Motto: “… am vointa sa fac binele, dar n-am puterea sa-l fac.” (Romani, 7. 18)

“Ioan a vazut pe Isus venind la el, si a zis: “Iata Mielul lui Dumnezeu, care ridica pacatul lumii!“” (Ioan, 1.29)

“veti cunoaste adevarul, si adevarul va va face slobozi.” (Ioan, 8.32)

“Puterea omului este reflectata de natura lucrului gândit sau facut .…” (autorul)

Ca suport de studiu, si de confirmare si de întarire a celor prinse în titlu, sa luam un text din Romani capitolul 7.

“Caci nu stiu ce fac: nu fac ce vreau, ci fac ce urasc. Acum, daca fac ce nu vreau, marturisesc prin aceasta ca Legea este buna. Si atunci, nu mai sunt eu cel ce face lucrul acesta, ci pacatul care locuieste în mine. Stiu, în adevar, ca nimic bun nu locuieste în mine, adica în firea mea pamânteasca, pentru ca, ce-i drept, am vointa sa fac binele, dar n-am puterea sa-l fac. Caci binele, pe care vreau sa-l fac, nu-l fac, ci raul, pe care nu vreau sa-l fac, iata ce fac ! Si daca fac ce nu vreau sa fac, nu mai sunt eu cel ce face lucrul acesta, ci pacatul care locuieste în mine.“ ( Romani. 7.15-20)

Scriitorul Philip Yancey spune ca el alege sa scrie despre subiecte pe care nu le întelege. Acest fapt îl incita ca scriitor. Nu-mi e prea greu sa recunosc ca sunt un om cu putina putere. Însa nu-mi e usor sa scriu despre acest subiect.
Suntem obisnuiti sa vedem mai peste tot oameni plini de putere – ne referim la faptul de a putea, de-a avea capacitate, acea însusire necesara, fizica, morala si intelectuala, de a actiona pentru a realiza ceva ce si-a propus, având putinta, forta fizica, tarie si vointa – mai ales în ceea ce priveste discernamântul.
Dar, la o privire mai atenta, observi infirmitati si fisuri ale vasului din care ies la iveala gânduri, idei si opere marete.

Cu totii suferim de boala imperfectiunii, suntem cumva vitregiti în întelepciune si pricepere, datori în a face binele:

„ dupa cum este scris: “Nu este nici un om neprihanit, nici unul macar. Nu este nici unul care sa aiba pricepere. Nu este nici unul care sa caute cu tot dinadinsul pe Dumnezeu. Toti s-au abatut, si au ajuns niste netrebnici. Nu este nici unul care sa faca binele, nici unul macar.” (Romani, 3)

“Ce este omul, se cunoaste dupa numele care i s-a dat de mult: se stie ca este din pamânt, si nu poate sa se judece cu cel ce este mai tare decât el.” (Eclesiastul, 6)

Imperfectiunea mea, grosolana, e aceea care analizeaza si pune în balanta pe altii. Ochiul critic îi vede pe toti care-i intra în câmpul de lucru, mai apropiati sau mai de departe, contemporani sau aflati demut în istorie, punând în cântar puterea sau capacitatea reflectata de fiecare dintre ei.

Forta multora scot la lumina diverse opere, de tot felul, spirituale sau materiale, articole sau carti de specialitate ori de beletristica, cladiri si edificii de orice fel, a caror valoare le-a dat autorilor un nume.
Cu toate acestea, în viata si activitatea lor apar nu odata sincope mai mari sau mai mici, alteori, chiar adevarate dezastre.

E o vorba, totul e ok pâna nu ti se întâmpla sa dai cu capul de grinda de sus. Te înalti prea mult, te lovesti de grinda, apoi cazi la pamânt! Nu ne place deloc ideea, decum sa ni se întâmple. Dar, decât sa umblam cu capul în nori, mai bine sa cadem si sa ne ridicam pe picioarele noastre.

Fiecare îsi cunoaste o parte din slabiciuni sau neputinte. Nu putem ba una, ba alta.
Am cunoscut doi gemeni, oameni maturi. L-am întrebat pe unul dintre ei: – Au fost momente pe vremea când erati studenti la Sport când unul sa raspunda în locul celuilalt la unele materii de studiu sau la diferitele probe de examen? A zis: – Da, de multe ori, unul dintre noi era mai bun decât celalalt, în multe ocazii. De exemplu, a zis, la proba de înot – o proba despre care ai zice ca nu va crea mari diferente la gemeni – unul era mai performant, si, da, l-a înlocuit pe celalalt.

