POEME TRISTE

de Georgeta RESTEMAN

 

GÂNDURI

 

Suspine pierdute ’ntre pietrele reci

Rasfirate pe creste golase de munte

Nazuinte crescute pe-albastre poteci

Contrarii ce vor destine sa-nfrunte

În scorburi de suflete triste se-ascund

Dureri nestiute de minti prigonite

Ce-acum vad pamântul patrat, nu rotund

Si se zbat sa învie dorinte-mpietrite.

Noian de sperante se sting în taceri

De focuri aprinse în nopti linistite

Potire de suflet râvnesc primaveri

Limpezime de cer si iubiri împlinite.

Deschid larg fereastra, spre lume privesc

Ce multi stau la coada…la vise în drum

În vremuri atât de perfide … zâmbesc

Caci visele-s vise…dispar ca un fum…

ÎNROBITI DE VISE

Traim sub zapezi ce-s de doruri ucise

Si stânci care tânguie doine în noapte

Cu suflete triste ce murmura soapte

Suntem înrobitii acelorasi vise.

Asteptam primaveri sa renasca în noi

Iar viata sa zburde-n crâmpeie de gând

Ghiocei sa ne scalde în albul flamând

Si linisti adânci sa coboare din ploi…

Râvnim bucurie si mai cernem tristeti

În lacrimi de-argint sa se stinga-n uitari

Sperante-minciuni, dorinti, dezmierdari

Albastre lumini conturând dimineti.

Sunt tainice vise ce-n munte se-aduna

Se strâng printre pietre nespuse dureri

În izvoare-asteptari, în paduri mângâieri

Si iubiri înghetate sub raze de luna…

SUFLETUL NOSTRU NU-I DE RASTIGNIT

Împovarati de griji si de nevoi
Cu sufletul farâme, trist si gol
Gasim puterea de-a razbi în noi,
Nu facem parte din vreun protocol
Al celor care vor sa ne zdrobeasca
Si sa ucida ce ne-a mai ramas
Din mostenirea dulce stramoseasca,
Vor sa ne-atârne sufletul de-un ceas…

Ne-au pus impozite si pe simtire
Metafora din ei a disparut
Noi tot vom scrie ce ne sta în fire
Suntem plamada din destin durut.

Lor nu le pasa ca pasim tacuti
Ori ca strigam spre Cer cu disperare,
Cuvântul care-ncununa pe frunti
Sperantele, ne-aduce alinare.

Nu au masura în nimic ce fac
Tintesc, lovesc si spulbera în cale
Conduc cum vor si dupa bunul plac
Distrug valori în ritmuri infernale.

Dar n-o sa fure ce ne apartine
Caci le ajunge cât au praduit
Pamântu-acesta geme de suspine
Sufletul nostru nu-i de rastignit!

SATUI DE MINCIUNA

Stam zilnic smeriti asteptând la cozi de dreptate

Cu suflete triste si-atât de satui de minciuna

Nu mai stim sa zâmbim dar în noi o dorinta se zbate

Vrem liniste-n suflet, visând la o viata mai buna.

Copiii ne pleaca , batrânii ne mor de durere

Pe strazi felinare murdare si gemete surde

Saraci urgisiti de tristeti asteptând mângâiere.

Cei ”mari” sunt hiene si sfâsie suflete crude.

Convoaie de gânduri pierdute în râuri de lacrimi

Ne zbuciuma fruntea, mocnim în taceri prizonieri

Suntem biet popor ce-i sortit sa traiasca în patimi

Noi n-avem nici azi si nici mâine si n-avem nici ieri…

Mi-e-o sila imensa de cei ce-au promis bunastare

Satui de minciuna ai mei sunt mereu oropsiti

Blesteme-nfocate rostesc si se uita spre soare

De-a pururi sa zaceti în temniti, spurcati ipocriti!

Stam zilnic smeriti asteptând la cozi de dreptate

Cu suflete triste si-atât de scârbiti de minciuna

Poate stim sa zâmbim… de scapam de potai însetate

De averi si de glorii, înghiti-i-ar tarâna strabuna!

REVOLTA

Noapte de mai cu stele reci pe bolta

Si flori de mar pe ramuri împietrite

Gânduri icnind arar dintr-o retorta

În care disperate, durerile-nfratite

De-atâta chin în mine se revolta.

Parinti plângând neputinciosi destine

Copiii pribegind prin lan de vise

Pândind grauntele de dor de bine

Atunci când bat timid la usi închise

Si-s nevoiti s-apuce cai straine.

