Copiii – Ai noștri ori ai Statului?

On October 26, 2017October 26, 2017 By GeorgeIn Familia2 Comments

Secularizarea s-a instituit majoritar în Occident

“Somnul rațunii naște monștri…” (Descartes)

DILEMĂ: “Cinsteste Statul secular si valorile lui”
“Cinstește pe mama ta și pe tatăl tău”

Astfel că Statul ne vrea copiii cu gelozie pentru el. Vrea să-i transforme în instrumente docile pentru instituirea secularismului și a agendei lui și destrămarea familiei. La majoritatea dintre noi nu ne trece prin minte această posibilitate și ni s-ar părea imposibil de realizat, mai ales în România. Dar o astfel de strategie de separare a copiilor de părinți există și este aplicată în diferite țări occidentale într-o măsură mai mult sau mai puțin agresivă. Continue reading “Copiii – Ai noștri ori ai Statului?” →

Suedia paradis sau un iad pentru suflet?

On October 19, 2012 By nelursIn Europe, RomaniaLeave a comment

ALIANTA FAMILIILOR DIN ROMANIA

www.alianta-familiilor.ro office@alianta-familiilor.ro19 octombrie 2012

SUEDIA – PARADIS SAU IAD?

E Suedia paradis sau un iad pentru suflet? De mai multe luni ne-am gindit sa alocam o editie speciala Suediei si o facem astazi. Suedia e mindria secularistilor. E, spun ei, o experienta unica in istorie, o realizare suprema si un succes indubitabil al secularismului. Un veritabil poster child al lui. O societate care ar trebui sa stirneasca invidia tarilor traditionale si sa le serveasca de model. Auzim asta si in media romana. Sa fie oare Suedia societatea perfecta la care a visat omenirea de mii de ani, ori un veritabil iad pentru suflet dar despre care nu scrie nimeni? In opinia noastra caracterizarea ultima e mai potrivita.

Daca Suedia e, pe moment, mindria secularistilor, e si singura, si, indraznim sa afirmam, va fi si ea abandonata asa cum au fost abandonate si alte experimente sociale ale secularismului. De-a lungul deceniilor secularistii s-au mindrit si cu alte experimente seculare si s-au inselat. La inceput a fost Uniunea Sovietica iar apoi Europa de Est. De fiecare data s-au inselat. Iar celelalte exprimente secluariste contemporane, China comunista, Cuba si Corea de Nord, sunt si ele esecuri. Cuba a devenit una din cele mai imorale tari, rata avortului la adolescentii cubanezi fiind cea mai ridicata din lume. Iar in ani recenti comunistii cubanezi au fost constrinsi sa apeleze la Biserica Catolica pentru remedierea imoralitatii in Cuba. Actiunile au repercursiuni. Pina ieri, cind Uruguayul a legalizat avortul, Cuba a fost singura tara din America Latina care a legalizat avortul imediat dupa venirea comunistilor la putere in anii 50.

Suedia insa e un caz mai aparte. Dar care la o privire mai apropriata denota mai mult putregai social decit succes. Suedia e tara unde se traieste bine daca esti tinar si lipsit de moralitate. La 40 de ani oamenii sunt deja priviti ca fiind batrini. Respect fata de batrini nu exista. Cultura suedeza e o cultura a tineretii, a “youthful culture” ca sa folosim un termen sociologic anglo-saxon. Presiunea asupra celor mai in virsta sa se pensioneze si sa-si cedeze locurile de munca celor tineri e in crestere. Pensionarea obligatorie la virste specifice, uneori stabilite in functie de profesie, este o realitate. Cei care au refuzat sa se pensioneze (medici, dentisti) si au demarat actiuni in instanta au pierdut. Este de neconceput ca cineva care a investit o mare parte din viata in educatie si profesie sa fie fortat sa o abandoneze dupa ce a practicat-o doar 20 sau 25 de ani, la virsta cind este cel mai util societatii si, asemenea unui atlet, in cea mai buna forma profesionala.

Suedia este o societate cladita pe drepturi nu obligatii. Suedezii au drepturi dar nu obligatii. O societate de perspectiva e una in care drepturile si obligatiile se echilibreaza reciproc. Tinerii suedezi cresc cu mentalitatea ca au dreptul la beneficii din partea statului (asa numitele “entitlements”) dar nu obligatia de a contribui la formarea lor. Dreptul de a fi in primul rind consumatori dar nu obligatia de a fi in primul rind producatori. Dreptul de a primi dar nu obligatia de a da. Apoi urmeaza si dreptul, mai unic suedez, de a nu fi ofensat. In Suedia daca esti ofensat, legile adoptate de statul secular iti permit sa te razbuni pe cei care te-au ofensat. Statisticile ultimilor ani deasemenea indica ca rata criminalitatii in Suedia e mai ridicata decit in Romania. Iar criminalii in loc sa fie pedepsiti pentru crimele pe care le comit, sunt “reeducati” ori “reabilitati.”

Suedia e o tara seculara care l-a exclus pe Dumnezeu din treburile ei. Dumnezeul Suediei e statul, statul asistential a fi exact. Libertatea religioasa exista doar in teorie nu in actualitate. Statul suedez a nationalizat Biserica Luterana transformind-o intr-o unealta a statului. Biserica Luterana si-a pierdut independenta si a devenit un instrument docil pentru transformarea societatii suedeze in chipul si asemanarea secularismului suedez. Iar preotii ori pastorii care inca indraznesc sa propovaduiasca Evanghelia asa cum e ea scrisa, sunt arestati ori amendati. Astfel de cazuri nu au fost putine si au suscitat multa atentie. Dreptul de a critica promiscuitatea, chiar pe baza Scripturii, a fost asfixiat.

Gradul de disparitie treptata a casatoriei si familiei ca institutii in Suedia e mai avansat ca ori unde in lume. Concubinajul incepe sa devina majoritar. Unii din parlamentarii sudeze deja se pronunta pentru desfintarea casatoriei si a familiei ca institutii. Casatoriile intre persoane de acelasi sex au fost legalizate. Rata casatoriei e in scadere. Divortul e in crestere. Rata natalitatii scade cu toate ca rata imigratiei este ridicata. Suedezii si-au pierdut vointa de a procrea generatiile viitoare si in timp tara lor va fi locuita de altii. Copiii suedezi au fost si ei confiscati de statul secular. Asa cum a prescris Platon acum aproape 2.500 de ani cind sugera ca la nastere copiii sa fie luati de la parintii lor si sa fie crescuti si educati de stat in colonii separate. Parintilor li s-a interzis dreptul de a-si pedepsi copiii, Suedia devenind, acum 25 de ani, primul stat din lume care sa interzica pedeapsa corporala a copiilor. Parintilor li se interzice deasemenea sa-si educe copiii in valorile traditionale, iar homeschooling (educatia la domiciliu) este mai in intregime interzisa. Este permisa doar in circumstante “extreme”. Parinti care au incercat sa-si educe copiii acasa pentru ai proteja de imoralitatea din scolile publice suedeze au fost arestati. Cazul cel mai celebru, acela al familiei Johannsen care a fost arestata in 2009 pe avion pe cind familia incerca sa mearga in India sa-si educe copiii acolo, inca e pe rolul Curtii Europene a Drepturilor Omului. Cazul inca asteapta sa fie acceptat de CEDO. In plus, predarea creationismului este interzisa, atit in scolile publice cit si in cele private. In ianuarie 2012 Lotta Edholm din Partidul Liberal Suedez a anuntat noi initiative legislative care ar facilita chiar si mai mult autoritatea statului de a lua de la parinti copiii educati acasa, in special in situatiile in care parintii isi educa copii acasa din “motive religioase ori ideologice”. In ultimii doi ani autoritatile suedeze au respins fiecare cerere de educare a copiilor la domiciliu. Amenzile pentru parintii care insista sa-si educe copiii acasa au ajuns pina la $26.000.

Ideologia sexuala suedeza e radicala. Suedia a fost prima tara din lume care a dezincriminalizat sodomia in 1940. In urmatorii 72 de ani revolutia sexuala a facut ravagii in Suedia. Nimeni nu mai indrazneste sa critice imoralitatea sexuala ori sa afirme ca vre-o practica sexuala este imorala. Astfel de afirmatii sunt vazute ca bizare, demodate ori manifestari ale unei personalitati lipsite de cultura. Atit de radicala a devenit ideologia sexuala suedeza incit, recent, in unele gradinite suedeze copiilor li se interzice sa se identifice sau sa se adreseze unii altora dupa sexul biologica ca “fata” or “baiat”. Exemplul recent care a facut inconjurul lumii a fost inaugurarea unei gradinite de copii in Stockholm cu numele “Egalia” unde copiilor li se interzice sa faca referinte la sexul biologic si li se cere sa se adreseze unii altora doar cu cuvintul “prieten” sau “prieteni”.

Suedia isi exporta putregaiul imoral de multi ani. Il promoveaza in Consiliul Europei, in Parlamentul Europei, in Natiunile Unite. Finanteaza programe de promovare a homosexualitatii in lumea a treia. Inca din anii 50 a finantat fundatiile si programele internationale de control al populatiei. Promoveaza avortul in tarile sarace. Constringe tarile sarace sa adopte, in schimbul ajutorului financiar, programe de avort. La fel ca Olanda, finanteaza clinici avortive pe vase care navigeaza in diferite parti ale lumii unde avortul este interzis pentru a performa servicii de avort in apele internationale.

Cât timp poate dainui o astfel de societate? Statul asistential suedez, la fel ca oricare altul, e disponibil atita timp cit sunt bani ori persoane de la care se pot stoarce bani pentru finantarea idealismului secularist. O societate materialista cladita pe bani nu dainuie. Una cladita pe virtute si moralitate da. Suedia a putut, vreme de multe decenii, sa-si permita un stat asistential (“welfare state”). In securitatea nationala ori internationala nu a investiti si nu investeste de fel. O fac altii pentru ea. Nu a participat in al Doilea Razboi Mondial, spre deosebire de restul Europei care nu a avut de ales. Securitatea ei a fost asigurata de restul Europei si de SUA. Taxele care asigura finantarea statului asistential suedez sunt mari, peste 50% din salarii si cresc. Cind nu vor ma fi bani, statul asistential se va prabusi si el. Si asta este inevitabil.

Regretabil insa este ca si Uniunea Europeana promoveaza aceasi mentalitate a statului asistential in restul Europei. Drepturi dar nu obligatii. Dreptul de a primi nu obligatia de a produce. O astfel de societate e o puscarie pentru suflet. Incheiem atentionindu-va ca himera suedeza bintuie si ispiteste ideologic si stinga romana, unii dintre exponentii ei principali, printre ei dl Ion Iliescu, afirmindu-se in favoarea acestui sistem si in Romania. Iar anul trecut dl Victor Ponta a identificat si el in blogul sau socialismul spaniol a lui Zapatero, cel care a instituit casatoriile homosexuale in Spania, ca inspiratie pentru propria lui directie ideologica. Asta ne ingrijoreaza.

