Părintele profesor dr. Mihail Milea: „Naşterea de prunci nu este o opţiune, ci un imperativ al familiei“

Mihai Milea

La Redactia ALIANȚEI FAMILIILOR DIN ROMÂNIA primim un volum mare de corespondență, materiale și manuscrise. Vă mulțumim că ne scrieți și că ni le trimteți. Din pricina volumului mare de corespondență, însă,  ne ia timp să citim în întregime și cu atenție toate materialele, în special pe cele mai lungi. Continue reading “Părintele profesor dr. Mihail Milea: „Naşterea de prunci nu este o opţiune, ci un imperativ al familiei“”

Francois Hollande a promulgat legea privind căsătoria între persoane de acelaşi sex

turnul-eiffelAm căutat o vorbă de duh, un capăt de pod pentru a putea privi cât de cât moral, în accepțiunea unui presupus om de cultură avizat și autorizat, să văd ce spune  “Minima Moralia” a lui  Andrei Pleșu.

Dar, după câte înțeleg din Recenzia făcută cărții lui Pleșu de multi-licențiatul Stelian Gombos  (care “este deja un nume consacrat in publicistica crestina de la noi din țară, fiind unul dintre cei mai activi condeieri ai Bisericii Ortodoxe Romane“), ideile și pledoaria sa filozofică se referă prea puțin la învățătura biblică și perceptele moralei lui Dumnezeu. Atunci la ce-i folosește această carte omului simplu care caută răspunsuri la întrebările vieții pentru a putea alege calea corectă de urmat? Continue reading “Francois Hollande a promulgat legea privind căsătoria între persoane de acelaşi sex”

Despre asumarea personala a Învierii Domnului nostru Iisus Hristos

Va întâmpin pe toti cu Hristos a Înviat! Este realitatea ce cuprinde în sine nu numai persoana lui Iisus Hristos, a Dumnezeului-Om, ci a tuturor în Iisus Hristos. Si în acelasi timp ma întreb, daca a înviat cu adevarat si în mine, daca eu am murit odata cu El pacatului si am înviat odata cu El virtutii, faptei celei bune. Si nu stiu ce sa raspund si atunci ma cutremur caci mi-e teama ca pentru mine El a înviat în zadar, însa încerc si ma straduiesc sa nu fie asa!… Simt, observ si constat cu multa amaraciune ca înca în mine nu a murit mândria, orgoliul,vanitatea, egoismul, pacatul si matima; în schimb zac în nesimtire, adormire si nemiscarea fapta cea buna, smerenia, milostenia, ascultarea, postul si rugaciunea!… Si în aceste conditii aflându-ma vin si îi cer ajutorul Preaînaltului, Bunului si Milostivului Dumnezeu – Care toate le poate celui ce crede în el, fiindca El pe „cele neputincioase le întareste iar pe cele bolnave le vindeca”… Si am nadejde, un firicel de credinta si tare putina dragoste, însa stiu si traiesc cu toata convingerea ca atunci când rostim Hristos a Înviat nu spunem numai taina negraita a lui Iisus Hristos ci si chemarea noastra, a fiecaruia dintre noi, de a participa la Învirea lui Iisus Hristos, pentru ca numai asa putem fi autentici crestini. A raspunde la întrebarea cum particip eu la Învierea lui Iisus Hristos nu este un lucru usor. Dar Sfintii Parinti de Dumnezeu purtatori au dat un raspuns nu doar teologic ci si personal. Ei au aratat ca omul daca participa, ca experienta la viata lui Dumnezeu si în aceste conditii ori împrejurari poate sa si învie în Iisus Hristos.

Practica, expertiza, experienta si metodologia lor este unica, si sigura în acelasi timp, ei au aratat ca întâi traim ca experienta, ca realitate personala, ca practica, viata în Iisus Hristos si numai dupa aceea teologhisim, vorbim ca discurs, marturie si marturisire despre Iisus Hristos. La ei, în teologia Bisericii Ortodoxe unitatea, relatia si raportul dintre teologie si viata, dintre teorie si practica este organica, simfonica, unitara si de nedespartit.