O tara-n care-i rege-acum minciuna

Batrâni cersind – cu lacrimi ruginite –

Un colt de pâine… si doar matraguna

Cu-amar le umple cupele-alamite

Din care sorb când îi mângâie luna.

Indiferenti, în jilturi aurite

Sfideaza un popor si vând iluzii

N-au teama de nimic, caci sunt elite

Ce nu mai vad si care fac pe surzii

La disperarea tarii de puteri sleite…

Frici razletite-n suflet, disperare

Cozi la sperante spulberate-n vânt

Biserici întesate si strigate-n altare

Cât mai rabda-vom pe acest pamânt

Atâta umilinta si-a lor nerusinare?

VOCILE STRABUNE DIN CETATEA BOLOGA

Sus, în deal, lânga Cetate
Se-aud vocile strabune
Plânge iedera-n ruine
Cautând din nou dreptate.

Ravasita-i astazi tara
De orgolii si de ura
De prin colturi – sare zgura
Si ne-aduce iar ocara.

Ei au reusit s-opreasca
Doar cu piepturi dezgolite
Hoardele turcesti, pripite
Spre Apus sa navaleasca.

Astazi noi privim cu teama
Înspre cei care se lupta
Între ei si se înfrupta
Fara ca sa deie seama.

De s-ar ridica strabunii
Si-ar vedea cum se darâma
Tot ce s-a cladit farâma
Prin orgolii-n fata lumii…

Au uitat cum bunii nostri
Si-au dat viata si-au luptat,
Cu zapisul la-mparat
Au putut sa-nfrunte monstri.

Glorie acelor care
Ne-au facut neam de eroi
Oare nu putem si noi
Sa fim OAMENI fiecare?

TATALUI MEU

E ziua Sfântului tau nume
Si-n zori ti-am sarutat icoana, TATA!
Ma simt stingher-acum în asta lume
Când nu-ti mai simt privirea-ngândurata.

Pe crestet, tu ades ma mângâiai
Si ochii-ti plini de lacrimi de iubire
Ma-mbarbatau în serile de mai
Când numaram trifoii…ce dulce amagire.

Revad tabloul sacru al bunatatii tale
Cu drag, în poarta casei de sub munti
Ma asteptai cu-n zâmbet si-mi asterneai în cale
Doar flori de bucurie si sfinte rugi, fierbinti.

Dar ai plecat devreme, de pe covor de nori
Veghezi spre noi soptind cu glasu-ti drag
Aceleasi vorbe calde…iar eu te vad în zori,
Ca-n dimineti de basm – trecând al casei prag…

GÂNDURI

Ratacesc printre gânduri usor ravasita
Cuprinzând orizontul cu palma mea uda
Sub cerul de vise, în linistea serii
Un munte de piatra-s, cu roua sfintita
Pe care-a ramas umbra verii, zaluda
Si tainic în noapte-ascult glasul tacerii.
Parca simt un fior ce-mi strabate fiinta
Cu raze de Luna mistere danseaza
Maestru tangou, reci umbre de ceara
Se mistuie-n gânduri – recheama dorinta
Iar undele-albastre, de suflet vibreaza
Când dorul din mine începe sa doara.
…………………………………………………….
Ratacesc printre gânduri usor ravasita…

SUNT

Sunt umbra si suflet nascut din esenta
Cuvântului lin ce se scurge din suflet
Sub lava încinsa ascund chintesenta
Aceluiasi gând ce ma-nvaluie-n cântec.

Stindardul ce flutur mereu printre semeni
E alb si el poarta sub falduri Lumina!
Suntem frati cu totii în toate, si-asemeni
Copacului-tara, sfintim radacina

Cu picuri de roua ce lin se-nfiltreaza
Spre secile-adâncuri uscate de vreme,
Lumina si Pacea mereu ne vegheaza
Iar sita în veci grâul bun îl va cerne.

Din limpezi izvoare îmi iau apa vie
Si fosnetul frunzei din codru mi-e cântul
Iar soarele toamnei si mustul ma-mbie
Sa darui cu dragoste, vesnic, Pamântul…

Sub raze de Luna o pânza de vise
Asterne-se tandru-n pridvorul Iubirii…
Desfac legatura de chei, usi închise
Deschid – lasand loc cuvenit implinirii.
……………………………………………………….

Sunt umbra si suflet nascut din esenta
Cuvântului lin ce se scurge din suflet
Sub lava încinsa ascund chintesenta
Aceluiasi gând ce ma-nvaluie-n cântec.

SINGURATATILE MELE

Seara si-a-ntins aripile-i albastre
Peste ocean de gânduri viscolite
Si-n umbre reci tacerile sihastre
Curg lin pe coli de viata ‘nametite.