Prin coincidenta, in timp ce pregateam materialul de astazi, un cititor ne-a trimis materialul de mai jos privind Suedia si intitulat “Cum statul asisten?ial a corupt Suedia”. Este un comentariu lung scris si publicat de un sudez in 2006, un suedez nascut, crescut, si indoctrinat in sistemului social suedez, dar care nu mai crede in el. Bunica lui a fost ultima generatie suedeza care a muncit din greu fara sa cersasca ori sa pretinda drepturi din partea statului. Comentariul a fost pregatit, tradus, si publicat pentru prima data in Romania de colegii nostri de la In Linie Dreapta in ianuarie anul trecut. Le multumim. Materialul fiind lung, noi redam o versiunea mult abreviata, urmind ca cei interesati sa-l citeasca in intregime aici: http://inliniedreapta.net/dereferinta/cum-statul-asistential-a-corupt-suedia/

Autorul comentariului e Per Bylund.

Cum Statul Asistential a Corupt Suedia

De Per Bylund

Oamenii în vârsta din Suedia spun ca a fi suedez înseamna sa îti procuri singur cele necesare, sa ai grija singur de tine si sa nu devii o povara pe umerii nimanui. Independenta si munca grea erau percepute ca fiind trasaturile unei vieti decente si constituiau perceptia comuna a moralitatii. Asta se întâmpla acum aproape o suta de ani. Raposata mea bunica obisnuia sa spuna ca ceva nu este în regula cu lumea. Era mândra ca nu a cerut nimanui ajutorul, ca a putut mereu sa se bazeze pe ea însasi si pe sotul ei, mândra ca pe parcursul întregii lor vieti au putut sa aiba grija de familia lor. Sunt bucuros ca atunci când a murit, la venerabila vârsta de 85 de ani, a facut-o cu demnitatea înca intacta. Nu a fost niciodata o povara.
Bunica mea, nascuta în 1920, era din ultima generatie care a avut acea deosebita mândrie personala de detine o moralitate ferma si adânc înradacinata, de a fi suvean în viata, de a fi singurul stapân al soartei tale, indiferent ce s-ar fi întâmplat. Oamenii generatiei ei au trecut prin si au îndurat doua razboaie mondiale (de?i Suedia nu a participat la nici unul) si au fost crescuti de fermieri si muncitori industriali saraci. Au fost martorii si forta motrice din spatele „minunii” suedeze. Moralitatea lor le-a asigurat supravietuirea în orice conditii. Daca se gaseau în situatia de a nu putea trai de pe urma salariilor lor, ar fi muncit mai mult si mai tare. Au fost arhitectii si muncitorii constructori ai propriei lor vieti, desi adesea asta a însemnat munca grea si îndurarea unor situatii aparent lipsite de speranta. (…)
Totusi, cumva au cazut prada promisiunilor politicienilor care doreau sa îi ajute pe cei „slabi”, o categorie de oameni ce nu exista atunci. Cine ar fi recunoscut ca nu poate avea grija singur de sine? Dar erau oameni inimosi si muncitori si probabil au crezut ca o micuta contributie pentru a-i ajuta pe cei mai putin norocosi decât ei era o fapta demna de un bun samaritean. (…)
Problema este ca astfel a fost creat statul asistential, iar acesta a schimbat dramatic vietile oamenilor, afectându-le moralitatea într-un mod fundamental. Poate ca ar fi fost un proiect de succes daca oamenii ar fi continuat sa aiba mândria si moralitatea de a se îngriji singuri si daca ar fi cerut ajutorul numai daca s-ar fi aflat la ananghie. Cu alte cuvinte, adaugarea unei dimensiuni asistentialiste a statului ar putea functiona numai într-o lume ceteris paribus, ceea ce statul asistential si presupune. Dar lumea se afla într-o continua schimbare si de aceea statul bunastarii cere oamenilor sa fie mai puternici si superiori din punct de vedere moral acelora din societatile lipsite de stat asistential. (…) Moralitatea decenta a disparut de mult. A fost complet distrusa în mai putin de doua generatii, prin ajutoare publice si conceptul de stat asistential.Copiii statului asistential Copiii generatiei bunicilor mei, printre care se numara si parintii mei, au îmbratisat si au învatat repede o noua moralitate bazata pe „drepturi” de asistenta conferite de sistemul de securitate sociala. Daca vechea generatie nu accepta dependenta fata de altii (incluzând aici ajutoarele statului asistential), ea nu se opunea de principiu trimiterii tinerei generatii la scoala spre a fi educata. (…)Au fost învatati ca a fi om înseamna a avea dreptul de a primi ajutor pentru nevoile tale individuale. Li s-a spus ca toti au dreptul de a primi toate resursele necesare pentru a-si urma propria fericire si pe cea a societatii. În timpul orelor de lucru, toti trebuie sa se bucure de dreptul de a-si trimite copiii în centrele de zi ale statului, astfel devenind posibil ca fiecare familie sa cîstige doua salarii, dar sa nu mai aiba destul timp de a-si creste copiii. Cel putin din punct de vedere financiar, oportunitatile pentru „viata buna” trebuie sa li se fi parut colosale celor din vechile generatii.
Aceasta noua moralitate a patruns în populatie si a devenit starea „naturala” a lucrurilor, cel putin dupa mintea ei. Aceasta generatie, nascuta în cele doua sau trei decade de dupa al doilea razboi mondial, a devenit foarte diferita din punct de vedere moral si filosofic de generatia parintilor ei. S-a obisnuit cu marea cre?tere economica de dupa razboi (ce se datora neimplicarii Suediei) si cu drepturile asistentiale tot mai largi ale statului aflat într-o rapida extindere. (Pentru a sustine expansiunea statului asistential si satisface cererea populara de ajutoare etatiste, guvernul suedez a devalorizat moneda de câteva ori în anii ’70 si ’80). Efectele pe care cresterea si intrarea în câmpul muncii a acestei generatii le-au avut asupra societatii au fost, în principiu, doua: cresterea presiunii populare pentru politici mai progresiste si esecul societal, pe scara larga, de a creste copii independenti si morali, capabili de a-si fi proprii stapâni în viata.Schimbarea morala si filosofica ce a avut loc în societate a devenit deja evidenta. Daca în perioada de început a secolului al XX-lea, social-democratii, o putere hegemonica în politica suedeza din acel secol (si nu numai), solicitau reduceri de taxe pentru a elibera muncitorii de o povara inutila, ulterior s-au transformat rapid într-un partid care îmbratiseaza statul asistential si este în favoarea cresterii taxelor, cerând tot mai multa reforma sociala „eliberatoare”. Masele de alegatori, copii ai statului asistential dependenti de sistemul lui de gândire, au sustinut cresterea taxelor care au urcat repede la peste 50% din venituri si au cerut, pe banii contribuabililor, ajutoare sociale pentru a plati acesta taxe mari si chiar câstiga ceva în plus. Pe masura ce acesti copii ai statului asistential au crescut si au început sa participe la viata politica, schimbarea politica a fost semnificativa. Revolta studenteasca din 1968, una mai degraba comunista, a reprezentat probabil apogeul acestei generatii radicale ce cerea, prin intermediul redistributiei etatiste, tot mai mult pentru sine; studentii nu si-au mai asumat nici o raspundere personala pentru vietile lor, nici nu s-au gândit vreodata sa se descurce singuri. „Ma aflu în nevoie”, au spus ei, si din acea pretentie au inferat în mod direct ca au dreptul de a li se satisface acea nevoie, fie ca este vorba de mâncare, un acoperi? deasupra capului sau o noua masina. (…)Cu aceasta generatie, afirmatia ca productia precede consumul a fost înlocuita de credinta în „dreptul” inviolabil si natural la servicii asistentiale asigurate de stat. Prin puternicele sindicate muncitoresti, suedezii ce încasau un salariu primeau mariri salariale, în fiecare an, indiferent de productivitatea reala, si, în timp, cresterile salariale au devenit parte a normalitatii. Cei care nu le primeau se considerau „pedepsiti” de angajatorul lor rau si faceau tot mai multe cereri pentru ajutor legal împotriva angajatorilor. Rationamentul era acela ca un om are „dreptul” de a avea un salariu mai mare în anul viitor, dupa cum salariul din anul curent trebuie sa fie mai bun decât cel din anul precedent.
Aceasta schimbare de perceptie a fost precedata, dupa cum am vazut, de o schimbare a valorilor. Schimbarea societala a modificat si conditiile pentru filosofie si noi stranii si distructive teorii au aparut. Copiii acestei generatii, nascuti în anii ’70, ’80 si ’90, au avut parte de o crestere „libera”, bazata pe idealurile anului 1968, adica, în esenta, de o copilarie „libera de reguli” si „libera de responsabilitate”. Pentru aceasta generatie, nu exista nici o cauzalitate în viata sociala; orice ai face, nu este raspunderea ta – nici macar conceperea unui copil. Asa se prezinta tinerii adulti din societatea suedeza.

Nepotii statului asistential

Si eu însumi sunt parte a acestei a doua generatii nascute cu si de catre statul asistential. O diferenta majora între generatia noastra si cea de dinainte ei este aceea ca cei mai multi dintre noi nici nu am fost crescuti de parintii nostri. Din pruncie, am fost crescuti de autoritati în centre de zi, apoi am fost împinsi mai departe scolilor publice, liceelor publice si universitatilor publice, pentru ca mai târziu sa fim angajati în sectorul public, în puternicele sindicate muncitoresti si asociatiile lor educationale.