Astfel pentru ca noi sa fim vrednici de învierea lui Iisus Hristos în plan eshatologic, al împaratiei lui viitoare trebuie sa înviem în El înca de acum, participând la viata în Iisus Hristos data în Biserica din ziua cincizecimii. Asadar, participarea la viata în Iisus Hristos, la învierea lui Iisus Hristos este calea Bisericii întrucât ea, Biserica este un trup viu, al carei cap este Iisus Hristos precum ne spune Sfântul Apostol Pavel: „ci în iubire traind dupa adevar, în toate sa crestem întru El care este Capul, Hristos” (Ef 4,16).

Prin urmare, viata în Iisus Hristos ne este data în Biserica si de catre Biserica, si de aceea Însusi Iisus Hristos a instituit Sfintele Taine. Omul îsi poate crea premisele mântuirii numai participând la Sfintele Taine. În ele el se rînoieste, participa la viata lui Iisus Hristos, se ilumineza si se desavârseste .
De la Sfântul Botez, Harul Duhului Sfânt este în sufletul omului, si de la acest început el poate spune ca are premisele vietii în Iisus Hristos. La Botez se cânta „Câti în Hristos v-ati botezat în Hristos v-ati întrupat”. Dar aceasta haina ce o îmbraca credinciosul este natura umana asumata de Iisus Hristos, cu tot ce a facut El, în ipostasul sau, pentru noi. În Sfintele Taine este Iisus Hristos personal, si asumat în mod personal; aceasta este taina ce multi nu o cunosc. În ele omul, fiecare credincios participa la tot ce a facut el pentru noi, ca întrupare, rastignire, moarte si înviere.

A participa la viata lui Iisus Hristos este identic cu a spune a participa la taine. De aceea când vorbim teologic despre Sfânta si Dumnezeiasca Euharistie (sau Împartasanie) Sfintii Parinti, continuând pe Parinti Apostolici si Sfinti Apostoli spune ca lumea, noi avem pe Iisus Hristos – A doua Persoana a Sfintei Treimi, Cel ce s-a întrupat pentru noi, a patimit, s-a rastignit, a înviat si s-a înaltat de-a dreapta Tatalui.

Ce mare taina, ce cutremur, ce pronie si iconomoie dumnezeisaca, în Sfânta Împartasanie. Mântuitorul nostru Iisus Hristos arata apostolilor ca el este Pâinea vietii: „Eu sunt Pâinea cea vie, care s-a pogorât din cer. De va mânca cineva din Pâinea aceasta, viu va fi în veci. Iar Pâinea pe care Eu o voi da pentru viata lumii este trupul Meu”(6,51).
Si le-a zis Iisus: „Adevar, adevar va spun: Daca nu veti mânca Trupul Fiului Omului si nu veti bea Sângele Lui, nu veti avea viata întru voi. Cel ce manânca Trupul meu si bea Sângele Meu are viata vesnica si Eu îl voi învia în ziua de apoi”(53, 54). Vedeti asadar, ca viata de veci, învierea sunt legate de participarea si împartasirea de Iisus Hristos data de El în Sfânta Biserica, în Sfintele Taine si mai precis în Sfânta Euharistie.
Acest adevar ar trebui sa ma înfricoseze si sa ne înfricoseze toti, dar totodata, sa ne minunam si de marea iconomie a lui Dumnezeu facuta cu noi. Ma întreb ce spun ereticii care s-au rupt de viata lui Iisus Hristos din Biserica. Cum poti sa participi la viata de veci, la învere daca nu esti în Biserica, daca nu te împartasesti de Iisus Hristos. Aici în Biserica este realism, este anamneza, este jertfa, la secte este neadevar, ceremonialism. În Sfintele Taine el ni se da cu natura sa umana rânoita, restaurata antologic si numai participând la viata lui Iisus Hristos, data realitate în taine, noi participam la reînoirea naturii noastre, la iluminarea si desavârsirea ei. Viata în Iisus Hristos data în Sfintele Taine este începutul vietii vesnice, si premisa învierii noastre.

