by NICOLAE IUGA

BRAD,Romania

Pe parcursul celor peste 19 ani trecuti de la Revolutie am raspuns de nenumarate ori la întrebarea pusa de prieteni, vecini si cunoscuti despre motivele care m-au îndemnat sa nu încep o activitate privata în domeniul panificatiei, activitate pe care o cunosteam dupa 15 ani cât am fost seful filialei de morarit si panificatie din municipiu. De fiecare data mi se evoca acest motiv al cunoasterii domeniului si de fiecare data raspundeam ca tocmai fiindca cunosc domeniul nici nu ma gândesc sa îmi îndrept atentia spre acesta.
Ceea ce nu am crezut eu, atunci în anii 90, este ca vor fi necesari 18 ani pâna sa înceapa sa devina iminente motivele care ma îndepartau atunci pe mine de acest domeniu [nu îi mai putin adevarat, ca pentru mine, nu a fost unul mai fast, nici cel spre care m-am îndreptat pâna la urma]. Atunci, nu venirea „cu bâta” a Europei peste noi ma speria ci altele erau la acea ora motivele descurajarii. Astfel, fiind bine fixat in mentalul colectiv faptul ca pâine se face la fabrica [si nu în alta parte] eram confruntati saptamânal si chiar mai des, cu reclamatii asupra a tot felul de defecte ale pâinii cumparate, pâine care la o observatie sumara se dovedea ca nu era fabricata în unitatea noastra. Dealtfel, toate organismele de control, de la politie pâna la primarie si de acolo pâna la cele cu resedinta la judet, [pompieri, OPC, protectia muncii, garzile de tot felul, etc] erau si ele tributare aceleiasi fixatii si îsi „ascuteau permanent ghearele” tot pe arhicunoscuta fabrica, unde de bine de rau se facea pâine dupa o serie de reguli si legi si cu respectarea unor retete si ne aflam într-o locatie specializata si nu faceam pâine în garajul din care …am scos ieri trabantul. Despre faptul ca pâine se mai facea înca în câteva locuri în oras nu vroiau sa auda niciunele din organismele care controlau domeniul [de ce oare ?] si subit uitasera ca respectivele firme de panificatie nu îndeplinesc nici unele din conditiile legale de a putea sa depoziteze acolo, temporar, un sac de faina, necum sa faca, Doamne fereste, pâine în maghernitele respective. Surpriza enorma a fost ca si populatia abia daca se mai apropia de fabrica noastra si de magazinele ei, nemaidorind sa manânce „pâine comunista” ci doar din aceea „capitalista”, fabricata de fapt cu toti „consumatorii” si necalificatii pe care îi daduseram noi afara în decursul timpului. Dintr-o data, toti si toate, cei care în fabrica spalau ambalaje si betoane, devenisera „specialisti” în diverse firme.
Astfel ca, în ce fel ne puteam compara noi si cum puteam intra în competitia data de economia libera de piata, cu firme care nu aveau nevoie de nici una din autorizatiile si aprobarile care ni s-au cerut noua ca sa putem functiona. Despre ce concurenta loiala putea fi vorba când din start celelalte firme ne surclasau net la costuri si preturi, ei nefiind obligati de lege sa aiba de nici unele dintre cele care afecteaza pretul de cost.
Cum toate privirile erau invariabil îndreptate spre fabrica noastra, noi nu am fi putut functiona nici o saptamâna, [si nu aproape douazeci de ani, cum s-a întâmplat], fara spatii adecvate, fara magazii specializate, fara personal calificat, fara laborator si analize cu personal specializat pe fiecare schimb, fara masini de transportat pâinea specializate si autorizate inclusiv la veterinar [daca va vine sa credeti], fara acte si registre clare, s.a.m.d.
Apoi doresc sa relev fara sa comentez, [desi cunosc în detaliu] principiile de functionare si modul cum se tin gestiunile unei asemenea unitati, de maniera ca unitatea sa fie rentabila în realitate si nerentabila în acte, ceea ce din nou în fabrica nu era posibil asa ceva si din nou nu puteam concura cu sanse egale pe piata. Apoi, cum crede cineva ca poate fi rentabila o astfel de unitate daca îsi da toate darile corect dupa fiscalitatea de la noi, si are în functiune tot ceea ce cere legislatia în materie de dotari etc, când în diferenta dintre pretul fainii cumparate si cel al pâinii vândute, nu încap sub nici o forma toate cheltuielile dar sa mai fie si profit ? Si totusi brutarii se mai deschid, nu se închid…
Desigur, cele relatate, si altele, nu sunt fenomene caracteristice doar orasului si zonei noastre, [asa explicându-se si faptul ca nu exista o referire nominala la vreo localitate] ele fac parte dintr-un fenomen larg cât tara si astfel se face ca acum când vine Europa peste noi, ne dam subit seama cu totii, consumatori si organe, ca peste 80% dintre unitati nu corespund. Ne speriem ca nu corespund legilor europene, dar habar nu avem, si nu am avut mai ales, ca nu au corespuns deloc si nici o clipa în toti acesti ani nici legilor române, asa putine si slabe cum se dovedesc [înca] a fi. Si nu e problema ca… chipurile “saracele organe” nu au stiut. Au stiut, dar au fost “ajutate”… sa taca.
Din ratiuni de spatiu ma rezum la aceste motive din multele care m-au împiedicat sa deschid o brutarie, [daca se va încerca punerea în legalitate la milimetru a brutariilor, o vreme o sa importam pâine] desi resimt si acum frustrarea ca n-am intuit cât de permisive pot fi, când vor, legile noastre. Daca as fi stiut, cine stie, poate ma razgândeam.