CARTEA NOULUI IOV: „EXILAT ÎN STRIGAT”, de VIOREL SAVIN

Volumul de poezii (parca ratacit printre scrierile sale dramatice!), ultimul aparut, al omului de teatru si scriitorului bacauan VIOREL SAVIN – „Exilat în strigat” (115 pagini – poemele, profund originale, fiind precedate de un motto din Iov, 23, 2 – Iov marturiseste curatenia sufletului sau si se lasa la judecata lui Dumnezeu: „Si de data aceasta/plângerea mea/este luata/tot de razvratire/si totusi/mâna mea/de-abia înabusa/suspinele mele”)  – este, întru adevar, o carte de marturisiri, facute cu sinceritate/onestitate de Duh liminara, dusa, uneori, pâna în preajma brutalitatii – nici macar o clipa, însa, neatingând hotarele vulgaritatii. Ba chiar cu bucuria mistica a marturisirii Durerii si Nedreptului Îndurat, întru re-descoperirea si împlinirea functiei cathartice si soteriologice a Poeziei: „o piatra strabate/umbrele lor/si ma loveste în piept.//Doamne,/cu câta bucurie/o ridic!…” – cf. Cu câta bucurie…!, p. 16.

Sunt 10 poeme cu titlul Strigat – ceea ce sugereaza obsesia, aproape „pipairea” dureroasa a presentimentului unei iminente  a apropierii clipei de întrerupere a mesajelor terestre, a faptului ca mesajul sau PERSONAL-POETIC are importanta cosmic-ameliorativa, pentru altii/ceilalti (atitudine hristic-altruista, întru Eros Agapé): „nu-mi lasati timp sa va rog/sa fiti mai buni” – cf. Supravietuire, p. 20 – desi, alteori, Poetul este dominat de un soi de mazzochism al receptarii unor „mesaje” (aproape)…contondente,  malefic-reactive, din partea celor pe care Poezia sa vrea sa-i binecuvânteze-exorcizeze: „ura voastra/îmi este/chiar dovada iubirii/ce va port!” – cf. Strigat (1), p. 25 – sau, dimpotriva, de seraficitatea Poemului celui Mare, care, tocmai pentru ca este unul cu continut metafizic inimaginabil-major, trebuie sa fie amânat (voluntar, constient de nimicnicia si grosolania materiei!), pâna la metanoia deplina a cuvintelor: „as fi putut scrie în noaptea aceasta/Poemul cel Mare!/dar nu am facut-o…” – cf. Poemul cel Mare, p. 22; ca scrierea, înlocuind ek-stasa initiatica a Ascetului Meditativ întru Eterna Potentialitate, produce macularea Paradisului-Poem/Stare de Fericire-Revelatie Deplina:  „dar eu am aflat deja ca în lume/hârtia/de-ar fi ramas imaculata/semenii mei/ar fi fost fericiti!” – cf. Ura, p. 34.
Avem de-a face cu o carte a deplinei maturitati, o carte a bilanturilor pline de curaj, desi semanata, foarte des, si cu obsesii senecte si chiar funeste („îmbratisat trupul meu /de mucegai”- cf. delicatele  introspectii ale strugurelui nohan, p. 24; sau: „sufletu-mi prea mult durut/(…)sta si-asteapta amarâtul/(…) îngerii sa-i dea sfârsitul” – cf. Elegie la Luncani, p. 10; sau: „an de an tot mai sus urca pamântul/în oasele mele” – cf. Destin, p. 30; si chiar extraordinarul, aproape mirificul paradox al celui care pleaca, întru dedublare fiintiala, odata cu Fructul Piersicii-Poezie, întru Marea Calatorie a Re-Initierii: „si miros tot mai placut/putrezind”, cf. piersica – nemultumirile si motivatiile ei senzuale, p. 12) – întrerupte de delicatele  experimente poetico-elixirice, dar si cu zvâcnituri de revolta contra resemnarilor senecte, cu  încercari de fronda juvenila verbalo-formala: când apropieri de caligramele apollinaire-iene (la noi, mai curând vasluianul Ion Gheorghe Pricop îndrazneste, pâna la capat, autentice intersectari cu neo-formalismul lui Guillaume Apollinaire…), când siruri finale de semne exclamative, când titluri ortografiate exclusiv cu minuscule…Nu, calitatea Poeziei lui VIOREL SAVIN sta, în primul rând, în vigoarea expresiva a marturisirii!

…Poetul VIOREL SAVIN da marturie ca, dincolo de ek-stasa poetica, este un om. Dar nu oricum „om”, ci ipostaza a Omului Eroic, al unei…”Rase Eugenice”, în sensul benefic si stimulativ-emulativ al termenului… – o „rasa” care îi contrariaza pe toti ceilalti oameni: cine s-ar astepta ca greutatile si obstacolele vietii sa-l fi înacrit pe Omul-Poet, cine crede ca apropierea mortii îl covârseste ori înspaimânta, se însala profund, nu tine cont de Duhul Vitalist al acestui Atlet, POETUL – care nu se lasa exilat…cel mult, se autoexileaza, în ceva ce rareori devine strigat autentic, dar foarte des ramâne spunere ferma si îndesata, cu invective cât se poate de clar rostite, cu o dictie de adevarat slujitor al cvadruplei muze: Euterpe (a Poeziei Lirice), Calliope (a Poeziei Epice), Thalia (a Comediei), pâna si Polyhymnia (a Retoricii), dar niciodata admitând-o pe Melpomene (a Tragediei). Nu, pentru VIOREL SAVIN, lumea aceasta, degradata spre ura si non-armonie, nu este decât o zona de  batalie/polemos/polemica dura cu raul – pentru Poet, ea este zona de initiere/re-initiere, prin SUFERINTA REVELATORIE – caci, pentru cei puternici, ea e locul pentru a deveni si mai puternici…chiar cu riscul de a nu obtine transcenderea i-mediata. Niciodata a autocompasiunii! Poetul îi dispretuieste si-i compatimeste, uimit – cu întelegere, dar si cu malitie fina, pe cei ce-l cred asemeni lor, un bocitor narcisiac: „aveti atâta nevoie /sa credeti/ ca mor trist…/însa eu /va dezamagesc si ridic/cu infinita bucurie/piatra ce ma loveste” – cf. Drumul întoarcerii – în loc de prefata – p. 5.

Uneori, Poetul se dezlantuie (cam pe la marginea Retoricii Jurnalistice si, deci, partial, iesind din Poezie…!), în diatribe extrem de vehemente, împotriva relelor întocmiri, din societatea inventata si construita de oameni (aratarea Târfei Babilonice: „vreo lichea punctiforma/sunteaza lichele importante la vârf !/(…)esti pomenit/când o târfa locala/se deschiloteaza cu frenezie/în Capitala” – Desfigurarea Soarelui si, deci, aparenta cvasi-eliminare a fortelor benefice, din lume: „dupa soarele mâncat de molii” – cf. Interior, p. 47; Multiplicarea Iudei, „în regimul” Scrisorilor/Satirelor eminesciene”: „otrepe cu fete-ngalate de zâmbet/ ipocrit cautau sa ma                            << onoreze>>/cu strângeri lipicioase de mâna” – strângerile de mâna devenind sinonimul Sarutului Iudei, din Gradina Ghetsemani – cf. Scrisoarea I catre bacauani, p. 50; Bâlciul Desertaciunilor Balcanic/Balcanizat, într-o extensie de Haos Amoral Dezgustator si Exasperant-Proliferant: „si mai vedeam omeneste taifasuind/lasi nemilosi/defaimatori ticalosi/haini/prostii tuturor ocupatiilor înruditi în pohfala/jigodii pofticioase de mariri ilicite / oameni de buna credinta gresind/oameni curati/murdarind/învatati sustinând aberatii (…) farisei chezasuind fapte viclene/cu onoarea lor terfelita…” – dar, din orice rau, iese, pentru cel întelept, ceva bun, ba chiar rezulta paradoxul autoregenerarii spirituale, PRIN CONTRAST: „înotam în propria-mi sudoare/ca într-un lichid amniotic (…) simteam cum devin /perfect/pentru a ma naste din nou” etc. etc. etc.).
Alteori, însa, Poetului, devenit-ipostaziat în Hristul Durerii, Compasiunii si Taumaturgiei Cosmice („Iarta-i, Doamne, ca nu stiu ce fac!”) , prin efectiva TRAIRE-CA-LUPTA/SUFERINTA, în aceasta lume –  i se face mila de adversarul/adversarii sau/sai, strasnic strunit/struniti si pornit/porniti de demonul urii, al lovirii si  însângerarii semenilor – total inconstient/inconstienti ca orice rau facut, dupa întelepciunea religioasa (crestina si buddhista, egal!), se transforma în bumerang (dupa stiuta zicala: „Bine faci, Bine gasesti –  Rau faci, rau gasesti!”, sau dupa sentinta biblica: „Ce faci, face-ti-se-va!”) si are efect de introducere în spirala dement-alienanta si-n labirintul violentei (violenta – ca instinct josnic/înjositor si incontrolabil), transformate în porniri halucinante, activ-reflexive, bestial-suicidare: „omule ai  mila de tine/omule/nu ma lovi – /îti faci rau:/ atroce/îti creste pofta/de sânge!” – cf. Strigat (2), p. 41.

…Deasupra tuturor dezlantuirilor frenetic-infernale (frenezie având ca motivatie, pentru Satana, dar prin intermediar uman! – presentimentul apropierii Judetului din Urma si al excluderii finale a Raului, dintre personajele Teatrului Cosmic!), deasupra tuturor ipostazierilor sabatice ale Bacaului-Infern, însa, troneaza Efigia Nemuritoarei Armonii/Re-Armonizari Cosmice prin POEZIE: STATUIA LUI BACOVIA! : „ în timp ce alesii tai de elita/se zbat cu disperare sa strâmbe/tot ce prea drept li se pare/tu/ atât de înduiosator/si dezorientat primesti/ dispretul magnoliei/ce înfloreste / lânga/statuia lui Bacovia…!” – cf. Si totusi nu pot parasi Bacaul, p. 42. Fie si numai prin Efigia Poetului/Poeziei – VIOREL SAVIN crede, cu tarie, ca spatiul, odinioara mitic, al Bacaului (astazi, parca ireversibil infernalizat!), se poate exorciza, chiar pe… „Buza Apocalipsei”!

…Si mai exista, fireste, pentru orice crestin autentic (si Poetul VIOREL SAVIN da marturie si semn ca este!), o ipostaza soteriologica trepidanta, dinamic-cosmica, în emersie si imersie, totodeodata: aceea Suprema, Hristica – A FI BUN CONDUCATOR DE DURERE, pe Golgota Strigatului „Eli, Eli, lama sabachtani…?” – …a lua asupra ta, cum spune Dostoievschi, „toate pacatele lumii”: „exilat/în strigat voi calatori/atâta timp/cât vor mai fi/oameni buni/conducatori de durere!” – cf. Strigat (10), p. 113.

…Uimitoarea Carte de Poeme a lui VIOREL SAVIN este, integral, o lectie de Bravura în Suferinta, o lectie de Atitudine Hristica, Atotcompatimitoare Lucida (afara de sinele sau, total expus intemperiilor vietii-Traire Efectiva si Hiperbolizat-Maximizata!), Grav Taumaturgica  (dar total asumat, precum si total constientizat, integral disecat trupul fizico-astral, spre minutioasa exorcizare, într-un joc retoric necrutator!) – dar si avertizatoare de Vertigiile Apocaliptice, al caror miros se simte, tot mai pregnant, în narile dilatate de nelinisti mistice!

                                                                              prof. dr. Adrian Botez

Despre religia iudaica si cadrul monoteist al perioadei profetului Moise

1. Profetul Moise exponent al unui „nou” Legamânt: Revelarea Numelui.

În ce priveste problema monoteismului perioadei lui Moise exista foarte multe speculatii – cele mai multe fiind prezente, deja, într-unul din capitolele precedente – care sugereaza influenta egipteana asupra lui Moise în ce priveste maretia si nobletea credintei sale monoteiste. Ipoteze ale unei influente (……) în privinta derivarii numelui lui Iahve, precum si asupra onomasticii iudaice sunt tot atâtea „încercari” ale unor autori de a argumenta inexistenta în sânul poporului evreu, a credintei monoteiste înainte de Moise si mai grav a ignora elementul: Revelatie dumnezeiasca. Mentionam în acest sens pozitia ambigua a unor autori protestanti: „În timp ce au existat multe speculatii privind influenta egipteana asupra operei lui Moise, azi, pe baza documentelor, trebuie sa evaluam adevarata situatie. Numele lui Moise este cu siguranta egiptean – conform radacinii egiptene mesu – dupa cum apare în Ah-mesu (Ahmose), Ra-mesu (Ramses), Thut-mesu (Thutmose). Alte nume egiptene au continuat sa dainuie în onomastica iudaica câteva generatii dupa Moise. Unii învatati au vazut influenta monoteismului solar al miscarii reformatoare a lui Amenothep al IV – lea asupra lui Moise. Cu siguranta nu este imposibil ca Moise si contemporanii sai sa se fi aflat sub influenta egipteana, dar nimic nu poate fi dedus din documentele noastre actuale si doar putin se poate observa influenta monoteismului lui Amenothep asupra mintii lui Moise.
Marturiile biblice expuse exclud ideea unui monoteism „împrumutat”. Ele lasa sa se întrevada clar cadrul unui monoteism practic ce are la baza credinta omului si fagaduinta lui Dumnezeu statornicita printr-un Legamânt (Fac. 17, 7), în care Dumnezeu ramâne fidel fagaduintelor Sale, iar omul primeste în însusi trupul Sau pecetea Legamântului. (Fac. 17, 10-11). Este demn de remarcat faptul ca nici un moment pe tot parcursul acestei perioade, începând cu Avraam si continuând cu sederea în Egipt, poporul lui Israel, ce avea sa se formeze ca natiune istorica abia în Egipt nu a pierdut constiinta apartenentei la Dumnezeul parintilor. Un exemplu în acest sens este „frica de Dumnezeu” ce se releva în atitudinea moaselor evreice carora li s-a impus de catre faraon „practicarea” unui adevarat genocid în rândul copiilor evrei de parte barbateasca ce aveau sa se nasca (Ies. 1, 17 s.u). Ca o consecinta a acestui fapt mâna protectoare a lui Iahve a fost mereu asupra lui Israel: „Si fiindca moasele se temeau de Dumnezeu, de aceea El le-a întarit neamul (Ies. 1, 21). Înca o data Dumnezeu se arata fidel fagaduintelor Sale concurând la nasterea unei mari natiuni: „De aceea te voi binecuvânta cu binecuvântarea Mea si voi înmulti foarte neamul tau, ca sa fie ca stelele cerului si ca nisipul de pe tarmul marii… Si se vor binecuvânta prin neamul tau toate popoarele pamântului pentru ca ai ascultat glasul Meu” (Fac. 22, 17-18).
De aceea, atunci când suferintele poporului cauzate de masurile represive ale faraonului ajung la paroxism, la limitele normalului, Dumnezeu decide eliberarea caci „strigarea lor s-a suit pâna la Dumnezeu” (Ies. 2, 23). Daca pacatul lui Adam „striga” la Ceruri revendicând judecata lui Dumnezeu în mod similar împilarea si nedreptatea umana striga impunând mila si dreptatea Cerului, care nu întârzie: „Auzind suspinele lor, Dumnezeu Si-a adus aminte de legamântul sau pe care îl facuse cu Avraam, cu Isaac si cu Iacov. De aceea a cautat Dumnezeu spre fiii lui Israel si S-a gândit la ei” (Ies. 2, 24-25).
În acest context Dumnezeu decide reînnoirea legamântului al carui protagonist este Moise ca mandatar al poporului Israel. El se descopera lui Moise cu un scop precis: Sa scoata poporul din Egipt, sa-i încredinteze legea „încheind alianta cu el si sa dea lui Israel tara fagaduita prin legamântul cu Avraam.”  Chemarea profetului Moise sta sub semnul prezentei continue a lui Iahve ce vizeaza cu el un destin înalt. Însusi numele sau ce semnifica „scos din ape” evidentiaza mâna protectoare a lui Dumnezeu asupra sa. Moise alaturi de Avraam ocupa un loc absolut esential în „cadrul misiunii profetice a lui Israel,”  prin misiunea lor ei devin „fauritorii umani ai întoarcerii omenirii la cunoasterea adevaratului Dumnezeu.”  Cel ce va initia poporul în misterul lui Dumnezeu începe prin a cunoaste, el însusi, experienta divina, Dumnezeu încredintându-i o misiune pe care încearca sa o refuze cu tarie; dar, ca si în lupta cu Iacov, Dumnezeu va fi mai puternic si va înfrânge hotarârea lui Moise ranit oarecum de atingerea pamântului sfânt ce-i „zguduie” întreaga sa fiinta îndemnându-l la împlinirea misiunii, iar în consecinta, drept „garantie” a credibilitatii sale înaintea sarpelui poporului pe care urma sa-l conduca prin pustiul purificarii, Dumnezeu se dezvaluie pe Sine omului descoperindu-si si imitându-l în misterul propriei Fiinte, pentru a fi cunoscut si adorat.
Însa raspunsul lui Moise la Chemarea divina se afla oarecum sub impulsul îndoielii, al incertitudinii omenesti ce reclama mereu experienta senzitiva în întelegerea realitatilor fie si ele spirituale. Dialogul lui Moise cu Dumnezeu se situeaza în cadrele unei retorici ce adeseori vine sa alimenteze curiozitatea umana. Totusi retorica lui Moise depaseste cu mult aceste aspecte. De aceea sensul expresiei retorice „mah semo?” – care este numele tau? Detine o seama de interpretari. Unii sustin ca întrebarea trebuie situata în contextul religios egiptean „originea ei ideologica fiind evidenta în cadrul rolului numelor divine în Orientul Apropiat antic.”
Divinitatile din Orientul Mijlociu au mai multe nume generale prin care pot fi invocate, însa au si un nume special care exprima numele secret al puterii, inaccesibil oamenilor decât în cadrul unor ritualuri de initiere. Asadar, în acest context al religiei magice s-ar justifica întrebarea lui Moise despre identitatea lui Dumnezeu si sa-l foloseasca pentru a se apara de necazuri în Egipt.” 
În aceasta perspectiva, amplificata mai târziu în confruntarea lui Moise cu vrajitorii egipteni (Ies. 7, 11) expresia „mah semo” îsi gaseste adevarata semnificatie. Întrebarea nu trebuie înteleasa ca si cum ar cere pur si simplu ca Dumnezeu sa-si spuna numele – zice Andre la Cogue – ci ea cere semnificatia acestui nume, care cuprinde numele lui Dumnezeu, vazând dincolo de nume expresia puterii.   Este adevarat ca Moise invoca manifestarea puterii dumnezeiesti pentru a alunga orice urma de îndoiala înaintea poporului, ca el este alesul Domnului, fapt evidentiat în Cartea Iesirii 4, 1 s.u. , însa el trebuie absolvit în mod indubitabil de influenta unei atari gândiri magice în dialogul cu Iahve. Dumnezeu nu este o putere impersonala si înainte de invocarea puterii Sale, El trebuie cunoscut. Doar revelând un nume si manifestându-se ca Persoana. El poate fi invocat, închizând calea oricarui sens magic.
În mod expres, retorica „mah semo” are în vedere revelarea Numelui lui Dumnezeu, a identitatii Sale în raport cu omul. Moise trebuie sa elibereze poporul din Egipt însa în numele cui? El este constient ca nu va avea sorti de izbânda si nu va fi urmat, numai daca toti vor cunoaste numele care îl aduce pe Dumnezeu la puterea de întelegere a omului.  Dar cine este acest Dumnezeu în Numele Caruia avea sa vorbeasca Moise? El nu este Dumnezeul filozofiilor lui Pascal si nici „primum monens” al lui Aristotel ce nu avea nici o relatie cu omul, nici „Marele Ceasornicar” al lui Voltaire si nici „Batrânul si ciudatul Dumnezeu” criticat de Marx, El este „Dumnezeul dumnezeilor si Domnul domnilor” (Deut. 10,17), Dumnezeu Tatal ce alearga înaintea fiilor risipitori ai darului ceresc (Luca 15, 20). El este Dumnezeu care „intra” în istorie, „Cel Unul Sfânt al Israelului” (Osea 11, 9), Dumnezeul Cel viu (Deut. 32, 40). „Dumnezeul parintilor” (Ies. 3, 13; 15). „El este Dumnezeul Alegerii, a acelui „pact spiritual” ce marcheaza zorile istoriei salvarii (Gen. 12, 1-3), alegere ce constituie doar un preludiu cu care Moise pretinde continuitate (Exod 3,6).   Cunoasterea numelui înseamna esentialmente cunoasterea celui ce îl poarta, numele descoperind în genere prezenta unei existente.  Astfel, Dumnezeu se reveleaza pe sine omului se „îndupleca” în fata lui Moise devoalându-si numele sau: (……) „Eu sunt cel sunt” (Ies. 3, 14) descoperindu-se ca existenta unica si eterna.
Aceasta formula nu exprima doar o simpla declaratie ontologica, ea semnaleaza o actiune dinamica. Fiinta lui Dumnezeu înseamna prezenta Sa activa, dinamica în raport cu creatia. Forma verbului apare la persoana a III – a singular, imperfect, forma „gal” ce se traduce în general prin prezent – în Septuaginta prin participiu prezent „? ??” – cel ce este – Deoarece în limba ebraica prin forma de imperfect se exprima si viitorul, expresia aceasta se poate traduce la timpul viitor, subliniind aspectul dinamic al prezentei lui Dumnezeu în lume, ca o deschidere asupra viitorului, în care Dumnezeu „merge alaturi de destinul omului”. Timpul imperfect al verbului, ne determina sa vedem nu un aspect static, ci unul în curs de desfasurare, ce are în vedere nu o perspectiva deista asupra creatiei, ci una profund providentiala, Dumnezeu „intra” mereu în istoria omului. De aceea forma verbala din textul Iesirii (3, 14) subliniaza atât existenta din vesnicie a lui Dumnezeu, dar si relatia Sa dinamica cu omul, în viziunea rascumparatoare si eshatologica. Profetia lui Isaia este relevanta în acest sens: „Asa zice Regele lui Israel si Izbavitorul sau, Domnul Savaot: Eu sunt cel dintâi si Cel de urma si nu este alt Dumnezeu afara de Mine” (44, 6). Iar un corespondent si mai elocvent aflam în textele Noului Testament: „Eu sunt Alfa si Omega, zice Domnul, Cel ce este, Cel ce era si Cel ce vine, Atottiitorul” (Apocalipsa 1, 4; 8).
Opiniile biblicistilor cu privire la aceasta tema nu prezinta deosebiri esentiale de fond, deoarece în unanimitate ele vin sa exprime existenta Fiintei lui Dumnezeu din vesnicie si prezenta continua a Lui alaturi de om.  Expresia „ehyeh aser ehyeh” vizeaza perspectiva unei istorii comune a lui Dumnezeu si a omului, la o „devenire” a lui Dumnezeu cu Israel, în special începând cu Avraam si mai apoi cu eliberarea din robia egipteana.  Israel trebuie sa constientizeze ca evenimentul iesirii sau eliberarii din robia egipteana, inaugureaza nu numai istoria sa ca popor – de acum încolo Israel este numit „am Israel”, devine o notiune – ei însasi istoria rascumpararii lumii, „actul iesirii fiind evenimentul prin excelenta, ziua istorica a izbavirii în care lumea este schimbata în ea însasi de catre vesnicie”   Astfel, Dumnezeu se face cunoscut omului, facându-l pe acesta „partas” intimitatii Sale. În cadrul acestei teofanii ce s-a realizat în Sinai „omul” se afla într-o relatie ontologica eu – tu cu Dumnezeu. Numele este teofanic, el deschide aceasta relatie eu – tu între Dumnezeu si Israel, deoarece când Moise va rosti numele – Iahve în prezenta evreilor în Egipt si mai apoi la Cortul adunarii, el da acestora un fel de „imedietitate” a prezentei lui Dumnezeu, – de care s-a învrednicit si el. Invocarea numelui Sau, face ca prezenta Sa sa fie simtita de catre Israel în momentele de necaz si strâmtorare evocate de catre psalmist: „Cheama-Ma în ziua necazului tau, iar tu ma vei preamari”(Ps. 49, 16).
În Talmud se mentioneaza faptul ca Tora este data celor care o studiaza în numele lui Iahve, iar cel ce o studiaza invoca însusi Numele Lui.  Prin numele Sau, Iahve da poporului posibilitatea de a intra în comunicare, într-o mai mare comuniune cu sine. Însa numele Sau nu devoaleaza Fiinta Sa: „caci nu poate vedea omul fata Mea si sa traiasca, zice Domnul” (Ies. 33, 20), „Dumnezeu fiind incognoscibil în fiinta Sa”  Numele nu poate sa cuprinda bogatia si adâncimea Fiintei dumnezeiesti. „Chiar si cu privire la om, numele nu indica ceea ce este persoana în sine, deoarece numele restrânge si stapâneste. Ori persoana nu poate fi restrânsa si dominata prin cunoastere, cu atât mai mult Dumnezeu”.  Numele nu trebuie sa exprime ce este Dumnezeu în Sine, ci mai degraba ce reprezinta El în relatie cu Israel si cu omul în general: O fiinta personala ce se descopera pe Sine în mod progresiv omului, potrivit puterilor acestuia de întelegere, încheind un Legamânt cu el, fidel fagaduintelor Sale si orientând cursul istoriei spre telul final al omului si a întregii creatii: desavârsirea. Sf. Grigorie de Nyssa, în ordinea acestei idei afirma urmatoarele: „Dumnezeu nu este numit ca ceea ce este El în fiinta Sa prin numirile pe care i le dam, caci Fiinta Celui ce este e negraita. – „???????? ??? ? ????? ??? ????? – ; ci din cele ce le lucreaza în legatura cu viata noastra”
De aceea, prin atribuirea unui nume Fiintei dumnezeiesti: „nu laudam prin el pe aceea, ci ne calauzim pe noi însine prin cele spuse, spre întelegerea celor ascunse.”  Filon din Alexandria accentueaza si el insondabilitatea Fiintei divine, ce ramâne pentru om o taina incomprehensibila: „Eu sunt Cel ce sunt, pentru ea, aflând deosebirea dintre ceea ce este si ceea ce nu este, sa priceapa (poporul Israel) ca nu exista nici un nume propriu în stare sa ma desemneze pe Mine, singurul Caruia îi apartine existenta.”  Însa, cu toate ca numele revelat lui Moise în Sinai, denota imposibilitatea unei „definitii” desavârsite a lui Dumnezeu, totusi, deschide calea cunoasterii pentru „am Israel”, întelegând prin a cunoaste numele lui Dumnezeu posibilitatea de a-l invoca si de a primi raspuns si mai ales de a-I institui un cult. În felul acesta, numele lui Dumnezeu a fost invocat, ori de câte ori, omul a dorit sa se asigure de apropierea si realitatea ajutorului lui Dumnezeu. Pentru Israel, rugaciunile si binecuvântarile, precum si toate activitatile lor erau facute în numele lui Iahve – „be Sem Iahveh”. Invocarea numelui lui Iahve era sinonima cu însasi prezenta lui în viata lui Israel. Însusi Iahve si-a declarat prezenta Sa, prin rostirea numelui Sau si-a consacrat un loc venerarii Sale, indicându-l ca loc exclusiv al adorarii Sale, unde numele Sau sa fie rostit: „În tot locul unde voi pune pomenirea numelui Meu, acolo voi veni la tine, ca sa te binecuvântez” (Ies. 20, 24). „În constiinta lui Israel – mentioneaza un exeget biblic – numele lui Dumnezeu, reveleaza prezenta si lucrarea spirituala si personala a lui Iahve, acel aspect al Fiintei Sale pe care El le întoarce spre lume”. 
Descoperirea numelui Sau este expresia „suveranitatii si a libertatii Sale”  „a proximitatii divine”  de care omul se bucura în starea paradisiaca, apropiere pe care omul a pierdut-o prin caderea în pacat. De aceea, revelarea numelui lui Dumnezeu lui Moise nu este rezultatul unei invocari magice, ci este expresia harului si a milostivirii lui Dumnezeu de care vrea sa-l faca partas pe Israel, „caci numele face cunoscuta realitatea prezentei si a puterii Sale în raport cu poporul Israel.”  Astfel ca, la Horeb Dumnezeu îsi dezvaluie identitatea, iar omul este chemat sa raspunda prin credinta si supunere. Dialogul cu Dumnezeu îl solicita pe Moise trezindu-i un raspuns de credinta, fiind deplin constient ca Iahve este Dumnezeul lui Avraam, Isaac si Iacov (Ies. 3, 15), care au crezut în El. Raspunsul sau este „fiatul” poporului Legamântului ce urmeaza sa primeasca legea. Credinta în Iahve este credinta în Dumnezeul unic care îsi reveleaza Persoana Sa vie, eterna si neschimbata în Fiinta Sa, prin intermediul numelui.”  De numele Sau se ataseaza acum toate faptele marete ale lui Dumnezeu în istoria lui Israel si în istoria lumii, „dezvaluind” taina Celui care, necunoscut fiind este cunoscut, nevazut fiind este vazut si necuprins fiind se lasa cuprins de faptura omeneasca. Israel devine „depozitarul” numelui divin si al Revelatiei Sale, dar el nu este posesorul exclusiv al acestuia, deoarece Dumnezeu nu l-a dat poporului Sau pentru a face din el proprietatea sa individuala, ci el a fost încredintat poporului ca un tezaur sacru, ca Dumnezeu sa apara în puterea si slava Sa tuturor neamurilor pamântului.

