Tag: Romania

ROMÂNIA MEA: „TARÂMUL VISELOR NEÎMPLINITE”

On By nelursIn RomaniaLeave a comment

CONCURSUL DE ESEURI „ROMÂNIA MEA” – PNL VASLUI 2011

 

Denis ZLATAN – Grupul Industrial Scolar „Ion Mincu” – Vaslui

(elev in clasa a XI-a)

 

ROMÂNIA MEA: „TARÂMUL VISELOR NEÎMPLINITE”

 

România!… un pamânt care poarta un nume asa de frumos… Bineînteles ca de fiecare data când vine vorba de aceasta tara, se vor auzi numai vorbe si lucruri grele pe care românii le spun din cauza nemultumirii traiului de aici si, totodata, din placerea de a critica politica si guvernarea. Din pacate, aceste vorbe se aud si de dincolo de granite, acolo unde numele de român este urât multor popoare din cauza problemelor cu care se confrunta cu acesti români, plecati din tara din cauza lipsei locurilor de munca si a traiului scazut.

Vreau totusi, atât cât pot, sa scot în evidenta câte ceva bun din aceasta tara, care ma poate face cândva „foarte mare”. Dar, mai intâi de toate, cred ca e mai bine sa vorbesc despre ceea ce e gresit în tara mea, pentru ca din greseli se învata. Bineînteles ca cei care critica viata din România, aduc si argumente clare, deoarece s-au saturat sa fie „furati” de stat. De aceea, nemultumirile ajung la un nivel în care individul iese în strada pentru a protesta. Cred, totusi, ca aceste „greve” nu îsi au rostul si ca tara aceasta nu se va schimba. Trecând prin atâtea clase si terminând într-un final ceea ce numim noi „viata de elev”, realizez ca, de fapt, muncesti degeaba pentru a-ti intretine copilul la scoala si ca, acum, el nu are nici un viitor în aceasta tara, chiar daca sunt si alte idei controversate care afirma ca „daca ai cu ce”, ajungi departe si aici. Nu zic niciodata ca nu-i asa. Totusi, vreau sa afirm ca, odata cu terminarea anilor de liceu, devin un om liber sa fac ceea ce vreau atât cât îmi permite legea. Ajungând pe bancile unei mari facultati si de mare renume în toata tara, reusesc sa o termin, dar ramân cu o diploma de care nu ma pot folosi de ea decât la „cules capsuni… în Spania si la constructii în Italia”, pentru ca aici nu îmi sunt oferite sansele sa îmi cladesc un viitor stralucit si sa fiu mândru ca sunt român si ca fac parte din acest neam mare.

Daca este sa luam România ca un singur om, cred ca as putea-o compara cu o persoana care a plecat din aceasta tara draga, sa munceasca într-o tara îndepartata. Ajuns în tara respectiva, reuseste pentru câteva saptamâni sa lucreze, câstigând câtiva bani, dupa care ajunge într-o stare critica. Pe zi ce trece, tot mai mult ajungea într-o stare de disperare, neavând nici macar un acoperis deasupra capului. Într-una din zile, este înstiintat ca la o Gradina Zoologica din zona sunt posturi libere…pentru noi angajati. Ajungând la interviu, cu un mare regret este respins, pe motiv ca toate locurile au fost ocupate. Dând sa plece, este strigat si rugat totodata, daca ar fi interesat de singurul loc disponibil pe care îl mai aveau, si anume, sa tina locul unei maimute din cauza ca respectiva maimuta a gradinii tocmai decedase… si acum erau în plina sarbatoare, la care toti îsi aduceau copii pentru a se bucura de minunatia animalelor. În prima zi, fiind costumat in gorila, mai timid si nestiind cum sa salute copiii, s-a retras într-un colt al custii in care statea. A doua zi, însa, fu surprins sa vada copiii aruncându-i mâncare si, fiindca se mai învatase un pic cu mediul de acolo, a început sa faca din mâna si sa ia din mâna copiilor tot ce primea. Venind si a treia zi, „maimuta” se obisnuise cu acea cusca… gasise si o liana, si un leagan pe care începuse sa le foloseasca pentru a face spectacol. Dar s-a întâmplat ca, într-una din zile, facându-si volta prea tare pe liana de acolo, a sarit în cusca unui leu. Vazându-l asa de fioros si îndreptându-se spre el, s-a retras cât a putut în coltul custii dând sa tipe, dar fu oprit de leul care îi spuse pe un tot mai rastit ca, daca deschide gura, ei vor fi terminati si riscau sa îsi piarda locul de munca.

Ceea ce vreau sa scot în evidenta din aceasta parabola este ca România este ca un trup fara suflet, doar „carcasa”, existând în lumea aceasta doar numele de România, fara a se sti ceva prin care aceasta tara este renumita pe plan mondial. Ea este tara careia îi place sa fie depedenta de cineva din afara granitelor, nefiind capabila sa îsi coordoneze în asa fel economia tarii încât sa ofere locuri de munca si un trai ridicat pentru cetatenii ei, ci ea mereu trebuie sa faca împrumuturi pentru a investi în infrastrusctura, ca apoi, desi „banii tot nu ajung”, sa nu-i mai poata restitui usor. Cei care guverneaza sunt interesati de propriile lor vieti, caci pentru ei este ca si cu un munte, pe oricare parte din munte urca, ajung numai în vârf. Asa este si în tara mea, unde cei mai cu vaza si cei cu un buget foarte mare aspira de cele mai multe ori spre locul cel mai ridicat în societate si, cu regret o spun, ca ei chiar reusesc, dar ajungând la acest apogeu nu mai sunt interesati de cetateni decât atunci când se fac campaniile electorale, când stiu sa promita lucruri care sunt aproape imposibil de efectuat. Nu degeaba spune proverbul „Usor de zis, greu de facut!” Acest sistem politic este unul din cele mai criticate din ultimile timpuri de la regimul comunist si pâna în zilele noastre. De ce ajungem la un moment dat sa avem trei facultati si sa nu avem niciun job? Cred ca ceva este „putred la mijloc”, iar cei din conducere sunt responsabili cu aceste lucruri. Suntem un popor care s-ar zice ca este cel mai bine învatat, ca aici, în tara mea draga, se învata cel mai mult, dar viitorul este întotdeauna invizibil si fiecare se descurca dupa norocul pe care îl are.

Lasând aceste defecte la o parte, cred ca România are un potential foarte ridicat de a fi o mare putere economica în Europa, daca stam si ne gândim la turismul care s-ar putea practica în aceasta tara splendida. Nu zic ca nu se face turism, dar nu este sustinut si locurile amenajate în asa fel încât sa fie chiar un loc cel mai bine vazut în UE sau în lume si toti sa îsi doreasca sa ajunga în tara aceasta. Însa, aici intervine din nou ceea ce numim lipsa de experienta si dorinta de a strânge cât mai multi bani de pe urma cetatenilor a celor din fruntea statului. Avem, fata de multe state din Europa, cum ar fi ?arile de Jos, un avantaj pentru practicarea turismului, deoarece exista lantul Muntilor Carpati pentru care cei din „Benelux”, ar da orice sa vada minunatia unui vârf de munte. Dar noi lasam, cum am mentionat mai sus, sa patrunda în tara strainii pentru a învesti în asa ceva, iar banii proveniti din acestea ajungând în alte “visterii” ale altor tari.

Desi încerc sa aduc argumente cum ca aceasta tara este minunata, cu regret spun ca nu gasesc prea multe cu care sa ma pot mândri dincolo de granite. Multi vor sa plece undeva asa cum am mentionat în exemplul de mai sus, si sa uite de tot, de trecut, de tara asta, si sa încerce sa îsi construiasca un viitor pe care, aici sunt siguri ca nu l-ar fi putut niciodata avea. Chiar daca sunt unii care nu reusesc sa aiba un viitor stralucit, ei tot încearca acolo unde sunt sa treaca peste greutati, dar în aceasta tara, cu nici un chip nu-si doresc sa se mai reîntoarca. De ce?…Niciodata nu am sa reusesc sa-mi raspund la aceasta întrebare, pentru ca în România nu vad deocamdata nici un potential de redresare economica în urmatorii cinci ani si culmea este ca noi, tinerii de azi, suntem generatia care ar putea schimba ceva. Dar, facilitatile de care dispunem si tehnologia care ne da peste cap si care totodata ne împiedica sa mai gândim corect ne face ca mereu sa fim stresati de gândul ca vom trai o viata fara succese si fara viitor, o viata plina de nevoi, care niciodata nu vor fi îndeajuns satisfacute.

 

Concluzionând, ramân la ideea ca România, desi prin splendorile pe care le are ar putea crea un sistem economic bazat pe turism si, nu în ultimul rând, as vrea sa spun ca este foarte posibil si pe agricultura, deoarce în loc sa importe atât de multe produse, ar putea deopotriva sa exporte, ceea ce ar ridica economia la un nivel mai mare decât în situatia de fata, pentru a nu se mai baza pe marile împrumuturi care altminteri nu rezolva nimic si noi tinerii tot nemultumiti vom ramâne pâna ce ne vom muta cu totii în SUA, România mea…

Denis ZLATAN

Grupul Industrial Scolar „Ion Mincu” – Vaslui

iunie 2011


MÂINI CARE UCID!

On By nelursIn Life and HealthLeave a comment

by Alianta Familiilor din Romania

 

Privind titlul editiei de astazi am oscilat intre  “Mâini care ucid!”  si  “Doctori care ucid!”  Pentru  ca doctorii zilelor noastre ucid.  Cu mâinile.


Primesc licente la absolvirea facultatilor nu doar sa vindece ci sa si ucida, iar in facultati invata nu doar sa vindece ci si sa ucida.

Asa incât acelasi mâini care vindeca, si ucid. Ucid de câteva decenii, spre deosebire de colegii de breasla cu multe decenii sau secole in urma. Ucid pe bani. Multi se imbogatesc nespus de mult ucigând oameni. Atât nenascuti cât si nascuti. Atât la inceputul vietii cât si la sfarsitul ei. La inceputul vietii ucid in numele unui asa numit drept al femeii de a dispune in mod liber de propriul trup (numit in termeni de “etica morala” ca “dreptul la auto-determinare”), iar la sfârsitul vietii in numele deminitatii umane (numit, tot in termeni de “etica morala” ca dreptul la “autonomia personala.”) Asistam deci la o inversiune totala si radicala a valorilor – contravalorile devin valori si valorile devin contravalori. In cuvintele Profetului Isaia “raul se transforma in bine si binele in rau.” Iar tot mai multor doctori constiinta le este adormita de câstigul pe care-l fac avortând vieti nevinovate. In pas cu delasarea constiintei, etica privind respectul fata de viata s-a modificat si ea radical in mai putin de câteva generatii de oameni. In 1948 juramântul medical, inscris in asa numita Declaratie de la Geneva, afirma “Jur sa am un respect deosebit fata de viata umana, incepând cu momentul conceptiei.” In 1984, insa, ultimele cuvinte (“din momentul conceptiei”) au fost eliminate si inlocuite cu fraza “de la inceputul vietii.” Iar in 2005 si aceste cuvinte au fost eliminate.

In România ultimilor 60 de ani medicii lipsiti de constiinta au avortat peste 20 de milioane de copii. Cu consimtamintul legii si cu aprobarea tacita a noastra a tuturora si a celor dinaintea noastra. Doctorii de fapt au ucis in toata lumea, nu doar in România, de când ideea avortului s-a inradacinat in moralitatea seculara a socetatii incepând cu mijlocul secolului XIX. Studii recente despre care am scris mai pe larg in buletinele noastre informative de marti conchid ca in lipsa avortului astazi am fi pe planeta cu poate 2 miliarde de fiinte umane in plus. In alte cuvinte, in epoca moderna mâinile doctorilor au ucis aproximativ 2 miliarde de copii nenascuti. Nu e greu deci de afirmat ca in societatea moderna cel mai periculos loc pentru un copil este pântecele mamei lui.

Statisticile arata ca in Romania un copil nenascut are o sansa de mai putin de 50% de a vedea lumina zilei. Ati citit corect. Pentru ca in tara noastra peste 50 din 100 de sarcini sunt avortate. Incetul cu incetul ne transformam tara in Tofetul Europei, adica tara in care se savârsesc cele mai multe avorturi de pe continent.

Curios, se afirma ca avortul e necesar pentru a salva viata mamei la nasterea copilului. Asta este argumentul standard si cel mai mult propagat de catre organizatiile internationale care promoveaza avortul. Si este acceptat fara discernamint, in spatele lui aflindu-se sume enorme de bani care-l propulseaza. Dar nu este un argument bazat pe adevarul faptic. Foarte putine femei  mor in timpul si din cauza sarcinii. Incidenta mortalitatii mamelor in cursul sarcinii este cea mai scazuta in Chile, o tara care inca refuza sa legalizeze avortul. La fel si in Irlanda. Copiii nu ucid mamele. Studii publicate recent in The Lancet, publicatia Colegiului Medicilor din Marea Britanie, confirma ca majoritatea covirsitoare a femeilor care mor in timpul sarcinii mor din cauza impactului drogurilor, al lui SIDA, al alcoolismului, si al lipsei de conditii igienice si sanitare pentru purtatea sarcinii pina la capat.

Avortul nu doar transforma Romania in Tofetul Europei, dar ne si distruge ca natiune. Cu cunostinta, aprobarea si indiferenta clasei politice, a executivului si a guvernului. Cultura destructiva si antiviata din Romania e finantata din fondurile publice, costul avorturilor fiind si el acoperit tot din fondurile publice. Adica din banii nostri, al fiecarui cititor al acestor rinduri. Fara ca sa putem spunem ceva. Schimbarile de sex sunt si ele finantate tot din fondurile publice. Oare cit timp poate dainui o tara sau civilizatie care priveste ca normal ceea ce constiinta spune ca este anormal si ceea ce Dumnezeu numeste pacat? Oare nu ar trebui Romania sa faca asa cum fac alte tari, in principal SUA, unde acoperirea costului avortului din fondurile publice e interzisa? Si unde tot mai multe state adopta legi care interzic finantarea oricaror programe de planificare de familie (family planning) din fondurile publice. Un ultim exemplu e Statul Texas unde doar ieri Senatul a votat o lege care interzice finantarea din fondurile publice a spitalelor care presteaza servicii de avort. http://www.lifenews.com/2011/06/08/texas-hospitals-cant-get-tax-funds-if-they-do-abortions/ In ani recenti Senatorul Iulian Urban sugerase un proiect legislativ care ar fi obligat pe alcoolici sa-si plateasca spitalizarea din fondurile proprii. O idee buna, dar una care ar trebui extinsa si in privinta avortului si a operatiilor de modificare a sexului.

Nu suntem singurii care gândim asa. Tot mai multe voci in intreaga lume se ridica impotriva doctorilor lipsiti de constiinta ale caror mâini ucid. In martie am dat peste articolul de mai jos, publicat pe 28 februarie in ziarul londonez Daily Mail, exact pe aceasi tema. Va indeman sa-l cititi cu multa atentie. A fost tradus pentru noi de catre Manuela Grindei, studenta la Iasi si voluntar AFR. Ii multumim. Traducerea este excelenta. Articolul poate de asemenea fi citit in original in limba engleza aici: http://www.dailymail.co.uk/debate/article-1361285/What-hope-doctors-wont-respect-unborn-children.html#ixzz1MW6oqE9v

Ce speranta ne mai ramâne daca doctorii nu respecta copiii nenascuti?

by Melanie Phillips

Este greu de spus care este efectul extrem al culturii noastre politic corecte – modul in care abrutizeaza oamenii sau modul in care ii transforma in automate fara judecata? Amandoua atributele au fost prezente in mod socant in ultimul ghid din partea augustului organism al Colegiului Regal al Obstreticienilor si Ginecologilor. Acest ghid, adresat tuturor medicilor, asistentelor si consilierilor femeilor care iau in calcul un avort, spune ca acestor femei sa li se spuna ca avortul este mai sigur decat a avea un copil. Salbatic: “Este foarte ingrijorator ca medicii specializati in aducerea copiilor pe lume au cazut prada acestui salbatic reductionism.”  La care cineva se poate intreba: mai sigur pentru cine de fapt? Nu pentru copil, evident.

Acesta nu se vrea a fi un comentariu ironic. Pentru ca acesti medici par sa fi pierdut din vedere aici o umanitate elementara. Avortul este – sau ar trebui sa fie vazut ca- in cel mai bun caz, un rau necesar. Unele persoane religioase, desigur, nu accepta nici macar asta. Ei privesc avortul pur si simplu ca pe uciderea copilului nenascut si o crima impotriva umanitatii si a Domnului. Desi vederile lor trebuie respectate, de fapt foarte putini oameni ar vrea reintoarcerea la zilele cand avortul era ilegal.

Statistici incomode

Totusi, exista o neliniste in crestere, foarte raspandita, privind avortul – pe marginea ratei la care se produce, cat si la degradarea valorilor la care a condus. Pentru ca asemenea multor altor masuri eliberatoare, ceea ce a inceput ca un raspuns uman – in acest caz la macelarirea periculoasa a femeilor disperate – s-a transformat in ceva complet diferit. Autorii legislatiei initiale nu au prevazut niciodata ca avortul se va transforma intr-o metoda contraceptiva de rutina. Si totusi asta s-a intamplat.

Cifrele oficiale pentru 2009 arata ca au fost 189 100 de avorturi in Anglia si Tara Galilor- cu nu mai putin de 42,4 % din toate sarcinile femeilor sub 20 de ani terminandu-se prin avort, crescand la aproximativ 60% pentru cele sub 16 ani. Intr-adevar, din 1969, numarul avorturilor la fetele sub 20 de ani a crescut de mai mult de 4 ori pana la circa 40 000 in 2009.

Expertii au spus ca desi s-a facut un mic progres in reducerea ratei sarcinilor la adolescente, cea mai mare din lume in Marea Britanie, avortul este vazut de din ce in ce mai multe femei tinere drept metoda majora de contraceptie. Aceste cifre sunt inspaimantatoare. Avortul ar trebui sa fie ultima solutie. Legea a fost gandita sa conduca la un echilibru intre diverse nivele ale raului. Distrugerea fatului poate fi facuta numai in conditiile in care raul adus mamei de nasterea copilului ar fi considerat prea mare. Aceasta fiindca produsul conceptiei a fost considerat o forma timpurie de viata umana. Si cu toate ca nu i s-a acordat acelasi statut ca unui copil dezvoltat, s-a considerat odata vital sa fie tratat cu respect. A proceda altfel ar fi insemnat devalorizarea vietii insesi si a umanitatii noastre comune.

Ideologia avortului

Ei bine, exact asa s-a intâmplat. Acel echilibru s-a pierdut acum mult timp la presiunea ideologilor proclamand dreptul femeii de a alege, care privesc avortul numai din perspectiva intereselor mamei. Este intr-adevar ingrijorator – chiar daca nu surprinzator – ca insisi medicii specializati in aducerea copiilor pe lume au cazut prada acestui salbatic reductionism. Privita ca simpla procedura, se poate ca nasterea copilului sa fie mai periculoasa decat avortul.

Controversa: “Avortul trebuie sa fie ultima solutie. Legea a fost gândita pentru echilibrarea diferitelor nivele de rau.” Dar sa afirmi ca a avea un copil este o procedura periculoasa reprezinta un act dezonorant de alarmism.  Se ajunge la manipularea psihologica a femeilor care sunt deja intr-o stare vulnerabila. Este o forma de intimidare si un mare abuz de puterea medicala. Si nu numai atât. Ghidul spune de asemenea ca femeilor care se decid daca sa avorteze sau nu sa li se spuna ca majoritatea nu sufera nici un prejudiciu psihologic de la procedura.

Insa ratele bolilor psihice si automutilarii la femei sunt mai ridicate la cele care au facut un avort. In timp ce cauza si efectul nu pot fi probate, este impotriva bunului simt sa spui ca nu exista nici o legatura. “Ratele bolilor psihice si automutilarii la femei sunt mai mari la cele care au facut un avort.” Intr-adevar, dupa spusele consultantului psihiatru prof. Patricia Casey, exista mai mult de 30 de studii aratand o asociere intre avort si trauma psihologica.

Mai mult decât atât, acest nou ghid este cu atât mai extraordinar de vreme ce doctorii sunt intotdeauna obligati sa isi bazeze sfaturile pe circumstantele particulare ale fiecarui pacient. Si totusi acestea sunt sfaturi de baza pentru tratarea tuturor femeilor care se gandesc la avort. Ele nu sunt, prin urmare, adaptate nevoilor fiecarei femei. Ele sunt mai degraba date pentru atingerea unui singur scop – ca toate aceste femei sa faca avort. Aceasta nu e nicidecum o agenda medicala, ci una ideologica – si inca una teribil de inumana.

Doctori fara constiinta

Se pare ca, surprins de vehementa reactiei la acest ghid, Colegiul Regal are dubii acuma privind cuvintele alese. Dar intrebarea ramane cum de medicii si-au pierdut intr-atata simtul moral incat sa dezumanizeze viata in acest fel si sa denumeasca “tratament” manipularea unor pacienti fragili. Raspunsul este ca medicina insasi a fost treptat abrutizata sub impactul avortului.

In 1948,  ca urmare a atrocitatilor perioadei naziste, medicii subscriau la un juramant profesional inclus in Declaratia de la Geneva care continea aceasta clauza: “Voi avea cel mai mare respect pentru viata umana, din momentul conceptiei…” Pana in 1984, totusi, ultimele cuvinte au fost schimbate in “de la inceputurile sale” – si, in 2005, au fost sterse complet. Inceputul vietii a fost exclus din documentul mondial oficial de etica medicala ca fiind prea incomod. Nu se putea permite interferenta cu “drepturile” unei femei sau fete, inclusiv “dreptul” de a avea activitate sexuala fara oprelisti. Produsul initial al conceptiei si-a pierdut astfel valoarea umana.

“Intrebarea ramane cum de medicii si-au pierdut intr-atata simtul moral incat sa dezumanizeze viata in acest fel.” Rezultatul acestei schimbari culturale profunde a fost nu numai ca o dilema solemna si chiar tragica s-a transformat intr-o extensie incredibila a alegerii stilului de viata, care a distrus respectul intrinsec pentru viata umana care defineste o societate civilizata, ci a si ajutat la subminarea copilariei si la expunerea tinerelor fete la un rau psihologic si fizic si la exploatare. Convingerea ca singurul rau care poate rezulta din activitatea sexuala a tinerilor adolescenti este consecinta nefericita de a avea un copil a ajutat la promovarea nu numai a normalitatii avortului, dar si la sexualizarea prematura chiar si a copiilor foarte mici.