Diferenta fata de generatiile mai în vârsta este evidenta. Din punct de vedere filosofic si moral, bunicii mei au trait într-o cu totul alta lume si parintii mei înca mai poarta ramasite din „batrânul” simt al dreptatii pe care îl aveau parintii lor, ca si perceptia acestora despre binesi rau. Daca parintii generatiei mele sunt numai partial mânjiti, ceea ce este oricum rau, generatia mea este cu totul data peste cap. Nefiind crescuti cu valorile sanatoase ale bunicilor nostri si având în locul lor pe cele propavaduite de statul-dadaca, nepotii statului asistential nu au nici cea mai mica întelegere a problemelor economice. (…)

stim ce sa credem despre infractori: ei trebuie închisi. Un numar – înca mic, dar în crestere – de tineri din Suedia cere o astfel de sentinta pentru proprietarii de afaceri care nu doresc sa îi angajeze ori pentru oameni mai în vârsta care ocupa slujbele pe care si le doresc. Exista o „nevoie” pentru o legislatie mai progresista. (…)
Ceea ce ne arata ca singura modalitate cunoscuta de a crea slujbe pentru tineri este aceea de a-i „usura” de ele pe cei mai în vârsta; posturile sunt putine si somajul e în ascensiune, chiar daca cererea de bunuri si servicii se afla în crestere. Statul asistential creeaza probleme si conflicte pe mai multe nivele, obligându-i pe oameni sa intre în competitie pentru o parte dintr-un avut obstesc tot mai mic. Solutia? Mai multa reglementare si mai putina prosperitate. Asta se întâmpla atunci când nevoia si dorinta înlocuiesc meritul si experienta atât în moralitatea publica, cât si în cea privata. (…)

Cerând raspundere sociala

Prin urmare, cei mai multi batrâni din Suedia fie traiesc singuri si deprimati, asteptând sa îi ia moartea, fie au fost internati în institutii colective publice ce ofera, spre a usura povara tinerelor generatii muncitoare, supraveghere permanenta. Unii dintre ei îsi vad nepotii si rudele de Craciun, timp de o ora sau doua, atunci când familiile fac un efort sa îsi viziteze „problemele”.

Dar batrânii nu sunt singurii care se gasesc la periferia societatii asistentiale atunci când statul se ocupa de populatia din câmpul muncii. În aceeasi situatie afla cei tineri care, în loc sa fie crescuti si educati de parintii lor, sunt de asemenea livrati statului.
Mama mea, o profesoara de liceu, a fost nevoita sa faca fata cererilor parintilor elevilor sai ca ea sa faca „ceva” în legatura cu situatia lor familiala stresanta. Din moment ce au pierdut „prea multi ani” avându-i în grija, parintii au cerut ca „societatea” sa îsi asume raspunderea pentru cresterea copiilor lor. (A-i avea grija înseamna, de obicei, ca îi lasau la centrul de zi la 7 dimineata si îi mai luau la 6 seara). (…)
Pentru ca populatia adulta sa munceasca si sa creeze averea ce poate fi taxata (prezenta rata de taxare pentru câstigatorii de venituri mici este de aproximativ 65%), statul asistential suedez lanseaza, în continuu, programe progresiste care sa îi apere de incidente si probleme. Libertatea asistentialista este o viata creata de statul asistential, una libera de griji, de raspundere si abundenta în ajutoare.

Ceea ce vedem astazi în Suedia este consecinta logica a statului asistential: când se acorda ajutoare si se elimina raspunderea individuala pentru actiunile proprii, este creat un nou tip de om – cel imatur, iresponsabil si dependent. Ca efect, ceea ce a creat statul asistential este o populatie ce este, din punct de vedere psihologic si moral, una de copii – dupa cum parintii care nu permit niciodata copiilor lor sa se confrunte cu probleme, sa îsi asume raspunderea si sa vina singuri cu solutii, îsi fac odraselele sa fie nevoiase, rasfatate si cu totul revendicative.
Analogia cu copiii rasfatati se dovedeste a fi adevarata în viata de toate zilele a celor ce muncesc în sectorul public si au de a face cu cererile populatiei. Am aflat ca nu este iesit din comun ca parinti tineri sa dojeneasca profesorii pentru ca temele sunt o presiune „inutila”asupra celor mici. Copii au dreptul la cunoastere, dar se pare ca, din moment ce cunoasterea presupune studiu si efort, ei nu trebuie expusi la ea. Rolul profesorilor este acela de a furniza copiilor cunostinte pe care sa le poata consuma fara sa reflecteze ori sa se gândeasca asupra lor (sau macar sa le studieze). A face ceva tu însuti este „opresiv”. Ceva „necesar”, chiar si un efect al legilor naturii, este cu totul nedrept si constituie o încalcare a dreptului cuiva de a duce o viata lipsita de griji. Natura însa?i, împreuna cu legile ei, devine o „povara”.

Economia dependentei

Poate ca aceasta mentalitate explica popularitatea în cre?tere a teoriilor anti-realitate precum scepticismul si postmodernismul, teorii pentru care nimic nu poate fi luat ca fiind ceea ce este. Logica, se spune, este doar o constructie sociala care nu are nici o legatura cu realitatea sau lumea (daca ea exista cu adevarat). Aceste teorii sunt minunate pentru ca nu pot fi vreodata dovedite sau contrazise. Orice ai spune, niciodata nu trebuie sa îti asumi raspunderea pentru afirmatia ta: nimeni nu îti poate verifica teoria, nimeni nu o poate critica sau chiar folosi. Ea este a ta, exista numai pentru tine si este adevarata numai pentru tine. Utilitatea unei asemenea teorii trebuie sa fie evidenta. Tot evident trebuie sa fie si ca promotorii acestor teorii iau anumite lucruri, precum existenta, ca fiind de la sine întelese – niciodata nu îsi traiesc viata bazându-se pe îndoiala si „cunoasterea” ca nu exista nimic ce poate fi stiut, ca nimicul este ceea ce pare a fi, dar se pare ca asta este farmecul unei asemenea atitudini. (…)
Din perspectiva unui privitor de pe margine, dupa cum ma consider, toata nebunia asta are un sens: învatându-i pe oameni ca nu trebuie sa îsi faca griji despre consecintele actiunilor lor, îi transforma în subiecti voluntar dependenti. Statul asistential a creat monstri egoisti despre care spunea ca ne va salva prin acordarea tuturor cetatenilor a privilegiilor si ajutoarelor pentru care nu va plati „nimeni”. (…)

Aceasta noua moralitate este opusul limpede al generatiei bunicilor mei. Este o moralitate ce sustine ca independenta poate fi obtinuta prin cedarea altora a raspunderii si ca libertatea poate fi atinsa prin înrobirea ta ?si a altora. Rezultatul acestei moralitati degenerate este, la nivel social sau societal, dezastruoas din punct de vedere economic, social, psihologic si filosofic.

Dar, pentru multe mii de suedezi, ea este si o tragedie personala. Fara raspunderea personala pentru actiunile si alegerile lor, oamenii par incapabili sa se bucure de viata; fara a-ti putea controla viata, este imposibil sa simti mândrie si independenta. Statul asistential a creat un popor dependent, cu totul incapabil de a afla ceva de valoare în viata; în loc, el a devenit incapabil de sentimente specific umane precum mândria, onoarea si empatia. Acestea, împreuna cu mijloacele de a da un sens vietii, au fost preluate de statul asistential.
Poate ca asta explica de ce o parte atât de mare din populatia tânara consuma medicamente antidepresive fara de care se afla în imposibilitatea de a mai functiona normal în situatiile sociale si se presupune ca asta explica de ce este în crestere dramatica numarul de sinucideri din rândul celor foarte tineri care nu si-au cunoscut niciodata parintii (numarul total al sinuciderilor este aproximativ acelasi). Chiar si asa, oamenii sunt cu totul incapabili sa vada problema ori sa gaseasca o solutie. Asemenea copiilor rasfatati, ei cer „ajutorul” statului. Asta bunica mea nu ar fi înteles-o niciodata. Odihneasca-se-n pace.

PENTRU ROMANII DIN STATUL WASHINGTON

Pe 6 noiembrie cetatenii statului american Washington vor vota un referend pentru legalizarea ori respingerea casatoriilor homosexuale in statul lor. Rugam pe toti romanii cu cetatenie americana care locuiesc in acest stat sa se prezinte la vot si sa bifeze cutiuta REJECT. Asupra acestei initiative legislative AFR a publicat urmatorul anunt publicitar in Romanian Times din Portland: PROTEJATI FAMILIA SI CASATORIA! Don’t Redefine Marriage. REJECT R-74 ON NOVEMBER 6

ALIANTA FAMILIILOR DIN ROMÂNIA îi încurajeaza pe toti românii cetateni americani rezidenti în statul Washington sa voteze pe 6 noiembrie la referendumul de protejare a familiei si casatoriei în statul Washington.

REJECT REFERENDUM 74 Va rugam sa respingeti Referendum 74. Motivele sunt multe.

(1) Casatoria este cea mai importanta institutie sociala cunoscuta vreodata în istorie, pe care se cladesc toate celelalte. Daca ea se prabuseste, toate celelalte se prabusesc dupa ea

(2) Casatoriile între persoane de acelesi sex submineaza casatoria si familia naturala. Datele statistice si studiile sociologice facute în tarile sau statele unde deja au fost legiferate cu ani în urma indica o scadere profunda a ratei casatoriilor si o crestere vertiginoasa a concubinajului si a familiilor monoparentale din care lipsesc barbatii.

(3) Casatoriile între persoane de acelasi sex dauneaza copiilor. Aceleasi date statistice si studii sociologice arata ca acei copii care sunt crescuti de cupluri de acelasi sex sufera pe planuri multiple. Identitatea lor sexuala este distorsionata, iar confuzia privind rolurile sexuale se intensifica. Un procent deloc neglijabil dintre ei se identifica la maturitate ca fiind atrasi catre persoane de acelasi sex, nu de sex opus. Pentru a creste si a se dezvolta normal, copiii au nevoie de o mama si un tata.

(4) În tarile si statele care au legiferat casatoriile homosexuale, libertatea religioasa si de constiinta a suferit. Pastori, preoti, functionari publici cresstini au fost amendati sau chiar concediati pentru ca s-au exprimat împotriva casatoriilor homosexuale sau au refuzat sa le oficieze.

(5) Casatoriile între persoane de acelasi sex submineaza drepturile parentale. Canada, prima tara din lume care le-a legiferat în 2002, e exemplul tipic. Sistemul public de învatamânt îi îndoctrineaza pe copii cu noua ideologie sexuala, iar parintii care se opun sunt penalizati. Parintii si-au pierdut dreptul de a se opune normalizarii practicilor sexuale imorale, ori de a-si educa copiii în morala si valorile sexuale crestine.

(6) Casatoriile între persoane de acelasi sex nu constituie un obiectiv final, ci o actiune intermediara prin care se urmareste chiar eliminarea casatoriei si a familiei ca institutii sociale.

Daca va pasa de viitorul copiilor vostri, de bunastarea lor morala, de viitorul omenirii, de mostenirea pe care o lasam în urma, de libertatea religioasa si de constiinta, de drepturile parentale, si daca nu doriti ca anormalul sa devina noua normalitate, va rugam înca o data, Votati!