2. Am Israel si vocatia sa în contextul revelatiei monoteiste simaitice.

În acest context, rolul pe care-l ocupa Moise este fundamental. ,,Sufletul celui ce a simtit taina întâlnire cu Dumnezeu”  va fi marcat de zbuciumul asumarii unei responsabilitati enorme: eliberarea poporului din robie si ,,obladuirea” lui spre pamântul fagaduintei (Ies. 6, 8; Oseea 12, 14). Constient de maretia misiunii pe care Iahve avea sa o încredinteze, în raport cu posibilitatile limitate ale firii omenesti, Moise apeleaza la motivatii ce evidentiaza slabiciunile firii sale, în vederea justificarii intentiei sale de a refuza aceasta misiune. De aceea, pentru a-i întari convingerea în legatura cu importanta acestei misiuni, Dumnezeu se face cunoscut în gradul cel mai înalt posibil pentru întelegerea omeneasca: ,,vorbirea catre fata” (Deut. 34, 10), ,,initiindu-l” pe Moise în misterul slavei Sale. Astfel ca Dumnezeu îi descopera Numele Sau, scopul izbavitor al misiunii si prezenta Sa continua alaturi de el pe durata acesteia, constientizându-l în mod deplin de complexitatea si gradul de dificultate a situatiilor si evenimentelor ce vor urma, dar totodata ,,întarindu-l prin puterea harului Sau si asigurându-l de ajutorul Sau. (Ies. 4, 12) în vederea împlinirii misiunii divine”(Ies. 3, 1-15).  Cadrul teofanic de la Horeb, unde Dumnezeu îsi face simtita prezenta prin intermediul ,,rugului aprins” care nu se mistuia constituie un moment inaugural în privinta deciziei lui Moise, care-si ia angajamentul de a merge la Faraon în numele lui Iahve pentru a elibera poporul. Din acest moment ,,el devine sigur de misiunea sa profetica, de faptul ca merge acolo cu o misiune divina si aceasta însarcinare a izvorât din compasiunea divina pentru Israel. (Ies. 3, 7)” . În acest cadru, Dumnezeu îsi descopera rolul Sau de mediator între popor si Sine . Cu el Dumnezeu s-a sfatuit si el a devenit purtatorul de cuvânt al lui Dumnezeu pentru oameni si prin el s-a realizat o revelatie mult mai profunda a vointei lui Dumnezeu decât prin oricare patriarh sau profet, personalitatea sa fiind vitala pentru întreaga experienta a Israelului de la iesirea lor din Egipt si pe parcursul întregii perioade a petrecerii lor în pustie. .
Un element fundamental în întelegerea acestei misiuni profetice este faptul ca Dumnezeu vizeaza nu o alegere individuala – Moise este numai un element central în aceasta alegere care nu-l vizeaza în mod direct, exclusiv pe sine – ci o alegere colectiva, ce are în vedere un popor, al carui destin avea sa joace un rol important pe scena istoriei. Ca si în cazul chemarii lui Avraam si în acest caz, chemarea lui Moise pune în evidenta doua perspective: una particularista, nationala ce se refera la poporul Israel – ,,Am Israel”, ca popor ales de Dumnezeu pentru a pastra integritatea adevarului revelat si a-l face cunoscut neamurilor, si o perspectiva universalista ce are în vedere aspectul soteriologic, izbavirea neamului omenesc din robia pacatului, ce va veni prin Israel (Isaia 11, 1 s.u.). astfel ca, din punct de vedere soteriologic, eliberarea din robie a lui Israel semnifica trecerea de la robie la libertate, ,,trecerea de la starea de popor nesupus, la cea de popor divin, pus de o parte, ales pentru a-I permite lui Mesia sa se întrupeze, iar drumul de-a lungul desertului este itinerariul spiritual al omenirii necesar întoarcerii la starea dinaintea caderii, la starea paradisiaca” . Motivatia alegerii lui Israel se bazeaza pe doua elemente fundamentale: pastrarea monoteismului si mentinerea treaza a constiintei izbavirii creatiei de robia pacatului si a mortii. Prin actul alegerii Israel devine ,,vas ales” în vederea pastrarii credintei în Iahve Cel Unul, ,,depozitarul” exclusiv al mesajului dumnezeiesc, pe arena istoriei.
Pastrarea puritatii si integritatii credintei în Dumnezeu Cel Unic si Adevarat si ,,propovaduirea” ei în fata neamurilor va depinde de acum de modul cum ,,Am Israel” va sti sa si-o însuseasca si s-o întrupeze în viata lui. Exclusivitatea pe care trebuie sa o dovedeasca în actul de preamarire a lui Iahve, îsi are izvorul în cadrul exclusivitatii pe care i-a acordat-o însusi Iahve. Aceasta convingere a consacrarii exclusive a lui Israel este mentionata cu claritate de catre Iahve, prin gura profetului Amos, atunci când multimea faradelegilor poporului prevestea eminenta pedepsei Sale: ,,numai pe voi v-am cunoscut dintre toate neamurile pamântului, pentru aceasta, va voi pedepsi pe voi pentru toate faradelegile voastre” (3, 2).
Actul exodului lui Israel semnifica nu numai o simpla realitate etnica, ci mai mult decât atât, o realitate teologica, el nu este numai un fapt istoric, ci simbolizeaza o realitate metafizica  în care istoria omului cu Dumnezeu se împleteste în perspectiva soteriologica si exhatologica. ,,Revelatia istorica ce s-a facut în Vechiul Testament, zice un mare biblicist – nu se epuizeaza în elementele trecute sau prezente, ci ele pregatesc si anunta ,,revelatia ultima” care este actul mântuirii” .
În aceasta perspectiva tipic – prefigurativa, umanitatea este vazuta ca o unitate în cadrul careia Israel îsi asuma o functie special. Tocmai de aceea, prin alegerea lui Israel, nu înseamna ca Dumnezeu se dezintereseaza, de acum înainte, de ceilalti oameni,ci dimpotriva este o noua sansa pe care le ofera Dumnezeu, prin Israel, de a regasi binecuvântarea.  Chemarea nu are o semnificatie strict individuala, ci ea se adreseaza întregii omeniri ce vine din Adam si prin ea ,, Dumnezeu vrea o restaurare universala interioara a omenirii”   ,, si nu numai pentru un neam, ci ca sa adune laolalta pe fii lui Dumnezeu cei împrastiati” (Ioan 11, 52). Prin aceasta lectie, Dumnezeu n-a urmarit extinderea Lui puterii lumesti peste tot pamântul, adica nu o diminuare a istoriei, ci Dumnezeu avea în vedere realizarea unei misiuni universale, spirituale – mântuirea neamului omenesc.  Expresiile ,,popor sfânt” – goy kodos si ,,împaratie preoteasca” – mamleket kohanim (Ies. 19, 6), nu sunt simpli termeni tehnici, ci pe ei se sprijina cu tarie faptul separarii lui Israel numai pentru Iahve,   misiunea ,,sacerdotala” a lui Israel în mijlocul celorlalte neamuri. Ele semnifica faptul ca Israel este ,,luat” din mijlocul celorlalte neamuri si consacrat lui Dumnezeu în vederea unei misiuni speciale, asa precum un preot este ales din mijlocul poporului sau. Prin actul alegerii devine ,,singurul” depozitar al revelatiei lui Dumnezeu, ,,singurul” beneficiar al promisiunilor de mântuire, fara a întelege prin aceasta afirmarea unui exclusivism radical. ,, Dumnezeu nu devine iudeu”   – zice P.Grelot – El este dumnezeul lui Israel, iar el, Israel, are constiinta ca este poporul Sau în virtutea vocatiei Sale de a fi calauza neamurilor. Singur între toate neamurile, Israel poarta în el un mister supranatural, care-l face distinct fata de alte popoare si care-i conduce destinul, oferindu-i spre pastrare cuvântul divin.
În felul acesta ,,vocatia sacerdotala” al lui Israel nu poate fi conceputa decât în aceasta viziune universalist – soteriologica, caci ,,umbra crucii se întinde deasupra interpretarii  Vechiul Testament”.  Alegerea lui Israel este ,,suprema sansa de mântuire oferita tuturor neamurilor pamântului” , caci prin Israel Dumnezeu cheama toate popoarele la binecuvântare. (Rom. 11, 16-24)
Actul eliberrii din robia Egiptului este raportat la obligatia lui Israel de a nu  apartine decât lui Iahve, care l-a consacrat, la afierosit Siesi: ,, Eu v-am deosebit de toate popoarele, ca sa fiti ai Mei” (Levitic 20, 26). În ce priveste momentul, alegerea sau chemarea lui Israel s-a realizat atunci când a socotit Dumnezeu ca s-a împlinit sorocul, când Israel ajunsese la maturitate nationala, când devenise o natiune bine închegata, lucru ce s-a realizat în Egipt, fiind capabil sa-si asume misiunea sa istorica.  Însa poporul lui Israel era chemat acum sa-si asume si o misiune spirituala, sa dovedeasca maturitatea sa spirituala în relatie cu Cel care l-a ales devenind ,,o lege vie înainte de lege”.
Dumnezeu îl cheama pe Israel sa vina în tara fagaduita patriarhilor Avraam, Isaac si Iacov si îl trece din starea de robie la starea desavârsitei libertati. Acesta este momentul care inaugureaza istoria lui Israel, ce împleteste nu doar un destin national ci si unul mesianic. Profetul Osea va marca semnificatia dubla a acestui moment în chip profetic: ,,când Israel era tânar Eu îl iubeam si din Egipt am chemat pe fiul Meu” (11, 1). Însusi Iahve a contribuit la ,,nasterea” lui Israel, atât din punct de vedere national, cât mai ales din punct de vedere spiritual. ,,Spre deosebire de alte popoare, zice un autor evreu – cel mai important principiu care a dus la formarea lui Israel ca natiune, nu a fost nici unitatea geografica, nici supunerea fata de o putere politica, si nici potrivnicul comun, ci tocmai constiinta ca apartinem unui Dumnezeu comun. Iar definirea naturii, relatiei care leaga poporul lui Israel cu acest Dumnezeu, a constituit însasi esenta operei lui Moise de-a lungul celor 40 de ani care s-au scurs de la iesire pâna la intrarea în Canaan”.  În felul acesta ,,am Israel” devine mostenirea lui Iahve, ,,vocatia lui definind marea sa misiune în scopul pe care-l are Dumnezeu cu lumea.”
În Cartea Iesirii Moise descrie momentul alegerii divine ca pe o consecinta a legamântului încheiat cu patriarhii Avraam, Isaac si Iacov (Ies. 6, 3-4), dar mai ales ca un act de milostivire si de izbavire, expresia iubirii lui Iahve si a fidelitatii Sale în împlinirea fagaduintelor: ,,Mi-am adus aminte de legamântul Meu cu voi… am sa va primesc sa-Mi fiti popor, iar Eu sa va fiu Dumnezeu si voi veti cunoaste ca Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru, care v-a scos din pamântul Egiptului si de sub munca apasatoare a egiptenilor. Am sa va duc în pamântul acela pentru care Mi-am ridicat mâna sa-l dau lui Avraam, lui Isaac si lui Iacov, si pe care am sa-l dau voua în stapânire, caci Eu sunt Domnul” (6, 6-8). Momentul eliberarii poporului lui Israel din robie coincide cu momentul separarii lor de neamurile idolatre si de încredintarea sa totala lui Dumnezeu: ,,De Domnul Dumnezeul tau sa te temi, numai lui sa-I slujesti si de El sa te lipesti” (Deut. 10, 20). Eliberarea din robie înseamna totodata eliberarea de posesiunile idolatre, abandonarea mediului polilatru si ,,alipirea de Domnul” ( Deut. 10, 20). Sub acest aspect, un autor protestant sesizeaza o concordanta extraordinara între alegerea lui Avraam si cea a lui Israel, amândoua facându-se în acelasi scop: eliberarea de sub stratul politeist si ancorarea în cadrul monoteist. 
În urma alegerii, Israel trebuie sa renunte la trecutul sau idolatru, deoarece el devine consacrat, rezervat lui Dumnezeu si în consecinta apartine lui Iahve. Acest statut este descris prin formula ,,am Elohim” – poporul lui Dumnezeu (Jud. 2, 20; II Rgi 14, 13), ,,am Iahveh” poporul lui Iahve (Jud. 5, 11; I Regi, 2, 24; II Regi 6, 21; IV Regi 11, 17; II Paralip. 23, 16) sau simplu ,,poporul Meu” (Ies. 3, 7; 7, 16; Isaia 1, 3; 51, 16; 52, 4-6; 63, 8; Ieremia 2, 11; Osea 6, 11; Miheia  6, 3). Profetul Iezechiel prezinta o viziune teologica a momentului alegerii, precizând ca acest act s-a petrecut în mod solemn, având la baza un juramânt de fidelitate atât din partea lui Iahve, care ramâne mereu credincios fagaduintelor Sale, cât mai ales din partea poporului lui Israel, care trebuie sa dovedeasca credinciosie fata de cel ce l-a ales. În consecinta Dumnezeu, care alege, ,,îl trateaza pe cel ales nu ca pe un obiect de care poate dispune dupa voia Sa libera de orice constrângere externa, în virtutea nelimitatei Sale puteri si autoritati, ci ca pe un subiect de drept, care merita consideratie si fata de care se comporta cu iubire si compasiune”.  ,,În ziua în care am ales pe Israel – zice Domnul prin gura profetului – ridicându-Mi mâna, m-am jurat semintiei casei lui Iacov si M-am descoperit lor în tara Egiptului si ridicându-Mi mâna le-am zis: Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru; în ziua aceea, ridicându-Mi mâna, M-am jurat lor sa-i scot din tara Egiptului si sa-i duc în tara pe care o alelesem pentru ei, în care curge lapte si miere, cea mai frumoasa dintre toate tarile (20, 5-6). Astfel actul alegerii îi confera lui Israel un destin aparte, un privilegiu deosebit în rândul tuturor neamurilor si în acelasi timp certitudinea unei pronii speciale din partea lui Dumnezeu. Acest privilegiu care i s-a facut lui Israel este expus de catre Moise în Cartea Deuteronomului: ,,Ca esti popor sfânt al Domnului Dumnezeului tau si te-a ales Domnul Dumnezeuul tau ca sa-I fii poporul Lui dintre toate popoarele de pe pamânt” (7, 6; 14, 2). Expresia ,,am gados” – popor sfânt, relevata în acest text, nu vine sa justifice actul gratiei divine, deoarece alegerea lui Israel de catre Iahve nu este consecinta unei stari morale aparte, ci ea ,,sugereaza mai degraba separarea lui Israel de celelalte neamuri, o punere de o parte, ca proprietate speciala a lui Iahve”.
În consecinta, aceasta demnitate particulara din partea lui Iahve, îi ,,impune” lui Israel –întelegând aici nu anihilarea libertatii omului, ci afirmarea ei prin adeziune libera la actul chemarii – în mod neconditionat, adorarea exclusiva a lui Iahve (Ies. 20, 2), ,,fapt ce sugereaza apartenenta la un Dumnezeu zelos (Ies. 20, 5), care l-a rascumparat pe Israel pentru Sine”.  Cartea Psalmilor exprima foarte sugestiv acest adevar: ,,Ca pe Iacov li l-a ales Domnul si pe Israel spre mostenire Lui” (Ps. 134, 4; Deut. 32, 9). Necesitatea acestei alegeri divine, izvoraste din cadrul providentei divine ce are în vedere faptul ca omenirea sa nu piarda credinta într-un singur Dumnezeu si pentru a pregati omenirea pentru momentul Întruparii Fiului lui Dumnezeu în lume. Misiunea lui Israel în cadrul acestei alegeri este acela de a ,,duce în mijlocul pagânilor faclia credintei adevarate pâna ce avea sa vina lumina cunostintei, Domnul Iisus Hristos si astfel sa se împlineasca prorocirile facute patriarhilor Avraam, Isaac si Iacov, privind viitorul acestui popor în care se vor binecuvânta toate neamurile pamântului” (Fac. 12, 3; 18, 18; 28, 14; Ies. 23, 22; Ps. 71, 19).
Însa, asa cum s-o mentionat deja, actul alegerii nu este rezultatul unor merite prealabile pe care le-ar fi a avut Israel, el nu s-a realizat în virtutea unei baze axiologice existente, care ar fi situat din punct de vedere moral poporul lui Israel deasupra altor neamuri. Actul acesta este urmare a initiativei libere a lui Iahve ,,Care pe cel ce este de miluit îl miluieste si cine este vrednic de îndurare va cunoaste îndurarea Lui” (Ies. 33, 19). El este darul lui Dumnezeu, expresie a milostivirii, ,,hesed” si a iubirii – ,,chav” lui Iahve Care este: ,, Dumnezeu iubitor si iertator, negrabnic la mânie si bogat în mila si îndurare” (Neemia 9, 17; Deut. 10, 15). Evenimentul Iesirii, ca act original al alegerii este interpretat ca un act al iubirii lui Iahve (Ies. 15, 13; Deut. 4, 37; 33, 3; 7, 7; Neem. 9, 17; Ps. 106,7; Osea 11, 4), asa precum alegerea patriarhilor este motivata de iubire ( Ps.47, 2; Mal. 1, 2; Deut. 33, 12). Având la temelie iubirea, relatia între Iahve si Israel, nu este una juridica, de posesiune anarhica si unilaterala, în care Iahve dispune în mod despotic de Israel, ci este o relatie paternala, în care Iahve este parintele fiilor lui Israel: ,,Voi sunteti fii Domnului Dumnezeului vostru” (Deut. 14, 1), iar profetul Osea în mod similar sesizeaza aceasta relatie filiala: ,,Voi sunteti fiii Dumnezeului Celui viu” (2, 1). În aceasta apropiere, în aceasta intimitate voluntara, pe care Iahve a ,,rezervat-o” pentru Israel, El se desfasoara ca Parinte.
Dar aceasta relatie nu are nimic ,,natural”, cum întâlnim de pilda în religiile pagâne, privind relatia între zeitate si supusii sai. Ea este un efect al alegerii lui Iahve (14, 2) ,,si exprima în cel mai înalt grad transcendenta Aceluia care întotdeauna ,,iubeste cel dintâi” (I Ioan 4, 19)”.  Literatura iudaica ne ofera opinii diverse, ce contrasteaza, atunci când este vorba despre motivul pentru care Dumnezeu l-a ,,preferat” pe poporul lui Israel între toate neamurile. În literatura talmudica se accentueaza adeseori exclusivitatea alegerii ca fiind un act meritoriu ce nu poate fi împartit cu alte neamuri.  Rabinii au simplificat atât de mult aceasta ,,doctrina” încât au facut din ea o dogma capitala.  Unii gânditori evrei, precum de pilda Iuda Ha – Levi, au avansat ipoteze si mai radicale în privinta aspectului alegerii lui Israel, afirmând ca exista o diferenta calitativa între evrei si alte popoare, fiind înzestrati cu rare calitati ale sufletului, în virtutea descendentei lor din patriarhi.  În timpurile moderne, o interpretare calitativa a alegerii lui Israel a fost sprijinita de învatatii evrei ca si Abraham Gheiger, care a crezut ca poporul evreu are un geniu special pentru religie si este cu mult mai sensibil decât alte popoare la chemarea vietii religioase.
La extrema opusa cea mai mare parte a gânditorilor evrei vad în actul alegerii lui Israel un privilegiu ce izvoraste din iubirea lui Iahve, caci ,,a iubi înseamna de fapt a alege”.  Asadar este evident ca si în ochii rabinilor, zice A. Cohen – poporul lor nu se putea fali cu vreo superioritate exceptionala si înnascuta, care sa-l fi îndreptatit sa merite distinctia pe care i-a acordat-o Dumnezeu.  Împotriva oricaror dubii sau exagerari cu privire la motivul alegerii lui Israel dintre toate neamurile, se impune indubitabil textul scripturistic al Deuteronomului: ,,Si Domnul v-a primit, nu pentru ca sunteti mai multi la numar decât toate popoarele – caci sunteti mai putini decât toate popoarele – ci pentru ca va iubeste Domnul; si ca sa-si tina juramântul pe care l-a facut parintilor vostri, v-a scos Domnul cu mâna tare din casa robiei…” (7, 7-8). Graind prin gura profetului, Dumnezeu evoca aceeasi motivatie a alegerii: ,,Caci Eu sunt Domnul Dumnezeul tau, Sfântul lui Israel, Mântuitorul. Eu dau Egiptul pret de rascumparare, pentru tine, Etiopia si Saba în locul tau. Fiindca tu esti de pret în ochii Mei si de cinste si te iubesc; Voi da neamurile în locul tau si popoarele în locul sufletului tau. Nu te teme ca Eu sunt cu tine…Voi sunteti martorii Mei si sluga pe care am ales-o, ca sa stiti, sa credeti si sa pricepeti ca Eu sunt: înainte de Mine n-a fost Dumnezeu si nici nu va mai fi” (Isaia 43, 3-5; 10).
Trebuie sa recunoastem ca alegerea lui Israel reprezinta o mare demnitate pentru acest neam, dar în acelasi timp trebuie sa fim constienti de scopul acestei alegeri care nu viza în mod strict destinul unui neam ci scopul final al întregului neam omenesc, scop rânduit de Dumnezeu la creatia lumii. Perspectiva acestei alegeri trebuie sa fie una soteriologica, exhatologica, care priveste atât izbavirea creatiei din robia stricaciunii creata de pacatul protoparintilor, cât si asumarea acestui act mântuitor, în vederea dobândirii Împaratiei Cerurilor care este tinta finala a omului. De aceea, referintele biblice la actul alegerii – zice I. Heinemann – sunt într-un context universalistic si alegerea Israelului este posibila doar în cadrul unui fundal universalist.
Desigur, atât pentru iudaism, cât si pentru crestinism, alegerea lui Israel este un adevar fundamental si incontestabil, ,,un element esential al originalitatii poporului lui Dumnezeu, precum si a religiei sale”.  Sfântul Apostol Pavel evidentiaza vocatia ,,indelebila” a lui Israel, care în ciuda neascultarii de poruncile Domnului, în vederea împlinirii misiunii sale, ramâne ,,alesul” lui Iahve: ,,Caci darurile si chemarea lui Dumnezeu nu se pot lua înapoi (Rom. 11, 1; 29). De aceea, alegerea lui Israel contribuie în mod esential la pastrarea revelatiei monoteiste, ea ramâne un act al vointei si al ratiunii unui Dumnezeu personal, ce realizeaza în baza iubirii Sale nemarginite fata de om o interventie speciala în cursul evenimentelor istoriei mântuirii.