O societate imorala

Asa dupa cum rezultatele unei investigatii facute de ziarul nostru saptamana trecuta arata, afacerile au ca tinta copiii mai mici de 10 ani pentru petreceri ‘Lipstick and Limo’ si parade de moda in stil american pentru mini-modele, complete cu tiare in stil pageant si defilari in miniatura, ‘pamper parties’ (n. trad. petreceri pentru fete) si sfaturi cosmetice rezervate inainte adultilor. In plus, copiii sunt indemnati de parinti sa faca video-uri YouTube in care canta cantece pop sexualizate sau sub influenta drogurilor, imitand spectacolele provocatoare ale starurilor gen Lady Gaga si Madonna.

A-i trata pe copii ca si cum ar fi mini-adulti in acest mod grotesc ilustreaza inca o data esecul intelegerii ca adultii au datoria de a-si indruma copiii prin a le stabili limitele potrivite si astfel sa ii protejeze de rau. Intr-adevar, daca siguranta individuala ar fi prioritatea 0, societatea noastra ar incerca sa inverseze doctrina dezastruoasa a “alegerii stilului de viata” care a condus la aceasta promiscuitate sexuala nestapanita si a cresterii catastrofale a ratei avortului la adolescente. Dar nu va asteptati ca automatele dezumanizate de la Colegiul Regal al Obstreticienilor si Ginecologilor sa o spuna.

AFR Recomanda:  Populatia de culoare a Americii se impotriveste tot mai mult avortului. Avortul, concubinajul, drogurile si prabusirea institutiei familiei, au decimat-o. In ultimii ani, insa, a devenit tot mai constienta de originile eugeniste si rasiste ale miscarii avortiste inceputa in Marea Britanie la mijlocul secolului XIX. Recent, a lansat DVD-ul alaturat pentru a atrage atentia asupra genocidului prin avort a populatiei de culoare din SUA. http://www.maafa21.com/

Va recomandam deasemenea un album de fotografii despre genocidul impotriva fetitelor nenascute in India. Observati sloganele de pe strazi “Save the Girls! Same the Family!” (“Salvati fetitele! Salvati familia!”) http://news.yahoo.com/nphotos/slideshow/photo//110524/photos_wl_sa_afp/0d2e1aaa1e34ed2d09e40fed34a2488b/

MAINI CARE UCID – MATERIAL VIDEO

Nu doar mainile medicilor lipsiti de constiinta ucid. Si ale autoritatilor. Va sugeram materialul video alaturat privind avortul fortat la care sunt supuse tinerele din China. Veti vedea grafic o tinara insarcinata in luna a saptea agresata in strada, legata de o masa, si fortata sa avorteze. http://www.youtube.com/watch?v=JjtuBcJUsjY. Ce poate fi mai inuman ca asta?

UN DOCTOR ROMAN RENUNTA LA AVORT

Tocmai cind pregateam materialul de astazi am primit buletinul informativ al colegilor de la Darul Vietii care contine un articol miscator despre un doctor care a renuntat sa mai faca avorturi. http://www..darulvietii.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=458:un-medic-renun-la-avort&catid=47:evenimente&Itemid=79

Un medic renunta la avort

de Gerda Chisarau

Dr. Olimpia Oprea, medic ginecolog din Timisoara, a fost data în judecata în septembrie 2009 pentru a nu fi avertizat un cuplu ca exista un anumit risc ca copilul lor sa se nasca cu sindromul Down. În ultimii ani dr. Olimpia avea o retinere din ce în ce mai pronuntata de a mai face avorturi, motiv pentru care a cautat sa-si încurajeze pacientele sa duca sarcina pâna la termen.

Confruntata fiind cu sarcina Mihaelei-Ribana Rosculescu a observat ca exista un risc infim, sub 1: 200, ca copilul sa se nasca cu sindromul Down, un risc pentru care medicii ginecologi  nu obisnuiesc sa trimita pacienta la amniocenteza – o analiza care la rândul ei aduce riscuri mult mai mari, punând în pericol însasi viata copilului.  Seria de analize prezentându-se cu totul neconcludenta pentru existenta sindromului Down la acest copil, într-o faza destul de avansata a sarcinii, medicul a facut doar ceea ce ar fi facut oricare dintre colegii ei, si anume a lasat sarcina sa decurga normal.

Dat fiind si faptul ca legislatia nationala prevede ca avortul dupa 14 saptamâni este ilegal, în afara de cazul când viata mamei se afla în pericol, deci inclusiv pentru cazuri de malformatii sau sindrom Down, decizia medicului Olimpia Oprea a primit ulterior consensul tuturor colegilor ei..

Cu toate ca sotii Rosculescu au câstigat prima faza a procesului, obtinând o despagubire morala si materiala de 10.000 lei, ei nu au fost multumiti, si au facut recurs cerând o despagubire de 48.000 lei. La rândul ei, si dr. Oprea a facut recurs, stiind ca a procedat corect si aducând alte dovezi. Cazul devenind public, Organizatia Provita Bucuresti pentru Nascuti si Nenascuti a contactat-o pe d-na dr. Olimpia  si a sarit în ajutorul ei trimitându-si avocatul la proces. Acesta a fost momentul când d-na dr. Olimpia a luat decizia definitiva de a nu mai face avorturi (!). De asemenea Asociatia Darul Vietii a luat legatura cu dânsa si a asigurat-o ca Biserica Sf. Maria Regina Pacii se afla în spatele ei si se roaga pentru câstigarea procesului – ceea ce a încurajat-o foarte mult sa mearga înainte. Ne-a marturisit ca „a însemnat enorm de mult pentru mine faptul ca m-a sunat parintele Chisarau, chiar înaintea procesului, în ziua respectiva!”

În aceeasi saptamâna din mai a.c. a venit la ea o femeie sa faca un avort, pe care l-a refuzat, marturisind ca ea nu mai face avorturi. Raspunsul femeii a fost: deoarece nu avea încredere în alt medic, a decis sa pastreze copilul! Alta coincidenta semnificativa: Asociatia Darul Vietii organizase în aceeasi luna, în 7 mai 2011, o Veghe de rugaciune pentru Viata în fata Clinicii de Ginecologie Dr. Olaru pe str. Mehadiei, unde lucreaza dr. Oprea, pe lânga jobul primar în spital (!).

Asadar ceea ce s-a întâmplat în cazul acesta este cu totul în ton cu ceea ce recomanda morala crestina  si organizatiile pro-vita: amniocenteza (o procedura prin care se extrage lichid amniotic din uter pentru analize) pune viata copilului în pericol si este interzisa din punct de vedere moral, conducând foarte usor spre eugenie. Un adevarat crestin nu vâneaza bolile copilasilor nenascuti si stie ca trebuie sa poarte de grija pentru cel slab si lipsit de aparare, cel dizabilitat, fie el nenascut sau batrân.

Geneticianul Jerome Lejeune a spus: „Noi vedem cum reapare non-sensul absolut de a învinge boala, suprimând bolnavul! Era nevoie de un Moliere pentru a-i ridiculiza pe acei oameni care discutau cu gravitate în jurul unui bolnav: ‘cine este acest impertinent care nu se lasa vindecat, care îndrazneste sa reziste artei noastre? Sa-l suprimam.’ Medicina devine o nebunie daca ea ataca pacientul, în loc sa lupte contra bolii. Trebuie sa fii totdeauna de partea pacientului, totdeauna.”

Câteva date biografice: Doamna dr. Olimpia Oprea s-a nascut în 22 februarie 1961, Valea Bradului (Hunedoara), a urmat Facultatea de Medicina Generala din Timisoara, unde lucreaza ca medic primar la Spitalul de Obstetrica si Ginecologie „Alexandru Odobescu” din Timisoara. Are un baiat, Tudor, de 12 ani. Medic ginecolog, devotata meseriei ei, a petrecut mai bine de jumatate din viata în maternitate, unde a înfiintat primul sindicat al medicilor si asistentelor din spital. Chiar ea a ajutat peste 1.000 de femei sa dea viata copilasilor pe care îi purtau în pântece.

EVENIMENT PROVITA IN MOLDOVA

Pe 1 iunie colegii de la Coalitia ProFamilia din Moldova au organizat o demonstratie pro-viata la Chisinau. Este primul eveniment de acest gen organizat in Republica Moldova. Ii felicitam si speram ca intregul neam romanesc sa se constientizeze de inumanitatea avortului. In link vedeti articolul in original si poze: http://salvareafamiliilor.com/2011/06/foto-marsul-pentru-viata-si-eu-sunt-copil-am-dreptul-la-viata/

Mai multe organizatii non-guvernamentale si culte religioase au organizat miercuri, 1 iunie, în diferite intersectii din capitala o actiune de sensibilizare a opiniei publice cu privire la drepturile copiilor care înca nu au fost nascuti. Manifestantii au cerut autoritatilor statului sa interzica avortul. „Consideram ca avortul este un omor premeditat si cerem autoritatilor abolirea legislatiei care permite avortul în Republica Moldova”, a declarat pentru Info-Prim Neo vicepresedintele Aliantei pentru Salvarea Familiilor din Moldova, Vitalie Marian.

Dupa ce au manifestat în intersectiile de pe bulevardul Stefan cel Mare participantii la actiune s-au îndreptat în mars spre Catedrala Mitropolitana, unde au aprins lumânari în memoria pruncilor avortati de la 1992 încoace. „Din 1992 si pâna în prezent au fost avortati mai multi prunci decât s-au nascut. Daca din 1992 si pâna în 2011 s-au nascut 1,2 milioane de copii, atunci numarul celor avortati este de peste un milion si jumatate”, a mentionat vice-presedintele Aliantei pentru Salvarea Familiilor din Moldova. Sursa stire: InfoPrimNeo Aici puteti descarca albumul foto de la eveniment. Aici puteti accesa reportaje video realizate de ProTV si Moldova 1.

MARSUL HOMOSEXUAL DE LA BUCURESTI

Pe 4 iunie a avut loc marsul homosexual anual de la Bucuresti cu 150 de participanti, cu 50 mai putini ca anul trecut. Ambasadorul SUA si ambasadorul Marii Britanii au participat. Detalii aici: http://www.mediafax.ro/social/marsul-diversitatii-a-inceput-in-capitala-participantii-sunt-imbracati-in-rochii-de-seara-cu-pene-8313827/ Notam ca, spre deosebire de anul trecut, anul acesta ambasadele straine nu au mai emis o Declaratie Comuna in sprijinul marsului. Suntem incredintati ca demersurile pe care AFR le-a fact anul trecut au avut efect.

In mai 2010, 11 ambasade straine au emis o Declaratia Comuna in sprijinul marsului homosexual din 2010, printre ele Cehia, Canada si Africa de Sud. AFR a intervenit direct la ambasada Africii de Sud protestind adeziunea ambasadorului ei la Declaratia Comuna, iar dupa citeva luni de tratative private, ambasadorul Africii de Sud si-a restras adeziunea. Am emis o nota similara Ambasadei Cehiei care insa, prin intermediul Ministerului de Externe Ceh, ne-a dat un raspuns cit se poate de nepoliticos. Am facut deasemenea demersuri pe linga Centrul Cultural Ceh care, spre deosebire de anul trecut, anul acesta nu s-a mai implicat in mars. Iar tot in vara anului trecut am lansat un boicot al produselor cehe vindute in Romania. In ceea ce priveste Canada, la cererea AFR, Organizatia Femeilor Crestine Canadiene a inaintat o nota de protest Primului Ministru canadian Stephen Harper, criticind adeziunea Ambasadei canadiene la Declaratia Comuna. Am inregistrat deasemenea o nota de protest la Ambasada Olandei. In consecinta, anul acesta, aceste patru ambasade nu am mai participat la mars si nici nu si-au mai mobilizat angajatii sa participe. Concluzia este deci evidenta: daca romanii isi afirma valorile si suveranitatea, rezultatele sunt pozitive.

Cori Gramescu: Se zice despre Cori Gramescu ca e expertul numarul unu al Romaniei in domeniul de fitness. In preajma marsului homosexual si-a exprimat adeziunea fata de mars si de “dreptul” homosexualilor de a se casatori si de a adopta copii. http://www.agentiadepresamondena.com/cori-gramescu-sustine-marsul-gay/

Avem si noi un indemn si o sugestie pentru d-voastra: exprimati-va si d-voastra convingerile si valorile boicotându-i cluburile de fitness! Familia româna nu are nevoie de astfel de modele pentru copiii nostri.

MONICA MACOVEI SPRIJINA MARSUL HOMOSEXUAL

Comunitatea homosexuala din Romania are un sprijinitor de mare vaza, nimeni alta decit europarlamentara PDL Monica Macovei. De citiva ani vine in sprijinul “minoritatilor sexuale” si pune presiune asupra Republicii Moldova sa adopte legislatii favorabile homosexualilor. Va rugam votati afara din parlamentul Europei pe Monica Macovei. Si nu numai pe ea ci pe toti europarlamentarii romani care sprijina sau promoveaza contravalorile, imoralitatea si tot ce este antiromanesc. Pe toti cei carora le este rusine ca sunt romani, le este rusine de valorile noastre traditionale, si sunt “insetati” dupa modelele sociale straine pe care doresc sa le implementeze in Romania. Cu prilejul marsului homosexual Monica Macovei a transmis urmatoarea nota organizatiei homosexualilor romani Accept.

Asociatia ACCEPT, Bucuresti, Romania, Bruxelles, 25 mai 2011

Dragi prieteni, Va multumesc pentru invitatia de a participa la Gay Fest 2011. Inca din anii ‘90 am fost alaturi de voi pentru abrogarea art. 200 si eliminarea discriminarii pe motiv de orientare sexuala din legea penala. Raman alaturi de Asociatia ACCEPT si comunitatea de gay, lesbiene, bisexuali si transexuali, precum si heterosexuali care impartasesc scopul comun de a trai cu demnitate in Romania, cu respectarea tuturor drepturilor, fara discriminare pe orice motiv, inclusiv orientare sexuala sau identitate de gen. Orientarea sexuala este unul din criteriile de nediscriminare prevazute de Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene (art.21).

Regret ca nu voi putea lua parte la evenimentele festivalului, insa va doresc succes in eforturile voastre de acceptare a diversitatii. Cu prietenie, Monica Macovei

A DIVORTA SAU A NU DIVORTA?

Am primit la redactie urmatoarea nota din partea unui cititor care atesta durerea pe care divortul o cauzeaza in familie. Am modificat textul pentru a-i proteja identitatea: “Traiesc o asemenea drama a divortului si n-am crezut niciodata ca sotia mea va face acest pas spre divort. Suntem de … ani impreuna si avem doua fetite …. Suferinta provocata de aceasta despartire nu se poate exprima in cuvinte. Acum urmeaza partajul care ma obliga pe mine ca tatal a celor doua fetite care au ramas cu mine sa impartim toate bunurile si neavand bani s-o despagubesc mi-a pus casa in vanzare si voi fi obligat sa parasesc locuinta unde acele doua fetite au deschis ochii prima data, deasemenea trebuie schimbata scoala, colegii, profesorii etc, etc. Ce poate fi mai cumplit pentru copii decat ceea ce se intampla acum cu noi? Pe ea n-o intereseaza copiii si nici situatia afectiva a lor cu atat mai mult cu cat este o femeie religioasa ortodoxa. … Acum merc (sic!) la Psiholog pentru ceea ce mi se intampla si sper sa nu cad psihic sau fizic din cauza acestei despartiri. Daca puteti sa-mi scrieti ar fi foarte bine, ma ajuta mult discutiile pozitive si incurajatoare.”

APEL: Rugam pe aceia dintre d-tra care sunteti consilieri de familie si doriti sa va implicati in consilierea celor care trec prin situatii similare, sa ne scrieti. Dorim sa alcatuim o lista a unor astfel de consilieri pentru a putea directiona catre ei persoane care doresc sau au nevoie de consiliere, impacare si reconciliere in familie.

ANUNT

Libraria Sophia din Bucuresti va invita la lansarea volumului CRESTINISM DE VACANTA de parintele Constantin Necula, joi, 9 iunie 2011, ora 18.00.

Libraria Sophia va invita la vernisajul expozitiei de icoane: CHIPURI DE LUMINA, iconar: Ruxandra Lacatusi, invitatii si cursantii ei, Invitat: Parintele Visarion Alexa, miercuri, 8 iunie 2011, ora 18.00. Expozitia va fi deschisa în perioada 8 – 17 iunie 2011.

DECLARATIA DE LA TIMISOARA

Datorita d-tra am trecut de 6.200 de adeziuni la Declaratia de la Timisoara. Va multumim. Tinta este de 7.500. Deci, mai este loc. Va rugam continuati sa semnati si sa dati mai departe Declaratia la cit mai multi sa o semneze.

Semnarea Declaratiei se face in doua etape. Bifati linkul si semnati Declaratia. http://www.alianta-familiilor.ro/decl_timisoara.php Dupa aceea veti primi un mesaj care va va cere sa confirmati semnatura apasind pe un link de confirmare. Fara confirmarea semnaturii, numele si semnatura d-tra nu vor apare in lista semnatarilor. Linkul de confirmare a semnaturii apare in limba englaza cu urmatorul text: “Thanks for filling out our petition, you’re almost done! Please confirm your signature by clicking on the link below:” (Adica: “Multumim pentru ca ati completat formularul petitiei. Semnarea petitiei e aproape gata. Va rugam confirmati-va semnatura apasind pe linkul de mai jos.”)

Declaratia accepta doar o singura semnatura pe adresa electronica. Ca atare, sugeram ca in situatiile unde doua persoane folosesc aceasi adresa electronica, de exemplu sotul si sotia, semnatura sa fie data in numele ambilor soti, de exemplu “Ioan si Maria Ionescu.”

Rugaminte: Va rugam semnati Declaratia cu numele intreg nu doar cu initiale. Va multumim.

VRETI SA FITI INFORMATI?

Buletinul informativ AFR apare in fiecare Marti si e dedicat mai mult stirilor de ultima ora, iar publicatia AFR online apare in fiecare Joi si e dedicata mai mult comentariilor si opiniilor. Cei care doriti sa primiti saptaminal stiri si comentarii la zi privind valorile si evenimentele legislative, politice si sociale care va afecteaza familiile, atit la nivel national cit si la nivel unional si international, sunteti invitati sa va abonati la buletinul informativ saptaminal AFR. Cum? Inregistrindu-va numele si adresa electronica pe pagina home a sitului nostru electronic www.alianta-familiilor.ro..

FACETI-NE CUNOSCUTI!

Faceti-ne cunoscuti familiilor si prietenilor d-tra. Dati mai departe mesajele noastre si incurajati-i sa se aboneze. Va multumim.

ANUNTURI

Cei care doriti sa faceti anunturi prin intermediul AFR privind evenimente legate de familie si valori va rugam sa ni le transmiteti la:

contact@alianta-familiilor.ro.

Alianta Familiilor din Romania www.alianta-familiilor.ro.

 

ROMÂNIA MEA: „TARA MEA”

On By nelursIn RomaniaLeave a comment

CONCURSUL DE ESEURI „ROMÂNIA MEA” – PNL VASLUI 2011


 

Andreea MAXIM – Liceul Teoretic “Emil Racovita” Vaslui

(eleva in clasa a XI-a)


ROMÂNIA MEA: „TARA MEA”

 

 

E greu de spus ceva despre România atâta timp când nu iesi din tara, cât nu ai termeni de comparatie. Odata iesit de 2-3 ori începi sa privesti altfel lucrurile, vezi partile bune, vezi partile rele, ti se schimba modul în care gândesti si apreciezi lucrurile. Spun acest lucru deoarece am fost plecata în strainatate si mi-am dat seama cât de mult sunt evoluate tarile din Occident, în comparatie cu România.

Ca imagine de ansamblu, România este o tara ce merita a fi apreciata. Natura ne-a înzestrat cu locuri absolut superbe, muntii, marea, lacurile-locuri apreciate în întreaga lume. România privita din exterior este o tara demna de invidiat pentru aceste locuri frumoase, variate… un loc superb pentru „o vacanta” sau pentru un „tur” prin cele mai interesante locuri din fiecare regiune. România îmi da ocazia de a ma putea bucura de peisajele ei minunate, de atmosfera placuta. Îmi place tara în care locuiesc pentru ca îmi ofera mereu noi experiente. Este mereu surprinzatoare, mereu te lasa sa îi mai descoperi o taina sau o frumusete. ?i când crezi ca nu mai ai nimic de vazut, hop apare misterul unei noi descoperiri. Pot spune ca îmi iubesc poporul doar pentru oamenii pe care i-a creat, oameni care ne-au facut cunoscuti în lume prin perfomantele lor: Ilie Nastase, Nadia Comaneci, Gheorghe Hagi, Ivan Patzaichin si altii… Dracula, este renumit peste tot, la fel si Nicolae Ceausescu sau alte personalitati marcante ale istoriei romanesti. Iubesc România pentru cultura, pentru unii oameni pe care i-a dat si pentru oamenii pe care am credinta ca îi va da în continuare. O iubesc pentru Caragiale, Bacovia, Eliade, Creanga, Arghezi.

Eu îmi iubesc tara, dar din iubirea mea face parte si disperarea mea de a vedea ce traim si cum traim. Este totusi tara mea, tara în care m-am nascut, locul în care am crescut, locul în care ma formez ca om… Nu pot sa aduc injurii la adresa ei, însa nu sunt nici foarte multe aspecte pe care sa le pot lauda în afara de ce am amintit mai sus. Sentimentele mele pentru aceasta patrie sunt contradictorii, si de ura si de iubire.

Urasc tot ce se întâmpla rau în tara asta. De ce mi-as iubi tara în care m-am nascut, dar care nu ma sprijina în ceea ce vreau sa fac si ma motiveaza tot mai mult sa o parasesc în viitor pentru alte meleaguri mai bune? Tara la care tot mai multi tineri renunta si pleaca în strainatate pentru a le fi apreciate cunostintele la adevarata lor valoare, pentru a se integra într-o comunitate studenteasca adevarata.

 

De ce mi-as iubi tara în care valorile culturale sunt marginalizate si în locul lor sunt promovate vedetele de carton care nu fac altceva decât sa contribuie la imbecilizarea romanilor? Tara în care mediocritatea si incultura sunt promovate de catre televiziuni ca standarde si manipularea a ajuns la cote alarmante.

De ce mi-as iubi tara înzestrata cu relief, locuri si peisaje dintre cele mai diverse, pe care însa nu le stim pune în valoare si le distrugem pe zi ce trece tot mai mult fara a tine seama de consecintele pe care le pot avea faptele noastre? Este un semnal de alarma pentru oamenii cu suflet adevarat care fac diferente si din pacate realizeaza ca suntem cu veacuri în urma altora.