Drept urmare, viata aceasta nu este un simplu ascetism sau moralism, nu este o împlinire juridica a poruncilor. Orice spiritulailtate, orice forma de asceza, de efort personal se altoieste pe acesta viata în Iisus Hristos data în Sfintele Taine, în special în tainele initierii: Botezul, Mirungerea si Sfânta Euharistie. Aceste probleme, ar trebui mult abordate de Biserica, este timpul ca acum sa se de-a lamuriri, sa se insiste asupra faptului ca temeiul oricarei vieti personale, orice forma de asceza si mistica îsi are sursa, originea, puterea, si seva de viata numai în Sfintele Taine.Numai participând la vita trupului tainic al Bisericii putem vorbi de o despatimire, de ilucinare si desavârsire. Aceasta este credinta bisericii ca viata în Iisus Hristos si cu Iisus Hristos de doua milenii. Restul este o iluzie, o cale fara finalitate, un verbalism despre Iisus Hristos, o teoretizare, dupa cum afirma, sustine si numeste Sfântul Ioan Scararul.

Acesta este Testamentul Domnului si Mântuitorului nostru – Cel rastignit, mort si înviat: „Eu sunt vita, voi mladitele. Cel ce ramâne întru Mine si Eu Întru el, acela aduce roada multa, caci fara Mine nu puteti face nimic” (In. Cap. 15. 5). Acesta a fost si Crezul Bisericii în istorie când si-a precizat învatatura sa dogmatica. Ea arata ca continutul dogmelor priveste viata si participarea la adevar ca viata, ca mântuire. Am aratat pâna acum ca viata în Iisus Hristos si Învierea în Iisus Hristos ne este data în Sfintele Taine si am particularizat cu Taina Sfintei Împartasanii.
Este cuprinzator si esential sa spun ca în Sfânta Împartasanie ne este data si starea de jertfa a lui Iisus Hristos – Mortul si Înviatul, si ca din aceasta se hraneste si dispozitia noastra de jertfa. Precum tainei cruci urmata de slavvita înviere asa si în cazul nostru, din dispozitia si capabilitatea de jertfa va urma ca o încununare învierea noastra în Dumnezeu.

Sfântul Chiril al Alexandriei a aratat în lucrarea sa intitulata „Închinarea în duh si Adevar” ca la Iisus Hristos nu se intra numai în starea de jertfa, iar noi împartasindun-ne cu Hristos, ne împartasim si de acea stare ca disponibilitate. În Euharistie starea de jertfa si cea a Învierii sunt unite organic. Acesta l-a facut pe dascalul Ortodoxiei, Sfântul Maxim Marturisitorul sa afirme ca Iisus Hristos vrea cu „fiecare dintre noi sa savârsesca taina întruparii sale” (Ambigua).
Aceasta stare de jertfa este foarte importanta pentru spiritualitatea ortodoxa, ce nu s-a numit niciodata numai ascetica sau mistica ci în primul rând este bisericeasca, comunitara, eclesiala si evanghelica. Traditia filocalica este vazuta ca o viata în Iisus Hristos, iar treptele de despatimire, iluminare si desavârsire sunt vazute ca o înoire, ca o înviere în Iisus Hristos, sau ca o înainte înviere în Iisus Hristos – Domnul si Stapânul, Fiul Omului, Cel ce a venit „pentru noi si pentru a noastra mântuire”, ca sa ne rascumpere din boala, din pacat si din moarte pe mine si pe noi, cei multi…

În alta ordine de idei, Sfântul Ioan Scararul spune despre curatire: „o numesc liberare de patimi si pe buna dreptate, caci ea este începutul învierii de obste si al nestricaciunii celor stricacioase” (treapta XXIX), ce ne duce pe noi la adavarata libertate, cea în Iisus Hristos. El vrea sa ne arate, ca un al doilea Moise ca cel ce ajunge partas al nestricaciunii ca si culme a vietii spirituale, este partas chiar al învierii sufletului si trupului, înainte de învierea obsteasca. Toata asceza si mistica lui practica este vazuta ca o moarte si o înviere în Iisus Hristos.
Acesta ma îndeamna ne îndeamna pe noi toti, la un dialog si o reflectie: „Sa cercetam, va rog, cine este mai mare cel care a murit si a învaiat, ori cel care de fel nu a murit. Cel care a fericit pe cel de-al doilea s-a înselat deoarece, murind Hristos a si înviat, cel care fericeste pe cel dintâi adevereste ca acei ce mor si, mai mult înca, acei ce cad, nu sunt încercati de vreo deznadejde”(XV.-Despere curatenie). Acest cuvânt este de o mare forta a caintei, o putere în a lasa viata pacatului si a placerii si a învia în Iisus Hristos, si de o nadejde ca chiar daca cazi, ridicarea ta si a mea este oricând posibila.