REJECT REFERENDUM 74:Textul din REFERENDUM 74 este urmatorul: “The legislature passed Engrossed Substitute Senate Bill 6239 concerning marriage for same-sex couples, modified domestic-partnership law, and religious freedom, and voters have filed a sufficient referendum petition on this bill. This bill would allow same-sex couples to marry, preserve domestic partnerships only for seniors, and preserve the right of clergy or religious organizations to refuse to perform, recognize, or accommodate any marriage ceremony.” Sunt doua optiuni de vot: (1) Reject; si (2) Approve. Va rugam bifati optiunea REJECT!

CUM VA PUTETI IMPLICA?

Rugam bisericile si comunitatile românesti din statul Washington sa se implice prin vot si voluntariat în respingerea Referendumului 74. Sunteti rugati sa contactati de urgenta pe DiAnna Brannan, Grassroots Coordinator for Preserve Marriage Washington, la telefonul 206-854-9122 sau 425-678-8574, sau prin email grassroots@preservemarriagewashington.com. DESPRE NOI: Alianta Familiilor din România este o organizatie neguvernamentala cu sediul în Bucure?ti, care functioneaza în conformitate cu legile Romaniei. Ea promoveaza ?i protejeaza valorile familiei, casatoria naturala si libertatea religioasa în România, Uniunea Europeana ?i peste tot unde locuiesc români. Va rugam sa ne vizitati la http://www.alianta-familiilor.ro.

SEMNATI DECLARATIA DE LA TIMISOARA

http://www.alianta-familiilor.ro/decl_timisoara.php
Declaratia de la Timisoara e o declaratie a constiintei crestine care afirma valorile crestine in spatiul public. A fost lansata in august 2010. Avem nevoie de semnaturi. Dorim sa ajungem la 10.000. Apreciem foarte mult toate semnaturile date, dar dorim sa ajungem cit mai repede la 10.000 de semnaturi pentru a incheia campania de semnaturi. Am ajuns la aproape 9.750 si mai avem nevoie de doar 250 pentru a ne atinge telul. Unde intra 9.750 mai intra 250! Haideti, haideti! Va rugam deci, semnati! Declaratia enunta si promoveaza sanctitatea vietii, a casatoriei, si a valorilor crestine in societate.

Semnarea Declaratiei se face in doua etape. Bifati linkul http://www.alianta-familiilor.ro/decl_timisoara.php si semnati Declaratia. Dupa aceea veti primi un mesaj care va va cere sa confirmati semnatura apasind pe un link de confirmare. Fara confirmarea semnaturii, numele si semnatura dvs. nu vor apare in lista semnatarilor. Linkul de confirmare a semnaturii apare in limba englaza cu urmatorul text: “Thanks for filling out our petition, you’re almost done! Please confirm your signature by clicking on the link below:” (Adica: “Multumim pentru ca ati completat formularul petitiei. Semnarea petitiei e aproape gata. Va rugam confirmati-va semnatura apasind pe linkul de mai jos.”)

Important: Declaratia accepta doar o singura semnatura de adresa electronica. Ca atare, sugeram ca in situatiile unde doua persoane folosesc aceeasi adresa electronica, de exemplu sotul si sotia, semnatura sa fie data in numele ambilor soti, de exemplu “Ioan si Maria Ionescu.”

Rugaminte: Va rugam semnati Declaratia cu numele intreg nu doar cu initiale. Va multumim.

SOUTHERN POVERTY LAW CENTER
Este a treia saptamina cind scriem despre aceasta organizatie din SUA care urma sa tina un eveniment la Bacau pe 30 octombrie. Saptamina trecuta a aparut inca o stire care denota caracterul anti-valori, radical si intolerant al acestei organizatii. Saptamina trecuta a facut plingere pe linga autoritatile statului Illinois pentru suspendarea licentei unui consilier profilat pe consilierea hamosexualilor spre iesire din homosexualitate. Detalii aici: SPLC files complaint against Illinois social worker offering ‘ex-gay’ therapy Romania nu are nevoie de prezenta unei astfel de organizatii in scolile ei. Va reamintim ca pe 30 octombrie aceasta organizatie va derula un eveniment special in peste 2000 de scoli publice americane. Parinti romani din America: interesati-va daca scoala unde merg copiii vostri celebreaza “Mix it Up Day!” pe 30 octombrie, iar daca da, nu va trimiteti copii la scoala in ziua aceea.

VRETI SA FITI INFORMATI?
Buletinul informativ AFR apare in fiecare Marti si e dedicat mai mult stirilor de ultima ora, iar publicatia AFR online apare in fiecare Joi si e dedicata mai mult comentariilor si opiniilor. Cei care doriti sa primiti saptaminal stiri si comentarii la zi privind valorile si evenimentele legislative, politice si sociale care va afecteaza familiile, atit la nivel national cit si la nivel unional si international, sunteti invitati sa va abonati la buletinul informativ saptaminal AFR. Cum? Inregistrindu-va numele si adresa electronica pe pagina home a sitului nostru electronic http://www.alianta-familiilor.ro.

FACETI-NE CUNOSCUTI!
Faceti-ne cunoscuti familiilor si prietenilor d-tra. Dati mai departe mesajele noastre si incurajati-i sa se aboneze. Va multumim.

ANUNTURI
Cei care doriti sa faceti anunturi prin intermediul AFR privind evenimente legate de familie si valori va rugam sa ni le transmiteti la office@alianta-familiilor.ro.

Alianta Familiilor din Romania
http://www.alianta-familiilor.ro

SUNT, DAR NICI NOI N-AM MURIT!

On June 10, 2011 By nelursIn Life and HealthLeave a comment

de Stefan Doru DANCUS

Sunt unul mai bogat ca altul. Par a fi într-o competitie pe viata si pe moarte cu noi, poporul român. Plin de Baba Eba si Bosu Becali prin Europa. Plin de 25% luati de la intelectuali (ca doar ei sunt „bugetari”). Plin de 24% TVA la micii întreprinzatori privati care au rezistat cum au putut sub celebrele guverne anterioare. Plina tara de controale, începând cu Garda Financiara si terminând cu Oficiul pentru Protectia Consumatorului care se scuza: „Stiti, la dumneavoastra n-am fost de multa vreme, trebuie sa va dam amenda, ca asa am primit directiva”. Am ajuns în tara mea sa fac pact cu „autoritatile statului”, carora „statul” le-a luat 25% din salarii.

Ceausescu a fost împuscat pentru ca nu a oferit conditii de trai populatiei. L-au acuzat de genocid. Dar înfometarea de astazi cum se poate chema? Nu genocid? Cum îti poti permite eradicarea unui popor?

A, nu mai are România valori ce pot fi furate! S-au trezit conducatorii ca au ramas cu buzunarele goale – nu mai e nimic de vândut, fratilor, hai sa luam pielea de pe oameni! Nu suntem în 2011, dragi compatrioti, ci în 1907. Mamei mele i se ia C.A.S. pe cuponul de pensie!, si momentul în care am vazut-o si pe asta, m-a înlemnit. Garantez ca niciuna din structurile internationale cu care s-au facut diverse întelegeri în ultimii ani, nu vor interveni în „treburile interne”. Caci 1907 a fost un an de vârf al tarii noastre.

Voi reveni.

9 iunie 2011

Cateva referinte despre Biserica Ortodoxa si societatea romaneasca actuala

On March 9, 2011 By nelursIn Christian PerspectiveLeave a comment

Vorbind despre Biserica si in Biserica – despre rolul si importanta Ei, am ajuns la multe definitii ce i se dau Bisericii, cu alte cuvinte am ajuns la o teoretizare, la o nuantare a detaliilor… Nu stiu, in schimb, in ce masura, implinim in practica cunostintele teoretice pe care le cunoastem despre Biserica si daca le implinim in Biserica – acolo unde le este locul si rostul!… Biserica, in calitatea sa de extensie in lume a Trupului inviat al lui Iisus Hristos, nu duce o existenta in solitudine ci se constituie intr-o realitate sociala facandu-si simtita prezenta in lume fata de care are o seama de indatoriri, indatoriri provenind din faptul ca ambele, si Biserica si lumea sunt creatii ale lui Dumnezeu, prima fiind Imparatia Harului dumnezeiesc iar a doua fiind Imparatia legilor naturale( ). Lumea este pentru Biserica mediul in care isi desfasoara activitatea, mediul in care aduce la indeplinire comandamentele primite de la intemeietorul si Capul sau Hristos, este realitatea care trebuie recapitulata si indumnezeita pentru a putea fi infatisata lui Dumnezeu in unire cu omenirea deja restaurata de Iisus Hristos. De cealalta parte, Biserica este pentru lume ceea ce este sufletul pentru trup, este realitatea constituita in puntea de legatura intre Dumnezeu si lume, este mediul de epectaza a lumii in ansamblul ei catre destinul ei final, catre ratiunea ei eshatologica.
Asupra lumii actioneaza insa si societatea umana, caci trebuie sa facem aceasta distinctie intre lume ca loc teologic, loc, spatiu in care fiecare lucru, fiecare realitate fizica are locul ei bine stabilit, locul ei in care si din care isi realizeaza menirea, locul pe care se afla centrata, si societate ca summum de indivizi, comunitate umana, care isi manifesta actiunea asupra lumii transformand-o, cu pretentia de a o eficientiza si, nu de putine ori, deplasand-o din locul pe care se afla centrata prin actiunile pe care le exercita asupra elementelor ei. in aceasta ordine de idei, daca intru inceputuri Biserica se putea identifica intr-o mare masura cu societatea prin aceea ca membrii Bisericii erau in acelasi timp si, intr-o foarte mare masura, elemente ale societatii, in vremea noastra Biserica nu mai poate fi identificata cu societatea fiindca prin procesul de secularizare, centrul de greutate in viata cetatii s-a deplasat din zona autoritatii Bisericii in zona autoritatii societatii umane luata ca realitate autonoma.
Autoritatea Bisericii in viata cetatii nu trebuie perceputa in sens absolut ci nuantat in directia autoritatii initiale asupra membrilor ei care constituiau in acelasi timp si societatea. In contemporaneitate insa, consecutiv modificarilor aparute in constiinta maselor odata cu revolutia franceza, cu dezvoltarea filozofiei pozitiviste, cu dezvoltarea stiintei, se constata un hiatus intre Biserica si societate. Marele vis al Bizantului a fost acela de a crea o societate crestina universala, administrata de Imparat si calauzita spiritual de Biserica, ceea ce insemna o imbinare intre universalismul roman si cel crestin intr-un program socio-politic unic( ). Aceasta idee pleca de la premisa ca omul este o fiinta teocentrica in toate laturile vietii sale deci si societatea era firesc sa fie teocentrica, teonoma si daca omul este responsabil pentru intreaga creatie, societatea ca extensie umana poarta aceasta responsabilitate. Momentul convertirii lui Constantin cel Mare a coincis cu debutul entuziast al acceptarii de catre Biserica a protectiei Imperiale si de-a lungul timpului nu s-a incercat o reflectie serioasa asupra acestei probleme a “simbiozei” dintre stat si Biserica, reflectie care sa aduca necesarele corectii in ceea ce priveste rolul statului si al societatii laice in viata umanitatii cazute. Credinta ca un stat intreg ar putea ? prin aceasta simbioza ? deveni crestin s-a dovedit a fi fara suport si s-a constituit in final in marea tragedie a Bizantului( ). S-a dovedit ca “simfonia” gandita de Imparatul Justinian a fost o utopie, Bizantul nereusind sa devina un imperiu crestin universal asa cum s-a dorit de aceea, daca in planul ideatic cel putin, Biserica si societatea se puteau identifica, in plan real ele au fost si au ramas realitati separate intre care s-au dezvoltat de-a lungul timpului o seama de raporturi. Atat societatea civila cat si Biserica, luata ca institutie, au evoluat de-a lungul timpului si intre ele s-au dezvoltat o seama de relatii, de la cele mai bune in epoca medievala, la cele mai neproductive ? in epoca socialista de aceea se cuvine sa facem o seama de precizari in ceea ce priveste natura raporturilor Bisericii Ortodoxe cu societatea contemporana.