3. Legamânt si responsabilitate: ,,Shema Israel” – Expresia suprema a iudaismului iudaic

Asa cum s-a mentionat deja, alegerea lui Israel nu confera pur si simplu o favoare iresponsabila. Ea cere un raspuns, presupune anumite obligatii si responsabilitati pe care Israel trebuie sa le aiba în vedere. Cu alte cuvinte, relatia dintre Iahve si Israel cuprinde anumite ,,clauze” ce trebuie respectate cu strictete, de ambele parti. De aceea, relatia unica care s-a realizat între Iahve si Israel si-a gasit expresia cea mai adânca în legamântul încheiat pe muntele Sinai (Iesire 19-24; Deut. 4-6). Legamântul care a unit pe Israel de Dumnezeului Sau, ratificat de tablele legii ce vor fi încredintate lui Israel prin mâna lui Moise, ,,constituie fundamentul religiei lui Israel”.  Din punct de vedere strict etimologic cuvântul ,,berit” – (……) – a primit o diversitate de sensuri.
Întelesul ca: legamânt, întelegere, decizie, decret, obligatie vin sa defineasca importanta si responsabilitatea capitala a actului ce s-a realizat în Sinai, între Israel si Iahve, precum si obligatiile de ordin moral ce decurg din aceasta alianta, ce trebuie împlinite cu pretul oricarui sacrificiu. La origine, semnificatia termenului ,,berit” este aceea unei relatii contractuale. În sensul acesta ,,berit” desemneaza o relatie mutuala de apartenenta, care uneste partile contractante prin drepturi si datorii legale ce decurg din aceasta relatie.  În felul acesta, o astfel de relatie nu este altceva decât un pact juridic în care doua sau mai multe parti contractante fagaduiesc sa respecte reciproc anumite lucruri: prietenie, proprietate, viata, pacea (Fac. 14, 13; 21, 27; 26, 28; 3, 14; Amos 1, 9; Ezechel 34, 25; 37, 26; I Regi 5, 26) sau legamântul casniciei (Pilde 2, 17; Maleahi 2, 14).  Însa majoritatea exegetilor sustin ca nu acelasi lucru se poate spune despre legamântul – berith care s-a încheiat între Iahve si Israel, deoarece acesta nu este un pact încheiat între doua parti egale, ci este un analog unui act de vasalitate, în care Iahve decide în virtutea unui act de suveranitate, Legamântul cu Israel si tot El, ca un Stapân conditioneaza întelegerea.
Legamântul nu a fost ,,un târg comercial”  sau un contract juridic, ci mai degraba angajamentul de loialitate a lui Israel fata de Iahve, care a intervenit în istoria lui si l-a izbavit. Pe de alta parte, legamântul pe care l-a încheiat Iahve cu Israel, prin cuvânt este absolut imposibil a fi confundat cu cel existent în cadrul religiilor politeiste. În cadrul acestora, alianta ce se realizeaza între zeitate si ,,om este un fel de contract magic, fondat pe principiul ,,da ut des” si el îl asigura pe acesta (om) de anumite prestatii materiale: recolte abundente, prosperitate, victorii împotriva dusmanilor, din partea zeitatii. Nu acelasi lucru se realizeaza prin legamântul încheiat între Iahve si Israel. În acest caz, legamântul înseamna fagaduinte ce includ exigente indisolubile: etice si religioase, care sunt completamente opuse celor materiale.  Desigur, pastrarea cu sfintenie a Legamântului va aduce lui Israel si prosperitate materiala, însa aceasta nu este o conditie prealabila, ci o consecinta rezultata în urma împlinirii poruncilor (Deut. 28, 2-14).
În cadrul acestui legamânt Dumnezeu îsi manifesta libertatea absoluta printr-un act de extrema generozitate la care Israel trebuie sa raspunda prin credinta. Astfel, Israel a înteles ca-i apartine lui Iahve si s-a simtit legat si obligat sa-L slujeasca si sa-L asculte neconditionat. Substanta sau esenta legamântului este faptul ca Iahve devine Dumnezeu pentru Dumnezeu, iar poruncile Sale vor fi ,,îndreptarul” vietii morale ale lui Israel. De aceea, legamântul nu reflecta rigiditatea unui act despotic, ci este manifestarea cea mai clara a iubirii lui Dumnezeu fata de Israel în momente de grea cumpana, atât sociale cât mai ales spirituale. Însa, cunoscând Dumnezeu ,,cerbicia”, formuleaza în termenii cei mai radicali pastrarea legamântului, care era sinonima cu fidelitatea fata de sine si fata de poruncile Sale, dar în acelasi timp accentueaza maretia actului: ,,ati facut ce-am facut egiptenilor si cum v-am luat pe aripi de vultur si v-am adus la Mine. Deci de veti asculta glasul Meu si de veti pazi legamântul Meu, dintre toate neamurile îmi veti fi popor ales, ca al Meu este tot pamântul; îmi veti fi împaratie preoteasca si neam sfânt” (Ies. 19, 46). Observam ca accentul nu se pune pe favoarea care, cu siguranta s-a facut prin actul alegerii: ,,si veti fi binecuvântat mai mult decât toate popoarele” (Deut. 7, 14), ci se mentioneaza responsabilitatea care decurge din acest act care este primordiala. Acest aspect reiese din apelul continuu a lui Iahve adresat lui Israel în vederea observari stricte a legii ce s-a dat în Sinai, ca expresie a legamântului si a supunerii fata de Sine si fata de poruncile Sale.
La Horeb, eliberat de jugul sclaviei, poporul încheie legamânt cu Dumnezeu, primind o lege care stabileste raporturi exacte cu Iahve si cu semenii Sai, dându-i posibilitatea de a practica un cult, Celui ce l-a izbavit, cult care prin sacrificii si rugaciune va asigura legatura de credinta statornicita între Israel si Iahve.  Prin încheierea legamântului se statorniceste un adevar fundamental de care Israel va trebui sa tina seama si pe care va trebui sa-l respecte cu mare strictete: Iahve este Dumnezeul sau, Parintele sau, iar în aceste conditii Israel este fiu prin fagaduinta si mostenirea lui Iahve (Ies. 4, 22). Desigur aceasta relatie paternala se rasfrânge asupra întregului neam omenesc, însa prin actul legamântului, Israel se înscrie într-un cadru special ce îsi are explicatia în mandatul ce i s-a încredintat prin actul alegerii. De aceea, ca un Parinte iubitor, Iahve va oferi lui Israel cadrul legal al comportarii Sale în raport cu Sine si cu semenii, concretizat în Decalogul ce va fi dat în Sinai prin intermediul lui Moise, legea sfânta ce va constitui însasi baza legamântului.
Legea este expresia vointei unui Dumnezeu personal, unui Dumnezeu viu care se reveleaza progresiv în evenimentele unei istorii particulare.  Autoritatea divina confera legii forta unei obligatii imediate absolute si neconditionate ce constituie exigentele legamântului.  Legamântul comporta obligatii majore ce trebuie observate cu strictete de catre Israel. Deoarece el este poporul lui Israel, el trebuie sa fie o marturie vie a acestui fapt, un popor ce trebuie sa devina sfânt prin viata sa.  Gândul la împlinirea Legii, trebuie sa fie o exigenta continua care sa-l sfinteasca pe tot parcursul vietii, pentru ca ea este ,,cartea legamântului”.  (Deut. 4, 13; 5, 2; I Regi 8, 21) Prin legamânt între Israel si Iahve se realizeaza o legatura care presupune libertate, de aceea refuzul lui Israel de a se supune poruncilor legii este posibil în virtutea acestei libertati pe care o detine. Însa, pacatul, ca o consecinta a nerespectarii voii lui Iahve, exprimata în lege, duce la încalcarea acestui legamânt, fapt de care Israel, din nefericire nu a fost strain. (Ies 32, 1 s.u.) Împlinirea sau neîmplinirea ei va fi expresia respectarii sau nerespectarii legamântului încheiat cu Iahve, raspunsul pozitiv sau negativ la chemarea lui Iahve (Deut. 25, 16). Verbe precum ,,sama”, care înseamna a se supune, a asculta; ,,samar” – a pazi, a observa, sau ,,asah” – a face, exprima în gradul cel mai înalt, îndatorirea de a da un raspuns pozitiv si imediat la împlinirea legii. Legamântul presupune anumite conditii sau datori ce sunt rezumate într-un singur cuvânt ,,sama” – a asculta, iar roadele lui, ca expresie a ascultarii, sunt multiple si exprimate într-o serie de formule: ,,popor ales” (Ies. 19, 5; Deut. 19, 12; Osea 2, 25), ,,neam sfânt” (Ies. 19,6; Deut 7, 6), ,,preotie împarateasca” (Ies 19, 6).
De aceea, conditiile legamântului îsi gasesc expresia cea mai concludenta în legea data pe muntele Sinai. Ea constituie în fapt esenta legamântului care se statorniceste prin respectarea ei. Poporul lui Israel va beneficia de roadele legamântului în masura situarii sale în raport cu împlinirea legii: ,,Asculta si ia aminte Israel: Astazi te-ai facut poporul Domnul Dumnezeului tau. Asculta de glasul Domului Dumnezeului tau si plineste toate poruncile Lui si toate hotarârile Lui”(Deut. 27, 9). El trebuie sa observe preceptele legii si sa respecte conditiile legamântului.  Într-un cuvânt, seria evenimentelor ce s-au petrecut cu Israel: alegerea sa dintre toate neamurile, legamântul si încredintarea tezaurului Torei, constituie în gradul cel mai înalt posibil expresia monoteismului israelit. Toate aceste acte marete sunt rezultatul unor teofanii prin excelenta în care Iahve Cel Unul se descopera poporului lui Israel, facându-l martor al unor evenimente grandioase si Mostenitor a revelatiei Sale. Scopul acestor teofanii este acela de a întari credinta lui Israel, care, ,,vazând slava si puterea nelimitata a lui Dumnezeu, sa-l determine sa nu se îndoiasca nicidecum, ca cele prevazute se vor împlini întocmai.  ,,Shema Israel” (……) – ,,asculta Israel, Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn. Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau, din toata inima ta, din tot sufletul tau si din toata puterea ta” expusa în Deuteronom – Cap. 6, 4-5 reprezinta nu numai esentializarea legii, a Decalogului care este expusa în Cartile Iesirii 20, 1 s.u. si Deuteronomului 5, 6 s.u., ci ea rezuma în sine doctrina monoteista a Vechiului Testament, imperativul monoteist a lui Israel. ,,Shema” nu este numai o definitie teoretic, un precept ontologic, ci ea este esenta legii, exprimarea caracterului si personalitatii lui Iahve în raport cu omul în general si cu Israel în special.   Ea este ,,cârmaciul” care orienteaza viata spirituala a lui Israel în raportul cu Dumnezeu sub toate aspectele. Astfel încât ea va deveni formula de credinta a lui Israel, marturia unicitatii lui Iahve între neamuri: ,,Voi sunteti martorii Mei, zice Domnul, si Sluga pe care am ales-o, ca sa stiti, sa credeti si sa pricepeti ca Eu sunt: înainte de Mine n-a fost Dumnezeu si nici dupa Mine nu va mai fi” (Isaia 43, 10). Textul din Isaia vine sa certifice faptul ca, marturisirea unicitatii lui Iahve nu se rezuma la aspectul strict gnoseologic, deoarece nu este suficient al cunoaste pe Dumnezeu doar teoretic, ci marturisirea Lui trebuie asumata prin actul credintei care presupune trairea acestui adevar în viata de zi cu zi si nu doar o afisare triumfalista a faptului cunoasterii Sale teoretice.
Asa se face ca ,,Shema” a devenit ,,inima serviciilor liturgice evreiesti si rugaciunea centrala a iudaismului”.   Ea a capatat o valoare inestimabila pentru întreaga viata religioasa iudaismului fiind considerata o întrupare a Decalogului, si a carei marturisire se afla pe buzele oricarui evreu de la nastere si pâna la moarte. 
În unanimitate toti teologii biblici sustin ca ,,Shema” este o afirmare de netagaduit a unicitatii lui Iahve. Prin aceasta revelatie – sustine Parintele Profesor Nicolae Neaga – ,,se descopera în mod indirect Fiinta dumnezeiasca, deoarece Decalogul constituie o manifestare a vointei Sale”.  În aceasta succinta marturisire de credinta (Deut 6, 4), este cuprinsa, implicit doctrina monoteista, ea este cea mai mare declaratie a monoteismului: exista un Dumnezeu si acesta este singurul Dumnezeu Adevarat , ale carui atribute Îi apartin cu adevarat si în acelasi timp un îndemn pentru Israel la profesasrea ei.  Esenta acestui adevar consta în faptul ca Iahve nu se reveleaza ca primul între mai multi, precum Baal în panteonul canaanit, sau  Amon Re în Egipt, ori Marduk în Babilon, El este unul si singurul Dumnezeu care îsi are Fiinta din vesnicie. Iahve nu este unul care a aparut în istorie la un moment dat, prezenta Lui nu este legata de formarea poporului. Daca toti ceilalti zei sunt legati de un popor si existenta lor este conditionata, Iahve nu este conditionat de existenta poporului. Dumnezeul lui Israel este Unul de care poporul se leaga, în urma descoperirii Sale. Unicitatea Lui nu este dovedita doar de autoritatea Sa, ci si de existenta Sa din vesnicie, ca pre-existent poporului.  Shema este o certificare pentru Israel a faptului ca Iahve nu este numai ,,Dumnezeul parintilor” (Ies. 3, 15), ci este Dumnezeul Cel vesnic, ,,Cel dintâi si Cel de pe urma” (Isaia 48, 12). Acest adevar este fundamental pentru Israel si pe el se va zidi întreaga sa viata spirituala.
Pentru Israel Shema nu a reprezentat un concept teologic a carui semnificatie teologica era pentru el de neînteles. Implicatiile acestui adevar aveau sa aiba consecinte practice asupra vietii sale. Începând cu chemarea lui Avraam si continuând apoi cu ceilalti patriarhi, cu Moise si cu toate evenimentele legate de poporul lui Israel, de la izbavirea din robia Egipteana si trecerea prin pustiul Sinai si continuând apoi cu toate epocile istoriei sale, prezenta Dumnezeului Celui Unic în viata sa va fi o realitate constanta de netagaduit. Din punct de vedere practic, Israel va descoperi în experienta traita semnificatia materializata a cuvintelor Decalogului referitoare la unitatea si unicitatea lui Iahve cuprinse si în Shema: ,,Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru”(Ies. 20, 1), ,,Singurul Domn” (Deut. 6, 4). De altfel ,,experienta trairii prezentei Dumnezeului lor în istorie a fost Cel care i-a creat pe ei ca popor”, mentioneaza un exeget biblic.  De aceea, daca dragostea lui Dumnezeu fata de Israel ca o descoperire practica a adevarului exprimat în Shema s-a realizat prin eliberarea poporului din robia egipteana, dragostea lui Israel fata de Iahve trebuie sa fie la rându-i o materializare sau o consecinta practica a întruparii acestui adevar în viata poporului. Acest fapt, nu este altceva, decât expresia asumarii de catre Israel a acestui adevar si marturisirea lui în viata practica. Din perspectiva lui Israel, actul revelarii lui Dumnezeu ca Unic nu a fost perceput ca o simpla teorie a existentei lui Dumnezeu, ci ca o marturie împotriva unei lumi dominate de tarele unui mediu general idolatru ce inspira sentimente de frica si nu încredere, dragoste sau ajutor. Învrednicindu-se de a deveni depozitarul unui adevar atât de maret, Israel avea datoria de a-l pastra cu sfintenie si mai cu seama de a-l face cunoscut tuturor neamurilor pamântului: ,,Tie, Israele, ti s-a dat sa vezi aceasta, ca sa stii ca numai Domnul Dumnezeul tau este Dumnezeu si nu mai este altul afara de El. Din ce te-a învrednicit sa auzi glasul Lui, ca sa te învete, si pe pamânt ti-a aratat focul Lui cel mare si ai auzit cuvintele Lui din mijlocul focului” (Deut. 4, 35-36).
Asadar, Israel era mandatarul unui ,,monoteism practic” , el trebuia sa devina o marturie vie a acestui adevar, reflectat în viata sa si nu un simplu propagator teoretic al unei idei. Propovaduirea credintei în Iahve nu trebuie înteleasa în sensul strict semantic al expresiei, întelegând prin aceasta organizarea unei misiuni de raspândire a monoteismului, ci propovaduirea credintei în mod faptic, prin vietuirea conforma cu preceptele legii exprimate în Decalog. Astfel ca, prin împlinirea legii si a preceptelor sale, ce reglementeaza atât relatia omului cu Dumnezeu cât si relatia cu semenii Sai, poporul lui Israel facea dovada sublimului adevar monoteist pe care-l detinea. În acest context, împlinirea poruncilor era dovada cea mai graitoare a iubirii Sale fata de Iahve si expresia Sa cea mai elocventa a respectarii preceptului exprimat în ,,Shema” (Deut. 6, 5).
De aceea cea dintâi conditie sau porunca a Decalogului reflectata în Shema era recunoasterea lui Iahve ca Dumnezeu Unic si Adevarat, recunoastere ce trebuia sa-si aiba corespondent în viata fiecarui israelit în parte. Convingerea lui Israel de adevarul monoteismului trebuia sa izvorasca din propria lui istorie, din faptele de iubire a lui Dumnezeu fata de el, asa încât venerarea altor dumnezei însemna a se opune învataturilor Sale, ,,a-L trada pe Acela care a fost izbavitorul lor”.  Recunoasterea lui Iahve ca si Dumnezeul lor, aduce cu sine implicit datoria clara de a-I sluji, de a invoca Numele Sau, pentru a se face simtita prezenta Lui în viata poporului: ,,Caci este oare vreun popor mare, graieste Moise catre fiii lui Israel – de care Dumnezeul lui sa fie asa de aproape, cât de aproape este Domnul Dumnezeul nostru cât de mult Îl chemam”(Deut 4, 7). Slujirea lui Iahve, impunea lui Israel nu exclusivism radical, care sa fie dovada iubirii Sale pentru Iahve, ca raspuns la iubirea Lui pentru acest popor: ,,care este Dumnezeu iubitor de oameni, milostiv, îndelung rabdator, plin de îndurare si de dreptate” (Ies. 34, 6). Împlinirea Marii porunci ce se desprinde din Shema: ,,sa-L iubesti pe Domnul Dumnezeul tau, din toata inima ta, din tot sufletul tau si din toata puterea ta” (Deut. 6, 5; 13, 3; 30, 6) exprima cel mai profund raspuns la unicitatea lui Iahve. Iubirea pe care Iahve a aratat-o lui Israel este o iubire care initiaza si sustine Legamântul încheiat cu El, iar viata lui Israel în cadrul acestui Legamânt poate fi doar o viata a iubirii pentru Iahve. Porunca de a-l iubi pe Iahve reflecta responsabilitatea lui Israel statornicita în Legamânt care contribuie si ea oarecum la sustinerea Legamântului: ,,va face Domnul Dumnezeu din tine popor sfânt al Sau precum ti S-a jurat El tie si parintilor tai, daca vei asculta poruncile Lui si vei umbla în caile Lui” (Deut. 28, 9). Iubirea pentru Iahve este în concordanta cu slujirea Lui exclusiva între toti dumnezeii. Porunca I si a II-a a Decalogului: ,,sa nu ai alti dumnezei afara de Mine! Sa nu-ti faci chip cioplit si nici un fel de asemanare a nici unui lucru … sa nu te închini lor, nici sa le slujesti…” (Ies. 20, 4-5) exprima exclusivitatea lui Iahve, a carei slujire nu poate fi înlocuita de ,,surogatele” plasmuite de mintea omeneasca. Pentru constiinta lui Israel, slujirea lui Iahve trebuia sa fie unica slujire posibila, atât pentru faptul ca El a fost Dumnezeul care i-a eliberat pe ei din robie, cât mai ales pentru faptul ca El s-a revelat ca Unic, respingând posibilitatea slujirii altor dumnezei (Ies 20, 3; Deut. 7, 25-26).
Pentru poporul lui Israel împlinirea poruncii de a-L adora numai pe Iahve va avea consecinte dintre cele mai benefice pentru viata lui, respectarea stricta a acesteia, izvorâta din credinta si iubire pentru Iahve, va deveni o sursa de binecuvântare. Asa graieste Domnul prin gura profetului Moise: ,,Sa slujesti numai Domnului Dumnezeului tau si El va binecuvânta pâinea ta, vinul tau, apa ta si voi abate bolile de la voi … si voi pune pe fuga pe toti vrasmasii tai” (Ies. 23, 25-26). Însa, asa precum respectarea cu sfintenie a adevarului legii aduce prinos de binecuvântare, tot asa pângarirea acestuia si nesocotirea lui va aduce roade pe masura, potrivit logicii corespondentei: primesti ceea ce dai: ,,sa stii dar ca Domnul Dumnezeul tau este adevaratul Dumnezeu, Dumnezeu credincios, care pazeste legamântul Sau si mila Sa pâna la al miilea neam, catre cei ce-L iubesc si pazesc poruncile Lui … si nu întârzie sa rasplateasca cu aceeasi masura celor ce-L urasc” (Deut. 7, 9-10). De aceea, asa cum s-a întâmplat de nenumarate ori în istoria lui Israel, abaterile de la adevarul monoteist au constituit o ratacire flagranta ce constituia o mare urâciune în ochii Domnului si a Carui reactie de mânie nu întârzia sa apara: ,,sa te temi de Domnul Dumnezeul tau si numai Lui sa-I slujesti … sa nu mergeti dupa alti dumnezei, dupa dumnezeii popoarelor care se vor afla împrejurul vostru, ca sa nu se aprinda mânia Domnului Dumnezeului vostru asupra voastra … caci El este Dumnezeu zelos” (Deut. 6, 14-15). Idolatria constituia un mare pacat în ochii Domnului, de aceea Israel trebuia sa constientizeze el însusi gravitatea acestuia si sa evite practicarea lui.
Gravitatea lui consta nu numai din faptul ca era o încalcare flagranta a legii precum si o lezare morala a demnitatii si vietii umane – ne gândim la sacrificiile aduse în cinstea lui Moloch – ci constituia însasi subminarea monoteismului, a crezului fundamental al lui Israel, pe care se  baza întreaga sa existenta religioasa: ,,Domnul Dumnezeul tau este Unul” (Deut. 6, 4) ,,Sa nu ai alti dumnezei afara de Mine” (Ies. 20, 3). Din aceasta cauza, împotriva acestor practici idolatre, Israel trebuia sa ia masuri radicale, ce aveau drept scop cultivarea, în constiinta lui Israel, a faptului ca nimic din lumea aceasta nu poate rivaliza în maretie cu Iahve, si daca se cuvine un cult al adorarii, acela se cuvine Celui de la Care vine toata binecuvântarea în cer si pe pamânt. Si daca adorarea lui Iahve este mijloc de binecuvântare pentru Israel, în mod contrar idolatria nu aduce decât necazuri si blesteme. Asa se face ca domnul vorbind prin gura lui Moise este transant în aceasta privinta: ,,idolii dumnezeilor popoarelor sa-i ardeti cu foc … ca urâciune sunt acestia înaintea Domnului. Si urâciunea idoleasca sa n-o duci în casa ta, ca sa nu cazi sub blestem. Fereste-te de aceasta si sa-ti fie scârba de ea, ca este blestemata.” (Deut. 7, 25-26; 12, 2) Gravitatea unei astfel de abateri si frecventa practicarii ei de catre poporul lui Israel a impus luarea unor masuri si mai radicale, ajungându-se pâna la pedeapsa capitala, a celui ce practica o astfel de faradelege (Deut. 17, 2-5; 13, 13 s.u.). Asprimea unor astfel de masuri se datora faptului ca idolatria era nu numai ,,o ratacire dogmatica sau o cadere de la credinta cu consecinte grave pe planul moralitatii, ci si o crima de înalta tradare fata de Dumnezeu, conducatorul suprem al poporului”
De aceea, porunca mergea mult mai departe, asa încât, însusi amestecul cu popoarele idolatre era supus interdictiei, încuscrirea cu acestia fiind un fapt de neconceput: ,,sa nu va amestecati si sa nu faceti legamânt cu ei, nici cu dumnezeii lor. Sa nu locuiasca ei în tara voastra, ca sa nu va faca sa pacatuiti împotriva Mea; ca de veti sluji dumnezeilor lor, acestia va vor fi cursa pentru voi” (Ies. 23, 32-33). Mai mult decât atât, însusi Iahve se erijeaza în a-l pazi pe Israel de ratacirea idoleasca. Prin actul eliberarii din robia egipteana, Iahve opereaza cu Israel o ,,dezradacinare” de lumea idolatra, o separare de mediul politeist egiptean, care din nefericire îsi va lasa amprenta asupra lui Israel în adoptarea cultului idolatru al boului Apis ce va fi practicat de popor atât în timpul peregrinarii prin Sinai, cât si dupa intrarea în Canaan. Apoi, prin alungarea popoarelor idolatre ale amoreilor, canaaneilor, heteilor, ferezeilor, ghergheseilor, heveilor si iebuseilor din Canaan, înainte de venirea lui Israel, Iahve curata aria, creând pentru Israel premisele unui cadru religios propice, în care cultul Adevaratului Dumnezeu sa ramâna de-a pururi o lege sfânta si vesnica (Ies. 34, 11).
Lucrarea aceasta de ,,purificare” întreprinsa de însusi Iahve, trebuie sa aiba corespondent si continuitate în lupta neobosita a lui Israel pentru înlaturarea dumnezeilor straini si ,,instaurarea” adevaratului cult: ,,fereste-te sa intri în legatura cu locuitorii tarii aceleia… jertfelnicele lor sa le stricati, stâlpii lor sa-i darâmati; sa taiati dumbravile lor cele sfintite si dumnezeii lor cei ciopliti sa-i ardeti în foc, caci tu nu trebuie sa  te închini la alt Dumnezeu, fara numai Domnului Dumnezeu” (Ies. 34, 12-14; 23, 28). Alegerea Sa divina, face din Israel un ,,popor sfânt” si prin aceasta el trebuie sa evite orice legaturi susceptibile sa-i pateze fidelitatea fata de Iahve si sa-l îndeparteze de traditiile sale religioase.  Calatoria prin pustie, desertul constituie momentul de purificare, unde Israel trebuie sa se ,,descatuseze” de obiceiurile idolatre ale neamurilor ,,si sa se pregateasca în dependenta absoluta fata de Dumnezeul sau”.  Însa datorita tentatiei permanente a lui Israel de a refuza aceasta ,,separatie”, aceasta vocatie particulara, Iahve va adresa poporului un apel continuu la fidelitate fata de sine si fata de legamântul prestat prin juramânt. (Deut. 11, 1 s.u.; Num. 15, 15; Iez. 20, 32-33.
Vocatia sa unica între toate neamurile pamântului, precum si privilegiul de a detine adevarata învatatura despre Dumnezeu, om si lume, primita pe calea revelatiei supranaturale, trebuia sa constituie pentru Israel exigenta marturisirii neîncetate a lui Iahve în Sfintenia si în Unitatea Sa. ,,Actul exodului trebuia sa fie o realitate permanenta pentru Israel” , deoarece el este expresia alegerii Sale, a separarii de idolatria astrala si a rascumpararii lui pentru Iahve, a Carei atotputernicie, dragoste si sfintenie sa fie pentru el o marturisire continua. Israel trebuie sa tinda a deveni o ,,adunare cultuala permanenta ,,gahal” , viata lui fiind în întregime un cult oferit lui Iahve. Apartenenta la Iahve este o nota de sfintenie care nu poate fi compromisa, fapt de care Israel trebuie sa tina seama mereu.
În Cartea Iesirii, la capitolul 24 este prezentat actul de recunoastere a Legamântului si a Legii ca fundament al acestuia, si implicit asumarea supremului adevar monoteist de catre poporul lui Israel în muntele Horeb, act prestat prin juramânt înaintea ,,chipului Slavei Domnului” (Ies. 24, 17), ce strajuia ca un ,,foc mistuitor” supremul act ce s-a realizat: ,,toate cuvintele pe care le-a grait Domnul le vom face si le vom asculta” (24, 3). Si pentru a sublinia importanta acestui act pentru Israel si de faptul ca pentru respectarea lui cu sfintenie depinde însasi viata sa, Moise se adreseaza cu intransigenta poporului:,, Ca martori înaintea voastra iau astazi cerul si pamântul: viata si moarte ti-am pus Eu astazi înainte si binecuvântare si blestem. Alege viata ca sa traiesti tu si urmasii tai. Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau, sa asculti glasul Lui si sa te alipesti de El, caci aceasta-i viata ta si lungimea zilelor tale, ca sa locuiesti pe pamântul pe care Domnul Dumnezeul tau cu juramânt l-a fagaduit parintilor tai: lui Avraam, lui Isaac si lui Iacov ca li-l va da”(Deut. 30, 19-20). Deoarece drumul spre pacat a lui Israel nu a fost niciodata prea lung”  el a încalcat nu o data sfintenia legamântului, precum si fidelitatea fata de Iahve practicând idolatria si uitând de Binefacatorul Sau. De aceea, marea lupta a lui Moise, a lui Iosua, a judecatorilor si a tuturor profetilor a fost împotriva ingratitudinii si a instabilitatii în credinta a lui Israel care a pângarit de nenumarate ori adevarul monoteist…

Drd. Stelian Gombos

CE ALEGEM PENTRU VIATA NOASTRA?