Parintii au aratat ca nimeni nu moare sub cruce, cine îsi asuma crucea,ca metania, ca pocainta, pronie si judecata biruie si învinge pacatul, moartea, lumea si pe diavolul. Dar ei au aratat ca pe cruce în final trebuie sa fim, nu sub cruce, cel ce se rastigneste pe ea în sens personal, în viata acestei lumi, în lupta fara odihna fata de pacat si de diavol cunoste propria sa înviere, a naturii sale înca de acum. Asa au gândit toti parintii mari ai Bisericii. Însasi salutul Hristos a Înviat! Este un realism, un adevar si o realitate, o convingere ce o traia fiecare sfânt parinte în planul vietii de zi cu zi. Sfântul Serafim de Sarov, de pilda, a vazut, din punct de vedere cotidian, în toate sfintele sale nevointe învierea sa în Iisus Hristos, de aceea el întâmpina pe fiecare om cu cuvintele: „Hristos a înviat, bucuria mea!

Caci iata, în mijlocul istoriei sta pururea Învierea Domnului si Dumnezeului nostru Iisus Hristos – Marele Eveniment si Marea Taina a Crestinatatii, a lumii, a cosmosului si a universului întreg… Caci, cu adevarat a Înviat!

 

Stelian Gombos

Interviu cu Bogdan Tataru-Cazaban: Despre relatia dintre politica si religie cu unul dintre cei mai tineri si mai competenti sfetnici ai Romaniei

Bogdan CazabanIn universul din jurul celui mai puternic om al Romaniei, este de asteptat sa gasesti numai “buldogi” necrutatori si intelepti incruntati. La doar 32 de ani, consilierul pe probleme de cultura si culte al Presedintelui Romaniei, pare a fi dezavantajat de un fizic angelic si de o eleganta inactuala. Desi astazi succesul tine de domeniul galagiei si al duritatii, el reuseste prin forta convingerilor sale interioare. Si reuseste in tacere. Faceti, va rog, cunostinta cu cel mai tanar sfetnic al Romaniei.

Stelian Gombos: Domnule Tataru-Cazaban, desi sunteti foarte tanar, de 5 ani detineti functia de consilier in Administratia Prezidentiala. Cand oamenii se gandesc la un consilier isi  imagineaza mai degraba un venerabil sfetnic. Trebuie sa va marturisesc ca din acest motiv, existenta dumneavoastra in vecinatatea intima a resorturilor puterii pare a fi suspecta…
Bogdan Tataru-Cazaban: Se pare ca este ceva plauzibil in ce spuneti din moment ce va las aceasta impresie chiar si dupa cinci de ani de „vecinatate suspecta”… Dar stiti cum se petrec lucrurile: putem controla in mai mare masura ceea ce facem si in mult mai mica masura ceea ce cred ceilalti despre noi. Oricum, aceasta este tensiunea definitorie pentru oricine a intrat, pentru o vreme, in serviciul public: tensiunea dintre fapte si receptarea lor, dintre intentii si rezultate. Sper, totusi, ca prin ceea ce sunt si am facut sa nu fi lasat loc prea multor suspiciuni, desi in viata publica si chiar in viata academica, retorica suspiciunii este predilecta. Cat despre varsta, ceea ce spuneti era valabil in anul 2005, cand am venit in serviciul Presedintelui. Vedeti, cu ceva timp inainte, doctoratele se sustineau la o varsta mai tarzie si, trebuie sa recunoastem, erau contributii majore. Acum se sustin, in multe cazuri, foarte devreme, pana la 30 de ani. Ceva asemanator se intampla si in zona expertizei. In plus, cred ca implicarea pentru care am optat este mai potrivita cand ai mai multa energie si mai mult entuziasm decat la o varsta venerabila, pe care poti sa o traiesti mai detasat si mai contemplativ.
S.G.: Mai concret, ce forte v-au deschis usile pentru a intra in Palatul Cotroceni? Fortele politice, cele ale prestigiului academic sau pur si simplu recomandarile din partea unor personalitati importante, cum ar fi domnul Andrei Plesu?