Ne place sa fim cei mai buni, sa fim apreciati. Daca e posibil, nu lasam sa se vada înafara neputintele noastre. Dimpotriva, le ascundem cât de mult putem. Nu ne simtim deloc confortabili sa ni se vada slabiciunile si neputintele noastre. Mai ales când ne-am urcat pe un piedestal, când ne-am facut o imagine pentru cei din jur, nu vrem sa coborâm din dimensiunea imaginii afisate în timp.
Sigur, mai e si cazul, nedorit de altfel, când suntem mult prea jos, când nu ne mai pasa de nimic, când nu mai simtim nimic!

Un copil, un elev sau un student, dar si unul ajuns în vâltoarea vietii, care nu recunoaste ca nu e suficient de capabil pentru a iesi singur, prin puterea sa din încurcatura – si care nu solicita ajutorul în astfel de împrejurari ale vietii, el nu va progresa îndeajuns si se afla în pericol de moarte.
Pare exagerat – desigur – sa ma exprim cu cuvinte deloc populare, pericol de moarte, însa acestea exprima cel mai bine realitatea de care vorbesc.
Cel aflat într-o stare de copil-copilarie, nu poate realiza si analiza cu luciditate situatia si pericolul în care se afla.

La Mare, daca ignoram pericolul apei, la orice vârsta am fi, putem fi în pericol de moarte. La Ocean, si mai mult, deoarece sunt zone cu rechini. La fel, pentru catararea pe munti stâncosi, înalti, dificultatea si pericolul sunt iminente. Nu avem capacitatea si puterea de a controla totul. Pericolele se pot ivi pe negândite si nepregatite.

Noi putem judeca si analiza foarte bine – dupa o pregatire temeinica – starea plantelor si ale animalelor, noi fiind situati într-o stare superioara si în afara lor. Am aflat din mass-media ca un câine a fost antrenat sa memoreze/raspunda la 1.000 de cuvinte sau semne, însa el nu-si poate da cu parerea, în profunzime, despre semenii sai.

Însa, pe om, nu-l putem analiza în întregime, noi însine facând parte din omenire. Ne poate însa vedea foarte bine starea cineva aflat deasupra si dinafara noastra. Si exista cineva, creatorul nostru. E bine sa stim cum ne vede el, creatorul, ce zice el despre noi.

Parerea noastra despre noi însine sau despre semeni nu este perfecta, precisa si corecta.
Cu privire la om, ora exacta si caracterizarea precisa o poate da si o da numai Dumnezeu. În Biblie aflam ce spune Dumnezeu despre noi. Privind prin lentila Bibliei putem si noi vedea ce vede Dumnezeu la om.

Daca e unul în Mare, gata-gata sa se inece, nu poate fi salvat decât de cineva mai în putere decât el.

La început de An Nou am citit primii psalmi si primele capitole din Proverbe.

“Caci casa ei pogoara la moarte, si drumul ei duce la cei morti: nici unul care se duce la ea nu se mai întoarce, si nu mai gaseste cararile vietii.” (Proverbe, 2.18-19)

Spiritualizând metaforic vorbele lui Solomon, anterioare citatului nostru, prin care îsi povatuieste fiul sa urmeze calea întelepciunii si priceperii, am putea spune ca straina întelepciunii – mândria, minciuna, prostia sau nebunia – îsi are si ea casa ei. Noi putem construi si locui în casa întelepciunii , sau, dimpotriva, în casa strainei.

Apostolul Pavel (Coloseni, 2) scrie laodicenilor cât se poate de clar:

„Vreau, în adevar, sa stiti cât de mare lupta duc pentru voi, pentru cei din Laodicea si pentru toti cei ce nu mi-au vazut fata în trup; pentru ca sa li se îmbarbateze inimile, sa fie uniti în dragoste, si sa capete toate bogatiile plinatatii de pricepere, ca sa cunoasca taina lui Dumnezeu Tatal, adica pe Hristos, în care sunt ascunse toate comorile întelepciunii si ale stiintei. Spun lucrul acesta, pentru ca nimeni sa nu va însele prin vorbiri amagitoare.”

Sfântul ap. Pavel le scrie corintenilor (1 Corinteni 1.30-31) astfel:

“El a fost facut de Dumnezeu pentru noi întelepciune, neprihanire, sfintire si rascumparare, pentru ca, dupa cum este scris: “Cine se lauda, sa se laude în Domnul.“.”

