(O ALTFEL DE POVESTE DE IARNA…)

„Ninge ca-n Esenin si-n poema rusa…” cu fulgi enigmatici si mari scoborati, parca, din lumea basmului andersenian ori din micul templu al nisiparnitei invechite de unde timpul se scurge liniar si fara de-ntoarcere prin firicelele marunte de mineral amorf. Imi place sa ascult, aproape fara sa respir, linistea. Linistea unei povesti de iarna in care oameni si animale, cer si pamant salasluiesc dimpreuna in pace si bunavoire, ca si cand ar inchipui toate la un loc un paradis alb cu varsta incremenita in propria-i eternitate predestinata. Autorul unic al acestui basm viu, care se prelinge cu limpezime in sufletul omului si al vremii, este nimeni altul decat Dumnezeu insusi. Cel ce s-a inomenit in mijlocul ieslii Bethleemului spre a fi sfasiat cu patima in bucati acum, la inceput decadent de secol XXI, un ev caruia ii suntem nevoiti a-i respira cu sila in din ce in ce mai multe lese sufocante aerul si dezordinea provocata.

Trebuie sa spunem insa ca actorii basmului acesta real suntem noi, noi si… ceilalti, personagiile oculte si pline de condescendenta neintemeiata, neputincioase de a mai fi vreodata, macar si pentru o efemera secunda pamanteana, oameni – o lume bizara si pestrita, nelasata sa existe in voie, sa devina, sa simta, sa arda, sa experieze iubirea adevarata si pura, sa se aseze pe marginea propriului destin si sa-si recunoasca pacatul si limitele trairii personale pentru a le arunca, mai apoi, in focul gheenic al mitizarilor irelevante de tot soiul ca sa ajunga in final la a se reconstrui pe sine definitiv si la a-si recompune din bucati fiinta sfasiata axiologic si moral, impinsa totalmente controlat in mrejele patologicului agresiv. O lume – cimitir al propriilor sale sperante alungate – careia i se tot sugruma zilnic estetica superioara a povestii ei reale spre a i se aseza in loc nimic altceva decat un maldar urias de iluzii macabre nascute doar pentru propria-i ingropaciune a spiritului… Sa ne amintim in acest sens, totusi, faptul ca “Nu un public alcatuit din tarani sau targoveti ignari, ci criticii muzicali si de arta cei mai avizati au negat orice valoare operei unor Wagner sau Monet.” (Mihai Dinu) Prin urmare, toate valorile umanitatii calcate in picioare azi de chipurile multe aflate in spatele mastii mondiale oculte sunt aruncate fara mila in spatele portilor acestui tintirim consacrat al mortii – un alt lagar totalitar cu prizonieri contemporani -, porti avide de viata, ce stau deschise continuu spre a inghite cu nesat… Omul. 

Dupa cum se stie, orice poveste isi are talcul ei misterios, ce doreste a-i fi dezvrajit de ascultatorul ei atent si dornic de a-i cunoaste cu o imensa curiozitate si nerabdare sfarsitul. Basmul nostru de iarna are insa un miez aparte. El nu se leaga de un fapt anume, ci de o… atmosfera anume – aceea a sufletului inghetat al omului din prezent, eroul principal al microspatiului uman din Univers numit simplu Pamant, un copil al dumnezeirii impins violent, fara voia lui, desigur, in noaptea ignorantei condamnabile si care este determinat zilnic sa isi ucida inconstient de urmari istoria trecuta, dar si pe cea prezenta in fata unui viitor incert, insa in mare parte previzibil. Spiritul acestui personaj aparte este condamnat, iata, prin ceea ce i se ofera ostentativ la mereu asa-zisele promotii limitate ale destinului, din ce in ce mai mult si cu grabire subinteleasa de toti la exil definitiv in bratele mortii hulpave de orice si descarnat sistematic de propria sa sculpturalitate interioara indumnezeita intocmai ca un arc ciuntit de hiperbola ce isi intinde amenintator venele uscate de ger inspre intuneric si nu catre Lumina. Inspre intunericul acela al mizeriei oculte glasuita prin ode satanice lugubre – o ecuatie existentiala a absurdului lumesc cu Dumnezeul real lipsa, insa cu chipul mefistofelic in imagini 3D de tip Avatar strivind cu putere lemnul vechi cu pictura aproape stearsa a icoanelor sfinte. O cortina neagra, imbacsita de minciuni si de himere, lasata cu stridenta nonsalanta sa cada peste sacrificiul de sine al martirilor vremii de dinainte si ai celei de dupa Cristos si chiar peste Mantuitorul insusi ca o palma grea data cu naduf Omului indelung patimitor si cu rabdare capatata prin credinta.

E greu sa-ti inchipui momentul cand suflul intregii umanitati va fi aliniat ca un detasament disciplinat de soldati ai garzii regale la pseudocredinta impusa de mastile oculte ale timpului actual, cu tot sirul lor de „crize” aruncate cu buna stiinta asupra Fiintei umane spre a o supune si spre a o sclaviza cu orice pret – un pret amar si de o cruzime infioratoare, anume cel al pierderii totale a libertatii Omului de a fi -, dar nu dificil de explicat stiintific faptul cum poate fi „setat” creierul acestei omeniri tocmai pentru a actiona fara discernamant ca la o comanda experimentala de tip pavlovian data de cei care se hazardeaza din rasputeri acum sa ii nege existenta lui Dumnezeu pentru a fixa in mentalitatea colectiva noua lor ordine mondiala eronata din start si construita pe un singur fundament putred: acela de a stapani completamente lumea prin puterea banului si a violentei, plecand de la acceptia oculta ca „Banii si puterea sunt totul!”, restul nemaiavand nicio importanta funciara decat daca aceasta poate aduce un castig semnificativ pe linie de marketing planetar. Nimic mai fals si mai lipsit de ratiune sanatoasa.