Bogdan Tataru-Cazaban: A fost foarte simplu. Am fost invitat sa discutam pe problemele care mi-ar fi putut reveni ca responsabilitate. Am fost placut impresionat ca CV-ul meu era cunoscut. De altfel, era public. Si am primit increderea Presedintelui, ceea ce m-a onorat foarte mult. Desigur, faptul ca domnul Andrei Plesu cunostea bine profilul meu profesional a fost foarte important pentru mine.
S.G.: Care este reactia omului politic de pe Dambovita, in fata unei aparitii atat de rafinat politicoase si elegante ca a dumneavoastra?
Bogdan Tataru-Cazaban: Sunt magulit. Dar nu sunt singurul si nici nu as vrea sa ducem lucrurile inspre stilistica aparentelor sau a comportamentului. In orice caz, nu este greu sa observi ca de cele mai multe ori si pe termen scurt politetea nu este o arma si ca eleganta provoaca mai degraba consternare decat respect. Dar chiar si intr-o lume in care trebuie sa invingi cu orice pret, trebuie sa fie loc pentru o atitudine cavalereasca. Personal, am convingerea lui Alexandru Paleologu ca „politetea este o arma”. De ce sa nu vedem in politete fair-play-ul, iar in eleganta fidelitate si tarie de caracter?
S.G.: Pentru ca in lumea politica romaneasca, fair-play-ul si fidelitatea asigura un bilet catre esec. Modelul practicat de dumneavoastra nu ar avea nici o sansa. Glosand pe marginea acestei afirmatii, cat de viabila credeti ca este o schimbare reala a universului politic romanesc provocata de tinerii prezentului?

Bogdan Tataru-Cazaban: Aceasta schimbare poate avea sanse daca tinerii vor rezista la presiunea lumii in care intra si nu vor imita exact acele lucruri care ne displac tuturor la actuala clasa politica. Puterea de schimbare sta efectiv in decizia acestor tineri de a nu imita, ci de a aduce cu adevarat ceva nou: un suflu de incredere si de profesionalism, de care sunt convins ca avem nevoie cu totii.
S.G.: Sunteti un competent specialist in medievistica. Desi cele doua epoci difera foarte mult, va propun un exercitiu de imaginatie: ce ar putea sa invete un om politic contemporan de la un om politic al evului mediu?
Bogdan Tataru-Cazaban: Ar fi destul de greu sa invete ceva – in sensul inspiratiei directe si eficace – pentru ca viziunea politica fondatoare a modernitatii este complet diferita de cea a Evului Mediu. Dar intotdeauna se poate invata prin recuperarea memoriei. Nu ma sfiesc sa spun ca sunt adeptul unei viziuni istorice care pune in lumina contributia esentiala a crestinismului medieval la Europa pe care o traim astazi, chiar daca diferentele adaugate in timp nu mai lasa loc unei perspective clare si recunoscatoare asupra trecutului.
In planul gandirii si al practicii politice, cred ca este bine sa cunoastem conceptia asupra legislatorului uman la Marsilius din Padova, considerat de multe ori drept precursor al modernitatii, sau teoriile asupra consimtamantului politic, ori pledoariile pentru rezistenta civila in fata tiraniei, sau practica reprezentarii politice in Adunarile de stari in Europa.

Bogdan Tataru-Cazaban s-a nascut in anul 1977 si este doctor in filozofie la Universitatea din Bucuresti. Din anul 2005 este consilier de stat pentru cultura si culte la Administratia Prezidentiala. A fost beneficiarul mai multor burse de cercetare la Ecole des Hautes Etudes din Paris, Universitatea din Genova sau New Europe College. Este membru fondator al Asociatiei Romane de Istoria Religiilor, co-editor si redactor al unor reviste de specialitate. Bogdan Tataru-Cazaban este deja un traducator consacrat al autorilor patristici medievali, fiind totodata si autor, editor sau coordonator al unor volume de spiritualitate si teologie crestina.

S.G.: Se reclama si se acuza din ce in ce mai des scaderea ponderii, atat a culturii cat si a religiei (cea din urma  fiind totusi necuantificabila) in viata generatiei tinere. La mai mult de un deceniu de la aparitia religiei ca materie de studiu obligatorie in scoli, ce efecte mai poate avea asupra tinerei generatii mentinerea acestei obligativitati – ce a fost cat se poate de contestata si de disputata in ultima vreme?