Pacat ca locurile în care ne-am nascut si am crescut, încetul cu încetul devin-datorita mentalitatilor grobiene – zone detestate si, încerci cu disperare sa visezi macar daca nu, chiar, sa pleci în alta tara. Când constati ca bunul simt este un defect major, mai poti dori sa ramâi în tara? Când la tot pasul vezi câini vagabonzi, mizerie si agresivitate, te mai poti gândi la patriotism? Poate altii sunt în stare sa o faca, eu una nu. Istoria este acum o poveste, interpretata, adaptata, înflorita de înaltii demnitari. Iar în baza acestei istorii sarbatorim „diverse”. Mai mult, România este îngrozitor de grozava de ziua ei. Ca atunci când moare un om si, de abia dupa aceea, este cel mai tare, cel mai talentat, cel mai bun din tot Universul, însa trebuie sa moara sa fie ridicat la acest grad.

Nu ma mândresc ca sunt românca. Nu cânt imnul national. Nu duc mâna la inima sa arat ca îmi iubesc tara, doar de ziua ei. Nu ma înflacarez cu stegulete, pe care nu le flutur. Nu explic ce înseamna 1 Decembrie pentru mine. Nu pot iubi în fals. Nu iubesc România în cântece, în tancuri si în parade militare. Poate pentru ca sunt sunt de etnie rroma, si doar pe jumatate românca. Nu îmi este rusine sa recunosc adevarata mea identitate. Chiar ma mândresc, desi etnia mea nu este bine vazuta în aceasta tara. Acesta este un alt motiv pentru care îi acord României o bila neagra!

As iubi mai mult România daca nu m-as lovi la orice pas de nesimtirea si prostia unora, de comportamentul specific al romanilor. Ma enerveaza coruptia si cum se musamalizeaza totul. Ma irita ca nimic nu merge cum trebuie si aliantele politice de peste noapte din politica. Stânga se ia de mâna cu dreapta si se ard dosare dupa placul inimii. Poate ca nu e asa, dar faptul ca în România se poate orice tinde sa devina un adevar.

Am ajuns sa traim în tara lui Papura-Voda si degeaba exista o mâna de oameni de valoare, care se straduiesc sa schimbe imaginea României, în special peste hotare, unde suntem atât de prost vazuti, când pe de alta parte sunt mult mai multi care au ajuns sa faca de rusine numele de român, în sensul ca atunci când spunem „român” deja îl asociem cu anumite caracteristici ale acestui neam (ca de exemplu smechereala, mica învârteala, mica ciupeala, sau „timpul trece, leafa merge”… parerea gresita ca romanii sunt mult mai destepti comparativ cu cei din alte tari! Exista altii mult mai buni decât noi!

Ce e mai rau e ca aproape în orice problema suntem toti bagati în aceeasi oala, mai ales din punctul de vedere al strainilor. Orice tara are probleme, dar diferenta dintre România si alte tari e ca noi aratam orice prostie si orice e în neregula si… ramânem cu aratatul. Tarile dezvoltate nu arata tot ce se petrece la ei, însa în schimb cauta sa rezolve cât mai repede problemele negative care apar.

 

Am obosit de tara care ma transforma în victima sau complice. În victima, fiindca oricât de multe rele s-ar  întâmpla în tara asta, oricât de multa coruptie ne-ar taia rasuflarea cu duhoarea ei, statul, legile, functionarimea, judecatorii, guvernul, parlamentul par cu toate ca exista într-un univers  diafan, paralel cu al nostru, din care arunca, din când în când, o ocheada catre noi, sa ne supravegheze.

Urasc foarte multe aspecte negative din aceasta tara: saracia, lipsa interesului acordat de stat si guvern oamenilor, circulatia rutiera de cosmar care face extraordinar de multe victime, sistemul sanitar depasit, educatia din scoli si licee… toate acestea plecând de la lipsa alocarii fondurilor acolo unde e nevoie. Se investesc miliarde de euro în campanii electorale pentru a se putea fura înmiit dupa ce se vor fi ales. Pentru asta si pentru multe altele pot spune ca urasc viata din România. Pentru ca ne batem pur si simplu joc de ce avem: poluam marea, distrugem parcurile nationale… Nu numai ca nu valorificam bogatiile cu care am fost înzestrati: ape minerale, namoluri sapropelice, etc. Dar le distrugem constiincios, zi de zi. Pentru ca taiem paduri doar pentru ca e mai usor sa tai lemne decât sa ai rabdare sa astepti sa creasca ce ai plantat. Pentru ca exploatam pâna la ruina orice lucru facut de altii, fie ca e vorba de statiuni, hoteluri, drumuri, etc însa nici nu ne gândim sa le reparam, întretinem, sau doamne fereste sa le modernizam.

Urasc tara asta pentru ca nu mi-a dat niciodata mai nimic. N-am avut niciodata tot ce mi-am dorit, si asta nu pentru ca parintii mei nu erau suficient de muncitori; ci pentru ca meseriile de la buget nu erau prea bine platite.

Urasc România pentru sistemul penibil de învatamânt. Urasc faptul ca elevii nu sunt îndrumati înca de pe bancile scolii în directii potrivite pentru abilitatile fiecaruia. Asa am ajuns ca în ziua de azi oricine sa poata termina o facultate, iar când cei cu adevarat talentati îsi cauta un loc de munca în domeniu, n-au loc de uscaturile care, întâmplator, au si ele o diploma.

România a fost o tara frumoasa si probabil înca mai are potential sa fie o tara frumoasa, dar pe drumul pe care l-a apucat nu prea vad motive pentru care sa zic „iubesc efectiv România, pentru ca e România!”. România are o istorie frumoasa, dar asta apatine trecutului, pacat ca viitorul este sumbru si murdareste si trecutul. M-am nascut aici si probabil îmi va fi greu sa plec.

Cu toate ca relatia mea cu România este una cu suisuri si coborâsuri, simt ca am ceva pastrat în inima mea si pentru aceasta tara. „Traim în România si asta ne ocupa tot timpul!” Iubesc România pentru cultura, pentru unii oameni pe care i-a dat… si pentru oamenii pe care am credinta ca îi va da în continuare. O iubesc pentru Caragiale, Bacovia, Eliade, Creanga, Arghezi…

 

Andreea MAXIM

iunie 2011


Noapte buna, copii!

On By nelursIn Life and HealthLeave a comment

de Jianu liviu-Florian

 

 

A fost odata  o bucata de cascaval mare si frumoasa. Un corb batran tinea in cioc bucata de cascaval, si corbii mai tineri veneau si ciuguleau din ciocul lui cate o bucatica; la marginea padurii, era o stana, in care lucrau alti corbi. Cand bucata de cascaval din ciocul batranului corb se termina, ii era adusa de la stana o alta bucata de cascaval. Si asa, fiecare corb avea bucatica de cascaval, cea de toate zilele.

Intr-o buna zi, vulpea a venit sub copacul batranului corb, a zarit bucata de cascaval din ciocul batranului corb, si a tinut rapid corbilor care isi asteptau firimitura un discurs fulminant despre libertate, si democratie.

– Stiti voi ce este democratia, iubitii mei corbi? Democratia inseamna ca fiecare dintre voi sa va bucurati, toata viata, nu de o biata firimitura de cascaval, ci de intreaga  roata, mare, frumoasa, proaspata, si galbena ca mierea, pe care o veti face, fiecare, in singuratate, la stana voastra personala. Alungati corbul cel batran care va imparte fiecaruia batjocura de firimitura! Si fiecare va veti bucura, in deplina libertate, de intreaga roata de cascaval!

Ascultand cantarea maiastra a vulpii, corbilor le-au lucit ochii de pofta. Vulpea avea, doar, atata dreptate. Au vandut stana vulpii. i-au smus batranului corb roata de cascaval din cioc, si s-au repezit, gramada, asupra ei; cei mai puternici, au infulecat atat de mult, incat nu numai lor, dar nici copiilor si nepotilor lor, nu le-a mai fost foame vreodata. Cei mai slabi, dupa marime, se ciondanesc si astazi pe amintirea cate unei firimituri din marea si frumoasa bucata de cascaval.

Batranul corb a ramas cu toti fomistii pe cap, sa se imprumute de la vulpi, ca sa le dea, in continuare, la fiecare, dupa tupeu, cate o amintire de firimitura de cascaval. Caci de unde stana personala pentru fiecare corb, dupa zisa vulpii?

Nepotica  mea a ascultat povestea, si a intrebat:

– Si cum il cheama pe corbul cel batran, bunicule?

– Il cheama Stat, draga mea.

– Si pe vulpe?

– Pe vulpe o cheama Statul din Umbra..

– Ce nume lung  are, bunicule!

– Asa e, draga mea… dar sa-i vezi umbra cat e de lunga…

– Si unde este vulpea asta acum?

– Acum, ca a pus afacerea cu corbii pe drumul cel bun, a plecat cu aceleasi  promisiuni in Ibia, Iria, Lgeria, si alte, si alte tari,  de care o sa inveti, cand vei fi mare, ca sunt conduse, nu de corbi batrani, ci de vulpi batrane…

Nepotica a adormit. Si batranul a invelit-o, zambind, in gand,  fabulei lui Esop.

 

Noapte buna, copii!

 

 

3 iunie 2011

 

 

 

PROFESORUL DINU GIURESCU ALERTEAZA

On By nelursIn CultureLeave a comment

ZIARISTI ONLINE prezinta:

 

PROFESORUL DINU GIURESCU ALERTEAZA ROMÂNII: „STATUTUL MINORITATILOT POATE DUCE LA PRABUSIREA HOTARELOR ROMÂNIEI”

 

O afirmatie deosebit de grea si un semnal de alarma extrem de grav catre toate autoritatile statului a facut ieri profesorul academician Dinu C Giurescu la dezbaterea privind Statutul Minoritatilor, organizata de societatea civila romanesca la Senat.

„Am asistat odata la prabusirea frontierelor României, în 1940, ca elev de liceu. N-as vrea sa asist a doua oara la prabusirea hotarelor tarii prin vointa factorilor politici interni”, a spus istoricul Dinu C Giurescu, în încheierea alocutiunii sale despre Statutul Minoritatilor si atacul la fiinta nationala si statul român prin Legea Educatiei si propunerea de regionalizare a tarii. „Este o adevarata ofensiva la articolul I din Constitutia României. Miza este de prima însemnatate: este vorba de destramarea treptata a statului român si a hotarelor sale”, a subliniat profesorul Giurescu.

De observat ca desi au fost invitate toate formatiunile politice, singura care a stralucit prin lipsa, sfidând academicieni, istorici, membri ai societatii civile si, mai ales, pe reprezentantii romanilor din Harghita, Covasna si Mures, a fost tocmai organizatia etnica responsabila de santajarea PDL si tentativa de destramare a României: UDMR. „Ce vreti, domnilor?” – s-a adresat profesorul Giurescu marilor absenti minoritari – „vreti sa retransformam Transilvania într-o provincie maghiara. E, asta nu se mai poate! Se poate doar daca factorii interni cedeaza”. Vorbind despre modalitatea “dibace” prin care extremistii maghiari au desprins unele judete ale României pentru a le baga în „Casa Ungariei” de la Bruxelles, academicianul a spus: „Le desprindem din România daca noi le dam. Aici e o chestiune de interes national. Pentru mine ca istoric si ca fiul al parintelui si bunicului meu sunt absolut… nu-mi vine sa cred ca partidele politice romanesti nu pot sa gaseasca o solutie împreuna ca sa pastreze coeziunea statului român si sa apere identitatea nationala a acestei tari”.

Ziaristi Online ofera, în exclusivitate, cele mai importante luari de cuvânt de la aceasta dezbatere, la care, printre altele, s-a solicitat imperativ respingerea acestui atentat la statul national unitar roman – Statutul Minoritatilor – si înfiintarea unei Comisii parlamentare de ancheta asupra încalcarilor repetate ale Legii de catre reprezentatii organizatiei maghiare aflata la Guvernare si în ceea ce priveste neaplicarea Legii de catre organele MAI din Harghita, Covasna si Mures, la ordinele conducerii politice a Ministerului de Interne. Este de luat în seama, de catre unele personaje pripasite prin politica dâmboviteana si teleghidate de grupuri de interese antiromânesti, ca o eventuala asumare a raspunderii pe Legea Statutului Minoritatilor va fi cântecul de lebeda al PDL.

 

Vizionati interventiile si cititi mai jos Comunicatul final al dezbaterii – publicat si de RGN Press – si o Sinteza documentara asupra consecintelor impunerii Statutului Minoritatilor anti-România.

***

Centrul European de Studii în Probleme Etnice al Academiei Române

Centrul European de Studii Covasna – Harghita

COMUNICAT

 

Centrul European de Studii în Probleme Etnice al Academiei Române si Centrul European de Studii Covasna – Harghita a organizat în data de 7 iunie a.c., în sala „Avram Iancu” din Parlamentul României, dezbaterea cu tema „Consecintele adoptarii statutului minoritatilor nationale asupra Statului Român si a românilor din judetele Covasna, Harghita si Mures”.

La dezbatere au participat: academicianul Dinu C. Giurescu, prof. Univ. Dr. Radu Baltasiu director al Centrului European de Studii în Probleme Etnice al Academiei Române,  Eugen Popescu,   presedinte executiv al  Fundatiei Nationale pentru Românii de Pretutindeni (moderatorul dezbaterii), dr. Ioan Lacatusu, director al Centrului European de Studii Covasna – Harghita, Mircea Dusa, vicepresedintele Camerei Deputatilor, parlamentari PSD, PDL si PNL, din care amintim Lia Olguta Vasilescu, Florin Postolachi, Sergiu Andon, Horia Grama alti parlamentari, cercetatori, profesori universitari,  juristi, istorici, istorici,  jurnalisti precum si reprezentantii Forumului Civic al Românilor din Covasna, Harghita si Mures.

Participantii la dezbateri au hotarât sa solicite parlamentarilor din cadrul Camerei Deputatilor sa nu adopte proiectul legii Statutului minoritatilor nationale, în forma propusa de UDMR, deoarece aceasta initiativa legislativa urmareste în fapt reglementarea drepturilor colective, teritorialitatea ca element fundamental al exercitarii drepturilor colective, înfiintarea unor institutii entice, paralele cu cele ale Statului Român, realizându-se astfel un transfer de suveranitate de la majoritate la minoritate, un pas decisive spre realizarea autonomiei teritoriale pe criterii entice.

S-a cerut membrilor coalitiei guvernamentale sa nu adopte proiectul legii Statutului minoritatilor nationale, prin asumarea raspunderii guvernamentale, deoarece actul normativ respectiv reglementeaza probleme de interes national, care vizeaza prezentul si viitorul Statului Român, integritatea si suveranitatea sa.

S-a evidentiat necesitatea, ca la baza adoptarii unei legi de o asemenea importanta, sa stea studii temeinice elaborate de Academia Româna si alti specialisti din mediul universitar si din institutiile abilitate ale statului.

S-a solicitat ca proiectul legii Statutului minoritatilor sa fie pus în dezbaterea Parlamentului României, numai dupa aparitia reglementarilor unitare ale Uniunii Europene, în problema minoritatilor nationale.

S-a hotarât participarea reprezentantilor mediului academic si ai Forumului Civic al Românilor din Covasna, Harghita si Mures la dezbaterea proiectului legii Statutului Minoritatilor Nationale, din cadrul Comisiei pentru drepturile omului si minoritati, din cadrul Camerei Deputatilor.

S-a solicitat înfiintarea unei Comisii care sa efectueze o ancheta parlamentara în judetele Covasna, Harghita si Mures pentru cercetarea aspectelor referitoare la disolutia Satului Român, discriminarea, marginalizarea si asimilarea românilor din cele trei judete si activitatea organizatiilor maghiare de extrema dreapta care actioneaza nestingherite în spatiul public românesc.

 

S-a cerut initierea unor proiecte de legii privind sustinerea finaciara, de la bugetul central de stat, a unor publicatii românesti din judetele Covasna, Harghita si Mures si continurea demersurilor în vederea asigurarii finantarii, de la bugetul central, a proiectelor culturale ale asociatiilor, ligiilor si fundatilor membre ale Forumului Civic al Românilor din Covasna, Harghita si Mures.

S-a convenit înfiintarea, din rândul parlamentarilor, apartinând întregului spectrul politic românesc, a unui “Pact pentru România”, care sa militeze pentru promovarea valorilor si identitatii românesti si contracararea razboiului de imagine care se duce împotriva României.

Biroul de presa al Centrului European de Studii Covasna – Harghita

***

Consecintele adoptarii statutului minoritatilor nationale asupra Statului Român si a românilor din judetele Covasna, Harghita si Mures

 

Sinteza documentara

Prezenta Sinteza documentara cuprinde selectiuni din mai multe studii, articole, rapoarte, comunicate, rezolutii, apeluri ale unor specialisti din mediul academic, reprezentanti ai principalelor partide politice parlamentare, si ai Forumului Civic al Românilor din Covasna, Harghita si Mures,

Alte materialele care abordeaza problematica consecintele adoptarii statutului minoritatilor nationale asupra Statului Român si a românilor din judetele Covasna, Harghita si Mures sunt postate pe site-ul Forumului Civic al Românilor din Covasna, Harghita si Mures, la adresa: www.forumharghitacovasna.ro

*        *        *

I. Consideratii generale referitoare la proiectul de lege privind Statutul minoritatilor nationale din România.

I.1. Principalele initiative si proiecte anterioare proiectului de lege privind Statutul minoritatilor nationale

Initierea proiectului de lege privind Statutul minoritatilor nationale din anul 2005 a fost precedata începând cu anul 1990 de o serie de initiative care se întind de la recunoasterea altor drepturi individuale ale persoanelor apartinând minoritatilor nationale decât cele deja reglementate pâna la acordarea autonomiei teritoriale pe criterii etnice, sub denumirea de tinutul secuiesc unei regiuni care ar urma sa includa judetele Covasna, Harghita si partial Mures.

Astfel, în anul 1993 a fost initiat de UDMR proiectul de lege privind minoritatile nationale si comunitatile autonome. Similar proiectului de lege în discutie si acest proiect viza deopotriva acordarea de drepturi individuale si acordarea de drepturi colective. Proiectul prevedea împartirea statului pe criterii etnice, recunoasterea minoritatilor etnice ca elemente constitutive ale statului si deci consacrarea statului multinational, precum si acordarea autonomiei teritoriale pe criterii etnice.

O alta propunere legislativa, initiata de parlamentari ai UDMR, o reprezinta proiectul de lege privind Statutul de autonomie a Tinutului Secuiesc din anul 2004. De mentionat aici este ca, dupa respingerea la Senat, aceasta initiativa a fost transmisa Camerei Deputatilor ca si camera decizionala care a ezitat pâna în prezent sa se pronunte asupra ei. Acest proiect de lege se afla la Camera Deputatilor din 12 octombrie 2005. Propunerea vizeaza constituirea unei regiuni autonome sub denumirea de tinutul secuiesc în care, colectivitatea autohtona sa dispuna de prerogative de autoadministrare si chiar de unele prerogative de ordin statal. Potrivit proiectului, tinutul secuiesc ar fi o regiune autonoma cu statut special si ar avea urmatoarele autoritati: consiliul de autoadministrare, ca autoritate legiuitoare autonoma, comisie de autoadministrare si presedinte al tinutului secuiesc ca autoritati executive autonome.

Cele doua initiative prezentate sunt însotite de o multitudine de alte proiecte cu caracter segmentar si de etapa. De amintit sunt în context si initiativele legislative si/sau de alta natura care converg spre acelasi scop, ori demersurile pe lânga organizatiile internationale ale Republicii Ungare de sustinere a drepturilor colective si a acordarii de catre România a autonomiei politice pentru minoritatile nationale si, în special, pentru minoritatea maghiara.

Din punctul de vedere al initiatorilor, aceste proiecte de acte normative ori acte normative adoptate, interne si externe, sunt fundamentate pe faptul ca maghiarii sunt considerati o componenta inalienabila a natiunii maghiare universale. Pe fond, aceste deziderate nu doar ca exced în totalitate sistemului de protectie al minoritatilor nationale consacrat de catre dreptul international dar, nici nu se afla în legatura cu drepturile si obligatiile ce fac obiectul acestui sistem care urmaresc si sunt circumscrise obiectivului egalitatii depline si efective între persoanele apartinând minoritatii si persoanele apartinând majoritatii. În literatura de specialitate acestea au fost considerate formule alternative la variantele revizioniste traditionale

I.2. Consideratii privind proiectul de lege privind Statutul minoritatilor nationale din România

Proiectul de lege privind Statutul minoritatilor nationale din România a fost initiat de catre Guvernul României în anul 2005 si a fost respins de catre Senatul României la data de 24 octombrie a aceluiasi an si se afla în prezent în dezbaterea Camerei Deputatilor.

Textele proiectul de lege pot fi clasificate în doua mari categorii: a) texte care reiau prevederi legale deja existente, precum cele privind prevenirea faptelor de discriminare, utilizarii limbii materne în relatia cu autoritatile publice, învatamântul în limba materna, organizarea si finantarea de la bugetul statului de mijloace mass-media în limba materna, libertati religioase etc. si, b) texte care reglementeaza autoritati, institutii juridice si alte elemente circumscrie sferei autonomiei politice a minoritatilor nationale.

Principalele referiri vizând acordarea autonomiei politice si consacrarea drepturilor colective pentru minoritatile nationale sunt: cele privind impunerea minoritatilor nationale ca factori constitutivi ai Statutului Român, cele privind constituirea minoritatilor ca persoane juridice, cele privind înfiintarea de organisme ale minoritatilor nationale (cele mai reprezentative astfel de organisme fiind consiliile nationale ale autonomiei culturale, dotate cu personalitate juridica de drept public si investite cu autoritate de stat), cele privind obligarea autoritatilor statului de a obtine acordul Consiliului National al Autonomiei Culturale al Minoritatii respective, înainte de adoptarea unor decizii si în acele situatii prevazute de proiectul de lege etc.

Având în vedere cele expuse se poate formula o prima concluzie si anume aceea ca, prin aceste prevederi, dar si prin alte prevederi subsidiare, Statutul minoritatilor nationale, în aceasta forma, pune bazele schimbarii caracterului de stat national al României în acela de stat multinational. Aceasta deoarece, reglementarile mai sus amintite sunt specifice acestei forme de organizare statala. Din acest punct de vedere proiectul de lege poate fi apreciat ca fiind neconstitutional în cazul dispozitiilor subsumate acordarii autonomiei politice. Aceeasi concluzie se impune si în situatia impunerii obtinerii acordului consiliilor nationale ale autonomiei locale de catre autoritatile centrale ale statului, fara de care, adoptarea deciziilor de interes pentru minoritatile nationale nu se poate face. Alaturi de alte prevederi ale proiectului, acest element, statueaza implicit realizarea unui partaj de suveranitate între stat si minoritati.