Dezvoltarea intelectuala ar trebui sa inceapa la nastere si sa se termine doar la moarte.”     Albert Einstein

Existam si dorim sa cunoastem iubirea, fiindca din iubire ne-am nascut si cu ea vrem sa plecam din aceasta lume. Iubirea ne face sa discernem intre bine si rau, binele fiind starea naturala a firii noastre, iar raul – starea pe care o dobândim ori de câte ori neglijam binele. Existam si dorim sa cunoastem bunatatea sufletelor, fiindca numai ea ne poate face sa traim in armonie. Se vorbeste despre bolile noastre ca fiind un rau care s-ar datora faptului ca nu stim sa traim in armonie cu legile divine, pe care multi dintre noi nu le cunosc, altii le ignora, cea mai importanta fiind legea iubirii, apoi celelalte: legea adaptarii, a acceptarii, a cumpatarii, a moralitatii, a recunostintei etc.
Dar cunoasterea necesita invatatura, simtire si intelegere. Invatatura intensa duce la inzestrarea mintii, deschide aripile cunoasterii, precum pasarea-si deschide aripile pentru a cuprinde vazduhul, iar libertatea gândirii si a exprimarii a tot ceea ce simtim ne poate duce la intelegere. Ne putem astfel elibera si de teama din sufletele noastre, fiindca nimic nu a inspaimântat si nu inspaimânta mai mult pe oameni decât ceea ce ei nu inteleg.
Invatatura despre noi si despre lumea in care traim este averea pentru care merita sa te straduiesti a o obtine si care nu-ti poate fi furata; din moment ce ai dobândit-o, ea iti apartine si cu ea poti face viata ta mai frumoasa, dar si lumea mai frumoasa, intrucât frumusetea unui intreg este suma frumusetilor partilor care il compun.

Lumea noastra este conceputa matematic. Probabil Dumnezeu asa a vazut ca poate fi construita aceasta lume, bazata pe niste reguli matematice si dezvoltata cu frumuseti ale imaginatiei ce tin de domeniul artistic. O geometrie secreta sta la baza a tot ce intâlnim in natura, in orice floare, frunza, piatra etc. Filosofi ai stiintei au spus ca „ Limba in care este scrisa marea carte a Naturii este matematica, iar literele ei sunt curbele, figurile, triunghiurile”. Materia, lucrurile sunt insa mai putin importante ca ideile: „Un om poate muri, natiunile pot creste sau se pot prabusi, dar o idee traieste pentru eternitate”, spunea Albert Einstein. Patrunderea in sfera ideilor a facut-o filosofia, cu scopul de a cunoaste adevarul.
Primele reflexii filosofice asupra lumii au izvorât din intrebari si mirari, filosofia insemnând iubire de intelepciune, iar intelepciunea – locul de intâlnire si cumpanire a tuturor virtutilor. Marile intrebari ale filosofiei au fost: De unde venim si unde mergem, dar si valentele intelectuale si spirituale ale omului au interesat, in limitele in care se putea gândi la vremea aceea.
Primele incercari de interpretare filosofica a lumii le gasim in Iliada si Odiseea lui Homer. Apoi s-a trecut de la poem la filosofia propriu-zisa. Grecii contemplau cerul, natura, nu numai ca un gest meditativ, dar si ca o necesitate a cunoasterii, a gasirii solutiilor pentru problemele cetatii si in acest mod s-a produs miracolul! Intervalul de timp in care putem vorbi pregnant de filosofia greaca este secolul VI i H. si secolul V d. H.

Fac o digresiune amintind de o excursie facuta in Grecia. In grupul nostru era si un matematician. Vazându-i pe greci cum isi deschid pravalioarele de dimineata, cum se aseaza tacuti in fata lor pe câte un scaunel, tragând din trabuc, cu privirile pierdute undeva in departare, de multe ori spre linistita Mare Egee, profesorul a avut o revelatie: „Acum inteleg de ce aici a fost leaganul filosofiei!
Filosofia greaca a fost cel mai important curent filosofic aparut in Europa, din el evoluând filosofia romana, filosofia araba, persana, filosofia renasterii si iluminismului, asternând drumul catre modernitate. Interesul era formarea omului ca entitate superioara, idealul fiind perfectionarea fizica, intelectuala si artistica. Initierea pentru atingerea idealului fericirii se realiza in trepte, in cicluri. Educatia cetateanului continua si dincolo de vârsta scolii, prin intermediul institutiilor democratiei. Grecii au introdus pentru prima data in istoria civilizatiei, marile dezbateri asupra existentei noastre, a sistemelor de valori, sisteme valabile si in vremurile noastre, precum  adevarul, fericirea, justitia, frumusetea, iubirea, bunatatea, armonia, legea, statul ca organizare perfectibila, egalitatea intre cetateni, respectul proprietatii si al individului. Ideile de patrie si patriotism  s-au nascut tot in Antichitatea greaca.

Punctând câteva idei ale unor gânditori greci, amintesc de filosoful grec Empedocle (490 – 430 i. H.) care a considerat principiul primordial al lumii fiind inteligibilitatea ei; el vorbea despre principiile care pun in miscare elementele vietii: Philia (iubirea) si Neikos (ura). Socrate (469 – 399 i. H.) spunea ca „Nimeni nu face rau de buna voie, cu intentie, ci numai fiindca nu se cunoaste pe sine si nu stie ce vrea, caci a sti ce vrei, inseamna a cunoaste binele si a cauta sa-l realizezi.[…] Ignoranta este mama raului si a pacatului.” Platon (428-348 i. H.) era adeptul demiurgului care asigura o metamorfoza cosmica ordonata, fiind si garantul iesirii din haos si crearii  unui echilibru universal. Pornind de la faptul ca lumea are o structura, a dedus ca ea este inteligibila si aceasta structura este opera de arta creata de un Dumnezeu matematician. El vorbea de iubirea divina, factor creator si unificator in cosmos si in viata terestra, de frumosul in sine si binele in sine, reflexii ale frumusetii si bunatatii dumnezeiesti, de armonia lumii si dreptatea universala. Vorbea despre libertatea umana, considerând ca fiinta individuala se constientizeaza ca agent al Binelui, având scopul de a-si ghida actiunile inspre prosperitatea obtinuta prin atingerea inteligibilului. Intrebat daca omul prin cugetare simte mai bine realitatea, Platon a raspuns: „Atunci gândeste mai bine, când nu-l stinghereste nimic, nici auzul, nici vazul, nici o durere, nici vreo placere, când sufletul ramâne singur – singurel, când lasa in pace trupul, si, pe cât se poate, nu-l ia tovaras, nu s-atinge de el…Iata numai atunci simte realitatea!” Aristotel (384-322 i. H.) a pornit de la cauza prima a universului pe care a numit-o „ miscatorul nemiscat” – fiinta divina creatoare, intrucât concepe lumea prin intermediul gândirii, singurul proces care nu presupune deplasarea. El a vorbit despre spiritul uman care se naste ca o tabula rasa si in care se imprima experienta câstigata, despre existenta unui intelect pasiv si a unuia activ (intellectus agens) nemuritor si vesnic, „partea pe care o avem comuna cu zeii”. Dupa el trei lucruri trebuie evitate in domeniul moral: rautatea, lipsa de retinere si primitivitatea animalica.

Mai târziu, fizicianul dar si filosoful francez Blaise Pascal (1623-1662) concludea: „Este mai important sa ajungi la o desavârsire morala, decât sa ajungi la rezultate in stiintele exterioare”. Conteaza mai mult, spunea el, sa fii om onest, decât sa fii „geometru”. Pascal mai admitea cunostinta intuitiva a inimii: „Le coeur a ses raisons que la raison ne connait pas”. Iata un adevar atât de mare intuit, adevar care sta la baza Religiei crestine. Inima este sursa tuturor emotiilor noastre, din ea plecând iubirea, ca un fascicul de raze luminoase.
Biblia ne invata ca „Dumnezeu este iubire…” si ,,Dumnezeu este milostiv si plin de indurare, indelung rabdator si plin de bunatate ” (Psalm 145.8), este sursa bunatatii, izvorul ei, iar ideea plinatatii, ni se spune, trimite la absolutizare si astfel spunem ca in Dumnezeu se afla bunatatea absoluta care ajunge la noi prin Duhul Sfânt. Parintele Dumitru Staniloae definea: „Persoana divina care face transparent pe Dumnezeu prin putere si lumina mai presus de fire pe de o parte, si prin sensibilitatea sufletului care le sesizeaza pe de alta parte, este Sfântul Duh.” In cartea intitulata „Neagoe Basarab Principe Isihast”, Arhimandrit dr. Iuvenalie Ionascu vorbeste despre faptul ca Neagoe amintea adesea parabola albinei si a fagurelui, albina fiind Duhul Sfânt si fagurele – sufletul omului. Subliniaza verosimilitatea „fumului” de a fi cel care indeparteaza albina de fagure.

Bunatatea care ajunge la noi, este dispozitia de a face bine, un sentiment care innobileaza fiinta si alunga rautatea, nelasându-i loc in sufletele noastre. Ea se manifesta prin dragoste, blândete, rabdare, iertare, mila, dreptate, pace si cu cât cunoastem mai mult si ne cunoastem, cu atât mai mult ne vom insusi aceste manifestari. Bunatatea duce la armonie, incarca „fagurele” cu miere. In Epistola pentru Coloseni a Apostolului Pavel gasim scris: „Astfel dar, ca niste alesi ai lui Dumnezeu, imbracati-va cu milostivirile indurarii, cu bunatate, cu smerenie, cu blândete, cu indelunga-rabdare”.
Si totusi, astazi comportamentul oamenilor de cele mai multe ori din ignoranta, coboara spre trivialitate, sufletele sunt stapânire de orgoliu, de rautate, de ura, de dezbinare si aceste sentimente se pot amplifica si pot duce la adevarate dezastre. Oamenii sunt incrâncenati, dornici de razbunare, vor sa raneasca suflete sau chiar sa ucida. Spiritele ne sunt urâtite prin intunecare. „Fumul” le intuneca!

Ce alegem pentru viata noastra? Vrem sa fim buni, sa traim in armonie, sau vrem sa fim rai, razbunatori, sa traim in discordie? Alegem spiritul benefic sau spiritul malefic – distrugator? Alegerea este a noastra, caci, dupa ce ne-a inzestrat cu facultati mentale, Dumnezeu ne-a dat si liberul arbitru.
Inchei amintind un fapt real: La un curs de filozofie a unui colegiu, studentul Albert Einstein i-a raspuns profesorului: „Raul nu exista, sau cel putin nu exista in sine. Raul e pur si simplu absenta lui Dumnezeu. E ca si intunericul si frigul, un cuvânt creat de om pentru a descrie absenta lui Dumnezeu. Nu Dumnezeu a creat raul. Raul este ceea ce se intâmpla când din inima omului lipseste dragostea lui Dumnezeu. Este ca frigul care apare când nu exista caldura sau ca intunericul care apare când nu exista lumina.

Vavila Popovici – Raleigh, North Carolina

Interviu cu Parintele Arhim. Iustin Parvu

Este greu de gasit, dar nu-ti trebuie prea  multa  bataie  de  cap  ca  sa recunosti un povatuitor duhovnicesc – Interviu cu Parintele Arhim. Iustin Parvu de la Manastirea „Sf. Arhangheli” Petru Voda, judetul Neamt

– Preacuvioase Parinte Staret Iustin, stim ca de la Sfantul Simeon    Noul    Teolog  incoace, povatuitorii   duhovnicesti   se   tot imputineaza; astazi, cand suntem martorii    unei    mari    secatuiri duhovnicesti, cum mai recunoastem un povatuitor duhovnicesc? Sfintii Calist si Ignatie Xantopoulos aratau trei criterii: sa fie inalt la intelegere, smerit la cuget si bland in toata purtarea…
– Este greu de gasit, dar nu-ti trebuie prea  multa  bataie  de  cap  ca  sa recunosti un povatuitor duhovnicesc. Cel   care   cauta   cu   adevarat  un povatuitor duhovnicesc, la momentul potrivit, il va simti. Sufletul simte cui trebuie sa i se incredinteze, caci Dumnezeu este Cel Care pune in inima dragostea fata de cel caruia ti-a randuit sa ii urmezi. Eu abia asteptam sa ies din temnita numai ca sa-l vad pe Parintele  Paisie  Olaru. Ardea inima in mine sa-l vad, astfel incat, dupa eliberare, am mers direct la chilia Parintelui Paisie,  asteptand doua zile la usa ca sa ma primeasca la spovedit. De aici inainte, timp de opt ani   nu   m-am   mai   despartit   de povatuirea calda a Parintelui Paisie Olaru. Ma trimisese mai intai la Parintele Ilie Cleopa, insa la el nu am simtit atata odihna sufleteasca, desi, dupa 16 ani de inchisoare, incepuse sa rasfoiasca carti groase de canoane. Relatia dintre ucenic si duhovnic este foarte puternica si in numele ei se pot face multe minuni. Insa nu este suficient ca povatuitorul sa fie cercat, ci sa fie si in acelasi duh cu ucenicul.
– Preacuvioase Parinte Iustin, dar ce ati invatat cel mai mult de la Parintele Paisie Olaru?
– Smerenia si dragostea lui fata de aproapele. Era de o caldura si tandrete sufleteasca rar intalnite.  Parintele Paisie era neincetat neobosit cu oamenii, incat uita de el insusi.
– Este bine in zilele noastre sa mai cautam povatuitori duhovnicesti sau nu?
– Este mai bine sa dobandesti tu putina pricepere duhovniceasca, caci vin vremuri cand nu numai ca nu veti mai gasi indrumator,  dar nici macar un cuvant din Scriptura sau din Sfintii Parinti. Sfintii Parinti pana acum recomandau povatuirea dupa Sfanta Scriptura si scrierile Sfintilor Parinti, insa vin vremuri cand vor lipsi si acestea.
– Dar pana la vremurile acelea?
– Pana atunci sa le invatati pe de rost. In inchisori aveam pururea in minte Paraclisul Maicii Domnului si alte acatiste, care ne-au fost de mare ajutor. Adevarata rugaciune nu se face la manastire, chiar daca dispune de toate conditiile exterioare prielnice contemplatiei si rugaciunii. Noi, in inchisoare, eram lipsiti de frumusetile acestui relief al muntilor Carpati, numai intre patru pereti, unde zeci de ani stateai intre ei si nu vedeai raza soarelui prin crapaturile zabrelelor de la geam; iar daca te urcai cumva sa vezi o raza de soare, gardianul era la spatele tau si-ti dadea cate-o pedeapsa de cinci zile la arest sever, incat nu scapai sanatos de acolo. Ei bine, suferinta aceea era adevarata stare calugareasca. La baza manastirii este suferinta; vrei sa traiesti crestineste, vrei sa te apropii de Dumnezeu? Trebuie sa te zbati sa ajungi de la aceste laude pe care le face Biserica, sa nu le mai spui prin simplu cuvant, ci sa le traiesti prin caldura aceasta a harului si sa le transformi in duh, sa dematerializezi acest cuvant, pe care acum il mai si schimonosim silindu-ne sa terminam cat mai repede slujbele, sa cantam cat mai sacadat Sfanta Liturghie, unde ar trebui sa uitam de orice grija lumeasca. Asadar, trairea si suferinta trezeste in monah rugaciunea. Respectarea regulilor si randuielilor, fara aceasta traire, naste imprastierea si stinge duhul rugaciunii. Dumnezeu nu are nevoie sa-i reciti rugaciuni, ci vrea ca acest cuvant sa devina transparent.
– Dar Rugaciunea Inimii, a lui Iisus Hristos, nu v-a fost de ajutor acolo?
– N-am spus rugaciunea aceasta, pentru ca la puscaria Aiudului, abia dupa vreo 2-3 ani s-a luat contact cu fosti detinuti: Virgil Maxim, Vasile Marin, Valeriu Gafencu si altii, care intr-adevar au cultivat rugaciunea inimii. Cea mai mare parte insa s-a bazat pe rugaciunea aceasta orala. Pentru ca nu erau numai detinuti politici de aceeasi nuanta; printre tinerii acestia legionari erau si de alte culori politice, care n-aveau habar despre viata crestina; si nu erau pregatiti pentru rugaciunea inimii, ei nu cunosteau
nici rugaciunea Tatal nostru. Chiar ministrii acestia, cu care am stat un an si jumatate, cum ar fi generalul Arbore, ministrul Mares, care era ministrul comunicatiilor – au fost nevoiti sa invete Tatal nostru si Crezul, un Cuvine-se cu adevarat, la 50-60 de ani.
– Ce ne puteti spune despre vremurile grele prin care vom trece si noi?
– Ei, prin ce-am trecut noi, dar prin ce-o sa treceti voi! Acele vremuri deja le-ati inceput. Spre deosebire de alte vremuri, va ingadui Dumnezeu vrajmasului sa se atinga si de suflet; va fi mai mult o prigoana psihologica si nu va veti putea ascunde nici in crapaturile pamantului. Nu este usor, sunt vremuri foarte grele. De exemplu, pe vremea marilor traitori din Pustia Tebaidei, acolo nici militia nu intra, nici control de stat, nici finanta nu intra, nici un control care sa-i tulbure pe calugari. Erau de sine statatori si atat de liberi, incat ei intr-adevar puteau sa-si duca asa, cu toata dragostea, nevointa lor. Insa, la ora aceasta, trebuie sa lupti, si cu cel vazut, si cu cel nevazut; sa lupti cu tine, sa lupti cu lumea, sa lupti si cu dracul. Diavolul – faci cruce – se mai departeaza, mai. Astia vazuti nu se departeaza, ba te asalteaza si-ti mai pun in carca si altele; ba vine cu 666, ba vine cu cartile de identitate, cu cardurile, cu tractorul, cu motorul, cu cipuri, cu radiatiile, holocaustul – toate se rasfrang asupra ta. De aceea credinciosii acestia, de pilda, care vin din toata lumea inspre manastiri, sunt iarasi un semn ca toata lumea traieste in clocotul asta, in cazanul asta de fierbere de la un rau la altul. Iar calugarul, de bine, de rau trebuie sa stea acolo, in fata lor, sa dea un sfat, o relatie, sa le citesti o rugaciune si sa plece macar catusi de putin altii de cum au intrat. Monahul trebuie sa fie prezent si sa raspunda la toate aceste nevoi ale crestinului. Altadata nimeni nu-l deranja pe sfantul, pe cuviosul. Pai, cate pomelnice aveam noi acum 70-80 de ani la manastirea Durau sau la Secu? Te duceai la proscomidie, incepeai slujba, tu, ca preot, inainte cu o ora, sunai la intrare in tochita metalica, toata lumea stia ca a intrat parintele la biserica. Paraclisierul deja era venit. Care este randuiala paraclisierului? Intra in biserica, se inchina, ia blagoslovenie de la strana arhiereasca, se duce si se inchina pe la icoane, la Maica Domnului, la Mantuitorul Iisus Hristos, intra in sfantul altar, face trei metanii la intrare, trei metanii la proscomidie si cu frica de Dumnezeu incepe sa aprinda lumanarile, cele doua lumanari de pe sfanta masa, candelele. Era o scara cu trei trepte. Se urca parintele de canon saracul, sufla din greu, dar el voia sa aprinda candelele in fiecare miez de noapte, sa fie primul acolo cand venea preotul slujitor. Dupa aceea venea la staret, lua blagoslovenie de toaca si de clopot si Parintele staret de atunci nu dormea, era treaz, la apel, era in pravila. Acuma are o masina cu opt locuri, cu bagaj in spate si-ntr-o dimineata se duce dupa sticle, a doua zi are nevoie de matura, apoi de coada maturii si tot se plimba si tot se plimba, mai merge la o conferinta, pe la examene si printr-alte parti, numai la biserica si la utrenie nu-i. Si paraclisierul n-are unde sa se mai duca, toaca saracul cu 25 de blagoslovenii de la… bec.
Terminam de pomenit inainte ca sa vina preotii, dar acum sunt cate 3-4 mape de pomelnice numai intr-o zi. De asemenea, ca sa revin, nu erau atatea nevoi si atatea boli. Acum s-au inmultit bolile psihice, organice, demonizarile. Apoi nu erau atatea constructii, atatea vite, atata lume. Pe langa acestea mai sunt si ispitele supratehnicii, sistemele acestea extraordinar de ascutite care patrund pana in a-ti cunoaste si gandul. Si, cand ti-a prins gandirea, aici este si partea sufleteasca. Iar cand a intrat pe firul acesta Satana, nu mai este deloc usor. Este o lupta impotriva sufletului. Acum nu vezi ce fac? Daca vrei sa ai un serviciu mai bun, trebuie sa te inscrii in loja masonica, sa te lepezi de Hristos. Si, iata, acestea toate sunt incercari si ispite si greutati care ne fura de la adevaratele teluri ale trairii noastre. Acestea aduc la zero, zero, viata duhovniceasca
– Sfintite Parinte, cum vedeti reinvirea duhovniceasca a monahismului, astazi?
– Cu telefon mobil si cu masini luxoase… Aceasta se va petrece o data cu reinvierea crestinismului. Monahismul este un madular al crestinismului, care slabeste o data cu acesta. Am ajuns la starea in care monahii s-au facut precum mirenii, iar mirenii asemenea demonilor. Crestinatatea este foarte slabita si nu stiu daca se va mai indrepta.
– Nici macar dupa o noua jertfa a crestinismului contemporan?
– Daca mai are sens. Totusi, dupa mine, inchisorile au fost temeliile de regenerare a crestinatatii noastre. Adica ceea ce trebuie sa urmarim este straduinta de buna voie: sa te pui pe post, sa te pui pe priveghere, sa te pui pe rugaciune si sa traiesti in numele Domnului. Sa se simta prezenta ta oriunde esti. Asa, mancare – de trei ori pe zi, ascultare – daca poti lasa-l pe fratele – si asa mai departe…
– Care este motivul pentru care nu se mai poate indrepta viata duhovniceasca, in zilele noastre?
– Pentru ca a slabit dragostea intre frati si nu se mai poate intelege om cu om. Si, fara unitate, cum sa mai recladesti ceva?
– Ce sa facem ca sa pastram dragostea si unitatea dintre noi, oamenii?
– Este nevoie de multa rugaciune, caci rugaciunea intretine buna noastra intelegere. Acum, insa, ne ingrijim mai mult de cele materiale decat de cele duhovnicesti, Inainte, fortele raului erau legate cu rugaciunile marilor traitori; rugaciunea lor avea o mare putere. Si inca n-a slobozit Dumnezeu puterea Satanei, caci lumea este nepregatita… Forta diavolului sta in patimile si relele noastre.
– In alta ordine de idei, Preacuvioase Parinte Staret, ce caracterizeaza mai mult monahismul actual?
– Monahii de acum au o mare deficienta in a se supune si nu stiu sa se spovedeasca; nu se spovedesc sincer. Daca ar spune calugarul adevarul la spovedanie, ar muri. Azi iti cere blagoslovenie sa se duca pana la Iasi si el ajunge pana la Constanta, pentru ca … tot era in drum. S-a banalizat si relativizat mult virtutea ascultarii. Calugarii de azi nu mai au puterea sa asculte de mai marii lor ca odinioara. S-a surpat raportul dintre ucenic si povatuitor si de aceea a ridicat poate Dumnezeu darul acesta de la noi. Dar eu ii inteleg; calugarii din Romania sunt asa dezordonati si neputinciosi in a se supune unei ordini si randuieli, pentru ca asa sunt romanii. Poporul roman este imprastiat din fire, iata nu mai avem nici dacul, nici crestinul de altadata; acum se casatoresc negru cu alb, ortodoxul cu protestantul, catolicul cu africanul, tiganul cu romanul, incat firea, la un moment dat, structura psihologica, se schimba. Tot acest amalgam de natiuni da nastere acestor rautati si acestor blestematii pe care le avem in familiile noastre. Insa nu cred ca sufletul trebuie fortat. Eu la mireni le mai spun cate un sfat, dar pe calugari ii las ca pe ei.
– Ce trebuie sa facem sa ne intarim credinta si sa rabdam toate cele ce vor veni asupra noastra? Si cunoastem din proorociile sfintilor ca,  de vor rabda crestinii necazurile de pe urma, vor fi mai mari decat cei dintai. Iar Cuviosul Paisie Aghioritul indrazneste sa spuna ca „multi sfinti si-ar fi dorit sa traiasca in vremurile noastre”.
– Cugetand la moarte. Monahul si crestinul nu are aceasta insusita datorie sa fie gata de plecare? O are! Nu te intereseaza daca traiesti si cum traiesti… Din ce in ce oamenii sunt mai dificili si mai cu scadente intelectuale si putere de judecata. Ei, sunt multe de zis, dar iata ca s-a facut ora unsprezece si acusi bate de utrenie…
– Va multumesc mult, Preacuvioase Parinte Iustin, si binecuvantati!…
– Domnul!…

Dialog duhovnicesc de seara, provocat de Stelian Gombos.

Pamant de coji de nuca

S-a razvratit pamantul. Si el, cat sa suporte
Aceeasi lacomie, aceleasi vechi pacate,
In tehnologic lustru, barbarele cohorte
Calcandu-se pe gura, sfidandu-le pe toate –
 
S-a razvartit pamantul. S-a suparat oceanul.
Si ele, cat sa duca atata fala-n spate,
Cum sa suporte-n suflet ca Dumnezeu – e banul,
Si legea omenirii – e lupta pentru toate –
 
S-a razvratit pamantul. S-a suparat natura.
De multa prea dreptate ce-njuga armonia.
De mult prea multa stiinta, cu Regele ei, ura.
De cat de drepte fura, si justul,  si hotia.
 