Bogdan Tataru-Cazaban: Stiti ca despre situatia publica a lecturii, de pilda, s-au facut sondaje si s-a discutat mult. Unii s-au ingrijorat (printre care ma numar si eu), altii au spus ca este firesc. Dar despre practica religioasa a romanilor, nu am prea intalnit studii. Se vorbeste mai mult despre increderea in Biserica si se studiaza prea putin practica, frecventa, raportarea la sarbatori. De foarte multe ori, cultura publica in care traim se afla in zodia impresiei si a subiectivismului generalizat. Ceea ce vedem in jurul nostru si ceea ce se prezinta in mass-media devin reperele pe care ne construim atitudinea. Numai ca un raspuns corect la intrebarea dumneavoastra trebuie sa aiba la baza un studiu foarte detaliat. Abia astfel vom putea aprecia si efectele publice, sociale, ale predarii religiei in scoala, care nu este obligatorie, ci facultativa. Generalizarile pripite sunt lipsite de relevanta. Opinia mea este ca educatia religioasa poate participa, atunci cand este onesta si deschisa fata de alteritate, la o cultura comuna, alaturi de alte tipuri de formare. Cand se discuta pro si contra prezentei religiei in educatia publica, intrebarea fundamentala este: ce semnificatie se atribuie religiei? Daca vezi in ea o adeziune privata si mai ales un germene de intoleranta, atunci vrei sa-i limitezi prezenta. Dar de ce sa nu vedem in religie nu doar mostenirea, ci mai ales potentialul de frumusete si generozitate umana, de solidaritate si de creativitate?

S.G.: Credeti ca acest potential de frumusete si generozitate este corect si multumitor transmis de manualele de religie care sunt folosite in prezent?

Bogdan Tataru-Cazaban: Am vazut si manuale bine intocmite. Desi nu sunt un specialist in pedagogie religioasa, cred ca este loc de mai bine. In orice caz, decontextualizarea exemplelor asupra carora s-a insistat pana acum in presa trebuie sa fie luata in calcul atunci cand formulam o judecata. Din punctul meu de vedere, manualele de educatie religioasa ar avea tocmai rolul de a pune in valoare, in contextul spiritualitatii proprii fiecarei religii ori confesiuni, dimensiunea profund etica a vietii religioase, capacitatea sa de a fi integrata vietii civice prin valori care, dupa cum vedem, lipsesc de multe ori si la care se ajunge greu fara o educatie religioasa. Educatia religioasa are sansa de a conduce la aceasta descoperire a frumusetii si a generozitatii umane, justificandu-si astfel locul care i-a fost recunoscut in invatamantul public.

S.G.: Unul dintre rolurile dumneavoastra este acela de a fi o punte de legatura intre Stat si Biserica. Ce aspecte mai sunt de rezolvat in privinta chestiunii dependentei Stat-Biserica?

Bogdan Tataru-Cazaban: Nici nu poate fi vorba de o dependenta. Vedeti, chiar si in regimurile juridice de separatie, relatia stat-culte exista si tinde sa devina din ce in ce mai complexa, in functie de relevanta sociala si, prin urmare, politica a religiei. Fac apel din nou la campul care imi este cel mai indepartat: cel al sociologiei politice, in care se recunoaste caracterul inevitabil, in democratiile moderne, al recunoasterii de catre stat a religiei. Religia nu este un hobby, ci este o angajare personala cu efecte multiple in plan comunitar. Prin urmare, nu este corect sa vorbim de dependenta, ci de interdependenta, de un tip de relatie pe care politicul o are cu orice alta forma de coeziune sociala. Cu atat mai mult cu cat Bisericile – care sunt organisme venerabile, daca ar fi sa le definim dintr-o perspectiva strict seculara. La noi, va exista, cred, multa vreme, o tensiune intre conceptia celor care vad in separatia radicala o solutie de onestitate din perspectiva autonomiei (politica si religioasa), si cei care vor sustine cooperarea ca o solutie de onestitate din perspectiva relatiei dintre cele doua domenii, pentru ca religiosul si politicul pot fi separate complet doar in mintea noastra, ele continuand sa inter-reactioneze in mod real de la nivelul comunitatii celei mai restranse pana la nivelul global si diplomatic. Exista un „purism” al scepticilor si al indiferentei lor in materie religioasa, care socotesc ca religia are de-a face atat de putin cu pamantul, incat suntem datori cu totii sa-i asiguram decolarea. Insa cei care cunosc cu adevarat istoria crestinismului, de pilda, stiu ca lumina cea mai clara a sfinteniei a coexistat cu implicarea cea mai directa in cursul istoriei. Credinta poate conduce in mod legitim atat la o teologie a istoriei, cat si la o teologie politica. Limita relatiei cu politicul si in general ca lumea vine atunci cand credinta este ispitita sa cedeze, sa coboare de la inaltimea menirii ei, care este adevarul si libertatea.