O a doua observatie cu caracter general, facând abstractie de discutia referitoare la neconstitutionalitatea proiectului, acesta nu tine cont de posibilitatile concrete ale României de sustinere financiara a drepturilor colective si de oportunitatea unei astfel sustineri.

Pe de alta parte, proiectul de lege contine paragrafe confuze, în unele situatii minoritatile nationale parând a fi vazute ca natiuni. Astfel, în continutul proiectului se face vorbire de comunitatile minoritatilor nationale ori de simboluri nationale si sarbatori nationale.

Pe fondul prevederilor referitoare la învatamântul la toate nivelurile în limba minoritatilor nationale, utilizarea în toate raporturile publice a limbii materne, obligativitatea cunoasterii de catre functionari publici, agenti de politie, grefieri, personal medico-sanitar, sustinerea tuturor sustinerea tuturor examenelor educationale ori profesionale în limba materna, fara prevederi referitoare la platforme si instrumente de însusire a limbii oficiale române, putem concluziona ca efectele acestui mod neechilibrat de reglementare va conduce în timp la formarea unor grupuri de persoane apartinând minoritatilor nationale care nu vor cunoaste limba româna.

Aceleasi reglementari, prin modul de formulare, precum si dispozitiile referitoare la redactarea documentelor oficiale în limba materna a persoanelor apartinând minoritatilor nationale de catre autoritatile publice centrale, institutii de învatamânt, institutii de cultura, culte, indiferent daca acestea se afla sub autoritatea statului, organelor administratiei publice locale sau autoritatilor minoritatilor nationale, constituie o aducere a limbilor minoritatilor nationale în sfera caracterului de limbi oficiale. Prin faptul ca aceste prevederi incumba si administratiei centrale a statului, nu doar autoritatilor locale, vom remarca faptul ca acest text confera limbilor minoritatilor nationale caracter de limba potential oficiala la nivel national, depasindu-se astfel chiar eventual caracter, oricum neconstitutional, de limba oficiala regionala.

Un aspect esential de analizat priveste consecintele adoptarii si aplicarii în aceasta forma a statului persoanelor apartinând minoritatilor nationale asupra cetatenilor români de nationalitate româna din unitatile administrativ – teritoriale în care acestia sunt numeric inferiori, care reclama adâncirea inechitatilor si a discriminarii la care sunt deja supusi, discriminare constata prin mai multe hotarâri al Consiliului National pentru Combaterea Discriminarii si care, de facto, fiind numeric inferiori, suporta toate avatarurile situatiei de minoritar. Acestia considera ca inechitatile si discriminarile vor lua amploare pâna la determinarea mai mult sau mai putin pasnica de parasire a judetelor Covasna si Harghita, deziderat ce reiese din unele discursuri publice ale liderilor politici si civici maghiari precum si din presa controlata de acestia.

Nu în ultimul rând, o analiza pragmatica a efectelor eventualei adoptarii a proiectului de lege în discutie, se impune si în raport de obtinerea de catre persoanele apartinând minoritatii maghiare, organizate în baza acestui proiect România în corporatii publice cu drept de autoadministrare, a cetateniei maghiare în baza noi legii maghiare a cetateniei din anul 2011.

Pe fondul celor aratate, se poate formula concluziona cu certitudine asupra caracterului neconstitutional al proiectul de lege privind Statutul minoritatilor nationale din România, asupra faptului ca acesta excede sistemului de protectie al minoritatilor nationale reglementat în documentele juridice internationale. El poate fi apreciat exclusiv ca un deziderat politic al UDMR, pe care România îl poate satisface sau nu, în baza vointei sale suverane si nu în baza unor obligatii internationale si numai în urma unei eventuale si prealabile revizuiri constitutionale.

II. Proiectul legii Statutului minoritatilor nationale asigura cadrul legal pentru constituirea enclavei maghiare pe cuprinsul judetelor Harghita, Covasna si partial Mures

Proiectul Statutului minoritatilor nationale promoveaza concepte cu vocatie de suveranitate la adapostul retoricii drepturilor minoritatilor. Proiectul mentionat destructureaza juridic statul român, prin instituirea unor elemente statale noi, precum: „comunitatea nationala a minoritatilor”; „pamântul natal al comunitatii” maghiare si „autonomie culturala a minoritatilor nationale”.

Destructurarea statului se dovedeste o actiune juridica complexa, de destramare a normelor de drept care reglementeaza statul, fiind promovata de UDMR. Destramarea normelor de drept se realizeaza prin introducerea în legislatie a conceptelor de natura etnica, care modifica continutul elementelor statului si inhiba functionarea eficienta si plenara a statului în domenii fundamentale.

În noul cadru legal, în care statul national devine precar, principiile etnice se instituie ca eficiente, având forta juridica de a constitui o noua entitate statala, de natura etnica. În aceste conditii, în teritoriul în care maghiarii sunt majoritari, constituirea entitatii statale devine o realitate juridica eficienta si plenara, în eventualitatea adoptarii Proiectului Statutului aceasta realitate devenind si legitima.

Noile concepte de drept public promovate de Proiectul Statutului minoritatilor sunt însotite de prevederi care largesc cadrul juridic segregationist si reglementeaza în sensul unei actiuni de enclavizare promovata prin lege, în contra reglementarilor constitutionale si vointei poporului roman.

Teza minoritatilor nationale ca factor constitutiv în stat este întarita în cuprinsul Proiectului de lege printr-o multitudine de alte instrumente juridice noi, neacceptate de dreptul public. Conceptul de „comunitate nationala a minoritatilor”, reflectat în forme juridice diverse precum: „minoritate nationala”, „identitate a comunitatii minoritatilor nationale”, „componenta etnica a unor regiuni locuite în mod traditional de anumite comunitati etnice”, „pondere a minoritatilor nationale” este un astfel de instrument, expresie a viziunii revizioniste si segregationiste a UDMR.

Un alt concept juridic nou promovat de Proiectul Statutului, care tine de esenta drepturilor colective etnice, propriu viziunilor segregationiste si separatiste, îl reprezinta cel de „pondere a minoritatilor nationale care locuiesc în anumite zone sau regiuni”. Acest concept intra în conflict cu întreaga filosofie constitutionala, întemeiata pe drepturi, libertati si îndatoriri individuale, precum si pe egalitatea între cetateni sau solidaritatea acestora.

Textele sunt inacceptabile într-o societate moderna, democratica, bazata pe drepturi individuale ale cetatenilor, asemenea concepte, de substanta colectivista si etnica, fiind de natura a genera logica periculoasa a conflictelor si a purificarilor etnice.

Prin urmare, Proiectul Statutului minoritatilor nu instituie numai un element nou al statului, minoritatile nationale ca factor constitutiv, ci creeaza si instrumente juridice noi, de limitare a drepturilor cetatenilor în teritoriile locuite majoritar de maghiari, pe criterii etnice, lingvistice, de nationalitate si religioase. Aceste instrumente, precum cel al impunerii respectarii unor „ponderi” numerice etnice, reprezinta o conditie noua pentru instituirea minoritatilor etnice ca elemente ale unei entitati statale constituite pe teritorii precis delimitate

Destructurarea statului prin instituirea unui element nou statal fata de cel de „teritoriu national”, si anume „pamântul natal al comunitatii maghiare”, care apare în Proiectul Statutului minoritatilor sub forma: „zone ale tarii unde minoritatile se regasesc traditional”, „regiuni locuite în mod traditional de anumite comunitati etnice”, „zone în care se vorbeste aceeasi limba”, „zone unde exista o anumita pondere a minoritarilor” etc.

Destructurarea statului prin instituirea unui element statal nou, diferit de cel al „suveranitatii nationale”, sub forma: „autonomia culturala a minoritatilor nationale”

Conceptul de „autonomie culturala a minoritatilor nationale” nu este reglementat de Constitutie. Întelegem continutul „autonomiei culturale” ca pe un drept decizional al natiunii maghiare de exercitare a suveranitatii în numele poporului maghiar, prin institutii de drept public, în domenii fundamentale ale statului: organizarea învatamântului, culturii, economiei, administratiei publice. Conceptul de „autonomie teritoriala”, definit ca o simpla asociere a administratiilor publice locale, în baza vointei suverane a natiunii maghiare majoritare din cadrul acelor teritorii, apare ca o consecinta fireasca a „autonomiei culturale”, un act juridic formal si cu neputinta de îngradit prin instrumentele statului national.

În consecinta, „autonomia culturala” reprezinta corolarul juridic al Proiectului Statutului, cel de al treilea element al statalitatii: suveranitatea poporului maghiar si a institutiilor publice etnice maghiare, în domeniile nationale ale învatamântului, culturii si administratiei publice locale, în teritoriile locuite majoritar de maghiari.

Proiectul Statutului minoritatilor reglementeaza, totodata, în Capitolul V, modul în care sunt organizate, functioneaza si sunt alese organele puterii de stat etnice: Consiliile Nationale ale Autonomiei Culturale. Având ca fundament vointa comunitatilor nationale ale minoritatilor, exprimata prin vot, Consiliile Nationale ale Autonomiei Culturale reprezinta adevarate parlamente etnice, care functioneaza în sesiuni plenare si în comisii de specialitate, dupa modelul Parlamentului României. Consiliile Nationale Autonomiei Culturale au vocatia legala de a primi delegari de competente din partea Parlamentului, Guvernului, autoritatilor administratiei publice locale alese privind „identitatea etnica, culturala, lingvistica a minoritatii nationale”.

Consiliile Nationale ale Autonomiei Culturale dispun de secretariate proprii, care reprezinta atributul executiv al acestora. Consiliile Nationale ale Autonomiei Culturale au vocatia de a intra în conflict cu autoritatile statului român, în acele situatii, pentru solutionarea conflictelor fiind competente instantele judecatoresti de contencios administrativ (art. 72 din Proiect).

Practic este vorba despre conflicte institutionale între organisme statale care exercita, în mod paralel, puterea de stat: pe de o parte puterea publica a poporului român, pe de alta parte puterea publica a comunitatii maghiare, în domeniile expres prevazute de lege.

Proiectul Statutului minoritatilor nationale este reflectarea Programului politic al UDMR, fundamentat pe concepte ideologice si juridice neconstitutionale, de esenta revizionista, segregationista si separatista, care pun în centrul viziunii autoorganizarea, autoadministrarea si autodeterminarea comunitatilor minoritare, mai precis a comunitatii maghiare, pe criterii etnice.

Actiunea legislativa reprezinta o înlaturare a conceptelor si principiilor juridice constitutionale legate de definirea, organizarea si functionarea statului român. Complexul de concepte si principii juridice noi, fundamentate pe teoria drepturilor colective, a drepturilor istorice la pamântul natal, a drepturilor de autoorganizare, autoadministrare si autodeterminare substituie conceptele constitutionale. Acest complex reprezinta o actiune de destructurare juridica sistematica a statului national, suveran si independent, unitar si indivizibil român, creat pe principiul drepturilor individuale ale cetatenilor. Destructurarea consta în denaturarea si redefinirea celor trei elemente fundamentale ale statului: populatia, teritoriul si suveranitatea, ca realitati juridice etnice.

Actiunea legislativa reprezinta, în acelasi timp, constituirea unei noi entitati statale, de esenta etnica, apartinând minoritatii maghiare, în teritoriile locuite majoritar de aceasta, cu organisme de stat etnice, care limiteaza suveranitatea nationala si o substituie printr-o suveranitate noua, etnica, în domenii fundamentale ale vietii publice: învatamânt, educatie, cultura, alte drepturi de natura etnica, lingvistica, religioasa.

Actiunea legislativa reprezinta, în fapt, constituirea autonomiei teritoriale a minoritatii maghiare în teritoriile locuite majoritar de aceasta, autonomia culturala continând implicit elementul teritorialitatii. Autonomia teritoriala este, în acceptia Programului UDMR, un ultim pas, pur formal, de asociere a administratiilor locale în teritoriile locuite majoritar de maghiari.

Proiectul nu reprezinta interesele comunitatii maghiare si nici ale românilor, mai ales a românilor numeric minoritari în judetele Harghita, Covasna si partial Mures. Proiectul are conotatii proprii ideologiilor de tip totalitare.

III. Alte aspecte generale privind consecintele adoptarii statutului minoritatilor nationale asupra Statului Român si a românilor din judetele Covasna, Harghita si Mures

Înca de la supunerea spre dezbatere publica a proiectului Legii statutului minoritatilor nationale, reprezentantii societatii civile si ai principalelor partide politice din judetele Covasna, Harghita si Mures, precum si ai mediului academic, si-au exprimat public dezacordul fata de adoptarea acestui proiect de lege, subliniind consecintele grave ce le-ar avea adoptarea lui în forma propusa de UDMR.

Din multitudinea demersurilor întreprinse, în acest sens, am retinut câteva:

A. MEMORANDUM înaintat la 1 noiembrie 2005, de catre reprezentantii organizatiilor civice si formatiunilor politice din judetele Covasna si Harghita, în care, printre altele se mentioneaza:

„Ne exprimam îngrijorarea fata de demersurile liderilor UDMR privind realizarea cu orice pret a autonomiei teritoriale pe criterii etnice a asa-zisului „Tinut Secuiesc”, obiectiv pentru care autonomia culturala este, dupa cum nu se sfiesc sa o declare, un pas decisiv, acesta asigurând cadrul institutional si functional al autonomiei teritoriale pe criterii etnice. Consideram ca acest demers, facut cu ignorarea totala a comunitatii românesti, este un act nepermis de aroganta si sfidare la adresa locuitorilor care nu apartin etniei maghiare din judetele Covasna, Harghita si Mures si care reprezinta peste 40 % din totalul populatiei celot trei judete”.

B. Comunicatul de presa al Forumul Civic al Românilor din Harghita si Covasna, din 7 septembrie 2006, document în care se reafirma pozitia societatii civile românesti din cele doua judete, de respingere a proiectului Statului minoritatilor nationale, dupa cum urmeaza:

„Printre altele, proiectul ignora cu desavârsire asigurarea protectiei persoanelor de nationalitate româna, aflate în minoritate în ariile locuite preponderent de minoritati nationale. Exemplul tipic este Harghita si Covasna unde, daca s-ar adopta în forma actuala, proiectul ar duce la crearea de jure a unui stat în stat, guvernat de UDMR, ceea ce contravine tuturor legilor si conventiilor europene. Atunci când vor vota, parlamentarii trebuie sa aiba în vedere si efectele nefaste în climatul psiho-socio-cultural si uman pe care le-ar putea avea aprobarea acestui proiect asupra românilor din Covasna si Harghita, care se vad abandonati de statul român si considerati „pierderi colaterale”, inevitabile, în procesul de tranzitie si de integrare în Uniunea Europeana.

Actualul cadru juridic asigura pe deplin protectia minoritatilor nationale, exercitarea nestingherita a tuturor drepturilor identitare, culturale, educationale, la standarde superioare celor europene. În aceasta situatie, cei care au nevoie de un cadru legal de protectie sub acest aspect sunt românii din zona, ce constituie o minoritate numerica supusa discriminarii si marginalizarii sub „sceptrul UDMR”, în mijlocul României. Facem apel la toate fortele politice si civice românesti, din întreaga tara si din Diaspora, sa actioneze pentru sustinerea demersului nostru menit de a preveni legiferarea unui astfel proiect de lege contrar legislatiei europene si Constitutiei României.”

 

C. Apelul pentru apararea demnitatii nationale al Forumului Civic al Românilor din Covasna, Harghita si Mures, din 2 aprilie 2011, din care redam:

„Reprezentantii românilor din cele trei judete si-au exprimat îngrijorarea fata de efectele unor actiuni organizate în 15 martie, de Ziua Maghiarilor de Pretutindeni, precum si fata de consecintele pe care le-ar avea adoptarea unor proiecte de legi în forma propusa de UDMR în principal proiectul Legii statutului minoritatilor nationale si cel al regionalizarii României. S-a facut apel pentru apararea demnitatii nationale si s- a solicitat crearea unui curent în Parlamentul României, fara culoare politica, care sa împiedice votarea unor legi care duc la pierderea autoritatii statale în judetele Covasna, Harghita si Mures. S-a precizat ca grupul de actiune pentru demnitatea nationala va face tot ceea ce îi sta în putinta pentru mentinerea unei stari de normalitate în Harghita, Covasna si Mures, unde etnicii maghiari din România traiesc în majoritate, precizându-se ca normalitate înseamna convietuire multietnica si pluriconfesionala si nu o enclava etnica în inima României”

Toate analizele prezentate, si multe altele, au avut la baza studierea legislatiei europene în materie, concluziile unor cercetari sociologice si pozitia principalelor segmente ale societatii civile românesti si ale partidelor politice din judetele Covasna, Harghita si Mures.

Demersurile întreprinse au pus în evidenta faptul ca, autorii acestui proiect legislativ configureaza viitorul statut al minoritatilor etnice din România pe câteva paliere dominante: reglementarea drepturilor persoanelor apartinând minoritatilor etnice ca drepturi colective; teritorialitatea, ca element fundamental al exercitarii drepturilor colective; delegarea competentelor autoritatilor statului (la nivel central si local) catre organe alese pe criterii etnice.

Prin prevederile sale, proiectul Legii statutului minoritatilor nationale, va conduce la adâncirea inechitatilor si discriminarii la care sunt deja supusi românii din Covasna si Harghita, care, de facto, fiind numeric minoritari, suporta toate avatarurile situatiei de minoritari, fara a se bucura de jure de protectia statutului juridic de care beneficiaza toate minoritatile nationale.

Obiectivul principal al proiectului de act legislativ îl reprezinta obtinerea cu orice pret a autonomiei teritoriale pe criterii etnice a asa-zisului „Tinut Secuiesc”, obiectiv pentru care autonomia culturala este, dupa cum nu se sfiesc sa o declare, un pas decisiv.

Proiectul legislativ adopta un punct de vedere centrat nu pe individ ci pe colectivitati, „comunitatile nationale”, abordare ce contravine normelor dreptului international în materie, încalcând, totodata, ordinea juridica constitutionala si valorile fundamentale ale statului român. Nicio conventie internationala nu acorda minoritatilor etnice dreptul la autonomie sau la autodeterminare.

Unele dispozitii ale proiectului pot conduce, prin consecintele lor, la construirea unei realitati dominata de existenta separata a minoritatilor nationale, punctele de legatura dintre acestea si populatia majoritara urmând sa fie reduse la minimum.

Evolutia societatii românesti postdecembriste ne arata ca, proiectul Legii statutului minoritatilor nationale, nu reprezinta un obiectiv final al UDMR, ci doar o noua etapa în realizarea dezideratului sau strategic: separatismul teritorial, scoaterea judetelor Covasna, Harghita si partial Mures, de sub suzeranitatea Statului Român.

Data fiind natura obiectului acestui proiect de lege, faptul ca efectele sale depasesc cadrul strict al drepturilor minoritatilor nationale, specialistii considera ca dezideratele politice care stau la baza sa, nu pot fi satisfacute în cadrul unor negocieri politice între partide sau prin simplul vot al Parlamentului. Interesând suveranitatea nationala, prin partajul de suveranitate pe care acest proiect îl presupune, dar si ordinea constitutionala, modificarile constitutionale si legale pe care aceasta initiativa le presupune vor trebui validate prin referendum national. Prin prisma art. 152, alin. (1) din Constitutie însa, o revizuire care sa afecteze caracterul national, integritatea teritoriala si limba oficiala nu este posibila.

Sf. Gheorghe, 6 iunie 2011

Biroul de presa

Al C.E.S.C.H

***

ZIARISTI ONLINE

http://www.ziaristionline.ro/2011/06/08/profesorul-dinu-giurescu-alerteaza-romanii-statutul-minoritatilor-poate-duce-la-prabusirea-hotarelor-romaniei-videoaudiofotodoc/

 

De la Eminescu la Grigore Vieru

On By nelursIn RomaniaLeave a comment

de Catinca AGACHE

 

 

Viata literara româneasca cunoaste dupa 1989 un fenomen aproape paradoxal: „batalia pentru Eminescu” – mai exact batalia pentru un mit statornicit ca atare de G. Calinescu -, determinata de cei care au creat „cazul Eminescu” („Dilema”,1998). Când se credea ca totul este asezat pentru totdeauna si ca nimic nou nu mai poate surprinde în ceea ce priveste viata si opera poetului national, apar nenumarate surprize editoriale[1], se nasc polemici aproape interminabile care par sa fi împartit scriitorimea româna în doua tabere aparent ireconciliabile, ambele nedemonstrând altceva în ultima instanta decât ca Eminescu este viu, mai actual ca oricând, se afla printre noi, sintetizând nu numai geniul poporului roman, ci însasi constiinta, esenta sufletului lui, argumentând o data în plus ca fiind „atât de român încât este universal” (M.Dragomirescu). Este pus în valoare astfel realitatea ca recuperarea lui Eminescu constituie un proces ce nu s-a terminat, ca posteritatea lui ramâne o perena, facinanta provocare. În aceasta „batalie” s-au înscris si scriitorii români de dincolo de Prut care au avut de întâmpinat în plus contestatarii din interior („Flux”), luând atitudine, editându-l în seriile de Opere (editurile Litera, Cartier, Gunivas), îngrijite de eminescologi renumiti si aparând cu noi si primenite exegeze (Mihai Cimpoi).