Îmi iau în tihna sufletul de mâna
Împreunat cu dorul… si-n visare,
Singuratatii, vesnica-mi stapâna
Ma stradui sa-i aprind o lumânare.

Îmi tremur lacrima sub triste pleoape
Când mantia-i de gheata îmi întinde
Nu vrea sa plece si ma tine-aproape
Ma împresoara, viata mi-o cuprinde.

S-a cuibarit demult la mine-n casa
Si-a rasfirat prin colturi trena-i veche
Printre zabrele-o vad, e colturoasa
Si-o egoista-i… fara de pereche.

Singuratate, pleaca-n departare
Si lasa-mi liber sufletul sa zburde
Slabeste-ma din vesnica strânsoare
Tu daruie-ma dragostei flamânde!

Ma napustesc spre-a inimii fereastra
Cu gândul bun deschid acum carare
Si-n dragoste sadesc o floare-albastra
Precum singuratatii-i aprind o lumânare…

INCERTITUDINI

Încerc sa ma adun…

si sa-mi raspund

tot eu la întrebari…

mi-e capul plin de gânduri

de-atâtea cautari

ce-mi dau târcoale-n soapte

pierdutele visari

sunt triste orologii

ce suna goale-n noapte…

încerc timid sa merg

precum o fac ologii

dar drumuri ce converg

în puncte de lumina

dispar încetosate

si-n sufletul-gradina

de flori înrourate

te caut cu privirea

iar peoapele-mi plecate

regreta ratacirea

ramân înlacrimate

caci asta mi-e menirea

DEZAMAGIRE

Am asteptat un semn dar nu mi-e dat

Sa-mi bucur sufletul însingurat de vreme

Ce-i ferecat de nu stiu ce blesteme

Iar tot ce ma-nconjoara e trist si-nnegurat.

Demult, când totu-n jur se naruise

M-am cufundat într-un ocean de-amar

Si chiar de-as vrea sa scap e în zadar

Ramân neputincioasa si ma hranesc cu vise.

Viata dura, trista si plina de blesteme

Mi-a calit trupul, mintea si destinul

Ce nu se schimba si ramân cu chinul

Sperantelor desarte din vis, sub clar de luna.

Degeaba-mi macin gândul cu semne de-ntrebare

Raspunsuri lapidare roiesc în jurul meu

Încertitudini, temeri ce-au stapânit mereu

Fiinta-mi ravasita de-un straniu val de mare.

Se razvrateste-n mine-o multime de cuvinte:

De azi noi suntem unul…fiinta adorata…

Traieste nebunia caci clipa-i minunata…

Si altele atâtea ce-mi bântuie prin minte…

ZBUCIUM

O ploaie marunta de toamna e-n mine

Si-mi biciue trupul si gândul pribeag

Sub frunze-aramii ratacind în suspine

Îmi sprijin sperante de-un firav toiag.

Se zbat întrebari iar raspunsuri bizare

Încearca sa-mi spuna: asteapta-n tacere

Caci lacrimi de toamna si raze de soare

Si versul curgând îti vor fi mângâiere.

Sub picuri ce cad potolind fierbinteala

Din doruri nascuta sub soare de vara

Refuz disperarea, ignor amorteala

Iubirea-mi alin într-un cânt de chitara.

Ascult linistita-n decor de-ntristare

Refrenul ce unduie lin si-mi sopteste

Alunga tristetea ’ntrupeazate-n floare

Urmeaza-ti destinul, fetito, iubeste!

SINGURA-N TOAMNA

Mi-e sufletul gol si cu pasi tremurânzi

Ma zbuciuma toamna în vise pierdute

Cu mâinile-mi reci peste ochii flamânzi

Împrastiu sperante spre lumi nestiute.

Frunze-ofilite pe-alei ma-nfioara

Si vântul prin codri salbatec vuieste

Bruma pe flori si pe ierburi coboara

Iar sufletu-mi singur în toamna traieste.

Caut în mine puterea de-a-nvinge

În lupta cu gândul rebel si-ntristarea

O lacrima calda obrazu-mi atinge

Mi-e muntele frate si sora mi-e marea.

Îti simt departarea… te-afunzi în tacere

Eu stiu ca ti-e teama iubirea sa-mi darui

În tine musteste o veche durere

De ce fugi, iubite si-n ceata te-nvalui?