S-a razvratit pamantul de-atata neghiobie.
S-a razvratiti oceanul de-atata nesimtire.
S-a razvratit natura de lacoma prostie.
Calcam pe-un cer de tandari, cu mila, mantuire…

Jianu Liviu-Florian

A UNSPREZECEA SCRISOARE “LA UN PRIETIN”: DIN NOU, DESPRE TRADARE…: a intelectualilor, a conducatorilor, a noastra de noi insine…si de Hristos-Dumnezeu!!!

Stimate domnule profesor  M.D. –

…Da, dl Ion Coja pune diagnosticul corect: Gabriel Liiceanu si Andrei Plesu – handicapati, la nivel de trairi nationaliste. Ca sa nu mai punem la socoteala izmenelile si trancanelile lor absurde si penibile (in contextul unei Romanii care se sufoca, la propriu! – o Romanie cumplit agonizanta, care are cu totul alte prioritati decat “intalnirile miraculoase”, “sambotiste”, ale celor doi dubiosi  – …da, si eu m-am intrebat si ma intreb, de 21 de ani, “ce-l mana pe Plesu-n lupta”, de s-a facut, in 1990, “demolatorul pionier”-“ctitor al dezastrului cultural incipient romanesc” postdecembrist…(pentru ca, nu de mult, sa treaca pe la Cotroceni, pe post de consilier al Pramatiei Supreme a Romniei!) – …iar Liiceanu (…atatea fumuri si pretentii si gretoase snobisme, si scatologii si ranchiune tatolistice si atitudini grotesti involuntare, in bula asta de flatulatie, scapata, parca, dintre cracii unui bosorog neputincios, poluand, dihoreste, vazduhul…!) s-a ales, “pe daiboj”, cu…patrimoniul urias al Editurii Politice, actuala Humanitas, pusa  – …azi se vede foarte clar!… –  atat in slujba mondialismului pustiitor, cat si in slujba Eriniilor manolesciene!), TRANCANELILE LOR UBU-esti de sambata seara, pe post de…”filosofii ametitoare” (de ametitoare, in sensul narcotizanto-halucinogen, chiar sunt…”ametitoare”!): “(…)Ne fac legi si ne pun biruri, ne vorbesc filosofie!/(…)Patriotii, virtuosii(…)”!

…N-am spus niciodata ca nu sunt de vina si romanii, pentru gravele cedari morale, cedari de tot soiul… – ….dar trei secole de instrainare si de macinare CONTINUA, PERSEVERENTA, REALIZATA PLANIFICAT “PANA LA PUNCT SI PANA LA VIRGULA”, IN MOD DIABOLIC,  a elitelor Neamului (ce s-a ales de “boierimea pamanteana” eroica, de pe timpul Marilor Voievozi Martiri, de la Dragos-Bogdan si Basarab I si pana chiar la  Petru Rares si Brancoveanu Constantin…?!…”navigand” prin fanariotismul putrefact si prin masoneria pasoptista si junimista, prin regimurile carlisto-hohenzolerniene, “regalitati impuse masonic” – unul, al lui Carol I, de jaf national generalizat si instrainare patrimoniala cumplita, tradare ticaloasa (nu degeaba s-a dat ordinul Masonic expres si urgent, sa-i inchida, pe vecie, gura Arhanghelului EMINESCU, cel care pentru Marturisirea Adevarului fusese trimis, din Ceruri, sa se intrupeze pe Pamant!), altul, cel al lui Carol al II-lea, de crima, tradare (si dezertare reala, dar si dezertare simbolica, cel putin la fel de grava precum cea reala, din vremea primului razboi mondial: DEZERTARE SFIDATOARE, de la TOATE responsabilitatile sale regale!) si jaf national “ca-n codru” (prin gasca “bancheresc-zarafeasca”, gasca infractional-criminala evreiasca, condusa de Elena Lupescu – BLESTEMUL ELENELOR, in istoria Lumii!!!…cu toate ca, in limba “danailor”, “Héléné” inseamna “Faclie”…dar, din pacate, nu pentru Iluminare de Duh, ci pentru Incendiere Criminala!!!) – …n-are rost sa mai vorbesc de Mihai, la fel de lipsit de minte, integritate si loialitate, precum in acel blestemat an, 1944… – …prin comunismul stalinisto-bolsevic (evreiesc, precum se stie!) apocaliptic, prin democratia liberala catastrofala (cu “capi” si “teoreticieni/ideologi” tot din evreime!), postdecembrista, care succede unui “socialism internationalisto-iliescian”, penibil si jalnic-masonic… – “Finis opus coronat!” – multinationalele sunt, acum,  stapanele “sclavilor” Romaniei!!!) – … chiar nu sunt vazute, toate astea, de “elitele de carton”, creaturi promovate de mass media?! Nu.
…Ei, atunci, asta e. Nadejdea mea (cea de pururi!) este ca nu ne va lasa “sa  pierim cu totii/de tot” (vorba lui Goga si… Horatiu!), El, Hristosul-Mantuitor, Cel Sfant si Mare si Drept, Aspru Judecator – de Adevar Iubitor, si de necajiti si asupriti, Bland Mangaietor!!!
Doamne,-ajuta!
Cu, mereu, aceeasi pretuire si calda prietenie,
Adrian Botez

P.S.: Am vazut, nu de foarte multa vreme, un film american (cu Melanie Griffith, in rolul principal), al carui titlu se traducea cam asa: “Cea/”una”/straina care s-a intors”. Era vorba despre un fiu de mare-rabin, care a ales (greu, dar a ales, definitiv!) intre iubirea pentru o “straina” (“straina” de “SANGELE RELIGIOS-MOZAIC”, de comunitatea mozaica mistica!), si “stapanirea/puterea”, prin mostenirea rabinala (de la tatal sau, Marele Rabin) – pe ultima! Ei bine, cand vine sa-si ia adio de la “straina” de care se indragostise (dar dragostea ii promitea/oferea, ambitiosului evreu, mai putin decat…mostenirea puterii rabinale!), vede, fascinat, in camera “strainei”, un televizor deschis, pe ecran “evoluand” cuplul Fred Astaire-Ginger Rogers. La intrebarea “strainei” (Melanie Griffith), de ce a ramas cu gura cascata, aspirantul la puterea rabinica ii marturiseste, ca-n transa (…si actiunea era fixata in zilele noastre, nu acum cinci veacuri!): “Ce frumos danseaza! Noi, evreii ortodocsi,  n-avem voie sa vedem niciun spectacol, niciun divertisment, niciun televizor, nimic…!”

…Dar pe noi, crestinii (“goimii”…spurcati!), realizatorii evrei de divertisment, din toata lumea, ne indoapa, ne sufoca, ne innebunesc/”zaluzesc” si ne imbecilizeaza, 24 de ore din 24, cu cele mai desucheate si mai degenerate spectacole, zise de “divertisment”, fara niciun avertisment…”cu bulina”!!! Stiu ei ce stiu, de-i lasa  doar pe “goimi” sa se…”distreze”/imbecilizeze/sa degenereze spiritual – …iar ei, “poporul ales”, isi pastreaza Duhul curat si puternic, viril si, deci, RAZBOINIC, iar nu sybaritic, molatico-efeminat, “pleziristo-degenerat”!!!

…Era, in acest sens, un banc foarte cinic, despre un roman si un ungur…dar, in cazul pus de noi in discutie mai sus, se pot modifica un pic rolurile: romanul “istoriceste dusmanos”, razbunator (calm, dar feroce…) contra “strainului” –ungur, cel incapatanat “in limba si orgolii de stapanitor”… – poate deveni evreul, cel “incapatanat” in talmudismul lui, xenofob pana la dementa si de un egoism agresiv la culme si bestial (“razbunator” pe…Misterul Nelinistitor de Cugete Asasin-Necurate si Luciferizate…cum ii lamurea Nae Ionescu problema metafizica a cugetului, studentului sau nerecunoscator si deloc cavaler si intelectual, in replica… –  Josef Hechter/Mihail Sebastian: Misterul Golgotic al Hristosului Celui Mort/Asasinat si Inviat, CA MESIA DEJA VENIT!: „Tu, Iosif Hechter, esti bolnav, tu nu mai iti gasesti locul in propria piele. Esti bolnav chiar in substanta ta; nu poti sa nu suferi; suferinta ta nu are iesire. Sa fii totusi sigur, Iosif Hechter, ca toata lumea sufera. Noi, crestinii, suferim si noi, dar pentru noi exista o scapare: mantuirea, reinvierea. Si tu speri: speri ca va veni Mesia cel indelung asteptat, Mesia pe calul sau alb, implinirea regatului lui Israel pe pamant. Inca mai speri, tu, Iosif Hechter. Continua sa speri, este tot ceea ce ti-a ramas! Cat despre mine, eu nu te pot ajuta in niciun fel, caci sunt convins ca acel Mesia pe care il astepti nu va veni niciodata. Mesia a venit deja, dar tu nu l-ai recunoscut. Doar atat ti se ceruse, in schimbul bunatatii pe care ti-o aratase Dumnezeu: ti se ceruse sa veghezi, iar tu n-ai facut-o. Dar poate ai fost orbit, trufia fiindu-ti ca un graunte de nisip in ochi. Nu simti, Iosif Hechter, frigul si tenebrele care te inconjoara, din toate partile?” – cf. Nae Ionescu – Prefata la cartea lui Mihail Sebastian, “Chestiunea evreiasca . De doua mii de ani”[1]):

“Ion statea linistit pe camp si-si pastea oile… La un moment dat, vede o persoana indreptandu-se catre fantana, ca sa bea apa. Amintindu-si ca apa din fantana era otravita, Ion incepe sa tipe:
– Baaaaaaa! Nu beeeaaaaa, baaaaaa’, ca-i otravitaaaaaa!
Strainul nu schita niciun gest, ca si cum nici nu l-ar fi auzit si continua sa se indrepte spre fantana, asa ca Ion se apropie de el si tipa din nou:
– Baaaaaaaa!… Nuuuuu beeeeeeaaaaa maaaaaaaa, ca-i otravitaaaaaaaaa!…
Strainul, in continuare, nimic!…
Ion o ia la fuga si ajunge fix la timp langa strainul care tocmai ducea galeata inspre gura. Gafaind, ii spune:
– Mai, omule, tu esti surd? Nu auzi cand iti zic sa nu bei, ca-i otravita?
La care, strainul!
– Nem tudom romanok!
Auzind asta, Ion ii spune, batandu-l usor pe umar:
– Bea, da’ bea incet, ca-i rece!…”

…Beti incet otrava, beti incet si cu toata setea voastra (starnita si intretinuta ARTIFICIAL!), otrava pe care v-o prepara si v-o toarna in toate cele (dar, mai cu seama, pe calea Vazului, pe care vine 80% din informatia DIN EXTERIOR! – …si a Sufletului!!!), zi de zi si ceas de ceas, dusmanii vostri de moarte…! –  voi, romani crestini si asa de naivi, asa de usor de fraierit, de catre smecherii si pacalicii Lumii asteia cumplit ticalosite si devenita irespirabila, de atatea miasme infernale!

…Beti (“incet, ca-i rece”…!), romani crestini, daca ati uitat sa va rugati Lui Dumnezeu-LUMINATORUL DE LAUNTRURI…!!!

7 martie 2011

NOTA

1-„(…)Fara indoiala, evreii sunt poporul ales. Dar ales cu ce scop? Daca ne-am lua dupa ei, au fost alesi pentru a deveni stapanii lumii, si, astfel, nu am mai putea purta nici o discutie. Atunci ar fi mai bine sa punem problema altfel, caci e dificil de definit in ce consta stapanirea lumii. Cand se va produce, potrivit evreilor insisi, constituirea Imperiului lor Mondial? Momentul acesta va fi marcat de aparitia lui Mesia. Astfel, putem conchide ca evreii sunt poporul ales, intrucat Dumnezeu a hotarat ca Mesia sa provina din randurile lor. Aici suntem cu totii de acord, evrei si crestini deopotriva, dar tot de aici porneste si controversa.
De fapt, pentru crestini, Mesia a venit deja, prin incarnarea Logos-ului in Iisus Christos. Evreii au fost cu adevarat poporul ales, anume ales pentru Incarnarea lui Dumnezeu. De indata ce acest fapt s-a produs, de indata ce si-au indeplinit misiunea, evreii au incetat sa mai fie poporul ales. Evreii pot ori sa recunoasca faptul ca Mesia a venit deja, prin Incarnarea christica, si, deci din acel moment, inceteaza sa se mai considere poporul ales, ori contesta autenticitatea lui Christos-Mesia  – si, atunci, isi refuza chiar conditia de popor ales, deci calitatea de instrument ales de Dumnzeu pentru salvarea lumii – caz in care nu ar pacatui numai fata de misiunea lor, ci si fata de Dumnzeu insusi. Evreii repeta, fara incetare, ca Iisus Christos, atat timp cat se pretinde Fiul lui Dumnzeu si al lui Mesia, nu este decat un impostor. Mesia nu a sosit inca, socotesc evreii, el va veni pe un cal alb, si, in momentul acela, se va constitui imperiul Israelului, care va stapani peste intreaga lume. Cele doua pozitii sunt ireductibile. Pozitia evreilor este limpede. Ei sunt poporul ales; in consecinta, atunci cand va veni Mesia, pamantul intreg va intra in posesia lor.
Numai ca unul dintre fiii lui Israel s-a prezentat deja drept Mesia. Este adevarat, evreii l-au considerat, intotdeauna, un impostor, dar aceasta nu a impiedicat un mare numar de popoare sa-l recunoasca drept Fiul lui Dumnezeu. Acest Mesia, si nimeni altcineva, a creat, pentru aceste popoare (in sanul carora traiesc si numerosi evrei) o noua conceptie asupra lumii si o noua structura spirituala, valori noi pe o scara noua a valorilor. Blestemat pentru Israel , Mesia a creat pentru aceste popoare ordinea crestina a lumii. De aici incepe dificultatea majora. Evreii traiesc in mijlocul lumii crestine, dar ce lege respecta ei? Oare se supun legilor lui Iisus Christos, respecta atmosfera si conditiile crestine? Daca ar fi asa, atunci ar fi renuntat la legile lor, ar fi incetat sa se considere poporul ales; mai mult, ar fi incetat sa fie evrei. Or, nimic de felul acesta nu s-a intamplat. Evreii continua sa fie evrei. Cu alte cuvinte, si-au stabilit o ordine particulara in sanul altor popoare, o ordine contrara, in special, ordinii crestine, pe care o considera opera unui impostor. Rezulta, de aici, ca, respectandu-si legea iudaica, evreii trebuie, in mod necesar, sa saboteze ordinea si valorile crestine (s.n.).
Nu e vorba numai de o problema religioasa, desi este usor de vazut ca necazurile si suferintele evreilor sunt mai adanci si mai frecvente in perioadele si in regiunile in care oamenii adera la crestinism intr-un mod mai categoric, in timp ce sunt cu mult mai mici in tarile protestante, cu o religiozitate formala. In fapt, cel putin in cateva aspecte, protestantismul este forma cea mai putin crestina a crestinismului si cea mai apropiata de structura iudaica. Ceea ce dorim sa spunem este ca iudaismul si crestinismul depasesc planul strict religios, in masura in care constituie, in acelasi timp, principii formatoare ale vietii sociale.
Exista o ordine iudaica si alta crestina a lumii. Existenta paralela a valorilor crestine si a valorilor iudaice este un fapt incontestabil. Fie ca este vorba de organizarea politica a unei natiuni, de productia si circulatia bunurilor materiale sau de sensul general pe care il conferim existentei, aceste valori exista si nu le putem pune la indoiala. Oricare ar fi domeniul pe care l-am lua in discutie, evreii si crestinii sunt separati printr-o incompatibilitate organica, iar aceasta are un caracter categoric, total, definitiv. Pe baza acestei incompatibilitati ii considera crestinii pe evrei un pericol pentru ordinea lasata de Iisus Christos. Crestinismul si iudaismul sunt doua lumi complet straine una fata de cealalta; intre ele nu este cu putinta niciun fel de fuziune. Conflictul este atat de intens, incat pacea nu se va instaura decat la disparitia unuia dintre ei.
Evreii sufera, deoarece, din clipa in care au refuzat sa-l recunoasca pe Christos drept Mesia, pentru a se crampona de prerogativa de popor ales, si-au asumat misiunea de a distruge valorile crestine. Daca poporul lui Israel sufera, e si din cauza ca, dupa ce l-au dat pe Christos lumii, au refuzat sa-l recunoasca: l-au vazut, dar nu l-au crezut. Acest lucru nu ar fi fost poate atat de grav, daca alte popoare nu l-ar fi crezut. Ei bine, noi facem parte dintre cei care l-au crezut!
Prin sionism, evreii au crezut ca au gasit calea de a insela destinul. Ierusalimul continua sa fie polul magnetic al iudaismului, dar mai mult din punctul de vedere al unui iudaism mistic. Caci urarea nostalgica „La anul, la Ierusalim” nu este legata de nimic concret, ci corespunde unuia dintre acele mituri despre care vorbea Sorel, mituri care se sprijina pe evenimente care nu au avut loc niciodata, dar care polarizeaza, cu toate acestea, atentia generala, obligandu-i pe oameni sa-si conduca viata in vederea acestor evenimente, ca si cum ele ar trebui sa se produca, in mod necesar. Fara indoiala, pentru evrei, intoarcerea la Ierusalim este o realitate incontestabila, poate cea mai puternica dintre toate manifestarile iudaice.
Aceasta certitudine mistica –potrivit careia poporul lui Israel se va regasi la poalele Templului – este atat de puternic inradacinata in sufletul evreiesc, incat toata viata in diaspora le va parea tuturor evreilor ceva trecator, daca nu chiar o fictiune. In fapt, daca evreii au temple si consilii religioase peste tot in lume, nu e mai putin adevarat ca Ierusalimul ramane singurul lor loc de rugaciune si jertfa, sediul adevaratului lor templu, fata de care templele din diaspora nu sunt decat niste inlocuitori palizi. Spiritul Israelului este legat de conceptele originale ale propriilor sale dorinte si nenorociri, mai mult decat de realitate, care se destrama asemenea transparentei unei iluzii, pentru a fi, apoi, reconstruita, la nivelul fictiunii pure.
Intelegem, acum, cat de mult se indeparteaza de ideea sionista a lui Theodore Herzl realitatea iudaica contemporana. In mod sigur, daca cineva ar reusi sa adune la un loc toti evreii din lume si sa-i constituie politic intr-un stat Israel , atunci problema necazului evreilor ar fi profund modificata, daca nu chiar rezolvata pe deplin (s.n. si n.n.: Nae Ionescu s-a inselat: azi, cand Statul Israel, fondat  artificial, DAR FONDAT! – exista –  vedem clar ca, oriunde ar fi/s-ar situa geografic, acest popor incapatanat si profund luciferizat se crede dator, fata de ciudatul sau Dumnezeu, sa ia in stapanire lumea terestra, cu orice pret, prin oricata cruzime dementa!). Cum s-ar putea ajunge la constituirea unui stat evreu? Intrebarea merita sa fie pusa, intrucat evreii au avut, in multe ocazii, propriul lor stat. Ar fi destul de bizar sa credem ca evreii l-au asteptat pe Theodore Herzl pentru a descoperi ideea statului iudaic. Regula generala cere ca fiecare popor sa aspire, in mod natural si ne-deliberat, la viata de stat, asa cum o sugereaza imaginea moleculelor dintr-o solutie suprasaturata, pe punctul de a se cristaliza. Exact acest lucru nu l-am putut descoperi la evrei. Chiar din contra, de fiecare data cand au avut un stat, grija lor permanenta a fost de a-l distruge. Incercarea de a fixa un termen vietii lor in diaspora ar fi o nebunie, caci exact pe aceasta viata se sprijina starea naturala a evreului.
Ce cauta, deci, Theodor Herzl, ce doreste sionismul? Vor ei sa-i smulga Ierusalimului aura sa mistica si caracterul mitologic, pentru a transforma acest oras intr-o capitala moderna, cu ministere si o politie atotputernice? Este posibil. Numai ca aceasta va fi o efemera experienta in plus, ca toate institutiile iudaice de pana acum; pe de alta parte, o cetate o Ierusalimului concreta i-ar face pe evrei sa-si piarda credinta lor comuna, fundamentul vietii lor de pana acum. Sionismul ar fi rezultatul matematic al distrugerii mitului Ierusalimului. Sionismul va consacra sinuciderea neamului lui Israel ? S-ar putea sa fie chiar asa.
Daca evreii sufera, sufera pentru ca sunt evrei. Vor inceta sa mai fie evrei, in ziua in care nu vor mai suferi si nu vor putea scapa de suferinta decat atunci cand nu vor mai fi evrei. Iata o teribila fatalitate, impotriva careia nu este nimic de facut: Israel va agoniza pana la sfarsitul lumii!
Tu, Iosif Hechter, esti bolnav, tu nu mai iti gasesti locul in propria piele. Esti bolnav chiar in substanta ta; nu poti sa nu suferi; suferinta ta nu are iesire. Sa fii totusi sigur, Iosif Hechter, ca toata lumea sufera. Noi, crestinii, suferim si noi, dar pentru noi exista o scapare: mantuirea, reinvierea. Si tu speri: speri ca va veni Mesia cel indelung asteptat, Mesia pe calul sau alb, implinirea regatului lui Israel pe pamant. Inca mai speri, tu, Iosif Hechter. Continua sa speri, este tot ceea ce ti-a ramas! Cat despre mine, eu nu te pot ajuta in niciun fel, caci sunt convins ca acel Mesia pe care il astepti nu va veni niciodata. Mesia a venit deja, dar tu nu l-ai recunoscut. Doar atat ti se ceruse, in schimbul bunatatii pe care ti-o aratase Dumnezeu: ti se ceruse sa veghezi, iar tu n-ai facut-o. Dar poate ai fost orbit, trufia fiindu-ti ca un graunte de nisip in ochi. Nu simti, Iosif Hechter, frigul si tenebrele care te inconjoara, din toate partile?”” – cf. Nae Ionescu – Prefata la cartea lui Mihail Sebastian, “Chestiunea evreiasca . De doua mii de ani”.

Tresarirea Focului vol. 3, un document zguduitor

…o carte a curajului in care face disectia unei societati a Epocii de Aur ingenuncheata de activisti verosi, de scuristi si de  informatori

Editura Corvin publica un volum de exceptie, scris de un scriitor de exceptie – Eugen Evu. Poetul  propune publicului cititor o carte testament, Tresarirea Focului (volumul II). Primul aparuse la editura Signata, din Timisoara, in 2oo2, 6o4 pagini,  fiind exceptional receptat, premiat de Academia ASLA Oradea si  de Salonul International de Carte – la Congresul romano-american. Ca si primul volum, acesta este  scris intr-o modalitate modulara, surprinzatoare. Cartea este  compusa din „Briliantul” si „Noaptea” (jurnale 1980-2006), „Cartita pe acoperis” si „Cagule” (Teatru-pamflet). Cartea-document cuprinde, cum spune autorul in scrisoarea care a acompaniat volumul, „si o parte de  spicuiri din jurnalele ce le-am tinut ascunse cand am fost hartuit de securistii si activistii ceausisti”. Sunt observatii zilnice fara data, comentarii la evenimentele zilnice, impresii din cele citite sau experiente directe de viata. Gandurile si sentimentele autorului, proiectate intr-un mediu in continua dezintegrare, sunt inregistrate asa cum le traieste, alaturi de comentarii despre intalniri cu alti autori, deriziunile sau maruntele conflicte din viata societatii, inclusiv a celei literare,  sau cu cei la putere care-l masoara cu neincredere de fiecare data, sunt inserate documente care atesta „lucrarea informativa” a poetului, liste cu cei gasiti la Arhivele C.N.S.A.S. ale securitatii, dovezi ale turnatoriei atatate intre scriitori, el fiind acuzat de „defaimarea realitatii socialiste”, ori de atitudini ostile „oranduirii”, etc. Atmosfera este sumbra, invaluita intr-o suferinta acuta, alienanta. Impresia este aceeasi pe care o simti in fata unei panze alegorice de Hyeronymus Bosch. Istoria se imparte in doua, Ceausescu si post-Ceausescu. Detaliile textului accentueaza atitudini omenesti, necazurile imense si piedicile zilnice ale individului creator aflat fata in fata  masinariei institutiilor statului lui Ceausescu, formate din tovarasi fara principii morale cu functii mai mult sau mai putin importante, numiti ierarhic datorita unei „origini sanatoase” , iar post-Ceausescu cu domni, care dispun de averi imense cu istoric dubios, averi asimilate in trecutul duplicitar-servil, unii sporindu-le dupa evenimentele din 1989, fiind rasplatiti tot ei, prin tenebroasele afaceri de culise, pe seama confiscarii revolutiei, si care au devenit peste noapte politicieni alesi de un electorat naiv, care asteapta cuminte sa fie indoctrinat cu noile precepte ale mondialitatii. Proiectiile jurnalistice  amintesc de suita picturilor auto-portretistice ale lui Rembrandt, dar si de celebra lucrare „Lectia de anatomie”, in sensul ca  este „conspectat” sau autopsiat, peiorativ zicand, cadavrul totalitar in hidosenia lui, pe masa  de subsol a unei perioade inca tulburi … Asadar, Eugen Evu scrie o carte a curajului in care face disectia unei societati a Epocii de Aur ingenuncheata de activisti verosi  si de  informatori  bolsevici, care au conspirat diabolic sa distruga un popor intreg! Autorul descrie angoasa zilnica de a supravietui cu tacamuri obtinute pe bonuri, intr-un regim semi-cazon, la cozi degradante, umilitoare, spectrul mizeriei existentiale fiind halucinant (Este bizar ca multi tin sa uite totul, amagindu-se ca astfel doar au visat urat: dar cosmarul a fost real).  Consemnarile alterneaza cu lecturi din autori universali, jurnalistul se imparte intre realitate si fictiunea cunoasterii ca un refugiu  si un anume auto-tratament psihoterapic…
Apartamentul cu gandaci si fara caldura iarna, cu podea din ciment, cu copiii bolnavi, pe fondul conditiilor injositoare, pausale, pe fondul rationalizarii pana si a laptelui praf, si cu autorul insusi intr-o stare mereu maladiva, fixeaza coordonatele suferintei. Aici scriitorul creeaza terorizat de informatorii care-i cauta paginile de manuscris  prin patrundere ilegala la domiciliu, prin sustragerea corespondentei de la  posta si copierea  frazelor „incriminante”, prin ascultarea telefonica, urmariri, etc., inclusiv prin gunoaie. Sunt redate dovezi coppy despre turnatori, unii dintre ei fiind colegi scriitori. Volumul este cartea conflictului dintre bine si rau, un Rau enorm care aproape inneaca pe autor intr-o neliniste care-l urmareste egal in starea de veghe si in starea de somn… Cum titreaza el, este tinta de a distruge insusi omul, „tinta cap de om” din recuzita armatei.
Societatea  trecuta „de la comunism la consumism”, post-Ceausescu, in care traieste acum, este prezenta in volum in forma de Balci al Desertaciunilor, unde putini sunt cei care au acces sa se infrupte cu inghitituri pantagruelesti, in timp ce un intreg popor, intimidat de regimuri politice de diverse coloraturi, priveste la viitor cu neincredere si uimire, neputincios in lipsa sensurilor si directiilor democratiei veritabile. Schimbarea este greoaie, epuizanta, coruptia face ravagii. Autorul inregistreaza ganduri si sentimente despre tragedia mamelor si a tinerilor care trebuie sa ia drumul strainatatii sa lucreze in conditii extrem de grele pentru a asigura un trai esential celor ramasi acasa. De fapt, celula de baza a societatii, este cea care si in continuare suporta presiunile alienante, devastatoare. Existenta redevine un santaj pentru supravietuire, de asta data pe canavaua confuziei, falimentului economic si raptului parvenitilor din straturile privilegiate si ieri, intrate acum in lumea capitalului preluat abuziv de la statul macinat de politicianism si  dezbinari de care se profita.
Capitoul „ Cagule” (Teatru-pamflet) aminteste de aciditatea verbala a genialului I.L.Caragiale intr-o Scrisoare Pierduta, de absurdul din „Asteptandu-l pe Godot” de Samuel Beckett si de automatismul limbajului din „Cantareata cheala” de Eugen Ionesco, ca si de teatrul polonez dizident. Personajele, la Eugen Evu, apar actionand intr-un univers corupt si absurd care sufoca. Valuri dupa valuri de vorbe-i ineaca paroxist pe protagonisti intr-o noua ordine care le este straina. Conflictul dintre personaje (personaje individuale corupte rezonante vis-à-vis de corul de inspiratie parafrazica antica, care reprezentand cumva voalat (sic!) libertatea de constiinta, sau reminiscentele ei, auzit ca un ecou indepartat) se simte suprarealist, iar modalitatea psiho-analitica aminteste de Freud si Jung.. Eugen Evu imprima taios, sarcastic, terifiant, semnificatii in delirul verbal al personajelor. Daca Ion escu numea societatea trecuta una isterica, acum este una deliranta, depresiva, o societate in deriva, de „ventriloci si leBonieini”.. Tipologic, recunoastem in personajul principal  Gaunescu, un fel de monstru atipic, dar model pentru multi dintre  falsii „transformisti” iesiti  din nou la iveala din confuzia istoriei  recente . Scriitura se prezinta ca un set de imagini – colaje, care se amesteca intr-o anecdota extravaganta „de import albano-greco-balcanic” (precum imi clarifica autorul in scrisoarea sa din ajun de sarbatori) despre modalitati de avansare politica. „Cagule” este o satira necrutatoare, care analizeaza cu minutiozitate, in stil parafrazic-ludic grotesc- exotic, relatii intre personaje care, desi comunica verbal, nu-si spun nimic. Cineva scria despre autor ca are „ arta de a-si face dusmani”.” Intr-adevar, dar ei trebuie cultivati”, raspunde autorul…Ce e rau, de sine piere”.
Este doar surogatul derizoriu al comunicarii  derutate, intre identitati devastate de efectele unor decenii de  totalitarism. Acest pamflet se cere pus in scena la un mare festival de teatru, eventual prin mijloacele ingenioase pe care le impune, pentru a se savura grotescul situatiei in care sunt proiectate personajele. Eugen Evu scrie undeva ca pentru el umorul este doar o dimensiune a tragicului, un reflex din adancime al constiintei, de a se opune prin luare in deradere a  tot ceea ce tinde sa distruga si eul, si subconstientul uman individual, in favoarea massificarii. Un volum memorabil de la un autor de mare talent.
Mariana Zavati GARDNER