Biserica si Statul
Relatia Bisericii cu statul a fost statornicita de insusi Mantuitorul inca din timpul activitatii Sale pamantesti prin indreptatirea dajdiei datorata Cezarului (Mt. 22,17). Raspunsul dat de Hristos fariseilor la intrebarea: “Se cuvine sa dam dajdie Cezarului?” subliniaza doua lucruri: recunoasterea autoritatii de stat, in cazul dat statul imperial si realitatea ne-opozitiei dintre indatoririle religioase si cele civice( ). Potrivit Sfintei Scripturi, Dumnezeu este unicul izvor al autoritatii (In. 19,11; Rom. 13,1) iar Iisus Hristos detine toata puterea in cer si pe pamant (Mt. 28,18) dar in acelasi timp, daca Iisus Hristos a facut cunoscuta autoritatea spirituala deplina a lui Dumnezeu asupra intregii vieti umane, El a randuit si supunerea fata de autoritatea politica indemnandu-i pe apostoli si prin ei pe toti crestinii sa se supuna autoritatii pamantesti caci este data de Dumnezeu in vreme ce Hristos nu detine putere politica( ). Mai mult decat atat, Apostolul Pavel da comandamente precise in ceea ce priveste acceptarea deplina a autoritatii statale spunand: “dati deci tuturor cele ce sunteti datori; celui cu darea, dare, celui cu cinstea, cinste si celui cu teama, teama.” (Rom. 13,7) caci “cel ce se impotriveste stapanirii, se impotriveste randuielii lui Dumnezeu” (Rom. 13,2). Aceste comandamente invedereaza faptul ca Biserica si societatea civila, din care face parte si statul, sunt doua realitati distincte, prima ocupandu-se in mod direct de mantuirea credinciosilor in vreme ce statul se ocupa de problemele legate de viata de zi cu zi a oamenilor, finalitatea celui din urma reducandu-se la veacul acesta( ).
Peste toate acestea insa, relatia Bisericii cu societatea in general si cu statul in special trebuie sa tina seama de conditiile specifice sociale si istorice in care isi desfasoara activitatea. Autonomia Bisericii fata de stat daca inseamna ne-imixtiunea Bisericii in problemele pur politice si ne-interventia statului in problemele interne ale Bisericii nu trebuie, in acelasi timp, sa insemne si totala indiferenta a Bisericii fata de problemele societatii contemporane. Biserica are datoria sa lucreze pentru mantuirea credinciosilor si trebuie sa intervina ori de cate ori aceasta este pusa in pericol de actiunile puterii seculare iar interventia Bisericii nu trebuie sa se reduca la denuntarea actiunilor distructive ale societatii contemporane ci sa se extinda in mod pozitiv in directia determinarii credinciosilor sa lupte activ pentru eradicarea fenomenelor care atenteaza la integritatea chipului lui Dumnezeu rezident in ei.
S-a pus in ultima vreme problema implicarii Bisericii in viata politica si in aceasta directie s-au ridicat glasuri care au sustinut aceasta posibilitate dar s-au ridicat si glasuri care s-au opus si in ceea ce le priveste pe acestea din urma trebuie sa facem o seama de precizari, ele au venit din doua directii, pe de o parte s-au opus cei carora le era frica de ceea ce insemna inrolarea Bisericii in politica in sensul ca multe dintre actiunile lor ar fi fost supuse in aceasta situatie criticii si ar fi fost date in vileag, in vreme ce alte glasuri, sincer ingrijorate au considerat ca aceasta implicare a Bisericii in politica ar fi insemnat prejudicierea imaginii ei si impietarea asupra increderii de care se bucura Biserica in randul populatiei.
Trebuie observat insa ca Biserica nu se poate supune sub nici o forma mecanismului electiv adica ea nu poate face politica de partid, nu se poate lega la remorca nici unei formatiuni politice fiindca aceasta ar insemna sa prejudicieze grav asupra comuniunii intre membrii ei care sunt la randul lor membrii sau simpatizantii unui partid sau al altuia, urmeaza o doctrina politica sau alta. Angajarea Bisericii in randurile unui partid ar insemna distrugerea voita a comuniunii intre oameni, intre credinciosi, ar insemna in final autodizolvarea ei( ).
Biserica, de asemenea, nu poate cauta obtinerea puterii pentru ea insasi. Daca ea ar cauta sa dobandeasca puterea seculara ar insemna o renuntare a ei la misiunea meta-istorica pe care i-a randuit-o Dumnezeu si o concomitenta ancorare a ei in istorie si in saeculum( ). A cauta obtinerea puterii politice inseamna denuntarea poruncii Mantuitorului de a da Cezarului cele ce sunt ale Cezarului si lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu (Mt. 22, 17) si deci transformarea Bisericii dintr-o institutie divino-umana, reala punte intre imanent si transcendent, intr-o institutie pur umana, cu pretentii de factura egoista. Biserica insa poate si trebuie sa se implice in politica pe cai si cu metode specifice misiunii ei. Rolul ei in indrumarea morala a mirenilor se permanentizeaza nelimitandu-se la trasarea unor norme morale, se extinde asupra tuturor sferelor vietii sociale din care si politica face parte. Nu trebuie sa ne fie frica sa folosim acest termen chiar daca el a ajuns sa fie considerat sinonim cu ideea de imoralitate, de refuz al responsabilitatii si, de ce nu, chiar de iresponsabilitate. Biserica are datoria de a face sa rasara in mintea si in inima mirenilor dorinta de a curati actul politic, dorinta de a-l spala, nu in sensul de cosmetizare ci in acela de reformare profunda, de reorientare a prioritatilor fiindca indiferent de vremea in care a propovaduit, indiferent de conditiile istorico-politice, discursul Bisericii s-a realizat in aceleasi cadre ale dragostei de tara, ale muncii creatoare de valori, ale inc1inarii spre cele cu adevarat importante pentru toti cei ce sunt chipul lui Dumnezeu, indiferent de pecetea pe care o poarta in fiinta lor.
Responsabilitatea moral-politica a membrilor Bisericii nu iese sub nici o forma din cadrul general al responsabilitatii lor morale si apoi, in relatiile lor cu Biserica nu intervine nici o modificare generata de schimbarile de natura politica pentru ca rolul mirenilor in Biserica este fundamentat revelational si nu suporta determinari in plan secular, indiferent de natura oranduirii politice, pentru ca fiinta Bisericii nu este afectata de saeculum, de lume, ba mai mult, in aceasta sfera a responsabilitatii moral-politice, se observa mai accentuat caracterul sinergic al devenirii umane. Membrii Bisericii nu trebuie sa uite niciodata ca sunt madulare ale aceluiasi unic Trup al lui Iisus Hristos si ca in virtutea acestei realitati orice manifestare egoista ii scoate din comunitate, pune stavila, ridica zid intre ei si ceilalti, pe de o parte, si intre ei si Dumnezeu, pe de alta. In aceasta directie apare ca deosebit de important rolul clerului, implicarea lui in politica trebuie, mai intai de toate, inteleasa sub acest aspect de fundamentare a unei moralitati a actului politic, de intarire in inimile mirenilor a constiintei comunitare inte1easa nu in sensul comunitarismului sau colectivismului de factura socialista( ), ci in sensul transparentei Bisericii( ) si a responsabilitatii crestine( ), in sensul slujirii semenului si al impreuna-lucrarii pentru propasirea tarii.

