saracii, ma gandesc, au parintii divortati, vai de capul lor in saracia asta!” „Mama lucreaza toata ziua pe la oameni”, il aud pe cel mare, numit de ceilalti Nicu. Mi se trezeste curiozitatea de a afla cat mai multe despre viata lor. Desigur o viata amarata. Le privesc ochii. Sunt inteligenti si curajosi. „Dar voi sunteti mici. Cine va face mancare?” Imi raspunde cel mare, indraznet, demn, uitandu-se in ochii mei: „Surioarele noastre. Maria e mai mare ca mine, iar Niculina e ca Gicu. Acu ele dereteca-n casa”. Vorbeste corect romaneste. Aflu ca Gicu este cel mijlociu. Pe cel mic il cheama David. Doamne! Cinci frati de varste atat de apropiate! Doi gemeni. Ma bucur ca au priviri inteligente, sunt curatei. Desigur traiesc intr-o gospodarie modesta, dar curata. Ma bucur mai ales ca stau fara teama in fata tunului cu teava indreptata spre ei.
Atunci noua de ce sa ne fie frica de o teava de tun? De ce sa nu vedem cand vrem si fara teama Nistrul? Totusi …

Luminita Cornea
Straseni, 14 noiembrie 2010