Cateva referinte despre Biserica Ortodoxa si societatea romaneasca actuala

Vorbind despre Biserica si in Biserica – despre rolul si importanta Ei, am ajuns la multe definitii ce i se dau Bisericii, cu alte cuvinte am ajuns la o teoretizare, la o nuantare a detaliilor… Nu stiu, in schimb, in ce masura, implinim in practica cunostintele teoretice pe care le cunoastem despre Biserica si daca le implinim in Biserica – acolo unde le este locul si rostul!… Biserica, in calitatea sa de extensie in lume a Trupului inviat al lui Iisus Hristos, nu duce o existenta in solitudine ci se constituie intr-o realitate sociala facandu-si simtita prezenta in lume fata de care are o seama de indatoriri, indatoriri provenind din faptul ca ambele, si Biserica si lumea sunt creatii ale lui Dumnezeu, prima fiind Imparatia Harului dumnezeiesc iar a doua fiind Imparatia legilor naturale( ). Lumea este pentru Biserica mediul in care isi desfasoara activitatea, mediul in care aduce la indeplinire comandamentele primite de la intemeietorul si Capul sau Hristos, este realitatea care trebuie recapitulata si indumnezeita pentru a putea fi infatisata lui Dumnezeu in unire cu omenirea deja restaurata de Iisus Hristos. De cealalta parte, Biserica este pentru lume ceea ce este sufletul pentru trup, este realitatea constituita in puntea de legatura intre Dumnezeu si lume, este mediul de epectaza a lumii in ansamblul ei catre destinul ei final, catre ratiunea ei eshatologica.
Asupra lumii actioneaza insa si societatea umana, caci trebuie sa facem aceasta distinctie intre lume ca loc teologic, loc, spatiu in care fiecare lucru, fiecare realitate fizica are locul ei bine stabilit, locul ei in care si din care isi realizeaza menirea, locul pe care se afla centrata, si societate ca summum de indivizi, comunitate umana, care isi manifesta actiunea asupra lumii transformand-o, cu pretentia de a o eficientiza si, nu de putine ori, deplasand-o din locul pe care se afla centrata prin actiunile pe care le exercita asupra elementelor ei. in aceasta ordine de idei, daca intru inceputuri Biserica se putea identifica intr-o mare masura cu societatea prin aceea ca membrii Bisericii erau in acelasi timp si, intr-o foarte mare masura, elemente ale societatii, in vremea noastra Biserica nu mai poate fi identificata cu societatea fiindca prin procesul de secularizare, centrul de greutate in viata cetatii s-a deplasat din zona autoritatii Bisericii in zona autoritatii societatii umane luata ca realitate autonoma. 
Autoritatea Bisericii in viata cetatii nu trebuie perceputa in sens absolut ci nuantat in directia autoritatii initiale asupra membrilor ei care constituiau in acelasi timp si societatea. In contemporaneitate insa, consecutiv modificarilor aparute in constiinta maselor odata cu revolutia franceza, cu dezvoltarea filozofiei pozitiviste, cu dezvoltarea stiintei, se constata un hiatus intre Biserica si societate. Marele vis al Bizantului a fost acela de a crea o societate crestina universala, administrata de Imparat si calauzita spiritual de Biserica, ceea ce insemna o imbinare intre universalismul roman si cel crestin intr-un program socio-politic unic( ). Aceasta idee pleca de la premisa ca omul este o fiinta teocentrica in toate laturile vietii sale deci si societatea era firesc sa fie teocentrica, teonoma si daca omul este responsabil pentru intreaga creatie, societatea ca extensie umana poarta aceasta responsabilitate. Momentul convertirii lui Constantin cel Mare a coincis cu debutul entuziast al acceptarii de catre Biserica a protectiei Imperiale si de-a lungul timpului nu s-a incercat o reflectie serioasa asupra acestei probleme a “simbiozei” dintre stat si Biserica, reflectie care sa aduca necesarele corectii in ceea ce priveste rolul statului si al societatii laice in viata umanitatii cazute. Credinta ca un stat intreg ar putea ? prin aceasta simbioza ? deveni crestin s-a dovedit a fi fara suport si s-a constituit in final in marea tragedie a Bizantului( ). S-a dovedit ca “simfonia” gandita de Imparatul Justinian a fost o utopie, Bizantul nereusind sa devina un imperiu crestin universal asa cum s-a dorit de aceea, daca in planul ideatic cel putin, Biserica si societatea se puteau identifica, in plan real ele au fost si au ramas realitati separate intre care s-au dezvoltat de-a lungul timpului o seama de raporturi. Atat societatea civila cat si Biserica, luata ca institutie, au evoluat de-a lungul timpului si intre ele s-au dezvoltat o seama de relatii, de la cele mai bune in epoca medievala, la cele mai neproductive ? in epoca socialista de aceea se cuvine sa facem o seama de precizari in ceea ce priveste natura raporturilor Bisericii Ortodoxe cu societatea contemporana.

Biserica si Statul
Relatia Bisericii cu statul a fost statornicita de insusi Mantuitorul inca din timpul activitatii Sale pamantesti prin indreptatirea dajdiei datorata Cezarului (Mt. 22,17). Raspunsul dat de Hristos fariseilor la intrebarea: “Se cuvine sa dam dajdie Cezarului?” subliniaza doua lucruri: recunoasterea autoritatii de stat, in cazul dat statul imperial si realitatea ne-opozitiei dintre indatoririle religioase si cele civice( ). Potrivit Sfintei Scripturi, Dumnezeu este unicul izvor al autoritatii (In. 19,11; Rom. 13,1) iar Iisus Hristos detine toata puterea in cer si pe pamant (Mt. 28,18) dar in acelasi timp, daca Iisus Hristos a facut cunoscuta autoritatea spirituala deplina a lui Dumnezeu asupra intregii vieti umane, El a randuit si supunerea fata de autoritatea politica indemnandu-i pe apostoli si prin ei pe toti crestinii sa se supuna autoritatii pamantesti caci este data de Dumnezeu in vreme ce Hristos nu detine putere politica( ). Mai mult decat atat, Apostolul Pavel da comandamente precise in ceea ce priveste acceptarea deplina a autoritatii statale spunand: “dati deci tuturor cele ce sunteti datori; celui cu darea, dare, celui cu cinstea, cinste si celui cu teama, teama.” (Rom. 13,7) caci “cel ce se impotriveste stapanirii, se impotriveste randuielii lui Dumnezeu” (Rom. 13,2). Aceste comandamente invedereaza faptul ca Biserica si societatea civila, din care face parte si statul, sunt doua realitati distincte, prima ocupandu-se in mod direct de mantuirea credinciosilor in vreme ce statul se ocupa de problemele legate de viata de zi cu zi a oamenilor, finalitatea celui din urma reducandu-se la veacul acesta( ).
Peste toate acestea insa, relatia Bisericii cu societatea in general si cu statul in special trebuie sa tina seama de conditiile specifice sociale si istorice in care isi desfasoara activitatea. Autonomia Bisericii fata de stat daca inseamna ne-imixtiunea Bisericii in problemele pur politice si ne-interventia statului in problemele interne ale Bisericii nu trebuie, in acelasi timp, sa insemne si totala indiferenta a Bisericii fata de problemele societatii contemporane. Biserica are datoria sa lucreze pentru mantuirea credinciosilor si trebuie sa intervina ori de cate ori aceasta este pusa in pericol de actiunile puterii seculare iar interventia Bisericii nu trebuie sa se reduca la denuntarea actiunilor distructive ale societatii contemporane ci sa se extinda in mod pozitiv in directia determinarii credinciosilor sa lupte activ pentru eradicarea fenomenelor care atenteaza la integritatea chipului lui Dumnezeu rezident in ei.
S-a pus in ultima vreme problema implicarii Bisericii in viata politica si in aceasta directie s-au ridicat glasuri care au sustinut aceasta posibilitate dar s-au ridicat si glasuri care s-au opus si in ceea ce le priveste pe acestea din urma trebuie sa facem o seama de precizari, ele au venit din doua directii, pe de o parte s-au opus cei carora le era frica de ceea ce insemna inrolarea Bisericii in politica in sensul ca multe dintre actiunile lor ar fi fost supuse in aceasta situatie criticii si ar fi fost date in vileag, in vreme ce alte glasuri, sincer ingrijorate au considerat ca aceasta implicare a Bisericii in politica ar fi insemnat prejudicierea imaginii ei si impietarea asupra increderii de care se bucura Biserica in randul populatiei.
Trebuie observat insa ca Biserica nu se poate supune sub nici o forma mecanismului electiv adica ea nu poate face politica de partid, nu se poate lega la remorca nici unei formatiuni politice fiindca aceasta ar insemna sa prejudicieze grav asupra comuniunii intre membrii ei care sunt la randul lor membrii sau simpatizantii unui partid sau al altuia, urmeaza o doctrina politica sau alta. Angajarea Bisericii in randurile unui partid ar insemna distrugerea voita a comuniunii intre oameni, intre credinciosi, ar insemna in final autodizolvarea ei( ).
Biserica, de asemenea, nu poate cauta obtinerea puterii pentru ea insasi. Daca ea ar cauta sa dobandeasca puterea seculara ar insemna o renuntare a ei la misiunea meta-istorica pe care i-a randuit-o Dumnezeu si o concomitenta ancorare a ei in istorie si in saeculum( ). A cauta obtinerea puterii politice inseamna denuntarea poruncii Mantuitorului de a da Cezarului cele ce sunt ale Cezarului si lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu (Mt. 22, 17) si deci transformarea Bisericii dintr-o institutie divino-umana, reala punte intre imanent si transcendent, intr-o institutie pur umana, cu pretentii de factura egoista. Biserica insa poate si trebuie sa se implice in politica pe cai si cu metode specifice misiunii ei. Rolul ei in indrumarea morala a mirenilor se permanentizeaza nelimitandu-se la trasarea unor norme morale, se extinde asupra tuturor sferelor vietii sociale din care si politica face parte. Nu trebuie sa ne fie frica sa folosim acest termen chiar daca el a ajuns sa fie considerat sinonim cu ideea de imoralitate, de refuz al responsabilitatii si, de ce nu, chiar de iresponsabilitate. Biserica are datoria de a face sa rasara in mintea si in inima mirenilor dorinta de a curati actul politic, dorinta de a-l spala, nu in sensul de cosmetizare ci in acela de reformare profunda, de reorientare a prioritatilor fiindca indiferent de vremea in care a propovaduit, indiferent de conditiile istorico-politice, discursul Bisericii s-a realizat in aceleasi cadre ale dragostei de tara, ale muncii creatoare de valori, ale inc1inarii spre cele cu adevarat importante pentru toti cei ce sunt chipul lui Dumnezeu, indiferent de pecetea pe care o poarta in fiinta lor.
Responsabilitatea moral-politica a membrilor Bisericii nu iese sub nici o forma din cadrul general al responsabilitatii lor morale si apoi, in relatiile lor cu Biserica nu intervine nici o modificare generata de schimbarile de natura politica pentru ca rolul mirenilor in Biserica este fundamentat revelational si nu suporta determinari in plan secular, indiferent de natura oranduirii politice, pentru ca fiinta Bisericii nu este afectata de saeculum, de lume, ba mai mult, in aceasta sfera a responsabilitatii moral-politice, se observa mai accentuat caracterul sinergic al devenirii umane. Membrii Bisericii nu trebuie sa uite niciodata ca sunt madulare ale aceluiasi unic Trup al lui Iisus Hristos si ca in virtutea acestei realitati orice manifestare egoista ii scoate din comunitate, pune stavila, ridica zid intre ei si ceilalti, pe de o parte, si intre ei si Dumnezeu, pe de alta. In aceasta directie apare ca deosebit de important rolul clerului, implicarea lui in politica trebuie, mai intai de toate, inteleasa sub acest aspect de fundamentare a unei moralitati a actului politic, de intarire in inimile mirenilor a constiintei comunitare inte1easa nu in sensul comunitarismului sau colectivismului de factura socialista( ), ci in sensul transparentei Bisericii( ) si a responsabilitatii crestine( ), in sensul slujirii semenului si al impreuna-lucrarii pentru propasirea tarii.
 
Biserica, cultura si civilizatia lumii de astazi
Vorbind de cultura ne vedem nevoiti sa staruim putin asupra ideii de valoare fiindca determinarea culturii societatii umane se face folosindu-ne de unitatea de masura a valorii, cultura fiind, in esenta, un summum de valori. Nu este cazul sa facem o clasificare a valorilor culturale dar trebuie sa spunem ca acestea se impart – intr-un mod sumar – in valori mijloc, adica cele care ajuta la realizarea altor valori cum sunt valorile economice si valori scop cum sunt valorile estetice, morale si religioase( ). Se naste firesc intrebarea: care sunt valorile supreme? si raspunsul difera de la o societate la alta. In societatea antica greaca se considera ca valorile filozofice (estetice, etice, politice) sunt valorile supreme. In crestinism insa apare o noua ierarhizare: vorbim de valori absolute, eterne si valori trecatoare, relative; valoarea absoluta, eterna, cu existenta pur spirituala este Dumnezeu, El l-a creat pe om dupa chipul sau si prin aceasta i-a daruit din atributele sale printre care si acela de creator. Omul este creator de valori, el plasmuieste valori cultivand artele, filozofia, stiintele folosindu-se de valorile daruite de Dumnezeu: harul, darurile Sf. Duh, iubirea, credinta, rabdarea, cumpatarea, barbatia, intelepciunea, etc. Urmandu-si destinul creator omul infrumuseteaza lumea, o innobileaza realizand astfel acte de cultura. Aceasta conceptie crestina a stat la baza culturii europene care, intru inceputuri, a fost o cultura religioasa( ). Pe acest fundament s-au consacrat valorile imuabile ale culturii: binele moral, adevarul sfant si frumosul artistic.
In vremea noastra insa, asistam la o periculoasa rasturnare a valorilor, asistam la o schimbare de locuri intre valoarea mijloc si valoarea scop iar rezultatele acestei schimbari sunt dintre cele mai inspaimantatoare. Este suficient sa iesim o singura zi pe strada, sa deschidem radioul, sa ne uitam la televizor si constatam ca non-valoarea este ridicata la rang de norma culturala si daca Biserica a fost cea care a contribuit decisiv la fixarea valorilor culturii moderne ea este chemata si astazi sa-si reia munca in sensul reinstaurarii unor criterii reale ale valorilor. Marea majoritate a fenomenelor zise culturale se constituie in atacuri lipsite de discernamant la adresa sanatatii mentale si morale a societatii contemporane si cei mai loviti membrii ai ei sunt tinerii si din aceasta cauza situatia data este extrem de ingrijoratoare.
Caci tinerii, de pilda, se afla la varsta la care invata sa pretuiasca munca, fie a lor (caz ideal) fie a altora, se afla la varsta la care isi formeaza o imagine personala despre lume si viata, isi decanteaza pornirile spre un domeniu sau altul de activitate, in concluzie se afla la o rascruce, deci sunt vulnerabili. Aceasta vulnerabilitatea se constituie in hrana actiunilor iresponsabile ale unor proprietari de mijloace massmedia si ale unor factori de decizie din cadrul societatii, factori care sunt chemati sa vegheze la buna dezvoltare psiho-somatica si afectiva a tinerilor.
Toate sferele culturale: muzica, literatura, cinematografia, sunt subjugate de fenomene pentru care termenul “subcultural” este inca mult prea bland. Genuri muzicale dintre cele mai lipsite de muzicalitate invadeaza societatea si se insinueaza in mintea tinerilor producandu-le perturbari comportamentale; filme a caror terne principale sunt sexul si violenta lasa in memoria lor imagini care greu vor fi sterse, literatura prolifica de aberatii comportamentale reprezentata cel mai adesea de autori de import creeaza in mintea tanarului imaginea unei societati in care tot ce conteaza este senzatia. La toate acestea se adauga televiziunea din care se revarsa in modul cel mai abject cu putinta absurdul, inumanul, promiscuitatea morala, toate imbracate in minunatele peisaje sud-americane si nu numai; televiziunea pentru care senzationalul este pus pe treapta suprema; televiziunea pentru care imaginea manifestarii a 20-30 de homosexuali in cadrul unui mars este mai importanta decat adunarea a peste 100. 000 de oameni la un hram manastiresc, si exemplele ar putea continua.
Ar fi nedrept sa reducem manifestarile culturale doar la aceste acte, care nici macar nu se integreaza in conceptul de cultura, de vreme ce oameni cu un mare simt de raspundere isi fac cu profunda daruire datoria la templul culturii. Trebuie sa amintim si fenomenele cu adevarat culturale, de valoare incontestabila care, chiar daca se adreseaza unei categorii de oameni formata cel mai adesea din specialisti si mari oameni de cultura, pastreaza balanta culturala intr-un precar echilibru.
In aceasta ordine de idei, Biserica este chemata sa ia atitudine impotriva acelor manifestari care prejudiciaza in modul cel mai grav sanatatea morala a societatii care este incapabila sa ia, de la sine, atitudine impotriva lor. Discursul moral al Bisericii nu trebuie numai sa infiereze actele subculturale amintite ci si sa ofere alternative. Sunt vrednice de admiratie, in acest sens, editurile care s-au orientat catre literatura mare, care au ales sa publice operele marilor teologi ortodocsi pentru a oferi pe aceasta cale o alternativa cu adevarat viabila pseudoculturii. Biserica, trecand si ea prin durerile tranzitiei, se vede constransa de factorul financiar la scaderea cadentei publicatiilor sale care nu mai ajung la publicul larg. Dar chiar si in aceasta situatie, prin parghiile ce-i sunt puse totusi la dispozitie de societatea actuala, trebuie sa intervina ferm in directia unei educatii culturale bazata pe sanatoasele principii morale. Largirea accesului Bisericii la invatamantul preuniversitar de toate gradele ofera acesteia sansa de a interveni eficient in educatia tinerilor contribuind la formarea unor criterii valorice capabile sa fereasca tineretul de mirajul roscovelor usor digerabile dar absolut nehranitoare ale fenomenelor subculturale actuale.

Biserica si tinerii societatii contemporane
Pe tot parcursul vietii pamantesti trebuie sa traim cu credinta si convingerea ca in Biserica toti suntem tineri, caci una este varsta tineretii – cu aspiratiile si asperitatile ei inerente si firesti – si altceva inseamna a fi tanar si receptiv din punct de vedere spiritual, adica in stare sa primesti mereu noi impulsuri, care te imbogatesc si te implinesc duhovniceste!…
 Tinerii vin intotdeauna cu prospetimea si sinceritatea lor in modul de a aborda adevarurile vietii, ceea ce ar putea fi un important ajutor acordat societatii pentru a se putea elibera de servitutile dedublarii. Puritatea, curatia, sinceritatea, spontaneitatea si curajul tinerilor in analizarea, cu multa obiectivitate si impartialitate, a problemelor lumii post – moderne pot veni in sprijinul maturilor si al varstnicilor – care sunt generatii ranite de atatea experiente negative si dureroase. Acestia, la randul lor, i-ar putea apara pe tineri de a mai trece din nou prin astfel de experiente!…
Tinerii trebuie sa fie chemati sa faca parte din viata de zi cu zi a slujirii Bisericii, fie in scoala si, deci, prin intermediul ei, fie in afara ei, caci daca nu va fi asa, cu siguranta ca multe aspecte ale implinirii si inaintarii misiunii in social, de pilda, s-ar face cu mai multa dificultate!… Ei, in scoala si dimpreuna cu ea, trebuie sa vina la un soroc firesc al existentei in cetatea crestina si-n Biserica, cu un „snop” si un „buchet” de fapte strans legate cu firul de cicoare al dragostei de Dumnezeu si de semeni, si sa ni se prezinte ca parte a intregului Ecleziei!…
Tinerii, cu a lor tinerete spirituala – care trebuie sa fie o stare a „duhului” iar nu doar a varstei, sunt chemati sa reevalueze atitudinea apologetic–marurisitoare si misionara in aceste vremuri de actiuni prigonitoare, concertate impotriva Bisericii intr-un numar mare si variat dintre care amintim cateva cum ar fi: desacralizarea, secularizarea si laxismul religios, arghirofilia si hedonismul precum si iconoclasmul post-modern, cu care ne confruntam in aceste zile!… Toate acestea duc la inmultirea pacatului si a patimii, care ajung sa fie considerate drept „firesti” si „normale” ori ele, de fapt, ne secatuiesc si ne vlaguiesc, din punct de vedere duhovnicesc!… Pentru combaterea acestora este nevoie de canalizarea tuturor energiilor sufletesti si trupesti ale omului, cu mult discernamant, bine stiind ca cei cu care ne luptam sunt fara de trupuri, racnind ca un leu cautand pe cine sa inghita, si sa facem toate acestea convinsi fiind ca suntem membrii Bisericii lui Hristos, pe care, potrivit asigurarilor Sale, nici portile iadului nu o vor birui!…
Vorbind, aici, de primenirea duhovniceasca, ne referim la purificarea noastra duhovniceasca ce trebuie sa urmeze si sa implineasca, in mod integral, invatatura Bisericii lasata noua mostenire de catre Mantuitorul Iisus Hristos, Care, prin glasul Scripturii si al Sfintilor Parinti, ne arata noua calea (unica si autentica) ce duce la mantuire, parcurgand drumul de la „Chip” la „Asemanare”, adica de la „Biserica luptatoare” spre „Biserica cea Triumfatoare” a Imparatiei celei vesnice a Cerului, care nu este din lumea aceasta (a pacatelor) dar este pentru lumea aceasta (a pacatosilor), la toate acestea fiind chemata sa contribuie si Scoala!…
Propovaduirea si marturisirea noastra nu trebuie sa fie una de „ghetou” ci una savarsita in tot locul si in tot ceasul, cu timp si fara timp, pentru a ajunge la o curatire si o desavarsire a launtrului nostru si al interiorului sufletesc al aproapelui nostru, oricare sau ori de unde ar fi acesta!.. Zic toate acestea pentru ca, mai nou, observ o stare de instaurare a ispitei si a pacatului comoditatii, a triumfalismului si a autosuficientei, toate fiind manate de pacatul orgoliilor personale, adica a mandriei si a slavei desarte!… Energia ramasa dupa toata ravasirea noastra moral-duhovniceasca, o epuizam prin provocarea si alimentarea patimii curiozitatii, a vanitatii, a satisfacerii placerilor si a pacatelor de tot felul, dupa care ajungem la deznadejdea celui prins cu geanta de droguri, ori la cea a sinucigasului – toate acestea din cauza diavolului care a reusit sa ne inrobeasca, din punct de vedere psihic, moral-duhovnicesc, sufletesc si trupesc prin anihilarea pazei asupra celor cinci simtiri!… 
 Tendintelor bine cunoscute de institutionalizare sau elitism, tinerii crestini trebuie sa le opuna smerita participare la suferintele, incercarile si bucuriile celor multi, acceptand sa aiba puterea, dreapta socoteala si capacitatea de a dori sa ramana mereu tineri, pentru a avea interesul si entuziasmul de a fi permanent in comuniune cu oamenii, in si prin Biserica!…
 In tot acest rastimp acordat, din bunatate divina, dobandirii mantuirii noastre, trebuie sa invatam foarte multe lucruri, in primul rand ca nu suntem niciodata singuri, ca Dumnezeu este mereu asupra fiecaruia dintre noi; sa invatam ca trebuie sa fim recunoscatori celor care ne-au invatat, ne-au indrumat si ne poarta de grija si sa nu-i judecam pe cei care nu au putut fi alaturi de noi atunci cand aveam nevoie!…
 Intalnim, deseori, foarte multe categorii de tineri: unii smeriti, altii orgoliosi sau nerabdatori, unii foarte entuziasti altii foarte timizi, cu prejudecati ori fara, si fiecare vine cu viata sa personala si cu o anumita personalitate la care noi (acolo unde este cazul) suntem chemati sa contribuim la increstinarea, la educarea si catehizarea, la implinirea sau la desavarsirea acesteia, avand convingerea ferma ca toti vor dobandi – in timp – ceva comun, si anume dragostea pentru Hristos si pentru aproapele, dragoste care trebuie sa se materializeze in fapte concrete. Pot parea cuvinte mari, insa credem ca fiecare dintre cei care aspira la infaptuirea si implinirea acestui deziderat sacru pastreaza mereu rugaciunea pe care o spunem ca un salut: „Doamne Ajuta!”
Cu totii suntem pelerini pe fata acestui pamant si, iata, ne-am oprit, in aceste zile si vremuri, la tinerii, mereu altii, care vor prelua pe mai departe activitatile si actiunile Bisericii si vor creste si ei, asa cum am crescut si noi, vor zambi si ei asa cum am zambit si noi, vor (de)savarsi mereu noi si folositoare fapte, si, astfel, societatea crestina ori increstinata va avea in viitor familii credincioase si monahi adevarati; rugandu-ne ca toate sa se intample cu voia lui Dumnezeu si cu nadejdea ca vor fi spre mantuire!…