Biserica, cultura si civilizatia lumii de astazi
Vorbind de cultura ne vedem nevoiti sa staruim putin asupra ideii de valoare fiindca determinarea culturii societatii umane se face folosindu-ne de unitatea de masura a valorii, cultura fiind, in esenta, un summum de valori. Nu este cazul sa facem o clasificare a valorilor culturale dar trebuie sa spunem ca acestea se impart – intr-un mod sumar – in valori mijloc, adica cele care ajuta la realizarea altor valori cum sunt valorile economice si valori scop cum sunt valorile estetice, morale si religioase( ). Se naste firesc intrebarea: care sunt valorile supreme? si raspunsul difera de la o societate la alta. In societatea antica greaca se considera ca valorile filozofice (estetice, etice, politice) sunt valorile supreme. In crestinism insa apare o noua ierarhizare: vorbim de valori absolute, eterne si valori trecatoare, relative; valoarea absoluta, eterna, cu existenta pur spirituala este Dumnezeu, El l-a creat pe om dupa chipul sau si prin aceasta i-a daruit din atributele sale printre care si acela de creator. Omul este creator de valori, el plasmuieste valori cultivand artele, filozofia, stiintele folosindu-se de valorile daruite de Dumnezeu: harul, darurile Sf. Duh, iubirea, credinta, rabdarea, cumpatarea, barbatia, intelepciunea, etc. Urmandu-si destinul creator omul infrumuseteaza lumea, o innobileaza realizand astfel acte de cultura. Aceasta conceptie crestina a stat la baza culturii europene care, intru inceputuri, a fost o cultura religioasa( ). Pe acest fundament s-au consacrat valorile imuabile ale culturii: binele moral, adevarul sfant si frumosul artistic.
In vremea noastra insa, asistam la o periculoasa rasturnare a valorilor, asistam la o schimbare de locuri intre valoarea mijloc si valoarea scop iar rezultatele acestei schimbari sunt dintre cele mai inspaimantatoare. Este suficient sa iesim o singura zi pe strada, sa deschidem radioul, sa ne uitam la televizor si constatam ca non-valoarea este ridicata la rang de norma culturala si daca Biserica a fost cea care a contribuit decisiv la fixarea valorilor culturii moderne ea este chemata si astazi sa-si reia munca in sensul reinstaurarii unor criterii reale ale valorilor. Marea majoritate a fenomenelor zise culturale se constituie in atacuri lipsite de discernamant la adresa sanatatii mentale si morale a societatii contemporane si cei mai loviti membrii ai ei sunt tinerii si din aceasta cauza situatia data este extrem de ingrijoratoare.
Caci tinerii, de pilda, se afla la varsta la care invata sa pretuiasca munca, fie a lor (caz ideal) fie a altora, se afla la varsta la care isi formeaza o imagine personala despre lume si viata, isi decanteaza pornirile spre un domeniu sau altul de activitate, in concluzie se afla la o rascruce, deci sunt vulnerabili. Aceasta vulnerabilitatea se constituie in hrana actiunilor iresponsabile ale unor proprietari de mijloace massmedia si ale unor factori de decizie din cadrul societatii, factori care sunt chemati sa vegheze la buna dezvoltare psiho-somatica si afectiva a tinerilor.
Toate sferele culturale: muzica, literatura, cinematografia, sunt subjugate de fenomene pentru care termenul “subcultural” este inca mult prea bland. Genuri muzicale dintre cele mai lipsite de muzicalitate invadeaza societatea si se insinueaza in mintea tinerilor producandu-le perturbari comportamentale; filme a caror terne principale sunt sexul si violenta lasa in memoria lor imagini care greu vor fi sterse, literatura prolifica de aberatii comportamentale reprezentata cel mai adesea de autori de import creeaza in mintea tanarului imaginea unei societati in care tot ce conteaza este senzatia. La toate acestea se adauga televiziunea din care se revarsa in modul cel mai abject cu putinta absurdul, inumanul, promiscuitatea morala, toate imbracate in minunatele peisaje sud-americane si nu numai; televiziunea pentru care senzationalul este pus pe treapta suprema; televiziunea pentru care imaginea manifestarii a 20-30 de homosexuali in cadrul unui mars este mai importanta decat adunarea a peste 100. 000 de oameni la un hram manastiresc, si exemplele ar putea continua.
Ar fi nedrept sa reducem manifestarile culturale doar la aceste acte, care nici macar nu se integreaza in conceptul de cultura, de vreme ce oameni cu un mare simt de raspundere isi fac cu profunda daruire datoria la templul culturii. Trebuie sa amintim si fenomenele cu adevarat culturale, de valoare incontestabila care, chiar daca se adreseaza unei categorii de oameni formata cel mai adesea din specialisti si mari oameni de cultura, pastreaza balanta culturala intr-un precar echilibru.
In aceasta ordine de idei, Biserica este chemata sa ia atitudine impotriva acelor manifestari care prejudiciaza in modul cel mai grav sanatatea morala a societatii care este incapabila sa ia, de la sine, atitudine impotriva lor. Discursul moral al Bisericii nu trebuie numai sa infiereze actele subculturale amintite ci si sa ofere alternative. Sunt vrednice de admiratie, in acest sens, editurile care s-au orientat catre literatura mare, care au ales sa publice operele marilor teologi ortodocsi pentru a oferi pe aceasta cale o alternativa cu adevarat viabila pseudoculturii. Biserica, trecand si ea prin durerile tranzitiei, se vede constransa de factorul financiar la scaderea cadentei publicatiilor sale care nu mai ajung la publicul larg. Dar chiar si in aceasta situatie, prin parghiile ce-i sunt puse totusi la dispozitie de societatea actuala, trebuie sa intervina ferm in directia unei educatii culturale bazata pe sanatoasele principii morale. Largirea accesului Bisericii la invatamantul preuniversitar de toate gradele ofera acesteia sansa de a interveni eficient in educatia tinerilor contribuind la formarea unor criterii valorice capabile sa fereasca tineretul de mirajul roscovelor usor digerabile dar absolut nehranitoare ale fenomenelor subculturale actuale.

Biserica si tinerii societatii contemporane
Pe tot parcursul vietii pamantesti trebuie sa traim cu credinta si convingerea ca in Biserica toti suntem tineri, caci una este varsta tineretii – cu aspiratiile si asperitatile ei inerente si firesti – si altceva inseamna a fi tanar si receptiv din punct de vedere spiritual, adica in stare sa primesti mereu noi impulsuri, care te imbogatesc si te implinesc duhovniceste!…
Tinerii vin intotdeauna cu prospetimea si sinceritatea lor in modul de a aborda adevarurile vietii, ceea ce ar putea fi un important ajutor acordat societatii pentru a se putea elibera de servitutile dedublarii. Puritatea, curatia, sinceritatea, spontaneitatea si curajul tinerilor in analizarea, cu multa obiectivitate si impartialitate, a problemelor lumii post – moderne pot veni in sprijinul maturilor si al varstnicilor – care sunt generatii ranite de atatea experiente negative si dureroase. Acestia, la randul lor, i-ar putea apara pe tineri de a mai trece din nou prin astfel de experiente!…
Tinerii trebuie sa fie chemati sa faca parte din viata de zi cu zi a slujirii Bisericii, fie in scoala si, deci, prin intermediul ei, fie in afara ei, caci daca nu va fi asa, cu siguranta ca multe aspecte ale implinirii si inaintarii misiunii in social, de pilda, s-ar face cu mai multa dificultate!… Ei, in scoala si dimpreuna cu ea, trebuie sa vina la un soroc firesc al existentei in cetatea crestina si-n Biserica, cu un „snop” si un „buchet” de fapte strans legate cu firul de cicoare al dragostei de Dumnezeu si de semeni, si sa ni se prezinte ca parte a intregului Ecleziei!…
Tinerii, cu a lor tinerete spirituala – care trebuie sa fie o stare a „duhului” iar nu doar a varstei, sunt chemati sa reevalueze atitudinea apologetic–marurisitoare si misionara in aceste vremuri de actiuni prigonitoare, concertate impotriva Bisericii intr-un numar mare si variat dintre care amintim cateva cum ar fi: desacralizarea, secularizarea si laxismul religios, arghirofilia si hedonismul precum si iconoclasmul post-modern, cu care ne confruntam in aceste zile!… Toate acestea duc la inmultirea pacatului si a patimii, care ajung sa fie considerate drept „firesti” si „normale” ori ele, de fapt, ne secatuiesc si ne vlaguiesc, din punct de vedere duhovnicesc!… Pentru combaterea acestora este nevoie de canalizarea tuturor energiilor sufletesti si trupesti ale omului, cu mult discernamant, bine stiind ca cei cu care ne luptam sunt fara de trupuri, racnind ca un leu cautand pe cine sa inghita, si sa facem toate acestea convinsi fiind ca suntem membrii Bisericii lui Hristos, pe care, potrivit asigurarilor Sale, nici portile iadului nu o vor birui!…
Vorbind, aici, de primenirea duhovniceasca, ne referim la purificarea noastra duhovniceasca ce trebuie sa urmeze si sa implineasca, in mod integral, invatatura Bisericii lasata noua mostenire de catre Mantuitorul Iisus Hristos, Care, prin glasul Scripturii si al Sfintilor Parinti, ne arata noua calea (unica si autentica) ce duce la mantuire, parcurgand drumul de la „Chip” la „Asemanare”, adica de la „Biserica luptatoare” spre „Biserica cea Triumfatoare” a Imparatiei celei vesnice a Cerului, care nu este din lumea aceasta (a pacatelor) dar este pentru lumea aceasta (a pacatosilor), la toate acestea fiind chemata sa contribuie si Scoala!…
Propovaduirea si marturisirea noastra nu trebuie sa fie una de „ghetou” ci una savarsita in tot locul si in tot ceasul, cu timp si fara timp, pentru a ajunge la o curatire si o desavarsire a launtrului nostru si al interiorului sufletesc al aproapelui nostru, oricare sau ori de unde ar fi acesta!.. Zic toate acestea pentru ca, mai nou, observ o stare de instaurare a ispitei si a pacatului comoditatii, a triumfalismului si a autosuficientei, toate fiind manate de pacatul orgoliilor personale, adica a mandriei si a slavei desarte!… Energia ramasa dupa toata ravasirea noastra moral-duhovniceasca, o epuizam prin provocarea si alimentarea patimii curiozitatii, a vanitatii, a satisfacerii placerilor si a pacatelor de tot felul, dupa care ajungem la deznadejdea celui prins cu geanta de droguri, ori la cea a sinucigasului – toate acestea din cauza diavolului care a reusit sa ne inrobeasca, din punct de vedere psihic, moral-duhovnicesc, sufletesc si trupesc prin anihilarea pazei asupra celor cinci simtiri!…
Tendintelor bine cunoscute de institutionalizare sau elitism, tinerii crestini trebuie sa le opuna smerita participare la suferintele, incercarile si bucuriile celor multi, acceptand sa aiba puterea, dreapta socoteala si capacitatea de a dori sa ramana mereu tineri, pentru a avea interesul si entuziasmul de a fi permanent in comuniune cu oamenii, in si prin Biserica!…
In tot acest rastimp acordat, din bunatate divina, dobandirii mantuirii noastre, trebuie sa invatam foarte multe lucruri, in primul rand ca nu suntem niciodata singuri, ca Dumnezeu este mereu asupra fiecaruia dintre noi; sa invatam ca trebuie sa fim recunoscatori celor care ne-au invatat, ne-au indrumat si ne poarta de grija si sa nu-i judecam pe cei care nu au putut fi alaturi de noi atunci cand aveam nevoie!…
Intalnim, deseori, foarte multe categorii de tineri: unii smeriti, altii orgoliosi sau nerabdatori, unii foarte entuziasti altii foarte timizi, cu prejudecati ori fara, si fiecare vine cu viata sa personala si cu o anumita personalitate la care noi (acolo unde este cazul) suntem chemati sa contribuim la increstinarea, la educarea si catehizarea, la implinirea sau la desavarsirea acesteia, avand convingerea ferma ca toti vor dobandi – in timp – ceva comun, si anume dragostea pentru Hristos si pentru aproapele, dragoste care trebuie sa se materializeze in fapte concrete. Pot parea cuvinte mari, insa credem ca fiecare dintre cei care aspira la infaptuirea si implinirea acestui deziderat sacru pastreaza mereu rugaciunea pe care o spunem ca un salut: „Doamne Ajuta!”
Cu totii suntem pelerini pe fata acestui pamant si, iata, ne-am oprit, in aceste zile si vremuri, la tinerii, mereu altii, care vor prelua pe mai departe activitatile si actiunile Bisericii si vor creste si ei, asa cum am crescut si noi, vor zambi si ei asa cum am zambit si noi, vor (de)savarsi mereu noi si folositoare fapte, si, astfel, societatea crestina ori increstinata va avea in viitor familii credincioase si monahi adevarati; rugandu-ne ca toate sa se intample cu voia lui Dumnezeu si cu nadejdea ca vor fi spre mantuire!…