Modelul Eminescu a functionat altfel în Basarabia de-a lungul istoriei sale zbuciumate[2], fiind vazut nu numai sub aspectul de inegalabil poet national ci si de autentic patriot, cu o înalta constiinta morala, onestitate si sensibilitate, aparator al ideii de românism si al acestei provincii istorice românesti greu încercate, desi la mostenirea publicistica eminesciana accesul a fost foarte târziu. În conditiile vitrege în care multa vreme (pâna spre sfârsitul anilor 50) nu s-a editat nicio carte în limba româna, folclorul poetic românesc pastrat pe cale orala a suplinind în mare aceasta lipsa, Eminescu, descoperit cu întârziere de generatia saizecista, a fost asumat si identificat cu însasi limba româna. În perceptia majoritatii românilor basarabeni, imaginea geniului tutelar este suprapusa peste cea a lui Isus, prin forta sacrificiului ce exprima însusi destinul tragic al acestui tinut. Se stie ca problema Basarabiei a reprezentat o constanta în activitatea jurnalistica a lui Eminescu, publicistul genial care a fost neputând ramâne indiferent la o chestiune atât de delicata si dureroasa, cu atât mai mult cu cât a fost contemporan unor momente istorice legate de aceasta – retrocedarea (1856) unei parti a teritoriului ei anexat abuziv în 1812, apoi reanexarea („A rosti numele Basarabia e una cu a protesta contra dominatiunii rusesti”) [3]. Tocmai de la verbul lui neiertator vizând nedreptatea istorica fata de aceasta cât si fata de Ardeal, de la atentionarea privind „masurile silnice pentru stârpirea românismului” si argumentarea ideii de unitate nationala se trage, de altfel, martiriul sau. De aceea a fost receptat ca poet esential si simbol al românitatii, ce le-a dat basarabenilor forta în subscrierea fenomenului rezistentei împotriva rusificarii si sovietizarii fortate, deznationalizarii dupa un plan diabolic centrat pe crearea în paralel a curentului moldovenismului, românofob, alimentat cu furie pâna-n zilele noastre, având ca scop pulverizarea lor ca natie. Dupa 1940, cultul lui Eminescu a reprezentat unica cale de salvare din neantul ce le ameninta însasi existenta „fiintiala”. Chiar în faza interzicerii lui, „mitul sau lucrator” a produs fenomenul miraculos al relansarii „românismului cultural“(A.D.Rachieru) în Basarabia. Literatura si cultura româna din acest spatiu au stat astfel dintotdeauna sub semnul lui Eminescu, s-a centrat pe modelul Eminescu ca „masura a fiintei nationale” (Constantin Noica), el exprimând unica solutie de revigorare, de renastere. Literatura si cultura româna din Basarabia a fost una de rezistenta în conditii foarte dure si taria, miracolul basarabean în sine, si-au gasit ca punct durabil tocmai acest vector de spiritualitate româneasca care a fost si continua sa fie Eminescu. Numai privindu-se prin el, românii din Basarabia s-au putut regasi ca natie, istorie, traditie, cultura, limba, desi lupta cu falsul glotonim („limba moldovenesca”), cu înrolatii lui slujitori, nu s-a încheiat înca, înscriindu-se în ceea ce Grigore Vieru numea „tragismul Limbii Române de pe teritoriul Basarabiei”. [4]. De aceea Ion Druta îl numea pe Eminescu, înca din 1970, „un hotar al constiintei”. De aceea Mihai Cimpoi, acest titan al criticii literare postdecembriste care a marcat o noua etapa în receptarea eminesciana, îl vede ca o „biblie lucratoare”, ca cel care a luminat drumul basarabenilor spre „regasirea ontologica”, spre salvarea ca natie („Moldovenii din Est s-au salvat prin Eminescu”). Miscarea pentru redesteptare si lupta pentru limba, alfabet-grafie latina, identitate nationala, tricolor, începuta prin 1988, cu putin înainte de revolutia româna, pe el l-a avut ca factor dinamizator, putându-se spune astfel ca prin Eminescu Basarabia, literatura româna din hotarele ei, condamnata decenii în sir a fiinta într-un dureros „exil interior”, au revenit la matca. A fost interzis, editat în haina chirilica sau tradus în limba rusa si redescoperit târziu, dar, miracol sau nu, la simpla rostire a numelui lui au vibrat sufletele celor înscrisi în „batalia pentru Basarabia”. Eminescu a fost cântecul care-a înaripat si chemat la lupta, care nu i-a lasat sa se frânga. De aceea, poate nicaieri Eminescu nu se bucura de atâta pretuire ca între românii de dincolo de Prut. Lingvistii Ion Dumeniuc, Eugen Coseriu, Valeriu Rusu, Silviu Berejan, Nicolae Corlateanu, Haralambie Corbu, Anatol Petrencu, scriitorii Nicolai Costenco, Liviu Damian, Ion Vatamanu, Dumitru Matcovschi, Aureliu Busuioc, Vladimir Besleaga, Vasile Vasilache, Spiridon Vangheli s.m.a. au vegheat la hotarele Limbii si Literaturii Române din Basarabia al caror simbol este chiar Eminescu.

Din „copacul Eminescu” (Lucian Blaga) a rasarit si Grigore Vieru, ca o necesitate istorica a continuarii luptei în noul context creat, deschizînd larg usile unei miscari de renastere culturala timid manifestate pâna atunci, iar alaturi de el alti uluitori poeti si patrioti basarabeni mai ales din mai tânara generatie (Nicolae Dabija, Ion Hadârca, Leonida Lari, Iulian Filip, Vasile Romanciuc, Andrei Strâmbeanu, Doina si Ion Aldea Teodorovici, Andrei Vartic s.a.), refacînd astfel legatura cu perioada interbelica a literaturii române privite ca întreg. Purtând în inima pe Eminescu si Tricolorul românesc, Grigore Vieru a fost „vîrful de lance” al luptei scriitorimii, intelectualitatii basarabene pentru limba, istorie si neam, desi el însusi recunoaste ca istoria i-a dictat aceasta („Eu nu sunt un luptator. M-a urcat pe baricade durerea din sufletul meu si nevoile. Eu sunt o fire mai mult dramatica…”). Taxati nemilos dupa 1989 de „elitistii” de la Bucuresti dar si de emulii lor din interiorul tinerei republici („pasoptisti”, etc), el si confratii de-aceeasi simtire si-au asumat ca pe o necesitate istorica misiunea de „poeti ai cetatii”. Lor si miilor de actori mai putin cunoscuti, care au înteles ca trebuie sa se înroleze în marea batalie, precum modelul lor Eminescu, li se datoreaza renasterea basarabeana de dupa acest an de hotar. Cel care l-a readus pe Eminescu în spatiul public basarabean într-o perioada de crunta sovietizare si „moldovenizare”, a fost Grigore Vieru, poemul sau Legamânt (1964) reprezentând un altfel de imn national, delimitând începutul acestui proces de regasire prin geniul tutelar si limba româna. Profesiunea de credinta a lui Eminescu („Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor cum soarbe un nor de aur din marea de amar”) a lucrat astfel si asupra sa, Grigore Vieru fiind astazi un poet-simbol al Basarabiei, cel mai mare si mai iubit poet contemporan român basarabean.

Situat în prelungirea poetului, jurnalistului si patriotului român Mihai Eminescu, ca doua destine legate prin fire nevazute, ca înalte constiinte ale neamului, el este înlantuit întru eternitate în armonia si muzicalitatea poeziei lui, a Limbii Române însesi, în iubirea imensa pentru pamântul românesc, pentru poporul pe care, si unul si celalalt, l-au dorit unit pentru vesnicie între aceleasi hotare istorice. Soarta a vrut asa ca ziua de nastere a lui Eminescu, aniversarea a 160 de ani de la aceasta, sa fie legata de cea a plecarii definitive si asezarii alaturi de el, în eternitate, a lui Grigore Vieru. S-a afirmat despre el ca este „lacrima lui Eminescu” si nu s-a gresit, în zâmbetul lui blând revarsat peste lume, în simplitatea lui profunda, în întreaga fiinta sensibila oglindita în cuvânt, stând forta si taria afirmate în toata opera sa, în toata viata sa, pe linia modelului atât de „lucrator” în Basarabia. Daca românilor din interiorul tarii li s-a parut firesc sa aiba acces direct la opera lui Eminescu (excluzând o scurta perioada postbelica), pentru conationalii din Basarabia, ca si pentru cei din Bucovina, fenomenul nu s-a produs de la sine, ci a presupus o continua masurare cu timpul, cu istoria, spre a obtine acest drept.

Vieru însusi marturiseste ca face parte din „cea mai tragica generatie de scriitori”care n-au avut intrare la cartea româneasca si ca el însusi a intrat târziu în posesia unui volum de versuri de Eminescu, ca fascinanta întâlnire cu el s-a produs întâmplator abia în timpul studentiei, ca l-a citit „prin crapatura bancii”, ca tot prin el a descoperit Tara despre care nu stia decât ceea ce-i povestise mama si ca numai astfel s-a descoperit pe sine. Marturisirea sa este, poate, unul dintre cele mai emotionante si pline de miez gânduri despre Eminescu („Cred ca aveam 19 ani când am vazut si am luat în mâna cartea sa. Descoperindu-l pe Eminescu, mi-am descoperit sufletul. Eminescu este o cetate cu o singura intrare si cu o suta de iesiri. Intri în ea, iei aminte la toate, înveti, te învoinicesti, apoi iesi pe unde crezi tu ca-i mai bine ducând mai departe faclia graiului si spiritul neamului tau. Important, la început, este sa gasesti intrarea, sa cunosti semnele ei, sa nu le încurci. Eminescu, daca vreti, este izvorul, este lacrima de foc a Universului”). Ea se adauga atâtor si atâtor sintagme célèbre care reprezinta imensul respect si iubirea sincera manifestate pentru „omul deplin al culturii românesti” (Constantin Noica), nu mortificate însa ci mereu proaspete, si traduc astfel realitatea unui Eminescu care a atins coarda cea mai sensibila a poporului sau, patrunzând adânc în mentalul acestuia, performanta rara înscrisa si de Grigore Vieru. Pâna a-l descoperi ca „steaua care ne pastreaza“, si-a adapat setea din cântecele românesti, dar odata intrat în contact cu opera lui, Eminescu a devenit pentru dânsul primul dascal, primul manual de limba româna („Primul manual de limba româna, manual de istorie si primul manual de suflet, daca se poate spune asa, este Eminescu…Primul meu dascal este Eminescu, iar ceilalti Goga si Blaga…Cântecul, pâna l-am descoperit pe Eminescu, mi-a fost manual de istorie… si azi cântecul la noi e un manual de istorie”).

Într-o realitate extreme de dura, în care tot ceea ce tinea de limba si istoria stramoseasca era interzis (simpla lor rostire în perioada imediat postbelica fiind chiar pedepsita cu ani grei de gulag[5]), Eminescu, odata readus în acest spatiu cultural de Vieru, a fost trecut sub tacere de autoritati. De altfel, tulburatorul poem Legamânt, publicat în 1964 în revista „Nistrul”, închinata acestui „Shakespeare al românilor” – cum îl numea G.B.Shaw[6] – este în fapt un testament care cuprinde o premonitie a ceea ce avea sa se însemne plecarea lui (15-16 ianuarie2009) la „stramosi” si la întâlnirea astrala cu Eminescu, având cartea acestuia în mâna („ Stiu: cândva, la miez de noapte,/ Ori la rasarit de Soare,/ Stinge-mi-s-or ochii mie/ Tot deasupra cartii Sale”). Cuprinde, în acelasi timp, un mesaj încarcat de adânci semnificatii vizând continuarea, ducerea mai departe si pazirea cu sfintenie a mostenirii lui culturale („Ci sa nu închideti cartea/ ca pe recile-mi pleoape./ S-o lasati asa deschisa,/ Ca baiatul meu ori fata/ Sa citeasca mai departe/ Ce n-a reusit nici tata.”), ca si odihna sa vesnica sub semnul lui Eminescu, sub care a trait toata viata („Iar de n-au s-auza dânsii/ Al stravechii slove bucium, /Asezati-mi-o ca perna/ Cu toti codrii ei în zbucium”), ca „ostas de linia întâi” (Andrei Strâmbeanu) ce a fost, precum acesta. Minimalizata, ca întreaga poezia de factura social-patriotica, de multi dintre cei care nu cunosc îndeaproape literatura româna din Basarabia ce a evoluat într-un anumit context de care nu poate fi rupta, opera sa poetica – de dragoste, metafizica, mesianic-publicistica – traieste în sufletele românilor, bucurându-se de o larga notorietate la care viseaza, fara succes, multi dintre cei ce se grabesc cu etichetarile nedrepte.

Dar câti dintre acestia stiu ca Grigore Vieru este cel care, pentru prima data, publica în Basarabia o poezie închinata „poetului nepereche “(G. Calinescu), alte câteva dedicate (în volumul ce înscrie adevaratul sau debut editorial – Numele tau, 1968, cu o prefata de Ion Druta) lui Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Marin Sorescu, Nicolae Labis, Constantin Brâncusi când numele acestora era aproape necunoscut si nerostit, o alta poezie despre drapelul românesc, – Curcubeul, înclusa în volumul Trei iezi (1970), carte interzisa si topita imediat dupa publicare -, sau ca a introdus, tot pentru întâia oara, în primul abecedar alcatuit pentru copiii Basarabiei pagini din Eminescu, Rebreanu, Blaga, din folclorul românesc, ca a realizat primul abecedar pentru prescolari – Albinuta (1970, împreuna cu Spiridon Vangheli, în alfabet chirilic, evident, reeditat dupa 1989 în grafie latina) – dupa care au învatat si învata înca generatii întregi de copii basarabeni -, ca a publicat primul text cu grafie latina în „Literatura si Arta”(1989) -, ca a înaripat masele cu versurile sale (în Miscarea pentru Eliberare Nationala) puse pe note de el însusi sau de Eugen Doga, Ion si Doina Aldea Teodorovici, interpretate cutremurator de acestia sau de multi altii si devenite notorii, întrate aproape în folclor prin popularitatea lor, redesteptând astfel sentimentul national, ca a fost unul dintre fondatorii Frontului Popular din Moldova (1989) si ai Marii Adunari Nationale (27 august 1989), ca a participat la a XIII-a sesiune a Sovietului Suprem al R.S.S.Moldoveneasca unde s-a votat Limba româna ca limba oficiala si alfabetul latin, ca a refuzat, împreuna cu Eugen Doga, sa scrie un nou text (respectiv, muzica) în locul imnului „Desteapta-te române” anulat de neo-comunisti în 1994, aruncând anatema asupra celor ce se vor preta la o asemenea tradare („Dreptatea istorica va blestema poetii si compozitorii care vor îndrazni sa ridice mâna asupra Imnului National Desteapta-te române”), ca a adus unul dintre cele mai frumoase elogii Limbii Române si cele mai solide argumente împotriva glotonimului „limba moldoveneasca” sustinut de neo-comunisti în discursul de primire la Academia de Striinte a Republicii Moldova (Testament/Limba Româna, oastea noastra nationala, 30 august/7 septembrie 2007)?

Izbucnind ca figura singulara a apararii acestor valori, într-o perioada în care patria-patriotismul-poezia patriotica au început a fi considerale notiuni rasuflate în România, atragând dupa el o întreaga suita de poeti-patrioti din Basarabia, nici nu se putea sa nu deranjeze în stânga sau în dreapta Prutului pe cei straini de asemenea sentimente, dar si-a atras în schimb imensa iubire a poporului. Ca si idolul sau Eminescu, a luptat toata viata cu armele scrisului si fapta pentru redesteptarea neamului, jertfindu-se pentru „adevarul despre fiinta româneasca (Mihai Cimpoi). Adevarat poeta vates, pe linia mesianismului lui Goga, si-a pus întreaga sa opera – poezii, muzica pe versuri, publicistica, aforisme, lucrari în colaborare, interviuri-dialoguri – în slujba poporului din care se trage („Din clipa când am simtit povara dragostei de tara, de atunci a început sa nu-mi mai fie frica de moarte”), a adevarului privind fiinta româneasca. De aceea Academia Româna l-a propus pentru Premiul Nobel pentru Pace (1992), cum Eugen Simion afirma despre Eminescu („Poetul Mihai Eminescu ar fi meritat Premiul Nobel pentru literatura, dar acest premiu nu se acorda postum”). De altfel, Grigore Vieru însusi marturiseste ca toata viata a visat România pentru a fi mai aproape de Eminescu si limba româna („Daca visul unora este sa ajunga în Cosmos, eu viata întreaga am visat sa trec Prutul”). Imediat dupa prima vizita facuta în?ara[7] (într-o delegatie oficiala de scriitori rusi, la propunerea lui Jukov Akim), o vizita tulburatoare care i-a marcat întreaga existenta, publica o poezie superba, scapata de cenzura prin simbolistica bine drapata („De-acum as putea/ Si fara picioare trai/ Da, fara ele -/ La cine voiam sa ajung/ Am ajuns…”). Un alt poem dedicat marelui sau model liric si moral – Eminescu – este ceea ce s-ar putea numi o poezie muzicala, transformata imediat într-un adevarat imn al luptei pentru redesteptarea constiintei neamului. Alaturi de alte versuri ale sale înscrise sub semnul poeziei de opinie, poemul-cântec a stat în fata tancurilor sovietice (în 1989) pentru apararea fiintei nationale („La zidirea Soarelui se stie/ Domnul a muncit o vesnicie/ Noi, muncind întocmai, ne-am ales cu/ Ne-am ales cu Domnul Eminescu/ Domnul cel de pasare maiastra/ Domnul cel de nemurirea noastra – Eminescu”). Mai ales dupa 1991, el a scris o poezie oracular-mesianica cu valoarea unui strigat existential. care a înscris un fenomen unic în spatiul basabean, ca si în cel larg românesc postdecembrist, fiind cântata de stadioane întregi de tineri si circulând asemeni folclorului.

Bagatelizata, din pacate, de ignoranti sau rauvoitori, de postmodernistii marcati de sindromul demolarilor si demitizarilor – care n-au privit-o prin prisma necesarei opere de unire a celor doua maluri de Prut prin vers incendiar si muzica pe care aceasta a faptuit-o, a realitatilor basarabene, a Basarabiei reale care înca mai oscileaza între recunoasterea limbii române sau însusirea glotonimului „limba moldovenesca”, a statutului scriitorului român din Basarabia obligat sa fie mereu pe baricade ca model de constiinta înalta patriotica, civica, morala -, ea a capatat o fabuloasa popularitate. De altfel, aceasta misiune asumata este marturisita chiar de Grigore Vieru însusi ca fiind un imperativ al epocii („Eu sunt un liric, chiar tragic, prapastios. Abia astept ca lucrurile sa se aseze în matca lor pentru a reveni la chemarea mea fireasca, la poezia lirica…Scriu versuri publicistice. N-am crezut niciodata ca voi scrie poezie patriotica, dar la ora actuala consider ca n-am dreptul sa nu fac acest lucru. Am parasit altarul poeziei filosofice si metafizice si am luat arma pe care a trebuit s-o iau”). Fiinta fragila îmbraca când istoria i-a cerut-o în armura de razboinic, el a devenit un adevarat tribun în apararea fiintei românesti, un profet, simbolul renasterii nationale, figura emblematica a Basarabiei („Ridica-te, Basarabie,/ Trecuta prin foc si sabie,/ Batuta ca vita pe spate,/ Cu biciul legii strâmbate,/ Cu lantul poruncitoarelor strigate!/ Ridica-te! Ridica-te! Ridica-te!”). Realizeaza astfel poeme incendiare, adevarate „inscriptii pe stâlpul portii” ce cânta „crinii latiniei” sau redau drama Basarabiei în noul context istoric si geopolitic. Versul sau capata acum inflexiuni publicistice, utilizând metafore violente, fiind mai direct, mai ironic, mai incisiv. Seninul lui se întuneca, tonul devenind solemn, grav, interogativ sau imperativ, dinamitard, invocându-l ca argument pe Eminescu („ Si va uitati chiorâs la Prut // Pe-a carui valuri ce ne dor/ Se scutura de-atâta dor / Toti teii lui Mihai cel drag / Si-ntregul doinelor sirag”). Asemeni lui Eminescu, tocmai cel care si-a fixat ca principal obiectiv moral „apararea Bisericii Nationale, a Limbii Române si a Istoriei Românilor”afirmând ca „fara aceste aripi esentiale nu putem zbura peste Prut”, poetul „martir” al versului românesc (Eugen Simion), „mare si adevarat poet”(Nichita Stanescu), n-a fost scutit de atacuri repetate venite dinspre „elitistii” de Bucuresti cât si dinspre nelinistitii tineri colegi de la „Flux”(„Am suferit foarte mult la început pentru atacurile nedrepte din presa bucuresteana, atacuri care m-au durut mai mult decât toate ranile pe care mi le-au facut strainii. Si… erau zile când juram sa nu mai trec Prutul, eu care o viata întreaga am visat sa ajung în tara.”). Ele au fost folosite ulterior ca arme în vitriolantele campanii defaimatoare care l-au ranit adânc, grabindu-i moartea.

„Cei care l-au chinuit pe Grigore dincolo de Prut n-au mai putina vina decât cei care l-au chinuit dincoace de Prut” – sustinea Adrian Paunescu plecat si el la scurt timp dupa prietenul sau. „Vreau sa deplâng – afirma Alex. Stefanescu[8] – modul nerespectuos în care societatea româneasca l-a tratat”, referindu-se nu la marea parte a românilor atasati de sufletul poeziei lui ci la cei care l-au asasinat putin câte putin. Eugen Simion este cel care a descris poate cel mai bine acest fenomen reprezentat de Grigore Vieru („despre Grigore Vieru am putea spune ca este ultimul poet cu Basarabia în glas. Un poet mesianic, un poet al tribului sau, obsedat de trei mituri: Limba româna, Mama si Unitatea neamului. Un poet elegiac, dar, în ciuda fragilitatii înfatisarii sale si a vocii sale – moi si stinse, menite parca sa sopteasca o rugaciune, nu sa pronunte propozitii aspre ca vechii profeti – un poet dârz, un cuget tare, un spirit incoruptibil. Multi i-au înteles stilul si mesajul, altii i-au reprosat mereu faptul ca nu este un poet postmodern.

Judecata rea. Vieru nu putea fi postmodern pentru ca, spune chiar el, s-a nascut si a crescut într-o istorie imposibila si, când a început sa scrie, si-a dat seama ca publicul sau asteapta altceva de la el. Ceva esential, spus limpede, ceva despre suferintele si bucuriile natiei sale, atâtea câte sunt. În aceste circumstante, poemul «nu poate fi o zbenguiala a cuvintelor”). Un superb, emotionant poem-cântec – Reaprindeti candela („Reaprindeti candela-n cascioare/ Lânga busuiocul cel mereu-/ Degerat la mâni si la picioare/ Se întoarce-acasa Dumnezeu. / Doamne,Cel din slavi crestine/ Ce pacate oare-ai savârsit/ Ca te-au dus acolo si pe Tine/ In Siberii fara de sfârsit ?!/ Refren:/ Toate le ierti, / Doamne de sus,/ Cu blândete mareata/ Chiar si pe cei care te-au dus/ In Siberii de gheata”) -, închinat destinului tragic basarabean, el singur ar fi de ajuns pentru a sustine cele afirmate mai sus. .