Revenind la citatul din Proverbe 2.18-19, marturisesc ca m-a cutremurat pericolul de moarte al omului care apuca pe calea strainei, Caci casa ei pogoara la moarte, si drumul ei duce la cei morti: nici unul care se duce la ea nu se mai întoarce, si nu mai gaseste cararile vietii. Cum? Acela, nu mai gaseste cararile vietii?! ….. Vai!

Slava Domnului, ca exista – e drept, singulara – o posibilitate de scapare. Interventia cuiva dinafara spatiului si al timpului în care traim. E vorba de Isus Hristos din Nazaret, Fiul lui Dumnezeu.
Isus Hristos – daca venim la El, prin rugaciune sincera si prin credinta, în Numele Lui – El ne va ajuta si ne va scapa de neputinta în care traim. El ne-a si înlocuit în moarte când fusese rastignit pentru pacatele omenirii întregi. El este Mielul care ridica pacatele lumii! El ne elibereaza din starea de pacat.

„Omul acesta se înfatiseaza înaintea voastra pe deplin sanatos, în Numele lui Isus Hristos din Nazaret, pe care voi L-ati rastignit, dar pe care Dumnezeu L-a înviat din morti.” (Fapte 4)

“Caci în El avem viata, miscarea si fiinta, dupa cum au zis si unii din poetii vostri: ,Suntem din neamul lui...’” (Fapte 17.28)

Când eram copii eram ajutati de parinti. Acum, ca oameni maturi, suntem copii ai lui Dumnezeu, Tatal nostru, deci El e cel care ne ajuta daca-l rugam. El poate sa ne calauzeasca, sa ne îndrume si sa ne ajute. Avem nevoie de întreg ajutorul lui în viata si umblarea noastra.

Isus Cristos a zis ucenicilor sai:

Despartiti de mine nu puteti face nimic. … Nu va las orfani, va trimit un Ajutor (numit si Sfatuitor, Mângâietor, Aparator, Paraclet, Avocat), pe Duhul Sfânt, care va lua din ce-i al Meu si va va descoperi. (cf.Ioan cap.14 si 15).

Mi s-a întâmplat de câteva ori sa cad în mrejele pacatului, care ne înfasoara atât de lesne, în apele tulburi si învolburate ale vietii. Prin puterile mele slabe, nu aveam cum sa ma salvez, n-aveam cum sa-mi gasesc scaparea si eliberarea. Nu ma putea salva nici un alt om. Decât Dumnezeu si Isus Hristos. Atunci am strigat insistent catre Dumnezeu, în Numele lui Isus, si, dupa un timp, prin credinta, am fost eliberat.
Multumesc lui Dumnezeu ca El aude când striga un nenorocit, când striga un om aflat în primejdie, în nevoie de Dumnezeu, El aude si vine de-l scapa. Glorie Domnului!

N-ai vrea si tu scump prieten sa apelezi la jutorul lui? Sa-ti vezi nevrednicia si neputinta de-a te ridica singur din cursa celui rau, din vicii si pacat!

Sunt totdeauna câtiva pasi de urmat. Apoi, dupa eliberare, Dumnezeu se asteapta sa ne gaseasca în Templu (Nu stiti ca voi sunteti templul Duhului Sfânt? Se asteapta sa avem si sa fim calauziti de Duhul Lui.)

Dupa aceea, Isus l-a gasit în Templu, si i-a zis: “Iata ca te-ai facut sanatos; de acum sa nu mai pacatuiesti, ca sa nu ti se întâmple ceva mai rau.”

Sa nu mai avem aceeasi viata pacatoasa, ca sa nu ni se întâmple ceva mai rau, adica sa nu mai gasim har de iertare si pace. Sa avem o viata noua, curata.

Apostolul Pavel, în a doua sa epistola catre corinteni, mai aduce un spor de lumina:

“Chiar daca as vrea sa ma laud, n-as fi nebun, caci as spune adevarul; dar ma feresc, ca sa n-aiba nimeni despre mine o parere mai înalta decât ce vede în mine, sau ce aude de la mine.
Si ca sa nu ma umflu de mândrie, din pricina stralucirii acestor descoperiri, mi-a fost pus un tepus în carne, un sol al Satanei, ca sa ma palmuiasca, si sa ma împiedice sa ma îngâmf.
De trei ori am rugat pe Domnul sa mi-l ia. Si El mi-a zis: “Harul Meu îti este de ajuns; caci puterea Mea în slabiciune este facuta desavârsita.”
Deci ma voi lauda mult mai bucuros cu slabiciunile mele, pentru ca puterea lui Hristos sa ramâna în mine.
De aceea simt placere în slabiciuni, în defaimari, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorari, pentru Hristos; caci când sunt slab, atunci sunt tare.” (2 Corinteni 12)