BLESTEM

În aceeasi limba sfânta

Plângem…nimeni nu mai cânta

Cum faceam odinioara

În aceasta tarisoara

Batuta de vânt si ploi

Si cu câini ce rup din noi

Ne ramâne azi cuvântul

Cu care sfintim pamântul

Sfâsiat si pângarit

De cei ce ne-au osândit

Sa traim încrâncenati

Despartiti de-atâtia frati

Fie-le pamântu’ rug

Celor ce ne tin în jug

Si ne-alunga pruncii-n lume

Dunarea-i înnece-n spume

Sa se zvârcoleasca-n tina

Ca au smuls din radacina

Un popor, l-au decimat

Slugi la Occident au dat

Iar cei mari …s-au îmbuibat

Fie-le viata amara

Duca-se de-aici, sa piara!

TRISTETE

Seara trista,

goala pe dinauntru

vuiet de vânt

sageti de lumina

si-un suflet rezemat de un vers

îsi cauta linistea

pierduta-n pamânt

umezit de ploi

napadit de nevoi

sau ratacita

pe un colt de stea

în univers…

Oradea, 16 august 2010

AZI NU MAI VREAU SA STIU DE SUPARARE!

Azi nu mai vreau sa stiu de tine, suparare!

Te-alung si te condamn pe veci la penitenta

Departe de tumultul din sufletul ce doare

De-atâta apasare si cruda-ti insistenta.

Nu te mai vreau, ramâi în temnita uitarii

Destul mi-ai stat aproape, vreau pace si credinta

M-ai asuprit atâta si-ai vrut ca disperarii

Sa ma încredintezi, nu fac a ta vointa!

M-au întarit necazuri, am plasmuit sperante

Nu las sa ma atinga sarutul tau bizar

Se-nghesuie în juru-mi atâtea discrepante

Dar sufletul mi-e floare, plin de-al iubirii har.

Si-i harazit sa darui iubire tot mereu

Gasesc putere-n mine sa-nving si sa zâmbesc

Tu suparare pleaca si de-o vrea Dumnezeu

În liniste si pace de-acum o sa traiesc.

Sacuieu, Muntii Apuseni

mai 2011

Georgeta RESTEMAN

Revolta?

 

Noapte de mai cu stele reci pe bolta

Si flori de mar pe ramuri împietrite

Gânduri icnind arar dintr-o retorta

În care disperate, durerile-nfratite

De-atâta chin în mine se revolta.

 

 

 

 

Parinti plângând neputinciosi destine

Copiii pribegind prin lan de vise

Pândind grauntele de dor de bine

Atunci când bat timid la usi închise

Si-s nevoiti s-apuce cai straine.


O tara-n care-i rege-acum minciuna

Batrâni cersind – cu lacrimi ruginite –

Un colt de pâine… si doar matraguna

Cu-amar le umple cupele-alamite

Din care sorb când îi mângâie luna…


Indiferenti, în jilturi aurite

Sfideaza un popor si vând iluzii

N-au teama de nimic, caci sunt elite

Ce nu mai vad si care fac pe surzii

La disperarea tarii de puteri sleite…


Frici razletite-n suflet, disperare

Cozi la sperante spulberate-n vânt

Biserici întesate si strigate-n altare

Cât mai rabda-vom pe acest pamânt

Atâta umilinta si-a lor nerusinare?


 

Sacuieu, 7 Mai 201

 

 

 

DE FLORII, MAI CURATI, MAI LUMINOSI SI MAI BUNI…

Pâna mai ieri sub plapumi de zapada, natura amortita-si astepta trezirea, la fel ca noi, de altfel; secatuiti de iarna si de frig, poate bolnavi, de rautate ori de trufie stapâniti sau pur si simplu împovarati de gânduri si probleme, iata-ne-acum – la mijloc de Prier – cum ascultam nestingheriti suspinul verde-al ierbii în dor de papadie si-n adieri de vânt, sub dezmierdarea dulce-a ploii de flori albe de cires… Vedem, traim, simtim cum totul se trezeste din nou la viata iar noi ne straduim sa reînviem în sufletele noastre dorinta de-a trai frumos, de-a ne-nchina smeriti în fata Celui ce ne-a învatat sa fim mai buni si mai curati, mai îngaduitori, mai întelepti, mai generosi – în prag de Sfinte Sarbatori Pascale.

Floriile, zi binecuvântata ce reprezinta pentru crestinatate celebrarea intrarii Domnului nostru Isus Hristos în Ierusalim, prilej de înaltare si bucurie sufleteasca. Sarbatoare a vegetatiei, a reînnoirii, a trezirii, simbol al biruintei asupra mortii prin învierea lui Lazar de catre Mântuitor în sâmbata numita de-atunci „Sâmbata lui Lazar”, Floriile înseamna mult mai mult decât ramuri de salcie si maslin pentru Biserica Crestina; praznic împaratesc, sarbatorit an de an cu o saptamâna înaintea Sfintelor Pasti, semn al prea-plinului biruintei prevesteste Pastele, netezeste carari între oameni dezvaluindu-le bunatatea si darnicia si înnoindu-le sufletele.