Biserica si drepturile omului
Contrar ideii larg raspandite, notiunea de drepturi ale omului nu este un concept teologic ci reprezinta un concept filozofic, politic, social si juridic. Acest fapt a facut ca ele sa nu constituie o tema de cercetare teologica, exceptie facand Teologia Morala care include un capitol despre drepturile fundamentale ale omului. Drepturile omului nu sunt o inventie a secolului XX ci au aparut ca idee inca din antichitate fiind numite la romani si la greci “drepturi naturale” insa in forma incipient codificata au aparut odata cu declaratia drepturilor cetatenilor din Virginia in anul 1776 si introduse ulterior in Declaratia de independenta din 4 iulie 1776( ). Aceasta declaratie proclama ca drepturi inalienabile dreptul la viata, libertate, proprietate, fericire, securitate a persoanei, la practicarea libera a religiei (indeplinirea datoriilor fata de Creator), la vot, etc. Cativa ani mai tarziu, in Franta anului 1789 apare Declaratia franceza a drepturilor omului si ale cetateanului ca expresie a Revolutiei franceze, miscare prin excelenta atee, care si-a pus amprenta asupra declaratiei inlocuindu-L pe Dumnezeu cu “Fiinta suprema”. In ce priveste religia, aceasta declaratie spune ca “nimeni nu poate fi tulburat pentru opiniile sale, chiar religioase, cu conditia sa nu tulbure ordinea publica stabilita prin lege”( ).
Pe ruinele celui de-al doilea Razboi Mondial si ca urmare a descoperirii atrocitatilor comise pe parcursul lui, la 10 decembrie 1948 a fost adoptata de ONU Declaratia universala a drepturilor omului. Ea consacra mai multe drepturi inalienabile: drepturi civile si politice (dreptul la viata, libertatea si securitatea persoanei, dreptul de a nu fi tinut in sclavie si supus torturii, prezumtia de nevinovatie, dreptul la proprietate, la libertatea constiintei, a religiei, a exprimarii, etc.), drepturi sociale, culturale si economice (dreptul la munca, la remuneratie echitabila, la protectia mamei si copilului, etc.)( ).
Trebuie remarcata o zisa evolutie in declararea acestor drepturi. Daca in declaratia de la Virginia aparea notiunea de Dumnezeu, ea nu mai apare in Declaratia franceza ci este inlocuita cu aceea de Fiinta suprema, iar in Declaratia ONU ideea divinitatii dispare definitiv fiind inlocuita cu aceea de natura umana. Aceasta realitate face ca teoria unor teologi, cu preponderenta protestanti, ca drepturile omului sunt un produs prin excelenta crestin, in care s-ar regasi elementele fundamentale ale mesajului biblic, sa se infirme. Este adevarat ca Declaratiile sus amintite referitoare la drepturile omului au fost pentru vremurile lor evenimente de-a dreptul revolutionare, dar la fel de adevarat este si faptul ca ele s-au realizat intr-un context politic si social care nu avea nimic in comun cu religia, cu Biserica, ba mai mult, ideea acestor declaratii precum si acceptarea lor pe scara universala nu urmareste decat eliberarea individului de determinarile exterioare, deci si de Dumnezeu( ).
Exista, fara discutie, si aspecte pozitive ale acestor declaratii si anume cele date de ridicarea naturii umane la rangul de cea mai inalta valoare a lumii ceea ce inseamna ca nimeni nu are voie sa impieteze in vreun fel asupra integritatii si libertatii ei, insa aceasta valoare umana ramane problematica in stadiul ei de ultim reper, atata vreme cat pe acest loc nu se afla Dumnezeu. Cu toata buna intentie a Declaratiei Americane, sclavia negrilor si comertul cu carne vie a continuat inca vreme de aproape un secol, cu tot umanismul Declaratiei Franceze, prevederile ei au permis instaurarea Terorii ale carei urmari le cunoastem si nu in ultimul rand, cu toata ratificarea mondiala a Declaratiei ONU, in numele drepturilor omului s-au iscat aprige confruntari armate generatoare de atrocitati, cum a fost cazul razboiului din Kosovo( ).
Ar fi gresit sa negam orice influenta crestina in privinta amintitelor declaratii, mai ales a celei americane insa mai trebuie sa amintim si pozitia Bisericii Romano-Catolice care considera Declaratia Americana drept una protestanta si Declaratia Franceza drept una masonica, ambele indreptate in mod nemijlocit impotriva Bisericii Apusene.
Daca la inceput declaratiile amintite au urmarit un scop nobil in sine, asistam astazi la o ideologizare exagerata a acestei notiuni de drepturi ale omului. Daca in vremurile medievale in Europa Occidentala s-a putut naste Inchizitia, o institutie care nu se mai cere definita, in veacul al XX-lea locul ei a fost luat de feluritele tribunale internationale care in numele drepturilor unui om abstract sacrifica oameni concreti; drepturile omului enuntate initial ca indreptar pentru respectarea vietii, libertatii si demnitatii persoanei umane cu toate corolarele care decurg din acestea au ajuns din norme pozitive in norme negative fiind invocate ori de cate ori o tara sau un regim politic nu se comporta cu obedienta necesara vis-a-vis de puternicii zilei si de opiniile lor. In aceasta ordine de idei ideologizarea drepturilor omului apare ca posibila din momentul in care se considera ca nu mai exista nici un criteriu superior la care sa se raporteze actiunile omului. In momentul in care Revelatia este relativizata si trecuta in planul privat al credintei, drepturile omului, care initial erau norme neinterpretabile, se supun interpretarii si atunci o fapta oarecare poate sa apara ca buna sau rea in functie de criteriul interpretarii( ). Astfel, avortul apare ca o fapta condamnabila daca se considera ca prin ea se atenteaza la viata zamislita in trupul femeii, dar apare si ca fapta “normala” daca se ia in considerare dreptul femeii la autodeterminare, dreptul ei de a considera o sarcina ca fiind dorita si benefica pentru ea sau de a o considera nedorita in contextul vietii ei sociale, deci pasibila suprimarii.
Drepturilor omului trebuie sa le recunoastem si aspecte benefice, fie si numai daca facem referire la rasturnarea regimurilor totalitare, la recunoasterea drepturilor religioase sistematic negate de acestea, la controlul pe care poporul il poate exercita asupra guvernantilor prin mecanismul votului liber, dar in acelasi timp in fata exagerarilor si ideologizarii Biserica trebuie sa ia atitudine, nu in sensul cenzurarii lor, ci in virtutea exercitarii rolului ei de a fi purtatoarea si expresia vie a Revelatiei netrecatoare( ). Biserica nu poate sta nepasatoare in fata incercarilor de a prezenta anormalul drept normal, in fata decadentei naturii umane si a intunecarii chipului lui Dumnezeu (homosexualitatea, prostitutia, schimbarea sexului, etc.), ci trebuie sa ia pozitie critica pornita din convingerea ca are datoria sa vegheze asupra starii morale a societatii, asupra vietii persoanei in directia pastrarii ei pe calea catre indumnezeire.
Actiunea critica a Bisericii Ortodoxe vis-a-vis de problema drepturilor omului nu trebuie inteleasa in sensul incercarii ei de a restrange aceste drepturi sau de a suprima unele dintre ele ci trebuie inteleasa in sensul indatoririi ei de a fi cale de unire intre creat si necreat, in sensul de a fi spatiu de recapitulare si indumnezeire a Cosmosului, in sensul de a fi spatiul de comuniune al persoanei. De pe aceste pozitii trebuie inteleasa incercarea Bisericii – evident prin metodele ei specifice – de a limita atomizarea societatii umane prin promovarea individualismului absolut, caci ideologizarea drepturilor omului atrage dupa sine aceasta atomizare in sensul ca nu se mai urmareste sanatatea intregului, nu se mai vede padurea din cauza copacilor, ci se promoveaza autodeterminarea individului, autonomia lui in raport cu orice realitate exterioara.
In consecinta, responsabilizarea actiunilor personale, institutionale si comunitare la nivelul persoanei, a familiei, a poporului dreptcredincios si – in final – a eclesiei, este o cerinta a situatiei, a locului si a momentului, deoarece Ortodoxia are de oferit raspunsuri prompte si concrete la starile de fapt ale secularizarii, in misiunea ei configurandu-se oferirea spre lume a marturiei despre spiritul specific ce a facut-o sa reziste vie, activa si dinamica timp de doua mii de ani si sa fie alaturi de poporul binecredincios in toate situatiile si imprejurarile, concretizandu-se in: puterea innoitoare a Traditiei, actualitatea gandirii patristice, dinamica bogatiei spirituale a credintei, induhovnicirea omului si a creatiei, inaintea lui Dumnezeu.( ). Atitudinea teologica, ce consta intr-o forma de manifesttare concreta a marturiei pe care Biserica lui Hristos i-o daruieste lumii, referitor tocmai la realitatile acesteia, trebuie sa mearga de la sesizarea pericolului pana la rezolvari concrete, pe care sa le propuna ca acte indispensabile ale dimensiunii duhovnicesti recunoscuta si devenita tinta si scop a persoanei si a comunitatii. Biserica, formata din mireni si clerici, are o misiune extrem de dificila, iar postulatele imaginii de ansamblu a realitatii sunt in masura sa o mobilizeze si sa o capaciteze la actiune, caci „daca Biserica Ortodoxa se va multumi cu o prezenta si cu o marturie conventionala in lume, nu va raspunde provocarii contemporane cu duhul universal al lui Hristos si al Apostolilor, il va lasa pe omul contemporan neajutorat si va sucomba din cauza omogenizarii promovate prin globalizare. Daca, dimpotriva, va avea curajul sa promoveze in mod autocritic si cu pocainta, atat la nivel individual cat si la nivel comunitar, duhul traditiei sale, va putea sa ofere adevarul universalitatii sale ca replica la himera globalizarii.”( )