„Organic legata de poezia eminesciana”(Eugen Simion), înscrisa pe linia de aur Eminescu, Blaga, Nichita Stanescu, neoromantica, orfica, metafizica sau mesianica, inconfundabila prin unitatea tematica si stilistica, prin frumusetea si puritatea de cristal, prin extraordinara lumina si blâdete, prospetime si gratie, prin aplecarea spre arhetipurile ancestrale ca si prin uimitoarea modernitate, lirica sa este indubitabil cea mai cântata poezie a secolului XX (Fanus Bailesteanu). Structura eminamente eminesciana, de o mare sensibilitate, Grigore Vieru este cel care a produs sincronizarea cu fenomenul literar românesc din interiorul tarii, fiind un veritabil port-drapel al liricii române din Basarabia. De altfel, el însusi marturiseste cu onestitate raportarea sa la marele model:” Nu sunt decât o lacrima de-a lui Eminescu.” Conceptul lui de poeticitate are ca model etalonul romantic eminescian, la care a adaugat un filon autohton specific, strabatut de simboluri si motive, miteme tipic vierene, relevante arhetipuri ale fiintei nationale si mitologiei cotidianului. Imaginarul sau poetic, axat pe câteva teme esentiale ( Mama, Maternitatea, Femeia – proiectate în planul cosmic, sacru – Copilaria, Eminescu, Hristos , Patria, Limba Româna, Moartea) si simboluri matriceale (casa, stramosii, plaiul, izvorul, glia, graiul, dorul, iubita, taina, misterul cosmic), biblice (Atotziditorul, candela s.a.) si istorice (Prutul, “tara cea Basaraba”, Putna, Stefan cel Mare, Podul de Flori etc.), este de aceea inconfundabil, purtând marca Vieru. Un poem de tinerete – Cu sângele, cu dorul – vorbeste despre aceasta subtila alcatuire a eului sau poetic („M-am amestecat cu viata,/ Ca soarele cu dimineata,// M-am amestecat cu dorul,/ Ca sângele cu izvorul”), tentatia orfica –cântecul, sinonim cu poezia – fiind dublata ulterior de cea mesianica („Cineva sus pe coasta,/ Spala lacrima lunii/ Cu lacrima noastra”– Izvorul).

Poet prin excelenta al mamei, el dezvolta ca nimeni altul aceasta mare tema în lirica româna contemporana, încarcând-o de o simbolistica adânca, identificata cu tara rotunda („Mama/ Tu esti Patria mea!” – Mama, tu esti…), cu esenta fiintei românesti, cosmicitatea („Usoara, maica, usoara,/ C-ai putea sa mergi calcând/ Pe semintele ce zboara/ Între ceruri si pamânt./ În priviri c-un fel de teama,/ Fericita totusi esti/ Iarba stie cum te cheama,/ Steaua stie ce gândesti.” – Faptura mamei ), cu iubirea absoluta („Le-am chemat la mine/pe toate:/ pe Maria, pe Ana, /Pe Alexandra, pe Ioana…/Care întâi va ajunge,/ Pe-aceea- n perete o voi zidi./ Dar din toate femeile/ A venit una singura:/ Mama./ Tu nu m-ai strigat,/ Fiule?”– Mica balada), cu misterul Facerii (Când m-am nascut, pe frunte eu/ Aveam coroana-mparateasca:/ A mamei mâna parinteasca,/ A mamei mâna parinteasca” – Mâinile mamei), cu moartea însasi ca întoarcere sânul naturii („Nu am, moarte, cu tine nimic,/ Eu nici macar nu te urasc/ Cum te blestema unii, vreau sa zic,/ la fel cum lumina pârasc./ Dar ce-ai face tu si cum ar fi/ De-ai avea mama si-ar muri,/ Ce-ai face tu si cum ar fi/ De-ai avea copii si-ar muri?!/ Nu am, moarte, cu tine nimic, / Eu nici macar nu te urasc./ Vei fi mare tu, eu voi fi mic,/ Dar numai din propria-mi viata traiesc./ Nu frica, nu teama/ Mila de tine mi-i,/ Ca n-ai avut niciodata mama,/ Ca n-ai avut niciodata copii.” – Litanii pentru orga). La fel sunt poemele care au în centru alte toposuri sacre, precum casa parinteasca („Tu ma iarta, o, ma iarta,/ Casa mea de huma, tu,/ Despre toate-am scris pe lume,/ Numai despre tine, nu.”), neamul („O, neamule, tu,/ adunat gramajoara,/ ai putea sa încapi/ într-o singura icoana.”– Acasa), graiul matern sacralizat („Lemn dulce e! Lemn tare!/ Din el vioara-i scoasa/ si leaganul, si pragul,/ Si grinzile la casa”),Fiinta sacrala („Si eu tin atât la mama,/ Ca nicicând nu îndraznesc/ Dumnezeul din privire/ Sa ma vâr sa-l mâzgâlesc.”– Autobiografica) s.a.

Dar, poate ca nicaieri nu se resimte mai bine influenta modelului poetic eminescian ca în lirica de dragoste, de mare delicatete si suavitate, adevarate filigrane în care este turnata o gama întreaga de trairi si sentimente („Vreau sa te vad, femeie,/ sau vino sa ma vezi,/ Mi-e dor de iarba cruda/ A ochilor verzi;// De-a`tale negre gene/ Ce tremura usor/ Ca aburul de ploaie/ deasupra codrilor.// – Vreau sa te vad, barbate,/ Sau vino sa ma vezi,/ E timpul coasei, iata,/ În ochii mei cei verzi.// Coseste, hai – ca iarba,/ Cu roua si cu stea,/ Mai deasa si mai verde/ Sa creasca-n urma ta.” – Vreau sa te vad; „Iubire! Tu, cea ocrotita / De dulcele luminii mirt, / Ca miezul unei sfinte azimi/ De coaja ei doar ocrotit. // Înconjurata de lumina, / Tu însati din lumina vii. / Pre tine doar te am pe lume/ Si nu voi alte vesnicii. // Iubire! Ram de roua sfânta, / Cânt unic, o, ce ma adasti. / asupra-ngândurarii mele/ Tu nu plângi lacrima – o nasti.” – Leac divin). De o extraordinara liricitate si modernitate, unele dintre poemele sale de dragoste sunt mici capodopere („Draga i-a fugit cu altul./ S-a ascuns în codru. Uuu!/ El a smuls padurea toata,/ Însa n-a gasit-o, nu./ El a smuls padurea toata/ Si s-o are începu./ Si-a arat padurea toata…/ Însa n-a gasit-o, nu.”- Padure, verde padure).

Ca si la Eminescu, iubita însa este proiectata în plan astral, sacral, în cosmicitate, contopita în cele din urma cu însasi întoarcerea mioritica în natura („Merg eu dimineata, în frunte,/ Cu spicele albe în brate/ Ale parului mamei./ Mergi tu dupa mine, iubito,/ Cu spicul fierbinte la piept/ Al lacrimii tale./ Vine moartea din urma/ Cu spicele rosii în brate/ Ale sângelui meu –/ Ea care nimic niciodata/ Nu înapoiaza./ Si toti suntem luminati/ De-o bucurie neînteleasa”– Ars poetica). De altfel, Grigore Vieru însusi marturiseste ca este, prin excelenta, un poet al iubirii („Sunt deci un poet al iubirii, iar iubirea este a poeziei. Iubirea este singura dreptate pe lumea asta. Iubirea este o jertfa zilnica. Pacat ca maretia sacrificiului o gasim mai mult în singuratatea iubirii.”) – sentiment pe care s-a axat destinul sau („Daca n-ar fi iubirea, m-as teme de viata”). Cel care afirma „am descoperit frumusetea Limbii Române în poezie, iar în Limba Româna mi-am descoperit ?ara” s-a constituit el însusi într-un model de înalta constiinta si integritate morala („Sunt fericit/ Ca n-am cântat paunii.”- Despre fericire ).

A trait în simplitate, iubit de cei multi, urât de cei putini la suflet, asemeni lui Eminescu, si a plecat, dintrodata, la marea întâlnire, chemat de acesta, biografia si opera sa, primul si cel din urma drum, întâlnindu-se cu forta de destin în aura genialitatii celui care i-a alungat sentimentul de exilat în propria limba, luminându-i drumul. A plecat la întâlnirea cu Eminescu scriindu-si din timp si epitaful („Sunt iarba si mai mult nu pot fi”), dând , din vreme, si explicatiile acestuia („ A fi simplu nu e treaba usoara. Afi simplu înseamna sa mori câte putin în fiecare zi, în numele celor multi, pâna te preschimbi în iarba. Iar mai simplu ca iarba ce poate fi?”). Supranumit „un Eminescu al Basarabiei”, în fapt un nou Eminescu al tuturor românilor, marele poet al Basarabiei si al întregii literaturi române contemporane „nu place celor carora nu le place nici Eminescu si place tuturor celor care-l iubesc pe Eminescu” – afirma prietenul sau Andrei Strâmbeanu. S-a asezat lânga Eminescu, în spatiul rarefiat rezervat spiritelor înalte, asa cum la Iasi, în Gradina Copou, bustul lui se odihneste aproape de cel al „poetului nepereche” întru eternitate, ca într-o împreunare metaforica în Ruga lui Brâncusi pentru un destin mai bun românesc. „Daca exista o vesnicie româneasca, aceasta vesnicie ar trebui sa se numeasca Vieru, fiindca ea ne cuprinde pe toti.”- scria Ion Milos la disparitia fulgeratoare a prietenului sau. Mitizat înca din timpul vietii, Grigore Vieru s-a „judecat”singur, cu aceeasi luciditate si onestitate care i-a caracterizat întreaga viata, pentru posteritate („Nu sunt un mare poet. Nu harul ci lacrima mea e mare.”).

———————————————-

[1] Catinca Agache. Receptarea lui Eminescu dupa 1989, 2011

[2] Mihai Eminescu. Basarabia 1812, Verba, 1991, 2011

[3] Mihai Eminescu. România în lupta cu panslavismul, ,,Timpul” , iunie, 1878.; Basarabia, numele si întinderea ei, ,,Timpul”, 13 martie, 1878.)

[4]iGrigore Vieru.Testament/ Limba Româna, oastea noastra nationala, 30 august/ 7 septembrie 2007, Academia de Stiinte a Republicii Moldova

[5] Nicolai Costenco s.a.iu

[6] în scrisoarea (în facsimil) ce precede volumasul de numai 20 de pagini aparut la Londra, Editura Kegan Paul, în 1930 – o traducere în engleza de Éstelle Sylvia Pankhurst si I.O.Stefanovici-Svensk, cu un cuvânt înainte de Nicolae Iorga , considerata de acelasi G.B.Shaw, „o carte uluitoare” -, poetul român impresionând prin aceea ca „a ridicat acest fin de siècle din agonia sa”

[7]i Se întâlneste acum cu redactia revistei „Secolul XX”, cu Dan Haulica, St.Aug.Doinas s.a.

[8]iu Alex Stefanescu. Glorie de-o zi, „România literara”, 6-23 ian., 2009l matern e totul, afirma poetul prin imagini vii, memorabile: Lemn dulce e! Lemn tare!/
Catinca AGACHE

Doctor in Filologie

Iasi

Iunie 2011

 

INTERVIU CU DJ SIMINA GRIGORIU

On By nelursIn InterviewLeave a comment

Consemnat de George ROCA

 

George ROCA: Simina Grigoriu, un nume sonor românesc, un nume cunoscut la ora actuala ca fiind al unuia dintre cei mai faimosi disc jockey din Europa. În ultimele luni prezenta ta a fost remarcata din ce în de mai des în „Top 10 DJ Charts”* Cum a fost posibil sa urci pe treptele cele mai înalte ale „Hall of Fame” al discotecilor?

 

Simina GRIGORIU: Înainte de a ajunge în „Top Charts”, succesul meu ca artist si DJ a fost creat si remarcat în cluburi si sali de spectacole din Europa si de pe continentul american. Aceasta se datoreste faptului ca am performat ca la dechiderea unor concerte de mare popularitate. De doi ani numai am început sa produc muzica mea. Spectatorii loiali din salile de concerte mi-au apreciat muzica imediat si m-au sustinut în dezvoltarea mea ca artist chiar de la primul EP care se numeste „Mukluks and Ponytails”.

 

George ROCA: Te-as ruga sa fii mai explicita cu notiunea de deejay. Ce face un asemenea profesionist, caci sunt convins ca nu e o meserie la îndemâna oricui? Ce aptitudini trebuie sa ai pentru a putea deveni DJ? Când a început pentru tine aceasta pasiune?

 

Simina GRIGORIU: Maiestria unui deejay este sa mixeze doua sau mai multe discuri/platane fara întrerupere. Partea artistica necesita o pasiune pentru muzica, cunoasterea intima a fiecarei piese, un plan si o intuitie în a le lega într-o „poveste” armonioasa. Partea tehnica este stapânirea tehnologica a unui „mixer” foarte complicat si complex, care filtreaza piesele muzicale si îmi permite sa gradez tonuri si ritmuri pentru un rezultat artistic.

 

George ROCA: As dori sa te întreb daca ai vreo pregatire muzicala. Cânti la vreun instrument? Ai compus vreodata muzica? Ce gen îti place mai mult?

 

Simina GRIGORIU: Am o formare artistica înca din scoala generala. Am facut muzica, dans si pictura… de când ma stiu. Am crescut cu pasiunea muzicii mostenita de la parinti care aveau o colectie valoroasa de LP-uri aduse cu greu din România la Toronto… atunci când au emigrat. Am cântat în copilarie la vioara si la pian, dar nu am început sa compun decât de putina vreme. Ascult tot felul de muzica, de la rock, la rap, la muzica folclorica si sunt receptiva la genuri noi de muzica.

 

George ROCA: Stiu ca sunt mai multe feluri de disc jokey: cei de la radio, de pe stadioane, festivaluri, din discoteci… sau chiar pe internet. Unii schimba doar benzile cu muzica prin localuri sau baruri, altii îmbina muzica cu aptitudinile lor artistice, precum sunete speciale, diferite efecte sonore create de diferitele „turntables” (patefoane). Altii sunt chiar un fel de maestrii de ceremonii (MC). Deseori acestia au interventii vocale, sau cânta chiar alaturi de artistul de pe disc, pe ritmurile înregistrate sau melodii proprii. Tu unde te încadrezi? Ce faci practic acolo printre aparatele acelea de produs sunete melodioase?

 

Simina GRIGORIU: Eu sunt un deejay de club. Mixez „live” în cluburi, festivaluri si sali de concerte. Folosesc discuri de vinyl, niciodata CD-uri si de obicei folosesc sistemul Traktor. Acest sistem îmi faciliteaza sa pun muzica digitala folosind platane digitale. Pot manipula muzica digitala la fel ca un vinyl real. În cele câteva ore de concert alternez discuri digitale si vinyl-uri.

 

George ROCA: Esti nascuta în România, esti cetatean canadian, lucrezi la Berlin de trei ani… Pe unde ai mai performat? Care este motivatia acestor peregrinari? Ai fost si în tara natala?

 

Simina GRIGORIU: Am emigrat în Canada cu parintii la 4 ani, direct la Toronto de la Bucuresti. Am bunici si rude în România pe care i-am vizitat frecvent. Am pastrat o legatura simbiotica cu radacinile mele românesti. ?coala si pregatirea academica le-am terminat la Toronto. Am profesat în meseria mea de marketing si productie grafica în firme internationale, facând muzica drept… hobby. Mi-am dat seama curând ca trebuie sa îmi dedic timpul integral pasiunii pentru muzica. La mutarea în Berlin am facut aceasta schimbare si nu regret de loc. Am performat si în România de câteva ori. Am un „agent” român si abia astept sa ma reîntorc si sa pun muzica la concerte românesti.

 

George ROCA: Sa vorbim putin despre performantele tale în domeniu. Am vazut pe YouTube un filmulet cu tine în care erai reprezentata nu numai prin „omul de la pupitru de comanda” ci si prin fotografii stilizate cu tine transpuse pe un ecran enorm, imagini care încântau privirea audientei… De asemenea pe Facebook am vazut ca ai aproape 20 mii de prieteni! Asta înseamna pentru tine faptul ca esti apreciata, cunoscuta si adorata! Cu ce te distingi de ceilalti colegi de breasla! Care este hallmarkul tau, punctul tau de atractie?

 

Simina GRIGORIU: Am venit în acest domeniu cu o educatie deja realizata. Nu aveam 19 ani si parul albastru! Am destula confidenta si competenta în ceea ce fac si nu am nevoie sa epatez prin nimic. Ma prezint exact cum sunt, pun muzica care sa placa audientei si sunt „cu picioarele pe pamânt”. Mai am un avantaj: sunt putine femei în acest domeniu si câteodata, recunosc, sunt favorizata pentru acest motiv. E o sabie cu doua taisuri. Tot ce îmi doresc este sa îmi mentin nivelul de profesionalitate în productie si pe scena.

 

George ROCA: Ai o fata placuta, un fizic frumos, o voce minunata… Ai încercat sa faci si altceva decât meseria de disc jockey? De exemplu actorie de teatru sau film… sau sa devii cântareata?

 

Simina GRIGORIU: La 16 ani am dorit sa devin manechin. Am un portofoliu de poze foarte frumoase si cam atât. Mi-am dat seama foarte repede ca nu este domeniul meu de activitate. Pozatul nu este ceva ce ma intereseaza, dar sunt dispusa sa încerc sa joc într-un film sau sa cânt. Înca nu stiu daca pot sa cânt în public. 🙂

 

George ROCA: Am aflat ca esti producator muzical. În ce consta acesta? Poti sa dai câteva detalii? Ce productii ai avut?

 

Simina GRIGORIU: Produc muzica techno cu un program care se cheama Ableton Live. Am realizat pâna acum 4 EP-uri si am colaborat cu alti artisti la piese si remixari. În vara aceasta voi mai scoate câteva EP-uri. În toamna încep sa lucrez la primul meu album, care va fi prezentat la public în 2012.

 

George ROCA: Ai lansat anul trecut primul tau EP (extended play), album intitulat „Mukluks & Ponytails”. Câteva detalii te rog? De unde ai luat titlul acesta haios cu conotatii aborigene inuite sau yupike!? Ce alte albume mai mai contine discografia ta?

 

Simina GRIGORIU: Primul EP am vrut sa ma reprezinte cât mai mult. Port cu pasiune ghetute mukluks** si am parul într-o codita pe o parte (ponytail***). Mi s-a parut foarte potrivit. Muzica este inspirata si foloseste bucati de sunet ale Mariei Tanase. Îmi place sa încorporez elementele armonioase ale muzicii populare romanesti! Combinatia de muzica traditionala cu tobe electronice devine stilul meu...

 

George ROCA: Cu multumirile de rigoare pentru acest spumos interviu încheiem cu ultima întrebare: „Ce proiecte de viitor are DJ Simina Grigoriu?”

 

Simina GRIGORIU: Pe lânga turneul si productiile mele voi performa la Goldfinger Tour pe teritoriul întregii Germanii, iar mai târziu anul acesta voi mixa din nou în turneul lui Paul Kalkbrenner, PK Tour 2011. La sfârsitul anului sper sa termin primul meu album si voi vedea ce aduce anul viitor.

—————————————–

* Top 10 DJ Charts”,vezi: http://www.residentadvisor.net/dj/siminagrigoriu/top10)

** Mukluks sau Kamik, botine confectionate din blana de ren si purtate de populatia inuit si yupik, din zonele artice canadiene si estul Alaskai.

*** Poneytail, pieptanatura tinereasca prin care parul este adunat într-un manunchi în partea de sus a capului, numita si „coada de cal”

 

A consemnat,

George ROCA

Sydney – Toronto – Berlin

1 iunie 2011

Sfânta zi de Duminica

On By nelursIn MemoriesLeave a comment

de Corina-Lucia Costea

 

E duminica dimineata. Am decongelat de cu seara un pui. Stau în fata lui si ma gândesc cum sa-l împart. Nu ca n-as fi facut de mii de ori treaba asta…dar niciodata nu am uitat vacantele în care vedeam scena asta la Seica Mare, lânga Sibiu, la una dintre matusile mele (sora cu tata). Dina avea de hranit 8 guri…6 copii, ea si sotul ei…la care ne mai adaugam si eu si sora mea (în unele vacante), dar si o fetita din casa de vizavi, care nu voia sa manânce singura. Un pui la 11 guri, nu e simplu, dar nu se ridica unul de la masa nemultumit ori flamând. Erau vacante când eram 12, ca venea si baiatul de la Oradea.

“Baiatul de la Oradea” era sufletul ei.

Când nu împlinise 15 ani, pe Dina o trimisera parintii, din Oltenia, la Bucuresti, la o sora mai mare, sa urmeze scoala de infirmiere. Sora cea mare era asistenta la spitalul ORL si cu atâta se oferise si ea sa-si ajute familia: scolarizând-o pe cea mica. Tentatiile orasului au fost mari! Nu stiu cum, dar la un moment dat, tatal meu, care era pe vremea aceea înca student, la Craiova, a primit o scrisoare, de la asistenta, ca Dina era însarcinata si nu vrea sa spuna cu cine. Cum sa-si anunte parintii, care-si pusesera atâta nadejde în copiii lor?

Tata lua primul tren spre Bucuresti si, dupa o noapte de conversatii, mai dure si mai înlacrimate, afla de la Dina ca cel care profitase de naivitatea ei fusese un tânar de la scoala de ofiteri…caruia nu-i stia nici numele.

La prima ora, când se da raportul la unitatea militara, comandantul o puse pe Dina, care mergea tremurând cu tata de mâna, sa-l identifice pe cel care o lasase însarcinata. Toti erau în pozitie de drepti. Dina se opri în dreptul lui. Era fiul unui învatator din Oradea, un copil crescut cu mare drag si cu respect pentru oameni, dar care, în anturajul bucurestean uitase tot ce parintii l-au învatat. Pâna spre seara, sosi si domnul învatator.

Eu nu stiu toate amanuntele, pentru ca era un subiect tabu în familia noastra, dar mereu exista binevoitori, care mai spun câte ceva. Treaba e ca acel copil a fost înfiat de bunicii lui, de d-nul învatator, si crescut la Oradea.

În vremea acestor evenimente, la Scoala de ofiteri, era, ca soldat în termen si Costica, de loc, de lânga Sibiu. Fusese de serviciu, la poarta, când se facu „identificarea”. Interesându-se „de caz” mai departe, afla ca i se facusera analize, dupa nastere, copilului si se dovedise clar, ca acel copil era al tânarului indicat de fata. Oradeanul pierdu, dupa acest “incident”, cariera militara, dar nici nu voise sa se casatoreasca cu Dina.

În ziua eliberarii, Costica, soldatul sibian, rupse din registrul de la poarta, pagina pe care notase actele de identificare ale Dinei si ale tatalui meu, din ziua când venisera la unitate. Desi era cu un cap mai mic (în înaltime) si cât 1/3 din greutatea fetei, se înfatisa la poarta asistentei, cautând-o pe lehuza. Dina era singura acasa. Iesise în curte si, necunoscându-l, vorbisera prin gard. Ce i-o fi spus, ce nu i-o fi spus, Dina îsi facu rapid bagajul si pleca cu Costica…”undeva, lânga Sibiu” (asa-i lasase scris, pe bilet, asistentei).