Biserica si drepturile omului
Contrar ideii larg raspandite, notiunea de drepturi ale omului nu este un concept teologic ci reprezinta un concept filozofic, politic, social si juridic. Acest fapt a facut ca ele sa nu constituie o tema de cercetare teologica, exceptie facand Teologia Morala care include un capitol despre drepturile fundamentale ale omului. Drepturile omului nu sunt o inventie a secolului XX ci au aparut ca idee inca din antichitate fiind numite la romani si la greci “drepturi naturale” insa in forma incipient codificata au aparut odata cu declaratia drepturilor cetatenilor din Virginia in anul 1776 si introduse ulterior in Declaratia de independenta din 4 iulie 1776( ). Aceasta declaratie proclama ca drepturi inalienabile dreptul la viata, libertate, proprietate, fericire, securitate a persoanei, la practicarea libera a religiei (indeplinirea datoriilor fata de Creator), la vot, etc. Cativa ani mai tarziu, in Franta anului 1789 apare Declaratia franceza a drepturilor omului si ale cetateanului ca expresie a Revolutiei franceze, miscare prin excelenta atee, care si-a pus amprenta asupra declaratiei inlocuindu-L pe Dumnezeu cu “Fiinta suprema”. In ce priveste religia, aceasta declaratie spune ca “nimeni nu poate fi tulburat pentru opiniile sale, chiar religioase, cu conditia sa nu tulbure ordinea publica stabilita prin lege”( ).
Pe ruinele celui de-al doilea Razboi Mondial si ca urmare a descoperirii atrocitatilor comise pe parcursul lui, la 10 decembrie 1948 a fost adoptata de ONU Declaratia universala a drepturilor omului. Ea consacra mai multe drepturi inalienabile: drepturi civile si politice (dreptul la viata, libertatea si securitatea persoanei, dreptul de a nu fi tinut in sclavie si supus torturii, prezumtia de nevinovatie, dreptul la proprietate, la libertatea constiintei, a religiei, a exprimarii, etc.), drepturi sociale, culturale si economice (dreptul la munca, la remuneratie echitabila, la protectia mamei si copilului, etc.)( ).
Trebuie remarcata o zisa evolutie in declararea acestor drepturi. Daca in declaratia de la Virginia aparea notiunea de Dumnezeu, ea nu mai apare in Declaratia franceza ci este inlocuita cu aceea de Fiinta suprema, iar in Declaratia ONU ideea divinitatii dispare definitiv fiind inlocuita cu aceea de natura umana. Aceasta realitate face ca teoria unor teologi, cu preponderenta protestanti, ca drepturile omului sunt un produs prin excelenta crestin, in care s-ar regasi elementele fundamentale ale mesajului biblic, sa se infirme. Este adevarat ca Declaratiile sus amintite referitoare la drepturile omului au fost pentru vremurile lor evenimente de-a dreptul revolutionare, dar la fel de adevarat este si faptul ca ele s-au realizat intr-un context politic si social care nu avea nimic in comun cu religia, cu Biserica, ba mai mult, ideea acestor declaratii precum si acceptarea lor pe scara universala nu urmareste decat eliberarea individului de determinarile exterioare, deci si de Dumnezeu( ).
Exista, fara discutie, si aspecte pozitive ale acestor declaratii si anume cele date de ridicarea naturii umane la rangul de cea mai inalta valoare a lumii ceea ce inseamna ca nimeni nu are voie sa impieteze in vreun fel asupra integritatii si libertatii ei, insa aceasta valoare umana ramane problematica in stadiul ei de ultim reper, atata vreme cat pe acest loc nu se afla Dumnezeu. Cu toata buna intentie a Declaratiei Americane, sclavia negrilor si comertul cu carne vie a continuat inca vreme de aproape un secol, cu tot umanismul Declaratiei Franceze, prevederile ei au permis instaurarea Terorii ale carei urmari le cunoastem si nu in ultimul rand, cu toata ratificarea mondiala a Declaratiei ONU, in numele drepturilor omului s-au iscat aprige confruntari armate generatoare de atrocitati, cum a fost cazul razboiului din Kosovo( ).
Ar fi gresit sa negam orice influenta crestina in privinta amintitelor declaratii, mai ales a celei americane insa mai trebuie sa amintim si pozitia Bisericii Romano-Catolice care considera Declaratia Americana drept una protestanta si Declaratia Franceza drept una masonica, ambele indreptate in mod nemijlocit impotriva Bisericii Apusene.
Daca la inceput declaratiile amintite au urmarit un scop nobil in sine, asistam astazi la o ideologizare exagerata a acestei notiuni de drepturi ale omului. Daca in vremurile medievale in Europa Occidentala s-a putut naste Inchizitia, o institutie care nu se mai cere definita, in veacul al XX-lea locul ei a fost luat de feluritele tribunale internationale care in numele drepturilor unui om abstract sacrifica oameni concreti; drepturile omului enuntate initial ca indreptar pentru respectarea vietii, libertatii si demnitatii persoanei umane cu toate corolarele care decurg din acestea au ajuns din norme pozitive in norme negative fiind invocate ori de cate ori o tara sau un regim politic nu se comporta cu obedienta necesara vis-a-vis de puternicii zilei si de opiniile lor. In aceasta ordine de idei ideologizarea drepturilor omului apare ca posibila din momentul in care se considera ca nu mai exista nici un criteriu superior la care sa se raporteze actiunile omului. In momentul in care Revelatia este relativizata si trecuta in planul privat al credintei, drepturile omului, care initial erau norme neinterpretabile, se supun interpretarii si atunci o fapta oarecare poate sa apara ca buna sau rea in functie de criteriul interpretarii( ). Astfel, avortul apare ca o fapta condamnabila daca se considera ca prin ea se atenteaza la viata zamislita in trupul femeii, dar apare si ca fapta “normala” daca se ia in considerare dreptul femeii la autodeterminare, dreptul ei de a considera o sarcina ca fiind dorita si benefica pentru ea sau de a o considera nedorita in contextul vietii ei sociale, deci pasibila suprimarii.
Drepturilor omului trebuie sa le recunoastem si aspecte benefice, fie si numai daca facem referire la rasturnarea regimurilor totalitare, la recunoasterea drepturilor religioase sistematic negate de acestea, la controlul pe care poporul il poate exercita asupra guvernantilor prin mecanismul votului liber, dar in acelasi timp in fata exagerarilor si ideologizarii Biserica trebuie sa ia atitudine, nu in sensul cenzurarii lor, ci in virtutea exercitarii rolului ei de a fi purtatoarea si expresia vie a Revelatiei netrecatoare( ). Biserica nu poate sta nepasatoare in fata incercarilor de a prezenta anormalul drept normal, in fata decadentei naturii umane si a intunecarii chipului lui Dumnezeu (homosexualitatea, prostitutia, schimbarea sexului, etc.), ci trebuie sa ia pozitie critica pornita din convingerea ca are datoria sa vegheze asupra starii morale a societatii, asupra vietii persoanei in directia pastrarii ei pe calea catre indumnezeire.
Actiunea critica a Bisericii Ortodoxe vis-a-vis de problema drepturilor omului nu trebuie inteleasa in sensul incercarii ei de a restrange aceste drepturi sau de a suprima unele dintre ele ci trebuie inteleasa in sensul indatoririi ei de a fi cale de unire intre creat si necreat, in sensul de a fi spatiu de recapitulare si indumnezeire a Cosmosului, in sensul de a fi spatiul de comuniune al persoanei. De pe aceste pozitii trebuie inteleasa incercarea Bisericii – evident prin metodele ei specifice – de a limita atomizarea societatii umane prin promovarea individualismului absolut, caci ideologizarea drepturilor omului atrage dupa sine aceasta atomizare in sensul ca nu se mai urmareste sanatatea intregului, nu se mai vede padurea din cauza copacilor, ci se promoveaza autodeterminarea individului, autonomia lui in raport cu orice realitate exterioara.
In consecinta, responsabilizarea actiunilor personale, institutionale si comunitare la nivelul persoanei, a familiei, a poporului dreptcredincios si –  in final – a eclesiei, este o cerinta a situatiei, a locului si a momentului, deoarece Ortodoxia are de oferit raspunsuri prompte si concrete la starile de fapt ale secularizarii, in misiunea ei configurandu-se oferirea spre lume a marturiei despre spiritul specific ce a facut-o sa reziste vie, activa si dinamica timp de doua mii de ani si sa fie alaturi de poporul binecredincios in toate situatiile si imprejurarile, concretizandu-se in: puterea innoitoare a Traditiei, actualitatea gandirii patristice, dinamica bogatiei spirituale a credintei, induhovnicirea omului si a creatiei, inaintea lui Dumnezeu.( ). Atitudinea teologica, ce consta intr-o forma de manifesttare concreta a marturiei pe care Biserica lui Hristos i-o daruieste lumii, referitor tocmai la realitatile acesteia, trebuie sa mearga de la sesizarea pericolului pana la rezolvari concrete, pe care sa le propuna ca acte indispensabile ale dimensiunii duhovnicesti recunoscuta si devenita tinta si scop a persoanei si a comunitatii. Biserica, formata din mireni si clerici, are o misiune extrem de dificila, iar postulatele imaginii de ansamblu a realitatii sunt in masura sa o mobilizeze si sa o capaciteze la actiune, caci „daca Biserica Ortodoxa se va multumi cu o prezenta si cu o marturie conventionala in lume, nu va raspunde provocarii contemporane cu duhul universal al lui Hristos si al Apostolilor, il va lasa pe omul contemporan neajutorat si va sucomba din cauza omogenizarii promovate prin globalizare. Daca, dimpotriva, va avea curajul sa promoveze in mod autocritic si cu pocainta, atat la nivel individual cat si la nivel comunitar, duhul traditiei sale, va putea sa ofere adevarul universalitatii sale ca replica la himera globalizarii.”( )

In loc de concluzie
In toate sondajele de opinie increderea romanilor in Biserica Ortodoxa se situeaza in jurul valorii de 90%. Aceasta realitate demonstreaza ca romanii se simt ca madulare ale acestei Biserici si o considera ca factor de unitate in planul societatii civile, increderea acordata ei este incredere auto-acordata pentru ca, asa cum am spus, Biserica o formeaza chiar ei. Mai demonstreaza ca dupa ce le-a fost inselata increderea de celelalte institutii ale statului, cu exceptia Armatei, desigur, singura institutie in care le-a mai ramas nadejdea este Biserica, mai demonstreaza ca ei vad Biserica in calitate de ultim bastion de aparare impotriva curentelor atomizante, individualiste, demonstreaza ca ei vad Biserica Ortodoxa ca singura cale de intoarcere la valorile imuabile si singura cale de dezvoltare a societatii in acceptiunea ei de comunitate de persoane create dupa chipul lui Dumnezeu.
Asadar, Biserica si Iisus Hristos sunt o unitate indisolubila. Istoria misiunii se identifica cu istoria Bisericii. Istoria ei este relatia Lui Dumnezeu cu semenii si invers. Neavand o istorie a misiunii, nu ai o istorie a Bisericii, si atunci, esti doar o simpla adunare, un grup de oameni, o aparitie meteoritica, stelara pe scena istoriei si a teologiei. Trebuie sa iei aminte, la fel si noi! Prin urmare, relatia umanitatii cu Dumnezeu se intelege ca realitate istorico – teandrica si sinergetica.
Cu alte cuvinte, daca cineva tine seama de cautarile si preocuparile europene contemporane – in special la nivelul poporului – care fac posibila misiunea sfanta a Bisericii, relatarile de mai sus se confirma a fi realiste si aplicabile. Omul, tanarul european poarta in chip vizibil ranile unei deziluzii existentiale tragice, traind intr-un vid sufletesc – spiritual, ce il aduce permanent mai aproape de Orientul Apropiat, Indepartat sau Mijlociu. Prin moartea Metafizicii, el cauta Adevarul (care il va face liber) ca experienta de traire si de aceea se refugiaza in diferite practici si artificii spirituale ori substituti religiosi, care sunt oferiti de catre ocultismul oriental. Tocmai la aceasta solicitare poate sa raspunda Biserica, insa numai atunci cand isi mentine autenticitatea ei, caci daca Europa are inca suspinuri si dureri in alienarea ei, acest lucru se datoreaza, in cea mai mare parte si inconsecventei noastre, fiindca suntem, de foarte multe ori, ortodocsi doar cu numele nu si cu fapta, precum si a modului gresit in care purtam dialogul cu ea. In incheiere, doresc sa subliniez faptul ca a sosit vremea si ceasul pentru reevaluarea metodei dialogului nostru teologic, bine articulat si judicios argumentat sau elaborat, cu Europa si cu Crestinatatea apuseana. Caci numai in cadrul spiritualitatii patristice si autentice – pe care suntem nevoiti sa (re)cunoastem cu totii ca foarte multi tineri o cauta si o savureaza din plin, este cu putinta perceperea, din punct de vedere ortodox, a unitatii crestine, ecumenice. In lipsa acestei unitati crestine si ecumenice, autentice, adica a Bisericii celei perene, nu poate fi zidita, vreodata unitatea si simbioza in Europa unita – pentru care ne rugam sa fie spre binele nostru cel pamantesc si mai ales, cel ceresc si spre Slava lui Dumnezeu, Cel in Treime laudat!…
 In incheiere, vom sustine ca demersul misionar al Bisericii trebuie sa cuprinda conceptul conform caruia Biserica nu este in fond, doar comunitatea cu numar mare sau foarte mare de membri ci chiar si cea cu numarul cel mai mic, dar in care salasluieste marturia cea duhovniceasca despre trairea in viata noastra a vietii lui Iisus Hristos, cea autentica. „Astfel inteleasa, misiunea nu este reprezentata de un proiect grandios, asemeni unei caracatite care cuprinde totul in sine – acesta este de dorit numai pentru a conferi unitate de plan si actiune sistemului – ci de interventia in micro, de indeplinirea misiunii de pastor de suflete si a aceleia de urmator al Mantuitorului, calitate pe care o are orice crestin botezat fie el si tanar, nu numai clericul si nu numai cei cu anumite raspunderi in Biserica.”( ) Prin urmare, constatam si de aici, faptul ca Ortodoxia este o forma de crestinism (nesecularizata in continutul si fondul ei intrisec) extrem de rafinata, de nobila, de fina, pe care putini o stiu astazi, aprecia sau gusta in profunzimile ei dintru inceput, lucru pentru care ne rugam Lui Dumnezeu – Cel in Treime preamarit, sa ne ajute si sa ne lumineze mintile noastre, cele acoperite de umbra pacatului si a mortii!…

Rezumat
Studiul de fata doreste sa scoata in evidenta cateva referinte si concepte eclesiologice, intr-un cuvant, valoarea, rolul, rostul si importanta Bisericii in viata crestinului si in viata societatii acesteia seculare, care trebuie sa stie ca Biserica, in calitatea sa de extensie in lume a Trupului inviat al lui Iisus Hristos, nu duce o existenta in solitudine ci se constituie intr-o realitate sociala facandu-si simtita prezenta in lume fata de care are o seama de indatoriri, indatoriri provenind din faptul ca ambele, si Biserica si lumea sunt creatii ale lui Dumnezeu, prima fiind Imparatia Harului dumnezeiesc iar a doua fiind Imparatia legilor naturale( ). Lumea este pentru Biserica mediul in care isi desfasoara activitatea, mediul in care aduce la indeplinire comandamentele primite de la intemeietorul si Capul sau Hristos, este realitatea care trebuie recapitulata si indumnezeita pentru a putea fi infatisata lui Dumnezeu in unire cu omenirea deja restaurata de Iisus Hristos. De cealalta parte, Biserica este pentru lume ceea ce este sufletul pentru trup, este realitatea constituita in puntea de legatura intre Dumnezeu si lume, este mediul de epectaza a lumii in ansamblul ei catre destinul ei final, catre ratiunea ei eshatologica.
Asupra lumii actioneaza insa si societatea umana, caci trebuie sa facem aceasta distinctie intre lume ca loc teologic, loc, spatiu in care fiecare lucru, fiecare realitate fizica are locul ei bine stabilit, locul ei in care si din care isi realizeaza menirea, locul pe care se afla centrata, si societate ca summum de indivizi, comunitate umana, care isi manifesta actiunea asupra lumii transformand-o, cu pretentia de a o eficientiza si, nu de putine ori, deplasand-o din locul pe care se afla centrata prin actiunile pe care le exercita asupra elementelor ei. in aceasta ordine de idei, daca intru inceputuri Biserica se putea identifica intr-o mare masura cu societatea prin aceea ca membrii Bisericii erau in acelasi timp si, intr-o foarte mare masura, elemente ale societatii, in vremea noastra Biserica nu mai poate fi identificata cu societatea fiindca prin procesul de secularizare, centrul de greutate in viata cetatii s-a deplasat din zona autoritatii Bisericii in zona autoritatii societatii umane luata ca realitate autonoma. 
Asadar, Biserica si Iisus Hristos sunt o unitate indisolubila. Istoria misiunii se identifica cu istoria Bisericii. Istoria ei este relatia Lui Dumnezeu cu semenii si invers. Neavand o istorie a misiunii, nu ai o istorie a Bisericii, si atunci, esti doar o simpla adunare, un grup de oameni, o aparitie meteoritica, stelara pe scena istoriei si a teologiei. Trebuie sa iei aminte, la fel si noi! Prin urmare, relatia umanitatii cu Dumnezeu se intelege ca realitate istorico – teandrica si sinergetica.
Cu alte cuvinte, daca cineva tine seama de cautarile si preocuparile europene contemporane – in special la nivelul poporului – care fac posibila misiunea sfanta a Bisericii, relatarile de mai sus se confirma a fi realiste si aplicabile. Omul, tanarul european poarta in chip vizibil ranile unei deziluzii existentiale tragice, traind intr-un vid sufletesc – spiritual, ce il aduce permanent mai aproape de Orientul Apropiat, Indepartat sau Mijlociu. Prin moartea Metafizicii, el cauta Adevarul (care il va face liber) ca experienta de traire si de aceea se refugiaza in diferite practici si artificii spirituale ori substituti religiosi, care sunt oferiti de catre ocultismul oriental. Tocmai la aceasta solicitare poate sa raspunda Biserica, insa numai atunci cand isi mentine autenticitatea ei, caci daca Europa are inca suspinuri si dureri in alienarea ei, acest lucru se datoreaza, in cea mai mare parte si inconsecventei noastre, fiindca suntem, de foarte multe ori, ortodocsi doar cu numele nu si cu fapta, precum si a modului gresit in care purtam dialogul cu ea. In incheiere, doresc sa subliniez faptul ca a sosit vremea si ceasul pentru reevaluarea metodei dialogului nostru teologic, bine articulat si judicios argumentat sau elaborat, cu Europa si cu Crestinatatea apuseana. Caci numai in cadrul spiritualitatii patristice si autentice – pe care suntem nevoiti sa (re)cunoastem cu totii ca foarte multi tineri o cauta si o savureaza din plin, este cu putinta perceperea, din punct de vedere ortodox, a unitatii crestine, ecumenice. In lipsa acestei unitati crestine si ecumenice, autentice, adica a Bisericii celei perene, nu poate fi zidita, vreodata unitatea si simbioza in Europa unita – pentru care ne rugam sa fie spre binele nostru cel pamantesc si mai ales, cel ceresc si spre Slava lui Dumnezeu, Cel in Treime laudat!…
 In incheiere, vom sustine ca demersul misionar al Bisericii trebuie sa cuprinda conceptul conform caruia Biserica nu este in fond, doar comunitatea cu numar mare sau foarte mare de membri ci chiar si cea cu numarul cel mai mic, dar in care salasluieste marturia cea duhovniceasca despre trairea in viata noastra a vietii lui Iisus Hristos, cea autentica. „Astfel inteleasa, misiunea nu este reprezentata de un proiect grandios, asemeni unei caracatite care cuprinde totul in sine – acesta este de dorit numai pentru a conferi unitate de plan si actiune sistemului – ci de interventia in micro, de indeplinirea misiunii de pastor de suflete si a aceleia de urmator al Mantuitorului, calitate pe care o are orice crestin botezat fie el si tanar, nu numai clericul si nu numai cei cu anumite raspunderi in Biserica.”( ) Prin urmare, constatam si de aici, faptul ca Ortodoxia este o forma de crestinism (nesecularizata in continutul si fondul ei intrisec) extrem de rafinata, de nobila, de fina, pe care putini o stiu astazi, aprecia sau gusta in profunzimile ei dintru inceput, lucru pentru care ne rugam Lui Dumnezeu – Cel in Treime preamarit, sa ne ajute si sa ne lumineze mintile noastre, cele acoperite de umbra pacatului si a mortii!…

Drd. Stelian Gombos – Consilier
la Secretariatul de Stat pentru Culte
din cadrul Guvernului Romaniei

VISURI PLACUTE

Cu parfum de ghiocei,
violete, stanjenei,
zambile, margaritare,
bujori rosii la culoare,
tufe mari de liliac,
Primavara a-ncercat
sa-mi schimbe a vietii
carare pe sub pomii
albi de floare.

Verde crud mi-a daruit,
galben cornul a-nflorit,
rosu este merisorul,
albul ne alina dorul;
splendide roze imbie,
spre visari si poezie.

Dar am ratacit cararea
ca se innorase zarea;
degeaba te-am cautat,
nicaieri nu te-am aflat
si asa, intr-un tarziu,
am vazut o stea
cu speranta fluturanda
agatata-n ea.

I-am promis
sa-ncerc din nou
chiar in zori, pe roua,
cand Soarele va rasari,
dar iata ca ploua.
Fulgerul strabate zarea
uite, am vazut cararea
care duce inspre tine…

Dar un tunet pus
pe harta imi zice:
fa cale intoarsa,
mai ai multe de trait
si te asteapta sub
castani, un vis
pierdut de multi ani;
avea parul castaniu,
dar acum e argintiu.

Si de-odata ma trezesc
chiar si florile zambesc,
cand vad cum o gargarita
se prinde-n a mea cosita.
Oare cine te-a trimis,
iubitul meu drag din vis?
Gargarita zboara iara,
am in suflet primavara.

Cârdei V. Mariana

OGLINZI REZONANTE

Gandirea prin suflet, in sus, intru spirit, este oglinda invizibila si rezonanta.
Intai, fereastra spre interior, apoi oglinda diafana, spre cer.
*
Ai observat ? Usa batrana se reinchide singura..
*
Coaja e mai sfanta decat miezul. Prin aceea ca a ars a se coace.
*
Sa primim poezia astfel: ca pe o muzica venind din spatiu, ci nu cea strigata, acea muzica pe care esuezi prin a o asculta dar a nu o mai auzi.. Poezia ca divinatie.

Scriu, reinvat ceea ce nervurile frunzei contin, tiparnita padurii Mame, cea dezmierdata de Eminescu drept Mama, dulce mama: O, mama, dulce mama, din negura de vremi/ prin freamatul de frunze, la tine, tu ma chemi”…
*
Oare geniul omului actual, este unul entropic, decadent, prin aceea ca omul actual, progresand tehnic, este pe contrasensul devenirii din definitia de pe munte a lui Jehova ?
Este deci exponentul Geniului Pustiu ? Nu cumva Eminescu sugera un geniu al pustiului, sau, cum iluminatul poet transilvan, Ioan Alexandru, scria in „ Vamile pustiei”? Or romanii cei vechi, ci nu batrani, cum splendid definea Calinescu, romanii genomului, paideumei, Primordiei proto- dacice …, par a se fi ascuns ( intru ocrotire  in inefabil, in imponderabil, matriceal adica…?) in Mithos ? Calinescu, pe care unii l-au numit „ divinul critic”…,isi recitat propria-i poezie, pe care o consider cel putin o eroare, ciudat numita „ Eu sunt grec „! Grecii, care patrundeau prin Poarta Marii Negre, in sus, spre sanctuarele lui Za- Molxes ( sau Zal- MOSES -( Mosul Zeu, Tatal zeilor, sau – de ce nu ? Moise al Nostru..) au uzurpat ( camuflat, disimulat) – de fapt, ceva esential…, au cucerit altfel, prin „ viclenia greceasca” ( vezi Xerses al persilor….lui Zoroastru ( Zarathustra), Iranienii ! – ( Ahura Mazda, Ahriman, s.c.l.) – …o fi fost Calinescu ( fiul lui Calin,…file din poveste, eventual din greaca veche, de la Kallos, adica Frumos( Calin) latinizat vulgar …), o fi fost domnia sa adeneic un pic grec, numai ca descendentii ramificati ai celor Dintai…nu au devenit …cu totii, …greci ! Si cum am mai scris, coruptia intelesului grecesc al exclamatiei admirative Ti kallo ! ( Ce frumos !) in auzul temator al chtonicilor din sudul Romaniei…fanariotizate, anume in intelesul de …TICALOS ! Auzul acelora, intr-adevar, poate fi o perceptie a „ barbariei”, un barbarism lexical ? Altfel spus, o demonizare a conceptului Frumos, in sensul …ticalos, viclean,…” Timeo Danaos et dona ferente”, altfel spus, ne temem de greci chiar si cand ( ne) fac daruri…Sus, la Sarmizegetussa Regala, la sanctuarul- calculator astronomic, mai degraba druidic (!), sau de tip Stonehenge, mai abitir de tip Carnack !, adolescent fiind, am gasit in ruina hambarelor di situl arheologic cercetat pe-atunci de Daicoviciu,…grau carbonizat, de peste 2000 de ani !
Am pastrat o vreme intr-o eprubeta grauntele ( de la etimonul GRAU!, n) si imi pare rau ca le-am daruit cuiva, nu mai tin mine…Acel grau depozitat pentru practicile lui Deceneu, ale Marii Preotimi dacice, intru Zamolxe, fost elev al lui Pitagora !, in Egipt, ..
Stim sigur ca proto- dacii si dacii nu cultivau nici graul, nici porumbul…Meiul sau alte cereale, mai primitive…, erau pita lor. Porumbul, deci mamaliga, aveau a fi aduse mult mai tarziu, din patria sa, America de Sud de azi. Graul carbonizat probabil in urma unui asediu romanic, era adus de comerciantii greci, de la Egiptul de ei cucerit, iar in schimb, dacii plateau cu aur, miere, rasini scumpe, probabil carne ovina, etc.