In loc de concluzie
In toate sondajele de opinie increderea romanilor in Biserica Ortodoxa se situeaza in jurul valorii de 90%. Aceasta realitate demonstreaza ca romanii se simt ca madulare ale acestei Biserici si o considera ca factor de unitate in planul societatii civile, increderea acordata ei este incredere auto-acordata pentru ca, asa cum am spus, Biserica o formeaza chiar ei. Mai demonstreaza ca dupa ce le-a fost inselata increderea de celelalte institutii ale statului, cu exceptia Armatei, desigur, singura institutie in care le-a mai ramas nadejdea este Biserica, mai demonstreaza ca ei vad Biserica in calitate de ultim bastion de aparare impotriva curentelor atomizante, individualiste, demonstreaza ca ei vad Biserica Ortodoxa ca singura cale de intoarcere la valorile imuabile si singura cale de dezvoltare a societatii in acceptiunea ei de comunitate de persoane create dupa chipul lui Dumnezeu.
Asadar, Biserica si Iisus Hristos sunt o unitate indisolubila. Istoria misiunii se identifica cu istoria Bisericii. Istoria ei este relatia Lui Dumnezeu cu semenii si invers. Neavand o istorie a misiunii, nu ai o istorie a Bisericii, si atunci, esti doar o simpla adunare, un grup de oameni, o aparitie meteoritica, stelara pe scena istoriei si a teologiei. Trebuie sa iei aminte, la fel si noi! Prin urmare, relatia umanitatii cu Dumnezeu se intelege ca realitate istorico – teandrica si sinergetica.
Cu alte cuvinte, daca cineva tine seama de cautarile si preocuparile europene contemporane – in special la nivelul poporului – care fac posibila misiunea sfanta a Bisericii, relatarile de mai sus se confirma a fi realiste si aplicabile. Omul, tanarul european poarta in chip vizibil ranile unei deziluzii existentiale tragice, traind intr-un vid sufletesc – spiritual, ce il aduce permanent mai aproape de Orientul Apropiat, Indepartat sau Mijlociu. Prin moartea Metafizicii, el cauta Adevarul (care il va face liber) ca experienta de traire si de aceea se refugiaza in diferite practici si artificii spirituale ori substituti religiosi, care sunt oferiti de catre ocultismul oriental. Tocmai la aceasta solicitare poate sa raspunda Biserica, insa numai atunci cand isi mentine autenticitatea ei, caci daca Europa are inca suspinuri si dureri in alienarea ei, acest lucru se datoreaza, in cea mai mare parte si inconsecventei noastre, fiindca suntem, de foarte multe ori, ortodocsi doar cu numele nu si cu fapta, precum si a modului gresit in care purtam dialogul cu ea. In incheiere, doresc sa subliniez faptul ca a sosit vremea si ceasul pentru reevaluarea metodei dialogului nostru teologic, bine articulat si judicios argumentat sau elaborat, cu Europa si cu Crestinatatea apuseana. Caci numai in cadrul spiritualitatii patristice si autentice – pe care suntem nevoiti sa (re)cunoastem cu totii ca foarte multi tineri o cauta si o savureaza din plin, este cu putinta perceperea, din punct de vedere ortodox, a unitatii crestine, ecumenice. In lipsa acestei unitati crestine si ecumenice, autentice, adica a Bisericii celei perene, nu poate fi zidita, vreodata unitatea si simbioza in Europa unita – pentru care ne rugam sa fie spre binele nostru cel pamantesc si mai ales, cel ceresc si spre Slava lui Dumnezeu, Cel in Treime laudat!…
In incheiere, vom sustine ca demersul misionar al Bisericii trebuie sa cuprinda conceptul conform caruia Biserica nu este in fond, doar comunitatea cu numar mare sau foarte mare de membri ci chiar si cea cu numarul cel mai mic, dar in care salasluieste marturia cea duhovniceasca despre trairea in viata noastra a vietii lui Iisus Hristos, cea autentica. „Astfel inteleasa, misiunea nu este reprezentata de un proiect grandios, asemeni unei caracatite care cuprinde totul in sine – acesta este de dorit numai pentru a conferi unitate de plan si actiune sistemului – ci de interventia in micro, de indeplinirea misiunii de pastor de suflete si a aceleia de urmator al Mantuitorului, calitate pe care o are orice crestin botezat fie el si tanar, nu numai clericul si nu numai cei cu anumite raspunderi in Biserica.”( ) Prin urmare, constatam si de aici, faptul ca Ortodoxia este o forma de crestinism (nesecularizata in continutul si fondul ei intrisec) extrem de rafinata, de nobila, de fina, pe care putini o stiu astazi, aprecia sau gusta in profunzimile ei dintru inceput, lucru pentru care ne rugam Lui Dumnezeu – Cel in Treime preamarit, sa ne ajute si sa ne lumineze mintile noastre, cele acoperite de umbra pacatului si a mortii!…

Rezumat
Studiul de fata doreste sa scoata in evidenta cateva referinte si concepte eclesiologice, intr-un cuvant, valoarea, rolul, rostul si importanta Bisericii in viata crestinului si in viata societatii acesteia seculare, care trebuie sa stie ca Biserica, in calitatea sa de extensie in lume a Trupului inviat al lui Iisus Hristos, nu duce o existenta in solitudine ci se constituie intr-o realitate sociala facandu-si simtita prezenta in lume fata de care are o seama de indatoriri, indatoriri provenind din faptul ca ambele, si Biserica si lumea sunt creatii ale lui Dumnezeu, prima fiind Imparatia Harului dumnezeiesc iar a doua fiind Imparatia legilor naturale( ). Lumea este pentru Biserica mediul in care isi desfasoara activitatea, mediul in care aduce la indeplinire comandamentele primite de la intemeietorul si Capul sau Hristos, este realitatea care trebuie recapitulata si indumnezeita pentru a putea fi infatisata lui Dumnezeu in unire cu omenirea deja restaurata de Iisus Hristos. De cealalta parte, Biserica este pentru lume ceea ce este sufletul pentru trup, este realitatea constituita in puntea de legatura intre Dumnezeu si lume, este mediul de epectaza a lumii in ansamblul ei catre destinul ei final, catre ratiunea ei eshatologica.
Asupra lumii actioneaza insa si societatea umana, caci trebuie sa facem aceasta distinctie intre lume ca loc teologic, loc, spatiu in care fiecare lucru, fiecare realitate fizica are locul ei bine stabilit, locul ei in care si din care isi realizeaza menirea, locul pe care se afla centrata, si societate ca summum de indivizi, comunitate umana, care isi manifesta actiunea asupra lumii transformand-o, cu pretentia de a o eficientiza si, nu de putine ori, deplasand-o din locul pe care se afla centrata prin actiunile pe care le exercita asupra elementelor ei. in aceasta ordine de idei, daca intru inceputuri Biserica se putea identifica intr-o mare masura cu societatea prin aceea ca membrii Bisericii erau in acelasi timp si, intr-o foarte mare masura, elemente ale societatii, in vremea noastra Biserica nu mai poate fi identificata cu societatea fiindca prin procesul de secularizare, centrul de greutate in viata cetatii s-a deplasat din zona autoritatii Bisericii in zona autoritatii societatii umane luata ca realitate autonoma.
Asadar, Biserica si Iisus Hristos sunt o unitate indisolubila. Istoria misiunii se identifica cu istoria Bisericii. Istoria ei este relatia Lui Dumnezeu cu semenii si invers. Neavand o istorie a misiunii, nu ai o istorie a Bisericii, si atunci, esti doar o simpla adunare, un grup de oameni, o aparitie meteoritica, stelara pe scena istoriei si a teologiei. Trebuie sa iei aminte, la fel si noi! Prin urmare, relatia umanitatii cu Dumnezeu se intelege ca realitate istorico – teandrica si sinergetica.
Cu alte cuvinte, daca cineva tine seama de cautarile si preocuparile europene contemporane – in special la nivelul poporului – care fac posibila misiunea sfanta a Bisericii, relatarile de mai sus se confirma a fi realiste si aplicabile. Omul, tanarul european poarta in chip vizibil ranile unei deziluzii existentiale tragice, traind intr-un vid sufletesc – spiritual, ce il aduce permanent mai aproape de Orientul Apropiat, Indepartat sau Mijlociu. Prin moartea Metafizicii, el cauta Adevarul (care il va face liber) ca experienta de traire si de aceea se refugiaza in diferite practici si artificii spirituale ori substituti religiosi, care sunt oferiti de catre ocultismul oriental. Tocmai la aceasta solicitare poate sa raspunda Biserica, insa numai atunci cand isi mentine autenticitatea ei, caci daca Europa are inca suspinuri si dureri in alienarea ei, acest lucru se datoreaza, in cea mai mare parte si inconsecventei noastre, fiindca suntem, de foarte multe ori, ortodocsi doar cu numele nu si cu fapta, precum si a modului gresit in care purtam dialogul cu ea. In incheiere, doresc sa subliniez faptul ca a sosit vremea si ceasul pentru reevaluarea metodei dialogului nostru teologic, bine articulat si judicios argumentat sau elaborat, cu Europa si cu Crestinatatea apuseana. Caci numai in cadrul spiritualitatii patristice si autentice – pe care suntem nevoiti sa (re)cunoastem cu totii ca foarte multi tineri o cauta si o savureaza din plin, este cu putinta perceperea, din punct de vedere ortodox, a unitatii crestine, ecumenice. In lipsa acestei unitati crestine si ecumenice, autentice, adica a Bisericii celei perene, nu poate fi zidita, vreodata unitatea si simbioza in Europa unita – pentru care ne rugam sa fie spre binele nostru cel pamantesc si mai ales, cel ceresc si spre Slava lui Dumnezeu, Cel in Treime laudat!…
In incheiere, vom sustine ca demersul misionar al Bisericii trebuie sa cuprinda conceptul conform caruia Biserica nu este in fond, doar comunitatea cu numar mare sau foarte mare de membri ci chiar si cea cu numarul cel mai mic, dar in care salasluieste marturia cea duhovniceasca despre trairea in viata noastra a vietii lui Iisus Hristos, cea autentica. „Astfel inteleasa, misiunea nu este reprezentata de un proiect grandios, asemeni unei caracatite care cuprinde totul in sine – acesta este de dorit numai pentru a conferi unitate de plan si actiune sistemului – ci de interventia in micro, de indeplinirea misiunii de pastor de suflete si a aceleia de urmator al Mantuitorului, calitate pe care o are orice crestin botezat fie el si tanar, nu numai clericul si nu numai cei cu anumite raspunderi in Biserica.”( ) Prin urmare, constatam si de aici, faptul ca Ortodoxia este o forma de crestinism (nesecularizata in continutul si fondul ei intrisec) extrem de rafinata, de nobila, de fina, pe care putini o stiu astazi, aprecia sau gusta in profunzimile ei dintru inceput, lucru pentru care ne rugam Lui Dumnezeu – Cel in Treime preamarit, sa ne ajute si sa ne lumineze mintile noastre, cele acoperite de umbra pacatului si a mortii!…

Drd. Stelian Gombos – Consilier
la Secretariatul de Stat pentru Culte
din cadrul Guvernului Romaniei