“Draga cumnate…îi scrisese Costica prima scrisoare, tatalui meu…am ajuns cu bine acasa, la Seica Mare. Mama a primit-o bine pe Dina. Si Dina pare multumita. Nu suntem bogati, dar îl avem pe Dumnezeu. El ne va ocroti si ne va face sa razbim prin toate ale lumii…”

Si acum îmi amintesc, atât de viu, casa lor: o casa cu dragoste.

Costica era pictor naiv. Poarta casei era pictata cu o scena de vânatoate. Holul surprindea dansul ielelor, în voaluri sau goale, pe malul unui râu. Prima încapere, sufragerie si bucatarie si dormitor al parintilor si camera de zi…pastra mereu un aer proaspat, cald, ca o îmbratisare. Urmatoarea camera, spre stânga, era “ de baieti”, iar ultima “de fete”. În curtea casei era atelierul unchiului meu si camera în care pastra plantele medicinale. Cel mai mult îmi placea sa umblu încaltata cu sabotii lui de lemn, pictati (cum au olandezii, pentru care avea sute de comenzi).

Tot satul ramasese mut când iesisera, în prima duminica, la biserica: Costica, cu Dina si cu mama lui. Dina era o frumusete. Înalta, voinica, cu un par negru, lucios, ce-i trecea de fund, adunat într-o coada groasa, pielea alb-sidefie, buzele mereu rosii si umede, ochii mari, verzi.

Si-au urmat copiii: una, doua, trei, patru fete…apoi un baiat si înca o fata. Dupa sase-ba chiar sapte nasteri, medicul, pe raspunderea lui, îi lega trompele.

Dupa a patra fetita, deja se simteau greutatile materiale. Tatal meu, nu ne avea înca pe noi si îi trimitea lunar, cumnatului sau, “un mic ajutor” (fara sa stie nevasta si socrii); ba chiar îi propusese mamei sa o înfieze pe cea mai mica. Dar Dina s-a opus. Si-a taiat coada si si-a vândut parul, doar sa nu o dea.

Înainte de Sarbatorile de iarna, când era însarcinata cu baiatul, a primit prima scrisoare de la întâiul ei nascut, de la Oradea. A lesinat, de emotie, cu scrisoarea-n mâna, pe zapada, lânga poarta.

“Draga mama, scrisese N. printre altele, bunicul mi-a spus ca mai am surori, ca ai alti copii. Pe mine m-ai uitat? Stii ce înaltime am? Ce note iau la scoala? Tata spune ca sunt frumos, ca tine…”

Plânse Dina o noapte întreaga. Când s-au ivit zorile, Costica îi spuse mamei sale: “Sa nu o trezesti! Ma duc la Oradea, dupa copil!”

Si a venit Costica, la d-nul învatator. I-a povestit si i-a aratat poze cu Dina, cu fetele, cu casa lor si l-a implorat sa lase baiatul sa-si vada mama. Acum aflase si unchiul meu ca, la împlinirea vârstei de 10 ani, bunicul a hotarât sa-i spuna lui N. adevarul despre parintii lui. Tatal sau natural, nu era, asa cum stia el, bunicul lui. N. a voit sa-i scrie mamei sale si bunicul nu s-a opus. Aflase de la tatal meu adresa Dinei, caci tatal meu îl vizita, de câte ori avea ocazia: “Si el e nepotul meu!”

În Ajun, când Dina împodobea bradul, cu fetele, în casa intrara “musafirii de la Oradea”!

N-am avut Craciun mai frumos în viata mea! povesteste si acum N….la aproape 60 de ani ai lui. Era stiut: când mergeam eu la Seica, eram rasfatatul mamei!

În vacante ne gaseam de multe ori cu el, acolo, sau venea el la noi, cu 1-2-3 dintre fratii lui de la Sibiu.

Nu voi uita niciodata sentimentul pe care l-am avut în casa lor: ca poti sa ai, material vorbind, tot ce vrei, daca lipseste dragostea care uneste…tot degeaba.

Ma uit cu tristete la puiul din fata mea…în câte parti sa-l tai?

Îl iau de-o aripa si-l pun întreg în tava.

 

Timisoara,05.06.2011

 

PRIMITI CU… CASTRAVETELE?

On By nelursIn WorldLeave a comment

de Viorel VINTILA

 

[pullquote]

Motto: „Castraveti… aveti… aveti!?” George Roca – Exercitii de dictie

[/pullquote]

 

 

 

A fost odata ca niciodata… o gripa aviara…!    Va mai aduceti aminte când indivizi îmbracati în costume de cosmonaut au dat navala în ograda românasului si au înfascat tot ce se numea gaina pentru a fi eutansiata ca deh, eram virusati de aviara si biata gaina era sursa…

 

Tot atunci erau acei tipi cu furtune si spraiuri care la iesirea/intrarea din localitate te opreau si te stropseau cu o solutie magica si catartica care te purifica de orice urma de virus gainar (în realitate era un banal  Dero sau Perlan), chipurile stârpeau aviara… Câti bani s-or fi aruncat atunci pe niste Dero care facea spuma si ne fericea pe noi, muritorii de rând, izbavindu-ne de virusul gainar. Câti bani au facut unii pe seama gainilor nevinovate? Ca nu-i asa, orice belea aduce bani în buzunarele  bajetilor dastepti…

Nu peste mult timp, am fost vizitati de gripa porcina care a bagat frica în cetatean, dar si în bietele patrupede grohaitoare care erau motivul acestei noi epidemii… gaina scapase, venise rândul porcului… Statisticile au aratat ca aceea gripa porcina omora de vreo 10 ori mai putin decât o banala gripa, dar ne crispasera pe toti si se propovaduia o epidemie în masa… si ca urmare a venit si solutia izbavitoare: pe piata s-a lansat actiunea vaccinul contra gripei, vaccin care însa era contorversat si ineficient, dar care a umplut buzunarele celor care au produs acel vaccin. Astia, fiind alti bajeti dastepti…

Acum ne paste o alta belea… un banal cucumber (castravete) apare la orizont si baga spaima-n populatie cu al sau E Coli, care începe sa-si faca treaba de bacterie ucigasa si sa provoace noi pandalii la scara universala… Acum oare ce-o urma? Apar iar „cosmonautii” si dau iama prin ograzi si pe tarlale cu atomizoare si sape ultraperformante care sa scoata din radacini bietul cucumber? Fratilor, pârjoliti tarlalele… We shall see… Si ca de obicei, unii (bajetii dastepti, of course) vor trage spuza pe seama cucumberului…

Viorel VINTILA

San Francisco – Brasov

30 mai 2011

 

EUGÉNE IONESCO, ÎNTRE OROAREA DE A TRAI SI OROAREA DE A MURI

On By nelursIn HistoryLeave a comment

de Andrei OISTEANU

 

 

Cum comemoram un scriitor clasic?

Slefuindu-i lespedea de pe mormânt? Lacrimând patetic la poalele monumentului?

[pullquote]

Cum comemoram un scriitor clasic? Slefuindu-i lespedea de pe mormânt? Lacrimând patetic la poalele monumentului? (Re)citând nostalgic câteva clisee uzate si abuzate? Sau încercând sa aflam mai multe despre viata si opera lui, despre sperantele si nefericirile lui, despre eventualele lui traume si despre modul cum a stiut sa le depaseasca?

[/pullquote]

(Re)citând nostalgic câteva clisee uzate si abuzate? Sau încercând sa aflam mai multe despre viata si opera lui, despre sperantele si nefericirile lui, despre eventualele lui traume si despre modul cum a stiut sa le depaseasca?

 

Într-un text programatic din 2003, intitulat Mai e nevoie de biografii?, Mircea Cartarescu – intrigat de sablonizarea si falsificarea biografiilor scriitorilor români – scria urmatoarele: „Biografia autorilor era plicticoasa si greu de suportat în istoriile literare clasice nu numai datorita acumularii seci de date, ci si sentimentului ca ti se vinde o butaforie, sentiment pe care l-am avut de-atâtea ori ca student ascultând cursuri despre olimpianismul lui Odobescu (fara sa se sufle o vorba despre sinuciderea lui din dragoste si despre morfinomania sa)”.

Se împlinesc o suta de ani de când, la 13/26 noiembrie 1909, s-a nascut la Slatina Eugen Ionescu. Cu acest prilej, public un fragment dintr-o carte în curs de aparitie la editura Polirom, intitulata Narcotice la români. Istorie, religie si literatura.

 

Ionesco diagnosticat de Cioran

Lui Cioran i-a placut sa-i diagnosticheze si sa-i doftoriceasca pe altii. „Ca orice bolnav care se respecta – observa inspirat Marta Patreu –, [Cioran] a început sa faca pe doctorul. Nu numai cu sine, ci si cu altii”. În ceea ce-l priveste pe Eugène Ionesco, diagnosticul dat de Cioran este de domeniul psihiatriei: „În fond [Eugen] e foarte nefericit, vesnic pândit de crize depresive, de accese insuportabile de apatie”, îi scria Cioran prietenului Arsavir Acterian la 13 martie 1979. O criza severa de depresie psihica a traversat Eugène Ionesco în primavara anului 1967, când a plecat în Elvetia pentru tratament. Ca sa-si depaseasca depresia, dramaturgul bea alcool, care evident îi accentua criza. Nu putea iesi din acest cerc vicios si cauta alinare, telefonându-i lui Cioran la Paris. Paradoxal, proverbialul propovaduitor al sinuciderii a devenit psihiatrul care îl alina pe depresiv.

Ceea ce-si noteaza Cioran în Caiete în aprilie 1967 pare incredibil: „E[ugen] îmi telefoneaza din Lucerna, unde ar trebui sa faca o cura într-o clinica. E ora 10 dimineata si îmi spune ca nu mai rezista; ca nu poate iesi din crizele de depresie si ma întreaba cum fac ca sa traiesc. Îi raspund ca exact aceeasi întrebare mi-o pun si eu, si ca ma admir ca pot sa continui. Eu însa nu beau, si i-am spus lui E[ugen] ca alcoolul e diabolic, ca atâta vreme cât o sa bea nu va putea iesi din infern […]. E[ugen] telefoneaza taman la miezul noptii de la Zürich. Plânge, suspina, miorlaie aproape, îmi spune c-a baut în cursul serii o sticla de whisky, ca e în pragul sinuciderii, ca-i e frica […]. Îl implor sa nu mai bea, sa plece din Elvetia si sa se interneze într-o clinica la Paris, ca sa poata fi vizitat. […] I-am spus ca trebuie neaparat sa se abtina de la alcool; îmi spune ca nu poate; c-a încercat si stie ca-i e cu neputinta. […] I-am spus ca daca nu renunta macar o saptamâna-doua la alcool, e pierdut. Astazi i-am spus: nu bea, daca simti ca ai pofta sa bei, ia o carte de rugaciuni, spune o rugaciune. Îmi spune ca nu mai poate sa se roage, ca a încercat mai de mult, dar ca acum îi e cu neputinta. Si începe iarasi sa se plânga si sa protesteze: Nu mai sunt jucat în Germania etc. […]. E[ugen] îmi telefoneaza de doua ori pe zi de la Zürich. Dimineata îmi promite ca nu bea, seara e beat si-mi vorbeste despre sinucidere. Iar eu, care am facut apologia sinuciderii, încerc sa-l împiedic s-o faca”.

Principalul motiv al deprimarii dramaturgului era impresia ca nu mai este jucat si ca celebritatea lui apune. Impresia lui Eugène Ionesco era falsa, având în vedere faptul ca în acei ani piesele lui erau foarte jucate în toate teatrele din Europa (din 1964 chiar si în România comunista). Dar, cum stim, perceptia unui fenomen poate sa fie complet diferita de fenomenul însusi. „Gloria lui morbida, absurda, nefasta, – scrie Cioran – nu a facut decât sa-i agraveze starea si problemele. O glorie ce are chipul blestemului.”

Diagnosticul lui Cioran este de nivelul unui autentic psihiatru. Celebritatea are asupra lui Eugène Ionesco efectul unui drog periculos, care produce dependenta. Este un soi de „elixir al diavolului”. Când doza acestui narcotic scade, dramaturgul îl înlocuieste cu un alt narcotic, alcoolul, care este însa si mai periculos. “«Celebritatea» – noteaza Cioran în Caiete – este o otrava pentru el, un drog ce i-a adus [lui Ionesco] doar neajunsuri, din care nu se-alege cu nici o bucurie adevarata: o tortura, o pedeapsa, o veritabila agonie, de care însa nu s-ar putea lipsi. […] Alcoolul si celebritatea sunt lucrari ale diavolului. Sa nu cazi în patima celui dintâi, sa n-o cauti pe cea de-a doua. Doua primejdii care nu ma pândesc, chiar daca în tinerete am trecut foarte aproape de prima”.

 

Uitarea de sine

De regula, se stie despre alcoolofilia lui Eugène Ionesco. În dimineata de 2 iulie 1966, de pilda, Cioran se întorcea „beat crita” dupa un pantagruelic chef nocturn cu Ionesco: „Este incredibil cât poate E[ugen] sa manânce si sa bea”, îsi noteaza Cioran în jurnal. Putem oare sa dam totala crezare notatiilor de jurnal semnate de Cioran? Sunt notatii cvasi-caricaturale în ceea ce-l priveste pe Ionesco. Stim ca Emil Cioran era excesiv în scris si ca ar fi putut sa exagereze si în cazul depresiei dramaturgului. „A gândi înseamna a exagera”, îsi nota el în jurnal în 1963. „Exagerez, fara îndoiala”, îi scria Cioran lui Arsavir Acterian într-o epistola din 1974.

Ar trebui deci sa coroboram informatiile provenite de la Cioran cu altele. Ar fi unele semnale din tineretea bucuresteana a lui Eugen Ionescu. Mihail Sebastian, de pilda, îsi nota în jurnal, în februarie 1941, ca într-o dimineata Ionescu (atunci în vârsta de 31 de ani) s-a „îmbatat repede, dupa câteva cocktail-uri”. Foarte agitat psihic si „ametit de bautura”, Ionescu s-a confesat prietenului Sebastian ca mama sa „a ramas evreica pâna la moarte, când el – Eugen – cu mâna lui, a botezat-o”. Ionescu s-a destainuit „ca si cum l-ar fi apasat [o taina], ca si cum s-ar fi înabusit”, noteaza Sebastian în jurnal. Trebuie sa tinem cont de conjunctura momentului. Scena se producea la circa doua saptamâni dupa rebeliunea legionara si pogromul de la Bucuresti (21-23 ianuarie 1941), când cripto-evreitatea lui Eugen Ionescu era într-adevar în masura sa produca angoase. Informatia nu este complet relevanta, dar este un simptom ca, atunci când trecea printr-o tulburare psihica, Eugen Ionescu încerca sa se echilibreze bând alcool.

 

Informatiile provenite din jurnalul lui Cioran din anii ‘60 pot fi coroborate cu cele provenite de la Eugène Ionesco însusi, din aceeasi perioada. Sa luam un text confesiv, „Présent passé, passé présent”, scris de Ionesco chiar în anul 1967. Dramaturgul se plânge ba ca a ajuns „la capatul succeselor”, ba ca îl doare cumplit capul dupa ce s-a îmbatat, ba ca – la nici 58 de ani – îsi pierde complet memoria din cauza bauturii: „Când beau prea mult, nu-mi mai amintesc ce s-a întâmplat, ce am spus, ce mi s-a spus, ce am facut. Mi se povesteste a doua zi. Nici o amintire, doar o pata neagra”. Este declaratia unui om caruia îi este groaza de uitarea de sine „ca de moarte”: „Mi-e frica de uitare ca de moarte. Ma uit pe mine. Ma pierd pe mine. Ma înstrainez de mine”. Într-un cunoscut studiu (Mythology of Memory and Forgetting, 1963), Mircea Eliade a comentat mitologia si simbolistica „uitarii”, a „betiei” si a „pierderii de sine”.

 

„Fericit nu eram decât beat”

Concludent este si un alt text confesiv al dramaturgului, Journal en miettes, publicat la sfârsitul anului 1967. Din pacate, intrarile în jurnal nu sunt datate. Volumul este compus din pagini de confesiune tinute de scriitor în anii ‘60, pâna în vara anului 1967. Jurnalul cuprinde deci si episodul internarii în clinica de la Zürich, din aprilie 1967. Era probabil vorba despre celebra Clinica psihiatrca a Universtatii din Zürich, unde a lucrat dr. C.G. Jung la începutul secolului. „Betia nu rezolva nimic, dar nici psihologia elvetiana”, conchide pesimist Ionesco.

Problema „celebritatii” („parte placuta, parte insuportabila”), ca motiv al depresiei dramaturgului (“nu mai sunt jucat”), transpare si în acest caz: „Administratorul Comediei Franceze m-a chemat chiar adineaori la telefon spunându-mi ca îl intereseaza ultima mea piesa. Ce putin îmi trebuie ca sa ma reechilibrez în dezechilibru”. Totusi problema gloriei personale apare în jurnalul tinut de Eugène Ionesco într-o forma mai putin obsesiva decât o prezinta Emil Cioran. Autorul Rinocerilor nu risca sa devina “marioneta propriei vanitati”, cum prevazuse cu trei decenii înainte Pompiliu Constantinescu („Eugen Ionescu – sau marioneta propriei vanitati”, 1934). Poate doar „un clown singuratic si trist”, cum l-a descris cu drag Michael Finkenthal: „Iubitul nostru clown, Ionesco”.

Aevaratul motiv al depresiei lui Eugène Ionesco este, simplu spus si cu propriile sale cuvinte, „frica de moarte”. El supravietuieste dilematic, „sfâsiat între oroarea de a trai si oroarea de a muri”. Paradoxal, frica de moarte poate sa dea nastere gândurilor suicidare. Este vorba de o spaima terorizanta în fata misterului mortii si o povara strivitoare de a trai în bezna emanata de „Soarele negru al melancoliei”, în celebra formulare a lui Gérard de Nerval, citata în jurnal chiar de dramaturg. „Am fost chinuit, sunt si acum, deopotriva de frica de moarte, groaza de vid, si de dorinta fierbinte, nestapânita, presanta de a trai”, noteaza Eugène Ionesco. Melancolia lui Ionesco se confunda cu nefericirea de-a se simti “pierdut în lumea asta sortita mortii”. Printre altele, alcoolul este considerat un remediu împotriva melancoliei si a spaimei patologice. Iata câteva “farâme” din jurnalul intim al dramaturgului, în care “uitarea de sine” este provocata de pierderea memoriei, provocata la rândul ei de betia alcoolica: „N-am stiut sa uit de mine. Ca sa uit de mine, ar fi trebuit sa uit nu numai de propria mea moarte, ci sa uit totodata ca cei pe care îi iubim mor si ca lumea are un sfârsit. Ideea de sfârsit ma înspaimânta si ma scoate din minti. Cu-adevarat fericit n-am fost decât când eram beat. Din pacate, alcoolul ucide memoria, si n-am pastrat din euforiile mele decât niste amintiri încetosate”. Sau: „Fericit nu eram decât beat. Din pacate, a doua zi uitam aproape tot, nu mai aveam habar din ce fusese facut acel soi de fericire.”. Sau: „Frica asta cumplita, panica asta. La caderea noptii, navaleste peste mine. Doresc singuratatea, nu o pot suporta […] Bautura îmi lipseste. Un pahar e deajuns ca frica sa dispara.” Scris într-o clinica de psihiatrie din Elvetia, ultimul pasaj pare sa fi iesit din mantaua melancolicului Bacovia: “Singur, singur singur… / I-auzi cum mai ploua. / Vreme de betie / Ce melancolie !” (poezia Rar, 1906).

Imaginând un pseudo-jurnal post-mortem tinut, chipurile, de Eugène Ionesco însusi, eseistul Adrian Mihalache îl face pe dramaturg sa-si remenoreze spaima de moarte si remediile care o “anesteziau”: „Mie, alcoolul si tutunul mi-au anesteziat, macar pe moment, angoasa în fata mortii”.

„Injectii sa dea la cap spaimei”

Este greu de crezut ca Eugène Ionesco, având probleme depresive si trecând prin câteva clinici de profil, nu a fost tratat cu preparate farmaceutice psihoactive. În aprilie 1964, Emil Cioran îsi nota în jurnal faptul ca prietenul sau “X” (foarte probabil Eugène Ionesco) era în “degringolada”, plângându-i-se ca un doctor psihiatru “i-a recomandat stupefiante ce-i dau o stare de euforie, urmata de crize de depresie”. Cioran i-a replicat ca stupefiantele (“fericire cumparata”) „nu fac doua parale” si ca un psihiatru „nu va reusi niciodata” sa-l vindece. Este clar ca Cioran ura visceral azilurile psihiatrice si pe doctorii „jalnici” care bântuiau pe culoarele lor. Nu si Eugène Ionesco. Internarea într-un astfel de stabiliment era pentru el placuta abandonare într-un spatiu în care se simtea complet scutit de responsabilitate. „Mi-ar place sa traiesc toata viata într-o clinica, – îsi noteaza dramaturgul – într-o camera luminoasa, curata, de clinica. Din moment ce tot suntem în închisoare mi-ar place macar sa mi-o aleg pe asta.” Elogiul adus parintelui pshiatriei este si el simptomatic. Pentru Eugène Ionesco, Sigmund Freud a fost un „alt mare evreu”, un „mare rabin, din cea mai pura traditie a rabinilor”, un „doctor de suflete” care “a vrut sa exorcizeze ura”.

Dar despre ce fel de “stupefiante” putea fi vorba în cazul lui Ionesco? Ce remedii psihoactive i-au fost recomandate? Unele date transpar chiar din “jurnalul oniric” pe care l-a tinut dramaturgul. Iata un vis din acea epoca (mijlocul anilor ’60), când Eugène Ionesco era internat într-o clinica psihiatrica si se plângea ca îi lipseste alcoolul cu care ar putea sa-si atenueze traumele provocate de spaime. În vis, Eugène Ionesco ajunge la un birt în care cere “ceva de baut”. „Nu pot sa va dau de baut – spune cârciumarul din vis – decât daca îmi prezentati certificatul dumneavoastra de sanatate mintala. […] Se pare ca sunteti nebun, vi s-au facut injectii, sunteti drogat.” „Injectiile acelea mi le-a facut un doctor, ca sa dea la cap spaimei”, explica Eugène Ionesco în vis. Dar nu reuseste sa-l convinga pe cârciumarul din vis, asa ca pleaca la un alt birt, unde comanda acelasi lucru: bautura. „Astept zadarnic, astept si visul se sfârseste în asteptarea asta.” Dimineata, dramaturgul îi povesteste visul rezumat mai sus psihiatrului din clinica în care era internat (probabil doctorului care i-a prescris “drogurile”). Este profund nemultumit de explicatia simplist freudiana data de psihiatru si ajunge la concluzia ca visele lui sunt de fapt reflectari foarte directe, nesublimate, ale realitatii. În aceste conditii, este rezonabil sa banuim ca lui Eugène Ionesco i-au fost într-adevar prescrise injectii cu medicamente psihotrope, menite – cum spune chiar el – „sa dea la cap spaimei”.