Sâmbata dinaintea Floriilor, la slujba de dimineata, în toate bisericile ortodoxe se sfintesc ramuri de salcie sau mâtisori simbolizându-i pe locuitorii Ierusalimului care l-au primit cu bucurie pe Mântuitor, cu ramuri de finic si maslin, în semn de recunostinta si admiratie pentru minunile savârsite. În ziua de Florii, crestinii pleaca de la biserica purtând în mâini aceste ramuri pe care le duc acasa, ating cu ele copiii pentru a creste frumosi si buni sau le aseaza la porti, la icoane, la grinda casei, pe morminte sau într-un loc curat, fiind folosite în decursul anului în gospodarie si considerate ca având puteri vindicative. Alteori, crengutele de salcie sfintite se planteaza undeva în gradina. Se spune ca ele vindeca animalele bolnave sau aduc o recolta mai bogata. Cele puse la icoana se pastreaza tot anul si se folosesc ca leac împotriva relelor care ar putea lovi casa si familia.

Bogatia sufleteasca a poporului român, credinta si iubirea de oameni, de viata, de adevar deopotriva – au nascut de-alungul veacurilor obiceiuri si traditii deosebite, care vin sa întareasca spiritul si crezul crestinilor de Florii – ziua consacrata curatimii, reînnoirii, bunatatii si darniciei. Fiecare zona se distinge prin traditii si obiceiuri deosebite care fac din aceasta sarbatoare un imens izvor de bucurie si înaltare spirituala.

Sâmbata dinaintea Floriilor când se face comemorarea mortilor poarta numele si de Mosii de Florii sau Lazarul; se obisnuieste ca femeile sa faca placinte si sa le dea de pomana. La sate femeile nu torc ( mai bine spus “nu torceau”,pentru ca, din pacate nimeni sau aproape nimeni nu mai stie sa tina fusul în mâna si sa toarca…) pentru ca sa nu revina pe pamânt sa se îmbaieze, mortii care asteapta la poarta Raiului.

O seama de obiceiuri pagâne sunt cunoscute de sarbatoarea Floriilor. Pe vremuri, la sate, la miezul noptii dinspre Florii, fetele fierbeau apa cu busuioc împreuna cu fire de la ciucurii unei naframe furate de la înmormântarea unei fete mari; cu aceasta apa se spalau pe cap în ziua de Florii, apoi o aruncau la radacina unui pom fructifer ca sa le creasca parul frumos si bogat. În alte regiuni, dimpotriva, nu se obisnuieste sa se spele pe cap de frica sa nu le albeasca parul precum pomilor înfloriti.Tot la sate se spune ca daca aprinzi mâtisori în casa si afumi cu ei când este furtuna, caminul este ferit de fulgere. Mai exista înca în unele sate obiceiul ca de Florii sa se colinde, iar plata pentru colindatori consta în oua albe, nefierte.

De Florii femeile primenesc locuinta, lasând soarele sa patrunda în interiorul ei si scotând lucrurile de pret la soare; fetele de maritat îsi cheama ursitul scotându-si zestrea sub mângâierea razelor de soare iar în Ardeal, acestea fac descântece pentru dragoste în noaptea de Florii. Multe dintre traditii au si o baza practica: Floriile deschid Saptamâna Mare, când fiecare crestin se pregateste cu trupul si spiritul curat sa întâmpine Învierea Domnului; primenirea casei, înnoirea lucrurilor. Duminica seara de Florii începe Saptamâna Patimilor si pregatirea fiecaruia dintre noi pentru întâmpinarea Învierii asa cum se cuvine într-o comunitate crestina.

Nimic din aceste traditii nu ar fi daca spiritual românesc n-ar fi existat dintotdeauna… Sa ne bucuram de frumusetea acestei zile si sa ne înaltam sufletele acolo Sus, în armonie perfecta cu natura înflorita si plina de vigoare, în dorinta de curatime, seninatate si pregatire desavârsita pentru întâmpinarea Învierii asa cum se cuvine din partea unui crestin adevarat. Sarbatoarea Floriilor este un prilej sa ne bucuram cu totii, sa fim mai curati, mai luminosi si mult, mult mai buni!

Georgeta RESTEMAN
Sacuieu, Cluj
aprilie 2011