Gandire patologica de actori sociali slabi de minte si nuli de afect, paiate efemere stranse in loji masonice ca oile in tarcuri si stoarse de vlaga la usa pierzaniei, inchipuind, la cotitura destinului divin al lumii, din coapsele cadaverice roase de viermele nemilos al efemeritatii un alt dans macabru „sui-generis”, un alt fel de poem simfonic cu acorduri mefistofelice precum cel inchipuit de Camille Saint-Saëns. Iata pretul vanitatii bolnave cu lungul sau sir de erori cu tot !… Poezie a existentei telurice superioare ucisa cu fiecare bataie de aripa a orologiului vremii la masa dictatelor totalitare ale noii dictaturi mondiale sortite ca si celelalte, de altfel, esecului sumbru intr-un viitor imediat!…

In aceasta altfel de poveste hibernala destul de trista cu personaj unic si deloc abstract, ce se zbate zadarnic azi intre anxietati sfasietoare si extaz ontologic cu esente negative nascut de feluritele strategii malefice de manipulare a umanitatii, vrem sa propunem, totusi, un final estetic, aparte, altul decat cel usor previzibil indus de atmosfera trairii uscate de suflet de acum, un final care sa contina in el constructul obiectiv de ne-moarte a Fiintei umane, de revolutie spirituala a acesteia prin revenirea fireasca la matca divina si la sinele sau propriu. Sa anulam complet prin puterea Luminii noastre interioare grotescul si morbidul din jur conturate socant prin jocul succesiv de imagini si de sloganuri lapidare ale reprezentantilor urati la chip ai clown-ului satanic cu rol de „mare arhitect” antidumnezeesc al Universului – un Univers, din fericire, real si cu o forta de indiferenta fascinanta in ceea ce priveste absurdul gandirii umane oculte! E un antidot sigur al jugului actualei sclavii fortate a lumii, dar si singura poarta catre libertatea totala a Fiintei umane alaturi de credinta in Dumnezeu.

Acum, cand ceasul vremii pamantene sta sa bata ultima secunda a inca unui an postcristic, nu vrem ca omenirea sa ajunga a rosti (cu inconstienta vadita si fara puterea de a prevedea ori de a cuantifica urmarile supuseniei sale ilogice de moment catre „mai-marii” autointitulati ai planetei) precum porcarul Zsupan al lui Johann Strauss: „…printre porci doar am stat si nu-mi pasa de poezie!” (Voievodul tiganilor), nu. Vrem insa ca toate diminetile lumii, care “se duc pe un drum fara intoarcere”, vorba lui Pascal Quignard, toate serile ei si timpul dintre acestea sa fie aidoma detaliilor pe care Marcel Proust le folosea intr-una din nuvelele sale pentru a-si schita pur si simplu cu simplitate personajele inchipuite, si anume: “Fara nici o bijuterie, cu corsajul de tul galben (…), prinsese in parul ei negru citeva orhidee (…)” (Indiferentul) Caci, in izvorul timpului care siroieste istorie, credinta si cultura – cele doua orhidee suave ale umanitatii – raman singurele cai de intrare in spatiul semioticii superioare a lui Dumnezeu, dar si armele unice ale detrunchierii limitelor unei gandiri contemporane oculte si reductibile, din nefericire, doar la aspiritualizarea definitiva a Omului pictat pe marea panza a Universului de mana Creatorului sau singular… 

„Muzica exista pur si simplu ca sa vorbeasca despre ceea ce cuvintul nu poate vorbi. In acest sens ea nu este intru totul umana.”, ne spune acelasi Pascal Quignard in „Toate diminetile lumii”. Povestea noastra de iarna este insa una esentialmente umana. Colindul nostru hibernal trist rostit pe drum de seara „…la imaginea unui drum in forma de cerc, un drum care se intoarce mereu de unde a plecat (…)” (Ciprian Mihali, “Sensus communis – pentru o hermeneutica a cotidianului”) ne fixeaza viata in timpul liniar al cotidianului nostru complex si banal, in aceeasi masura, si ne invita la ne-moartea spiritului colectiv al umanitatii in cuprinsul destinului sau tulburator de sinuos. Si poate ca vom fi salvati, astfel, de restristea neregasirii de sine a Fiintei umane intru existenta sa si ne vom raporta interioritatea in dimensiunea de aici, dar si in cea urmatoare acesteia numai si numai la Lumina vesnica a lui Dumnezeu si la ceea ce se defineste drept dragoste pura in ansamblul ei atotcuprinzator. Fiindca „a spune te iubesc este totuna cu a spune nu vei muri” (F. M. Dostoievski). Iar imago mundi si sufletul ei tocmai de asa ceva au nevoie acum pentru a reveni la starea arhetipala proprie conceputa de Creator si pentru a se pozitiona pentru totdeauna pe nivelul altitudinal pe care il binemerita in infinitum.

Colindul nostru este o ruga fierbinte inaltata catre Dumnezeu acum cand balanta vremii se inclina usor, usor inspre alt an. Quo vadis, Domine ?… Scapa omenirea de propria-i distrugere atata vreme cat ea singura nu isi da seama ca se va pierde in curand definitiv prin forta ochiului sasiu si lipsit de iubire adevarata al actualului conciliu diriguitor ocult!…

Magdalena ALBU
31 decembrie 2010