„Nevoia de euforizante”

Undeva, în „Jurnal în farâme”, tinut pâna în anul 1967, Ionesco noteaza urmatoarele în privinta modului cum îsi percepe propriul corp: „Am avut întotdeauna o proasta cenestezie: nu mi-e bine în pielea mea. De unde si nevoia de euforizante sau de bautura…”. Ne putem întreba din nou despre ce “euforizante”, “medicatii”, “injectii” si “droguri” ar putea fi vorba. Eugène Ionesco a fost discret în aceasta privinta.

Exista totusi în jurnal un pasaj care îl tradeaza pe dramaturg. El noteaza acolo despre stari de “euforie”, dar nu ca urmare a ciclotimiei, ci provocate de „alte medicatii” care îl „descarca de toxine [psihice]”. Iata pasajul in extenso: „Când si când, [simt] o oarecare euforie. Datorata cui? Singuratatii, regimului alimentar strict si altor medicatii care fac ca organismul meu sa se descarce de toxine? Faptului ca ma descarc de toxine scriindu-le, adica azvârlindu-le afara din mine? Sa fie pur si simplu isidonul pe care-l iau de vreo zece zile si al carui efect trebuie ca începe sa se simta? Cu toate astea, noaptea trecuta, ieri seara si pâna azi dimineata, eram prabusit, în plina disperare. Se pare ca vântul rau de la Zürich provoaca astfel de deprimari; pesemne ca exista si vânturi euforice. Nu filozofia ne vindeca sau ne îmbolnaveste. Suntem la cheremul vânturilor”.

De fapt, nu exista un medicament numit Isidon. Eugène Ionesco (sau cel care i-a transcris jurnalul) a notat incorect numele remediului. Este vorba probabil despre Insidon – un produs al industriei farmaceutice germane, un antidepresiv menit sa vindece bolile „insidioase” (de aici numele medicamentului), care apar fara simptome, din categoria Generalized Anxiety Disorder (GAD), cum este melancolia. Un alt nume comercial al acestui preparat anxiolitic este Opipramol. I s-a dat si acest nume pentru ca este un opioid. În termeni farmaceutici, opioid nu este un medicament care contine opium sau care provine din el (cu alte cuvinte, nu este nici un opiat, nici un opiaceu), ci este un narcotic sintetic al carui efect seamana cu cel al unui opiat.

 

Picto-psiho-terapie

Dupa cum am vazut, starea lui Eugène Ionesco nu s-a îmbunatatit nici peste 12 ani, la sfârsitul anilor ‘70. Eugen este „foarte nefericit” – îi scria Emil Cioran lui Arsavir Acterian în 1979 –, fiind „vesnic pândit de crize depresive”. La batrânete, în perioada 1980-1988, Eugène Ionesco a fost invitat de doi colectionari de arta elvetieni, Franz Larese si Jürg Janett, sa îsi petreaca verile la St. Gallen, un orasel la est de Zürich. Acolo, într-un atelier pus la dispozitia sa, Ionesco participa la sedinte de picto-psihiatrie, dupa cum declara cei doi colectionari. Era vorba de sedinte de picto-psiho-terapie neinstitutionalizate, cum mi-a precizat Ion Vianu, care l-a vizitat în acei ani pe dramaturg la St. Gallen si l-a vazut pictând în atelier. Aceasta metoda de diagnosticare si tratament psihiatric a avut succes în epoca, mai ales în Elvetia, tara lui C.G. Jung.

În patrimoniul fundatei din St. Gallen, Larese und Janett Stiftung, au ramas câteva zeci de lucrari de arta (litografii si guase) realizate de Eugène Ionesco. În 2003 acestea au fost donate, unele la Muzeul de Arta din Basel, iar altele la New Europe College din Bucuresti. Aceste surprinzatoare tablouri, realizate de Eugène Ionesco în anii ’80, pot fi vizionate la sediul NEC, din strada Plantelor, nr. 21. Îi multumesc lui Andrei Plesu, rectorul NEC, pentru ca mi-a oferit aceste informatii.

——————————————————————–

Nota:

Ddin lipsa de spatiu s-a renuntat la notele bibliografice.

Andrei OISTEANU

http://www.revista22.ro

Bucuresti

 

MIC TRATAT DE POMANA

On By nelursIn RomaniaLeave a comment

de Jianu liviu-Florian

 

 

 

Cea mai mare problema cu cersetorii, este ca nu iti cer doar o data. Este suficient sa le dai o singura data, ca nu mai scapi. Esti abonat la danie. Este suficient sa ti se inmoaie odata inima, de jegul, imbracamintea rufoasa, fata palida si rugatoare, a unui cersetor specializat, ca esti inregistrat imediat in baza lui de date, fotografiat, profil, fata,  amprentat, si luat in evidenta, pentru pomana, in eternitate.

Cat esti tanar, puternic, si toata lumea iti sta la picioare, nu are prea mare importanta. Ii dai un covrig, odata, sau in fiecare zi, si traiesti o viata, cu satisfactia ca ai pus bazele unui bine divin incomensurabil.

Dar cand incep sa te cam lase puterile, cand lupti cu fiecare pas, sa mai pui unul, inainte, si cand de atata efort, ramai si fara suflu, si fara glas, si se tine dupa tine, cu “pravoslavnicul” “da-mi si mie…”, un cersetor tanar, cu ulei hidraulic in vine, chiar daca se preface bolnav, ori pe moarte, zau ca iti vine, ca mie, sa nu ii dai nimic, cum nu ii da, poate, nici popa, saracul, la gandul de cata putere zace pe lumea asta, se preface a fi neajutorata si umila, si iti scoate limba in gand, dupa ce ti-a furat din buzunar,  pana si mila.

Zic unii ca banutul dat unui cersetor deschide portile raiului intreprinzatorului care investeste in danie. Cat eram tanar, eram perfect de acord cu aceasta zicere. Cand ma tarasc in fiecare zi, ca sa imi pot agonisi cele ale traiului, si cantaresc de 10 ori pomana, cui, si de ce, si cat, sa dau, banutul acela, dat unui tanar in putere, chiar daca pare copil,  care cerseste, imi ramane in mana ca o piatra de moara. Si il  las pe masa din fata altarului.

Il ia preotul? Bine. Il fura tanarul intrat dupa mine in biserica? Si asta e bine. Il ia cel caruia ii prisoseste, sau cel care isi bate joc de el? Bine si asta.

Dar sa se stie: eu l-am pus in palma lui Dumnezeu.

 

 

2 iunie 2011

 

CIPRU (3) – SCURTE EVADARI, DESCOPERIRI MARETE!

On By nelursIn HistoryLeave a comment

de Georgeta RESTEMAN

 

 

Ajunsesem de-abia de trei zile pe insula din Mediterana si vazusem atâtea locuri minunate! Împreuna cu minunatia mea de copila urcaseram în muntii Ciprului de Nord, ne bucuraseram sufletele pe cea mai îngusta limba de pamânt de pe insula, ne scaldaseram privirile în legendarele bai ale Afroditei trecând printre nenumaratele soiuri de plante din gradina botanica din Polis si vazuseram orasul si portul Paphos noaptea.

 

Sunt momente în viata când astfel de „evadari” te desprind efectiv de tumultul cotidian si te fac sa uiti de probleme si de faptul ca,  poate, nu ai un job multumitor sau chiar deloc ori ca nu stii daca francul elvetian mai are de gând sa „urce” si mai rezisti sa-ti achiti nenorocita de rata la banca…

La fel evadasem si eu, împreuna cu fiica, într-un perimetru în care simteam pulsul primaverii timpurii prin toata fiinta si ne bucuram de linistea si pitorescul locurilor pline de legenda si mit – adevarate leagane de cultura si civilizatie ale antichitatii,  sub un cer senin care parea ca se îngemaneaza la orizont cu marea. Doamne, câte frumuseti mai aveam de vizitat! Profitam de zilele de concediu ale Madalinei si ne rasfatam hoinarind cu micutul autoturism care parea rupt si el din peisajul cu precadere stâncos al insulei cu malurile muscate de mare si plajele cu arome afrodisiace. Urmau însa vizite în locuri relativ apropiate de Limassol, scurte incursiuni, dar concentrate si pline de inedit.

 

Kourion, un sit vechi de peste trei mii de ani

Dimineata celei de-a patra zile de sedere în Cipru ne-a îmbratisat cu raze de soare caldut si cer senin si dupa ce ne-am baut nelipsita ceasca de cafea de dimineata, iata-ne rulând pe autostrada construita pe malul marii în acorduri de muzica greceasca, spre plaja preferata a fiicei mele: Kourion, aflata la mica distanta fata de cel mai  important si interesant sit arheologic de pe insula, impresionant amplasat deasupra marii, pe stânci.

 

Situl de la Kourion dateaza din anul 3300 î.Hr., perioada calcolitica, dar istoricii sustin ca primul oras important a fost construit de micenieni în anul 1400 î.Hr., atingând apogeul dezvoltarii în timpul dominatiei romane. Pagubele datorate raidurilor arabe din perioada care a urmat au determinat migrarea populatiei spre mijlocul insulei si orasul a început sa se degradeze. Începând cu 1873, aici s-a desfasurat o intensa activitate arheologica, sapaturile continuându-se si astazi.

Teatrul Greco-roman de la Kourion este de o frumusete rara; construit pentru a gazdui 3500 de spectatori de catre stravechii greci si extins de catre romani ulterior, acesta a constituit scena pe care s-au desfasurat luptele cu gladiatori sau alte genuri de spectacole specifice acelor timpuri. Merita vizitat pentru ca este în totalitate restaurat iar vara constituie o adevarata atractie prin spectacolele de teatru si concertele care se organizeaza aici. Pe lânga frumusetea daruita ochiului de constructia în sine, nu este deloc de neglijat privelistea pe care vizitatorul o are asupra Mediteranei. Maluri stâncoase, dantelate si stratificate într-un mod aparte, alternând cu plaje însorite. Este, daca vreti, specificul tarmurilor Mediteranei, care, la Kourion au o nota aparte.

Plaja din imediata apropiere a sitului este una dintre cele mai frumoase de pe întinderea coastelor cipriote. Marginita în lateral de stânci, plaja are o deschidere minunata spre mare – portiuni acoperite cu nisip fin, stralucitor,  alternând cu altele presarate cu pietre de toate culorile, rotunjite de zbuciumul valurilor care se sparg pe mal si unde cochiliile scoicilor ofera un adevarat spectacol de forma si culoare. Am înteles imediat optiunea Madalinei si am subscris preferintei ei pentru acest colt de rai din care nu ne venea sa plecam. Am servit cafeaua pe terasa unui restaurant cochet amplasat pe plaja si ne-am bucurat de mângâierea soarelui care ne-mbratisa fara rezerve, trezind în noi dorinta de viata. Nu departe de mal, doi înveterati surfeori se desfatau plutind nestingheriti pe-albastrele ape ale Mediteranei. Liniste, soare, mare, visare, bucurie…

 

Eu, Madalina si zeii…

În drum spre Paphos urma sa mai poposim într-unul din locurile cele mai vizitate din Cipru, loc în care, cu precadere îndragostitii nu contenesc a ajunge: Petra tou Romiou sau locul unde se spune ca s-a nascut din spuma marii, potriviit mitologiei grece, zeita dragostei, Afrodita. Exista doua variante în privinta nasterii Afroditei: prima, aceea ca ar fi fiica lui Zeus si a Dionei, a doua – ca s-ar fi nascut din spuma marii.

Se spune ca Ciprul a fost „locul de joaca al zeilor”, insula miturilor si a legendelor pline de mistere iar Petra tou Romiou este una dintre principalele atractii turistice. Coborând de la sosea spre malul marii este imposibil sa nu ramâi stupefiat de frumusetea privelistii ce se deschide precum o carte învechita de vreme si din filele careia se ridica semete si pline de mit Stâncile Afroditei. Legenda spune ca aici, pe tarmul sudic al insulei,  a cazut în apa marii barbatia zeului Uranus, amputata de rudele sale geloase si din spuma marii învolburate s-ar fi nascut zeita dragostei, Afrodita.

Casatorita cu zeul schiop Hefaistos, Afrodita este iubita atât de alti zei (Ares, Dionysos, Hermes si Poseidon) cât si de muritorii Anchises si Adonis (cu care se întâlnea si se iubea la Polis, în locul denumit Baile Afroditei, despre care v-am vorbit în partea a doua a relatarilor mele despre Cipru). Se spune ca a avut mai  multi copii, cu mai multi barbati iar  legendele despre puterea si farmecul Afroditei constituie adevarate punti de trecere peste secole si întoarcere în vremurile mitologice, având tâlcul si învataturile lor.

Un episod legendar, care apoi a constituit originea razboiului troian, a fost judecata lui Paris: Zeus a poruncit ca marul de aur aruncat de zeita vrajbei Eris si care devenise prilej de discordie între Hera, Atena si Afrodita, fiind revendicat în egala masura de fiecare dintre ele, sa fie acordat de muritorul Paris uneia dintre cele trei zeite. Acestea s-au prezentat în fata lui Paris pe muntele Ida, fiecare dintre ele începând sa-si arate puterea si farmecele. Vrajit de frumusetea Afroditei dar si tentat de darul promis de aceasta – de a o lua de sotie pe cea mai frumoasa muritoare, Elena din Troia – Paris i-a dat chiar acesteia marul.

Alegerea Afroditei si rapirea Elenei au stat la originea razboiului troian, pe parcursul caruia au continuat si “luptele” dintre cele trei zeite care, bineînteles, erau în tabere adverse; daca Afrodita nu a reusit sa împiedice moartea lui Paris si distrugerea Troiei, ranita fiind în lupta de grecul Diomede, aceasta reuseste, în schimb, salvarea lui Aeneas, pe care-l ajuta sa ajunga pe  tarmurile Italiei. De aceea zeita era considerata (sub numele de Venus)  drept divinitate protectoare a Romei. Unul dintre celebrele sanctuare ale Afroditei se afla la Paphos iar cultul ei era celebrat în întreaga lume helenica, mai ales în însula Cipru.

Mutând parca orologiul timpului cu multe secole în urma,  ne-am asezat pe malul Mediteranei, aproape de stâncile Afroditei si am privit la nesfârsit orizontul, observând cum cerul se unea cu marea iar unirea lor te facea, fara sa vrei, sa astepti ivirea seraficei fiinte din valurile care se spargeau de stâncile ce radiau si-acum, doar dragoste si frumusete… Toate împrejurimile locului de nastere al Afroditei arata ca niste adevarate sanctuare ale dragostei: inimi „desenate” din pietre de toate marimile si culorile, arbusti mediteraneeni împodobiti cu panglicile îndragostitilor care-au lasat aici semn pentru spre trainicia si frumusetea dragostei lor…

 

Prietenii dragi mie…

 

Lasând în urma locul acesta cu o semnificatie deosebita pentru inimile îndragostite am plecat mai departe spre Paphos, unde urma sa vizitam noi  si interesante locuri ce ne asteptau sa le patrundem tainele. Am oprit la un restaurant cochet, imediat dupa ce am ajuns la Paphos si ne-am racorit cu câte-un café frappé – facându-ne planuri pentru timpul ce ne-a mai ramas din acea zi…

Madalina îmi pregatise o surpriza: împreuna cu un bun prieten de-al ei, un baiat cu suflet mare si de un bun simt aparte, care ne însotea special la Paphos, am urcat un deal care se ridica semet – nu departe de tarmul marii – pâna aproape de vârf, unde se întindea un platou frumos amenajat unde am parcat masinuta ce ne plimbase aproape în toata insula. Mi-a soptit fetita mea: „Mami, aici o sa-ti placa mult, o sa gasesti atâtia prieteni dragi tie” si mi-a zâmbit îmbratisându-ma cu dragoste. Imediat mi-am dat seama despre ce este vorba dar, între timp, vazusem si placuta indicatoare care ne îndruma spre „Zoo”. ?i asa a fost – o plimbare printre sute de vietati din toate continentele si de toate speciile, de la papagali multicolori sau serpi înfioratori la elegantele si semetele girafe sau cangurii australieni, care ne-au oferit un adevarat spectacol de joaca. Dupa  ultimele zile în care facuseram câteva sute de kilometri dintr-un colt în altul al insulei-leagan de legende, un astfel de moment în mijlocul naturii, între vietati atât de variate si foarte bine îngrijite, era bine venit.

Proprietate privata apartinând unor investitori englezi, foarte frumos amenajata si întinzându-se pe câteva hectare, gradina zoologica din Paphos este, pentru vizitator, un adevarat colt de rai. Închipuiti-va câteva hectare pe culmea unui deal, cu alei serpuind printre lacasurile sau tarcurile special amenajate si dotate pentru sute de specii de animale si pasari, cu vegetatie luxurianta si bancute unde vizitatorul poate sa se odihneasca si, totodata, sa-si încânte ochiul cu frumusetile ce i se arata în toata splendoarea lor. În plus, privelistea care se deschide spre poalele dealului si se închide în albastrul Mediteranei impresioneaza si bucura ochiul si sufletul deopotriva. Am simtit acolo cum inima tresalta în trilurile zecilor de pasari , de toate culorile si marimile, originare din toate colturile lumii, uitând, pentru cele doua ore de încântare de neîmpliniri si de necazuri, de guvernanti si de anomaliile care se petrec de ceva vreme în tarisoara noastra draga si, în ton cu nevinovatia frumoaselor pasari si gingaselor animale, într-un decor sublim, am trait clipe de înaltare si liniste sufleteasca autentice…

 

Ne-am încarcat sufletele cu energia pozitiva care radia din toate colturile acestei minunatii si, dându-ne parca mâna cu soarele ce se-ndrepta semet spre-un amurg feeric, am plecat cu sufletele cântând spre masinuta care, în mai putin de-o ora, avea sa ne duca acasa… O alta zi plina de bucuria cunoasterii, de desfatare în leagan de legende si încântare în mirific apus, se termina atât de frumos…

 

(va urma)

 

Georgeta RESTEMAN

Limassol, Cyprus

mai 2011

 

Cipru – tara în care mitul Afroditei este înca viu!

( II )

 

Troodos, Kykkos, Polis

 

Dimineata de 28 februarie 2011 într-un Limassol amortit de vânzoleala noptii de Carnaval ce de-abia începuse pe 24 februarie mi-a fost atât de senina lânga copila ce-mi umpluse ore în sir sufletul cu desfatarile ei si cu toate destainuirile asupra a ceea ce se petrecuse în viata sa de la plecarea de-acasa, încât am uitat si de amaraciunea imaginii lasate în urma în aeroportul Baneasa si de problemele de-acasa si de toate necazurile si nemultumirile vietii. Eram cu ea si trebuia sa ne bucuram una de cealalta si sa profitam din plin de frumusetea zilelor de sfârsit de iarna cipriota si de oportunitatea de a vizita împreuna locuri minunate si încarcate de istorie, frumusete si mister.

Micutul autoturism de fabricatie nipona al Madalinei ne-a fost prieten desavârsit si ne-a purtat peste tot unde merita sa ajungem si sa vizitam; în dimineata linistita, cu cerul albastru si limpede si aer primavaratic, pe bancheta din spate cu Tuca – fermecatoarea si inteligenta catelusa de talie mica (o combinatie reusita de Bishon cu Peckinez) pe care fetita mea o considera „fiinta cea mai sincera” din preajma ei acolo, am pornit spre nordul Ciprului grecesc, unde muntii îsi desfasoara crestele dantelate de-o parte si de alta a soselei într-un lant care parca nu se mai sfârseste.

Formele de diviziune teritoriala în Cipru sunt districtele iar noi, pot sa spun ca le-am vizitat pe toate cele din regiunea greceasca si mai putin pe cele din regiunea turca. Larnaca, Limassol, Paphos si Nicosia in Ciprul grecesc, apoi Famagusta si Kyrenia în zona controlata de turci. Am omis în articolul anterior sa fac mentiunea ca cele doua parti sunt separate de Zona de demarcatie a Natiunilor Unite în Cipru iar teritoriile Akrotiri si Dhekelia din partea de sud a insulei, sunt teritorii dependente ale Regatului Unit unde se afla doua baze militare britanice.

Troodos, zona muntoasa cu cel mai înalt vârf din Cipru ( 1953 m) si unde, daca ai noroc, este singurul loc în care poti gasi zapada în timpul iernii mediteraneene sau verdeata autentica pe timpul verilor toride, se afla la o distanta considerabila fata de Limassol, punctul nostru de pornire în periplul cipriot. Astfel am travesat o regiune deosebita pentru a ajunge în munti, pe un drum sinuos, cu zeci de kilometri de serpentine pe soselele sapate în coastele muntilor. Dupa câteva zeci de kilometri parcursi fara nicio localitate la sosea, printre munti cu creste dantelate în stânca vulcanica si pe alocuri cu vegetatie caracteristica ( pin, stejar pitic, cedru si chiparos) am ajuns la Troodos, o statiune montana asemanatoare cu Predealul dar mult mai mica. Înafara peticelor de zapada de care se mai bucurau copiii cu saniutele si câteva restaurante si tarabe cu diverse produse si souveniruri, cei care veneau aici puteau face plimbari în aerul proaspat si departe de forfota oraselor, alpinism sau alte activitati specifice turismului montan. Tuca a topait vesela printre zecile de oameni care parca se adunasera acolo pentru o manifestatie în timp ce noi ne dezmorteam picioarele într-o plimbare printre magazinase si tarabe încarcate cu obiecte de toate si dupa ce am surprins în obiectivul aparatului de fotografiat câteva instantanee deosebite am pornit spre Kykkos.

 

 

Din somn…

On By nelursIn Life and HealthLeave a comment

 

de Nicolae Nicoara

 

 

Merg sa ma culc, nimicurile toate

Ma obosesc de-o vreme si ma dor,

Ce singur sunt! Mai singur nu se poate

În asternutul meu mistuitor!

 

Astept sa vina somnul sa ma poarte

Pe aripile lui de albatros

Ranit de toate clipele desarte

Din care n-am avut niciun folos.

 

Daca mi-o fi sorocul sa ma scol

Ca de obicei mult prea devreme,

Îti voi lasa uitat în locul gol

Cel mai nescris poem dintre poeme…

 

30 Mai 2011