Marfurile erau aduse de  comerciantii greci ! Deducem silogistic, ca  si …stilul de zidire, numit impropriu „ murrus dacicus”? Dar dacii – sunt sigur- copii ai Naturii Mame, stiau a construi inspirati de Munti;  ei au zidarit  adaugand ca  element al structurii de sustinere grinzile din lemn, principalul material abundent in Dacia Mare; protodacii erau aidoma Popoarelor Soarelui din America de Sud…aveau cultul Soarelui, pe care jertfeau, vezi soarele  de Andezit…Candva, cu un cutit de obsidian, Marele Preot sacrifica uman, ( ca aztecii, incasii, toltecii…)  iar ritualul a fost imblanzit, trecandu-se la sacrificiul simbolic, al unui porumbel, sau poate al unui miel…mioritic …Pastoritul lor nu era de tip desertic, al Pustiei din Orientul evreilor,…ci era unul muntenesc…Comportamentul muntenesc, asadar, al Marelui Suflet Dacic, era unul arhaici si la extrema celui de tip desertic…Mielul biblic nu este Mielul – Miorul arhaic proto- dacic ! Dacii mureau razand, crezand in Nemurirea Sufletului, poate in reincarnare,…iar sincretismul este tulburator: Pastorul biblic nu este decat unul al altei dimensiuni geo- spirituale, mitologice, fata cu Pastorul Mioritic, daca reintelegem, Marele Preot, cu a sa turma- popor !
*
A medita daca la romanii neolatini, numele de DOMN nu vine de la DAIMON, necum de la DEMON, zeu cazut…Ca si nelinistitorul titlu asumat din vechime de catre Domn, cel de IO, asadar cognomenul sacru, al Ego-ului investit, sacralizat.. consacrat !?
*
Sunt ( suntem?, ca Memorie ancestrala, in toate timpurile care „ au fost”, deci vor mai fi, prin aceea ca spatiul- timp este ciclic, repetabil, circular..Este spiralic: cel mai antic semn al omului, cum vedem in ceramica veche si pe tablite…Este aceeasi spirala din sistemul planetar, din galaxii, dar si din cochilia melcului, ori din vrejul unor plante…
*
Epopeea, divinatia…Eposul, epica, povestea, naratia memoriei lumii…Epistemiologie.
Rostul originar, al mantelor, al divinatiilor, dar si al dainelor dacilor si, ciudat lucru, al nordicilor de la Marea Baltica, letonii,estonii.. Dainele ( cu invocatia sacralizanta Aina- Daina…( amintind cumva de …ADONAI!, n)  erau rostite ritualic, cu scop de invatare, memorare, erau legi, adica invataturi ce se repetau pentru a fi memorate, erau LEGI, adica rudimente ale celor Dintai, din care descinde  RE- LIGARE, RE-LIGIA, Refacerea Legaturii cu divinitatea. Laicizate, ele sunt azi forme corupte – anume doinele romanilor: de nastere, de moarte, de jale, de nunta, de bucurie, etc. Sunt ale starilor esentiale ale omului care transcende.
*
Ceea ce numim decadenta este impulsul primordial al Naturii „ oarbe „, un proces entropic. Artele merg pe acest drum invers,…ele cresc si apoi decad, cumva resorbite de misterul devenirii, inclusiv se autodistrug, intru reinnoire ciclica a Inteligentei Naturii.
Comportamentul creativ din Arte, este  esential un gest religios, este raportarea noastra la Cer.
*
Trezoreia padurii, codrului…Tiparnita cea mare este fractalica, se auto-multiplica, inmugirind, ramificandu-se, apoi desfrunzindu-se….Iar in caderea frunzelor, moartea padurii este una cu incetinitorul, este imagine holografica, a Misterului perpetuu… Geniul poetic exprima ceea ce natura fara darul- harul cuvantului ( vorbirii) – ar vrea sa ne spuna: ceea ce tace piatra si iarba,   vietatile toate,…cea ce tac semintele ( si ceea ce zeul rabda in ele !) …
Geniul este receptacul  rezonant, melodios, al „ celor ce nu cuvanta”…Geniul nu poate fi PUSTIU, ci doar unui de predicat in Munte, mai aproape de Cer.
*
Inspirata poezie a lui Ioan Alexandru, a luminei line- lin- lumini, este tipic divinatorie, antica, este descantec de leac, este imblanzitor si in acest sens, Orfic rit exprimat in modernitate…Taumaturgic, vindecator pentru Psyche…
*
Imagini voalate, visele, sau poezia delirantilor…Memoria  lumii, gravida de Sacru. Duh pogorat intru inaltare, Paraclet, la extrema gemelarului mitologic, Proclet…
*
Actul scrierii sinelui, ci nu cel al trans- scrierii mecanice, ale efemerului legiuitor, este un act imitatio Dei …Mimesis sacrum. Este al Verbului  ( A FI !) ,care, prin adjectiv, fertilizeaza substantivul si isi asuma atributul divinatoriu, taumaturgic…
*
Suntem sincronici, rezonanti si nemarginire a lui Cogito…Uneori suntem si armonios- sintonici, adica inspirati. Atunci avem extazul clipe de a fi ca Eternitate.
*
Hedonismul, ca etapa de depasit a Erosului intru a sublima in starea orgasmica a Vietii comunicate, transmise, perpetuate…Eros si Erato, ci nu Eros si Psyche. Eros si Thanatos, dar sa nu ne fie frica, sa nu ne mai fie frica !
*
Omul a fost creat gol, adica in Goliciunea paradiziaca…Apoi a fost inventiv a se proteja, imbracand blana animalelor surori…Alegoria frunzei Evei, este mai degraba o tandrete a pudorii scribului…Oare poate fi numita – considerata goliciunea Operei Primordiale, o perversitate? Mai degraba e „pervers” substitutul , invelisul, al necesitatii supravietuirii fizice.
Actul impreunarii perechii este al Goliciunii paradiziace, intimitatea fiind a jumatatilor ce se reintregesc o clipa, SFERIC, un El si o Ea, care doar in doi redevin UNUL. Un dual care redevine Unul spre a se naste al treilea, adica Fiul… Tot astfel, la gnostici, si Sofia, asadar Inteligenta divina, relevata apoi in crestinism ca Fiul – Figlio,  Teandra, Triada, Treimea… Inteligenta cosmica- emanatia divina ubicua, asadar „ lumina nevazuta” care pulseaza ( fractalic !)  in Viu.
*
Va trebui sa reintelegem sintagma „ chip si asemanare”…Deviantele, defectele interpretarii pot fi doar ale traducerilor.
*
Vechii zei pedepseau omul, indiferent ca pretextul era cel al ne- emanciparii Umanului, ori al temerii lor de a nu fi …egalati, cum scrie in Geneza…( Stricaciunea oamenilor)…
E clar ca in ecuatia liberului arbitru, programului Creatorului in genomul uman, s-a perpetuat cumva irepresibil cunoasterea luciferica…Cred ca Dumnezeu iubeste opera lui vie si in legea acelui liber arbitru, iubitoare de Specie, ci nu de individ …Un Dumnezeu iubitor si care se sacrifica in propria-i opera, spre a o invia. Aici este samburele, esenta.
*
Carturarii actuali nu trebuie sa mai fie demonizati simplist, ei tind a se contopi prin revelatie, fuzionand sub-constiinta ( profanul) a cu  constiinta ( constientizarea, revelation,  cu sacrul imuabil.
*
Ion Creanga a fost preot si s-a raspopit. In tandem cu Eminescu, cel ce scrie ca el nu crede nici in Jehova, nici in Budha…,scepticul prefigurandu-l pe Emil Cioran…,povestitor innascut, hedonist-taranesc, hatru, ne incanta prin stil, prin alegoric, prin parabole, prin Pacala si Tandala ( apropos, e uimitor ca Tandala este, din sursa Nietszche…, personaj „ intrus in spatiul moldovenesc mai ales,…al Evreului Ratacitor, ( vezi Ion Pribeagu…), prototipul evreiesc fiind TZINDALA…!
Ion Creanga este genial in multe, din el descind oarecum Sadoveanu sau Fanus Neagu… Daca parabola cuibului de pupaza- papagalul romanesc,- este cea a materialului din care splendida pasare il construieste ( cacatul omenesc), prefer sugestia de alt sens, a unui cuib de randunica…Pasare considerata in satele bunilor mei ardeleni, una sacra; e pacat de moarte sa strici cuibul ei din tina si saliva, de sub streasina; este semn benefic ca randunica ( precum si barza) , cuibareste temporar in arealul casei tale, ori a locatiei tale.
*
Cuibul randunicii este ceva formidabil, genial: din lut consolidat cu saliva ei, garnisit cu penele de pe burta ei. In copilarie randunicile roiau in jurul nostru…Apoi au fost alungate de dioxidul de carbon…Au proliferat in schimb …ciorile de semanaturi, pradalnice prolifice si…simbolice…Descendente ale heraldicului Corb cu inel de Aur al Corvinilor massonici…Cum am spus, totul este ceea ce semnifica a fi.
Precum in metatext, asa si in…text.
*
Uneori a intrezari este mai clar decat a vedea. Sa luam prin surprindere si avem sansa unei revelatii.
*
Nu inteleg ce am vrut sa zic scriind „ zeita din ochiul stang”..
*
Cred ca de sine – constiinta, este instinctul primordial din uman. Un program, asadar.

Eugen Evu

REVELATIE DE SUFLET PERECHE

„Lacrima iubirii” a poetului Gheorghe Andrei Neagu mi-a picurat pe suflet incalzindu-mi sensibilitatea, amintindu-mi de propriile vise, tacute dureri si nelinisti, cu versuri pline de un coplesitor dor de intinerire a propriei fiinte, prin retrairea iubirii vesnic mustind de miresme, ispite si licori, ce inca ne mai imbata si hraneste lastarul verde – chiar cu frunze aramii de toamna – inmugurind inca in noi. Poemele sunt incarcate de un lirism si o tandrete dureros de naturale, cand isi declama inrobirea de catre femeia iubita, cu o sinceritate debordanta, ce ar face din oricare Eva, o binecuvantata Zeita, perceptandu-l:”/De cate ori ma vei privi / te vei umple de mine / asa cum gandul se umple de soare…/Cand dorul de lumina/ va inflori pe gura ta,/ apleaca-te sa sorbi in taina/ gura mea./ Cu pasii tai de flori/ coboara spre mine./Roua ochilor s-aprinzi/ cu murmur de vant/ si cu cant./ Sau, cu cata patima o indeamna:”/ Femeie iubita…/ revarsa-ti pletele-n holda,/In graul presarat/ cu maci rubinii, aidoma buzelor tale;/ …. Nu-mi vezi in pleoape ploaia alergand/ sa-mi racoreasca sarutarile tale fierbinti?/ Femeie iubita…/Aduna in tine rodul adus de furtuna,/de grau zapacit si hai-hui!../Cand macii sarutarilor tale/isi vor pierde petalele/ cui ii vor folosi toate spicele risipite?/ Femeie…/Mai adu-mi un pumn de pamant/ Sa rodim/ In zari necuprinse…/”Femei…Superbe metafore! Ingemanare de sensibilitate si senzualitate, talazuind ca valuri de saruturi-petale de maci, adunand cu sufletul spicele sa nu se risipeasca, pentru ca ar fi pacat sa nu rodeasca si-n „pumnul de pamant si-n zari necuprinse”…
 Dar viata nu are doar placeri si vise dulci, nostalgia pierderii, neimplinirii face cugetul amar si-l incarca de semnificatii care dor, constientizand inutilitatea atator energii scurse in uitare si regrete: „/Cu cine-mi infloreste timpul/ cand universul moare trist in mine?/ Cu cine sa-mi usuc de ploi/ durerea gandului in doi?/ Din care parte marea ce ma minte/ va naste valuri de cuvinte?/……..
Mi-s albe visele in suflet/ si tampla rade-n frig insingurat./”
 Cand sperantele fug si ingheata sub gerul deziluziei, poetul simte: „Ce trista-i coala neagra sub zapada./ S-a zgribulit de gol sub pulberi reci…Poeme lungi pictate/ cu aur si cerneala/ aduna-n mine teama/ din alba, trista coala./” Neant.
 Irezistibil indemn, ce poate aprinde faclia uitatei iubiri in Ruga de toamna: „Te rog mai vino sa vezi/ Cum isi adoarme toamna copacii,/ Cimpiile verzi/ Si buzele rosii ca macii/ Si lasa-mi o frunza sa sper/ Plutirea de vant./” Asemenea imagini incarcate de adanci semnificatii poate crea doar un talent autentic si o slefuire de mester bijutier, precum poetul Gheorghe Andrei Neagu! Si cum sa rezisti – ca iubita – sa nu-i alergi in imbratisarea crengilor „copacului cu verdele-n berna” !
 Si atunci cand poetul isi asigura iubita : „Pun flori de mar/Pe trupul tau de noapte/Prefac in cer/ secundele uitate,/Sub lacrima fierbinte/ Zapada din priviri,/Acopera cuvinte. Iti caut ochii/Ce ma priveau deschisi/Au obosit?/Priveste cerul!”- cu siguranta florile de mar  vor darui speranta regasirilor romantice, pentru ca eternul iubirii poarta vesmintele candorii.
 Chiar si atunci cand toamna ne arameste frunzele, clocotul viu al iubirii brodeaza in noi ghioceii care ne imprimavareaza, fenomen pictat de penelul fermecat al poetului Gheorghe Andrei Neagu in poemul Primavara: „A inflorit parfumul gurii tale/ sub razele din ochii mei./Prin trup, cu freamat de petale,/ se plimba ochii tai/…….din cand in cand, pe gura parfumata/ ca o albina vin sa fur/ o sarutare-nrourata./ Tu razi, si-n jur,/ a inflorit campia toata./”
 Nostalgic, etern visator poetul isi constientizeaza singuratatea prin care-si „desira” trairile, viata”- „/ Ca o salcie ce-si frange/ umbra crengilor in lac/ umbra mea si-acum mai plange/ intr-un ochi de geam uitat/ In lumina care urca/ pe trotuarul inghetat,/trupul meu cazut usuca,/ timpul destramat”./ …N-am o tinta n-am o ora/ pentru care sa respir./ Alungat acum din hora/ merg si ma desir.”Desirare.
  In Respiratii, poetul intreaba iubita:”Ti-a respirat vreodata ceru-n brate?/ Pe tample luna te-a mai sarutat?/ Calcam prea des pe sentimente…./Uitand atatea primaveri./Si-apoi cu cerul mut in brate/ Ne pierdem, reci si solidari,/ Cu stele picurand pe fata/ Cand suntem micii oameni mari./
 Poemele din „Lacrima iubirii” infioara ca un spectru sideral prin maretia trairilor si redarea lor geniala,ca doar vin dintr-un izvor nesecat de distinsa spiritualitate, cu nume de balada –  Gheorghe Andrei Neagu. Si pentru ca :/”Au inrosit copacii/de rodul infloririi./……Iubeste-ma, livada visarilor mele./ – Rod .Ii urez sa fie cum isi doreste! Sa fie iubit si binecuvantat. Lectura versurilor este pentru mine revelatie de suflet pereche, pentru care ii multumesc cu sincere felicitari si ma aplec spre sine – ochi magic de lumina, carte deschisa, cuib de zari aprinse…

ANA HANCU

Peisaj

Pian si candela de ceara,
Acorduri vii de primavara
Si note umede din noi
Vibreaza peste amandoi.

E o iluzie ca sunt
In haina rece de cuvant,
Cascada zgomotoasa-n ierbi,
Ci-n trup de huma ma discerni.

Dintr-o minune o vioara,
Cand ratacirea ma-nfioara,
Intinsa intre stea si roua
Ma frang precum o coarda-n doua.

Se strang din sufletu-ti rebel,
Robind pamantul infidel,
Ingeri carunti cu glasuri mute,
Tacearea noastra s-o asculte.

Vibreaza peste amandoi
Si note umede din noi,
Acorduri vii de primavara,
Pian si candela de ceara.

Tatiana Scurtu-Munteanu

„MANAGERIATUL” ZAPEZII

ARHIVELE DE LA HATEG: DE LA <<NEANTIA>> LA <<VALTOAREA>> SUFLETELOR , de CONSTANTIN STANCU

…Rafinatul intru ale sfintei evanescente POESIS, carturarul si Orfeul hategan,  CONSTANTIN STANCU, scrie, de data aceasta, o carte cu totul speciala, prin care dovedeste ca pana si zapezile Poetului si Poeziei si Scribului Vaticinar trebuie „managariate”, stocate si protejate in ARHIVELE SUFLETULUI LUI DUMNEZEU, pentru a nu fi luate de …noaroaiele vremurilor si ale lumii imunde.
Arhivarul indragostit, pana la delir, de Nichita, il si citeaza pe Inger, in acest sens: „pentru ca nu suntem noroi, noroi, noroi…” (cf. In loc de sfarsit, p. 142). Si aduce aminte despre definitiile evanescentei POESIS, date de Inger: „Asculta-ncoa, batrane: asta o sa fie toata viata ministru, noi o sa fim poeti toata moartea”; si: „Poetul nu este de baut, deci nu-l intelegem!/Poetul nu miroase cum floarea//Cum putem sa-l intelegem,/cum putem sa luam ceea ce nu miroase ca floarea / drept floare?” (Idem, p. 140-141).
Si chiar asa este, dupa vorba Ingerului: Poetii si Scribii Vaticinari, aceste fapturi spectrale, de la Marele Hotar privind si vazand ceea ce nimeni nu vrea sa vada, Acel Solemn si Transgalactic „DINCOLO” – trebuie stransi, cu grabire, intr-o rezervatie, pentru ca nu cumva corzile LIREI lor sa se strecoare printre degetele Ne-Atentiei Umane Institutionalizate intru Satana – si sa se scufunde, inapoi, complet si definitiv, in Calea Cea Fara de Intors, in Lumina Unica si cu Unic Sens – atunci cand vor baga de seama ca nimeni din aceasta saracita de Duh lume nu priveste intr-aceeasi directie cu ei…
Constantin STANCU asta face: se grabeste benefic, sa-i protejeze de strecurare din orbirile lumii, pe cei de-o fiinta si de-o umbra cu el. Si asta, pentru ca spatiul pe care-l „manageriaza” este unul teribil de predispus scurgerii spre Miracolul Razelor Lunii: TARA HATEGULUI. Acolo pe unde s-au scurs, spre Lumina Fara de Amurg – Regii Daci, in frunte cu Boirebista si Decebal…
Cartea de Prima Arhiva a Tarii Hategului („O Tara din Tara” Romanilor, cum imi scrie autorul, in fulguranta si misteroasa lui dedicatie…) are, deocamdata, 144 de pagini, si contine:

1-o Prezentare a Duhului Autorului, in traducerea celesta a altor Luminescente Duhuri: Eugen Evu,  Dumitru Huruba, Radu Igna, Ioan Evu. Apoi:

I-In loc de Introducere in Miracolul Tarii Hategului: Fruct Parguit din Iubire – in care Constantin STANCU dezvaluie ceea ce Gligor HASA a crezut ca poate fi dezvaluit oamenilor greu cuvantatori si neinceput intelegatori (in lucrarea sa, „parguita din iubire”, Minuni si enigme in Tinutul Hunedoarei), din Eternul Miracol al Hategului (Capitala de Miracol a Romaniei): Uriesii, Oceanul Primordial, Femeia Dacica a lui Solomon, Craisorii…

II-Argument – Peisajul cultural Hateg – in care lamuririle le da poemul Stergerea Memoriei (citata din volumul Pomul cu scribi, de Constantin STANCU): in clipa „aceea”, in „acea” diminata a Expresiei Ultime a Voiei Lui Dumnezeu, Cuvintele vor trece, pe nesimtite, la „viata lor secreta”; Poezia Suprema, vorba Ingerului, este Marea Calatorie…

III – Arhivele A-Texte, pretexte, ganduri ale autorului – toate, texte date spre luminare solar-lunara in acest veac XXI – intre 2001 si 2010 (publicate in princiara Provincia Corvina sau in Nova Provincia Corvina, cea iscata, intre nou si vechi, sub unghiul de truda si sub cel de zbor al Mesterului Eugen Evu!). Si incep sa se insiruie „sectoarele/pavilioanele” si „salile/camerele” si „rafturile” Arhivei Hategane, deocamdata, prin cuvantul Calauzei Constantin STANCU, care ne prezinta Logos-ul si Duhurile Logos-ului Locului: recenziile ( CARTILE „IN NUCE”!!!) la Aventurile in marele refuz, la Neantia, la Neviata lumii si Heralzii tacerii,  de Raul Constantinescu – apoi la Ca sa fii stea si Arhivele iubirii, de Iv Martinovici („Nu am fost un admirator infocat al poesiei scrise de acest scriitor, dar i-am admirat opera, am stimat-o si am inteles ca Poetii fac parte din acest popor sacru, in cautarea oracolului de la Delfi”) – …dupa care se insiruie, pe-ntaiul raft, alte miracole orfice: recenziile la Spinii florii de colt, de Danut Vrancila, la Ei mi-au programat moartea, la O calatorie enigmatica si Apus de mileniu, de Petre Dugulescu – urmand sa palpaie alti zori, cei vaticinari, ai lui Gligor Hasa: recenzia la Hateg – Adevarata Sarmizegetusa.
…Si, iar, Poetii Evanescentei Stelare: recenzii la Alb pe Alb si la In cautarea vechiului castel, de Ionel Amariutei, la Imersiune posibila („acest volum este legitimatia pentru realizarea imersiunii in propriul destin…”), de Felix Rian, la Magnetul care aduna suflete, de Ionel Draganescu…si, iar, recenzii la un alt Scrib Vaticinar (dar si mestesugar de crochiuri ale cvasi-realitatii prezente…) al Hategului: Radu Igna, din Vocatia culturala a Hategului („Eu cred ca viata noastra are un sens atunci cand luptam impotriva uitarii”), din volumul de schite si nuvele Armonia Snack-Bar, Lazar nu mai vine („Desi pare usor ironic in scrierile sale, autorul, de fapt, este trist – este tristetea unei generatii care a ratat sosirea, desi avea o sansa extraordinara, in decembrie 1989, este tristetea profesorului (…) care isi vede elevii cazuti in transeele vietii…”), sau din romanele Valea Proscrisilor si Condamnat, din miniromanul Nimic deosebit in timpul serviciului meu si in „fotografia unei jertfe umane”, din Valtoarea…

III – Arhivele B – Cronici si texte ale prietenilor despre scrierile lui CONSTANTIN STANCU. Aici, Scribul Ingerilor-ca-Pasari-care-Plang-cu-Aripi isi „stocheaza”, spre Neuitare, fotografiile/fotocopiile Poeziei sale – fotografii/fotocopii eoliene facute de Eugen Dorcescu  (Poezia lui Constantin Stancu sau despre trans-imanenta), Ioan Evu (Pasarile care plang cu lacrimi si Poeme de imblanzit fiara din om), Dumitru Huruba (Poeme despre roadele inimii si Responsabilitatea actului de creatie), Radu Igna (Alfabetul tacerii), Eugen Evu (Pasarile plang cu aripi: „Metafora, stralucitor filigran omniprezent, are acea rara prospetime, acea originalitate care cucereste si penetreaza prin vibratie rezonanta cosmic, orice blindaj, orice prejudecata. De oriunde am cita, calitatea unei acute constiinte poetice este revelatorie. Constantin Stancu se poate bucura ca, in cazul sau, rabdarea anilor, care pe cei mai multi ii invinge, a inflorit si mai viu, confirmand o inzestrare aparte, dublata de luciul cizelarii cu un inalt simt al valorii estetice si morale”), Al. Florin Tene (Pasarile plang cu aripi), Nicolae Utica (Pomul cu scribi), Ion Ariesanu (Sub lupa: Poeti din Hateg), Ioan Barb (Un aristocrat al bucuriei), Victor Sterom (A privi cu ochii inimii: „Toate  poemele de aici reprezinta o asumare afectiva si reflexiva a existentei, conceputa ca o eterna trecere prin vamile telurice, inspre cerul cerurilor. Autorul pare fascinat nu de realitatea imediata, ci mai degraba de umbra luminoasa a realitatii viitoare pe care o simte tot mai profund, cu toata fiinta cutremurata de teama, dar si de implinire” ), Miron Tic (Pomul cu scribi – Poezii), George Holobaca (Constantin Stancu: Pasarile plang cu aripi, sau Masca de fosfor a existentei), Adrian Botez (Orbul care vede fulgerul zapezii: Pomul cu scribi, de Constantin Stancu si A iesi dintre neuroni – spre pasare: Pasarile plang cu aripi, de Constantin Stancu).
…Fireste, Arhiva se va inmulti, Tara din Tara-HATEGUL  nu-si va pierde Ingerii, ci si-i va inmulti cu Lumina Sfanta…Si asta, de-a pururi, pana la Trambitarea de Intoarcere in Paradis!
Deocamdata, Arhivarul Extatic Constantin STANCU sta intr-un cot si zambeste stelelor sticlind din Primul Raft, gata umplut… – si se vor umple altele, si altele, iar munca Sacrului Lucrator al Lui Dumnezeu si al Zapezilor Vesnice, de peste toate noroaiele lumii, va da rod inmiit!

Adrian Botez