S.G.: In alta ordine de idei, este binevenita intrarea, vreodata, a preotilor in viata politica a comunitatilor, in cadrul diferitelor alegeri locale?

Bogdan Tataru-Cazaban: Inteleg ratiunile prezentate, care tin de exigentele comunitatilor locale. Personal, cred ca este nevoie de multa prudenta. Reglementarile venite dupa hotararea Sfantului Sinod reflecteaza aceasta nevoie de echilibru. Recunoastem, desigur, rolul preotului in viata comunitatii locale, dar implicarea sa in alegeri va fi ca un mers pe sarma. Totul depinde de personalitatea, discernamantul si recunoasterea publica ale celui care doreste sa candideze, candva. S-ar putea sa fie comunitati care se vor simti reprezentate de preotul lor in consiliile locale, iar altele care vor fi reticente.

S.G.: Stimate Domnule Cazaban, multe familii tinere parasesc Romania. Nu a fost si cazul familiei dumneavoastra. Aceasta alegere se datoreaza (si) succesului dumneavoastra?

Bogdan Tataru-Cazaban: Am decis sa ramanem in tara inainte de a avea vreun ecou public a ceea ce faceam ori facem. Trebuie sa va spun ca desi aveam, poate, mai mult decat alti colegi posibilitatea de a ne stabili in alt loc, din motive si convingeri familiale, am simtit, fara sa dezbatem prea mult, ca ar fi bine sa ramanem si sa incercam sa construim ceva aici.
Ceea ce ne-am propus era in plan strict cultural si, mai precis, academic: participarea la construirea unei reviste de istorie a religiilor, o revista de studii medievale, un institut de cercetare, care sa semene cu cele din strainatate, o colectie de texte ale autorilor medievali, tradusi pentru prima data in limba romana, o carte care sa gandeasca teologico-politic relatia dintre ortodoxie si modernitate. Sunt doar cateva exemple de proiecte. In general, lucruri care ar putea avea un efect public dupa ani si ani. Sansa noastra a fost sa intalnim la timp oameni care ne-au dat incredere si ne-au oferit sprijinul lor generos, in primul rand uman si intelectual. Am primit aceste investitii de incredere si simpatie cu sentimentul ca trebuie sa confirmam si sa le dam si celorlalti incredere. Le sunt foarte recunoscator acestor oameni. Fara ei, in atmosfera publica incarcata de la sfarsitul anilor 1990, am fi putut lua alta decizie.

S.G.: Acum, la implinirea a cinci ani de la intrarea dumneavoastra in serviciul public al Administratiei Prezidentiale, vedeti gestul parasirii turnului de fildes al savantului ca pe o sminteala sau ca pe o adaugare si o implinire?

Bogdan Tataru-Cazaban: Cand faci o alegere, nu poti castiga 100%. Este in firea lucrurilor sa si pierzi ceva. Uneori ajungi sa recuperezi, alteori acel ceva dispare pentru totdeauna, desi a facut la un moment dat parte dintre posibilitatile tale. Prin urmare, am pierdut o tihna, un ritm recules si interior, care imi caracteriza, cu rare exceptii, viata de pana in anul 2005.
Dar am castigat o experienta pe care nu as fi avut-o altfel. Scriu mai putin si nu pot avansa prea mult la proiectele mele, in schimb am cunoscut arii culturale si religioase care mi-ar fi ramas, poate, indepartate. Ceea ce am practicat dinainte a fost lucrul in echipa si o vocatie a relatiei care, cred, m-au ajutat in mod deosebit. In rest, asa cum spunea Fericitul Augustin, ordinea lumii, ca si a destinului individual, as completa, nu poate fi apreciata decat la sfarsit.

S.G. : Acestea fiind zise, acum, in incheierea acestui dialog de suflet, doresc sa adresez calde multumiri pentru amabilitate si sa va doresc mult succes, mult spor si multe impliniri, in continuare!

Interviu realizat de
Stelian Gombos