“O minune: puterea atât de frageda a mugurului proaspat învinge si sparge scoarta cea mai tare si mai dura a unui arbore .” (Lucian Blaga)

Cu totii am citit sau cel putin am vazut o versiune sau doua a celebrului roman a lui Victor Hugo, Mizerabilii.
Jean Valjean, un tânar sarac, flamând, a furat o pâine sa-si astâmpere foamea. Prins si judecat este închis, într-un final, ca ocnas. Dupa mai multi ani, evadeaza si, dupa ce o multime de oameni si case refuza sa-i dea o bucata de pâine, ajunge în cele din urma în casa primitoare a episcopului Bienvenu – nume împrumutat si preschimbat în renume –, episcop care locuieste împreuna cu sora sa, Baptistine. Episcopul, plin de mila crestineasca traieste aidoma rolul bunului Samaritean. Îl aseaza pe ocnas la masa sa. Îi cere Baptistinei sa aduca mâncaruri bune si sa puna tacâmurile cele scumpe folosite la ocazii importante! Aceasta, din priviri îsi mustra fratele, însa preotul pluseaza si mai mult, ridicând permanent standardul bunatatii si a dragostei aratate. Jean Valjean, uimit, manânca cu pofta si contrariat de inima buna a preotului.
Dupa tinuta si starea lui Jean, Bienvenu stia ca acesta este un evadat cautat de politie, dar episcopul îi pune la dispozitie o camera si un pat bun pentru a se odihni peste noapte. Neobisnuit cu patul moale se trezeste în plina noapte, buimac, când – potrivit apucaturilor unui ocnas – pune mâna pe argintaria ochita în timpul mesei si se pierde în întunerecul noptii. Curând, însa, este prins de jandarmi, adus în fata domnului Bienvenu, care, la acuzatiile jandarmilor, îl declara nevinovat, mustrându-l pe Jean “– De ce nu ai luat si cele doua sfesnice de argint, doar ti le daruisem si pe ele?”

Jean Valjean paraseste din nou casa episcopului Bienvenu si mai contrariat de acesta data. Bunatatea exemplara a episcopului, inima sa larga la nevoile sale, disponibilitatea enorma si întelegerea profunda a crizei morale prin care trece Jean Valjean, îl determina treptat sa-si schimbe din temelii viata si gândirea. Se stabileste într-un mic oras, îsi schimba numle, în Madelaine, un nume cald si asezat, cum îi va fi de-acum si viata sa. Daca pâna la întâlnirea cu episcopul Bienvenu, fusese cumva egoist si fara busola, de-acum devine si el un munte de bunatate si întelepciune, asa cum vazuse la mentorul sau Benvenu, care l-a primit cu multa dragoste si empatie. Metaforic, Bienvenu îl prefigureaza pe Mântuitorul Isus, pe Dumnezeu însusi, care este plin de dragoste si întelepciune si de bunatate. Din iubire pentru om, El si-a jertfit Fiul.
Întâlnirea reala pe cale spirituala cu Dumnezeu sau cu oamenii schimbati de El, dupa tiparul Sau, e un har deosebit care va molipsi si viata noastra cum s-a întâmplat cu Jean Valjean.
Richard Wurmbrand spunea despre cineva ca avea o astfel de credinta care se lua ca si gripa!
Isus Hristos ridica pacatul nostru si neputintele noastre, El ne da la o parte valul care ne împiedeca ochi sa vedem realitatea spirituala în care traim. El e Acela care ne poate elibera din cursa celui Rau în care ne-am obisnuit sa traim. El ne ridica din starea de pacat si ne ajuta sa umblam frumos dupa voia Lui si voia noastra. Asa primim puterea care ne lipseste, eliberându-ne din lanturile pacatului în care traim, prin credinta în Dumnezeu.

Un lucru extraordinar: Dumnezeu nu oboseste iertând, implicându-se în viata noastra ratata, restaurând-o cu migala.
Vei spune, poate, ca nu ai nevoie de iertare! Dar numai iertarea aduce si schimbarea de care ai atâta nevoie si binecuvântarea vietii de acum si a celei vesnice.
De iertare avem nevoie. Pentru necredinta manifestata, pentru faptul ca nu am multumit pentru multele oportunitati oferite de Dumnezeu prin mila Sa: pâinea de pe masa, sanatatea daruita, serviciul, pensia, pentru familie. Suntem vinovati ca nu I-am multumit.
Curaj! Mai este înca har si speranta!
El spune tuturor Pe cel care vine la Mine, nu-l voi izgoni afara!

Glorie Domnului! Amin!