Tag: Prut

Scuze datorate fraților de peste Prut și bătălia pentru scaunele din Parlamentul European

On By GeorgeIn EuropeLeave a comment

Maria Diana Popescu, AgeroMaria Diana Popescu

Dezgustată de jignirile adresate românilor de peste Prut, m-am gîndit că trebuie să punem un pic lucrurile la punct în lumea Baciului de la „B1”, taxat de C.N.A. cu, totuşi, o amendă dulceagă: 10.000 de lei, din cauza declaraţiilor la adresa fraţilor români şi a premierul Republicii Moldova, Iurie Leancă, căruia i-a spus că e „un terchea-berchea”. Folosind un limbaj injurios (stilul său caracteristic) a stîrnit furie şi indignare în rîndul românilor. „Niște lături în toate domeniile”, a spus acesta, „care au atârnat de România exact ca borfașul care a zis: «mai dă-mi și mie niște bani de țigări». «Nu-ți dau, bă»! «Mai dă-mi atunci niște bani de pâine». «Nu, că tu-i bei»! Ăştia sunt moldovenii! […] Am explicat şi cu toți nătărăii ăia care veneau studenți din Republica Moldova, unu’ nu reuşea să treacă clasa! Zeci, erau bursieri pe banii statului român, primiţi în braţe, toate curvele alea ale lor care rămâneau gravide în primul semestru şi aşa mai departe. O ruşine de oameni!”, a spus Baciu, cel care a reinventat violenţa limbajului tv.

Continue reading “Scuze datorate fraților de peste Prut și bătălia pentru scaunele din Parlamentul European” →

BOLGRAD

On By GeorgeIn literatureLeave a comment

Lacul Ialpug
images[6]Lacul Ialpug se întinde pe teritoriul a trei raioane din regiunea Odesa: Bolgrad (partea de nord), Ismail (partea de sud-est) şi Reni (partea de sud-vest). Cea mai mare localitate aflată pe malul lacului este oraşul Bolgrad (aflat la extremitatea nordică).

.    Cahul, Bolgrad și Ismail este fâșia de pământ din sud-vestul Basarabiei a cărei limită sudică este Dunărea, cea vestică – râul Prut și cea estică – Marea Neagră. Orașul Bolgrad este un mic oraș situat la 40 km distanță de orașul Ismail, la mai mare distanță de Odesa – 176 km, la 7 km de frontiera actuală română. Orașul făcea parte din sudul Basarabiei, acum al Ucrainei. Continue reading “BOLGRAD” →

De la Eminescu la Grigore Vieru

On By nelursIn RomaniaLeave a comment

de Catinca AGACHE

 

 

Viata literara româneasca cunoaste dupa 1989 un fenomen aproape paradoxal: „batalia pentru Eminescu” – mai exact batalia pentru un mit statornicit ca atare de G. Calinescu -, determinata de cei care au creat „cazul Eminescu” („Dilema”,1998). Când se credea ca totul este asezat pentru totdeauna si ca nimic nou nu mai poate surprinde în ceea ce priveste viata si opera poetului national, apar nenumarate surprize editoriale[1], se nasc polemici aproape interminabile care par sa fi împartit scriitorimea româna în doua tabere aparent ireconciliabile, ambele nedemonstrând altceva în ultima instanta decât ca Eminescu este viu, mai actual ca oricând, se afla printre noi, sintetizând nu numai geniul poporului roman, ci însasi constiinta, esenta sufletului lui, argumentând o data în plus ca fiind „atât de român încât este universal” (M.Dragomirescu). Este pus în valoare astfel realitatea ca recuperarea lui Eminescu constituie un proces ce nu s-a terminat, ca posteritatea lui ramâne o perena, facinanta provocare. În aceasta „batalie” s-au înscris si scriitorii români de dincolo de Prut care au avut de întâmpinat în plus contestatarii din interior („Flux”), luând atitudine, editându-l în seriile de Opere (editurile Litera, Cartier, Gunivas), îngrijite de eminescologi renumiti si aparând cu noi si primenite exegeze (Mihai Cimpoi).

Modelul Eminescu a functionat altfel în Basarabia de-a lungul istoriei sale zbuciumate[2], fiind vazut nu numai sub aspectul de inegalabil poet national ci si de autentic patriot, cu o înalta constiinta morala, onestitate si sensibilitate, aparator al ideii de românism si al acestei provincii istorice românesti greu încercate, desi la mostenirea publicistica eminesciana accesul a fost foarte târziu. În conditiile vitrege în care multa vreme (pâna spre sfârsitul anilor 50) nu s-a editat nicio carte în limba româna, folclorul poetic românesc pastrat pe cale orala a suplinind în mare aceasta lipsa, Eminescu, descoperit cu întârziere de generatia saizecista, a fost asumat si identificat cu însasi limba româna. În perceptia majoritatii românilor basarabeni, imaginea geniului tutelar este suprapusa peste cea a lui Isus, prin forta sacrificiului ce exprima însusi destinul tragic al acestui tinut. Se stie ca problema Basarabiei a reprezentat o constanta în activitatea jurnalistica a lui Eminescu, publicistul genial care a fost neputând ramâne indiferent la o chestiune atât de delicata si dureroasa, cu atât mai mult cu cât a fost contemporan unor momente istorice legate de aceasta – retrocedarea (1856) unei parti a teritoriului ei anexat abuziv în 1812, apoi reanexarea („A rosti numele Basarabia e una cu a protesta contra dominatiunii rusesti”) [3]. Tocmai de la verbul lui neiertator vizând nedreptatea istorica fata de aceasta cât si fata de Ardeal, de la atentionarea privind „masurile silnice pentru stârpirea românismului” si argumentarea ideii de unitate nationala se trage, de altfel, martiriul sau. De aceea a fost receptat ca poet esential si simbol al românitatii, ce le-a dat basarabenilor forta în subscrierea fenomenului rezistentei împotriva rusificarii si sovietizarii fortate, deznationalizarii dupa un plan diabolic centrat pe crearea în paralel a curentului moldovenismului, românofob, alimentat cu furie pâna-n zilele noastre, având ca scop pulverizarea lor ca natie. Dupa 1940, cultul lui Eminescu a reprezentat unica cale de salvare din neantul ce le ameninta însasi existenta „fiintiala”. Chiar în faza interzicerii lui, „mitul sau lucrator” a produs fenomenul miraculos al relansarii „românismului cultural“(A.D.Rachieru) în Basarabia. Literatura si cultura româna din acest spatiu au stat astfel dintotdeauna sub semnul lui Eminescu, s-a centrat pe modelul Eminescu ca „masura a fiintei nationale” (Constantin Noica), el exprimând unica solutie de revigorare, de renastere. Literatura si cultura româna din Basarabia a fost una de rezistenta în conditii foarte dure si taria, miracolul basarabean în sine, si-au gasit ca punct durabil tocmai acest vector de spiritualitate româneasca care a fost si continua sa fie Eminescu. Numai privindu-se prin el, românii din Basarabia s-au putut regasi ca natie, istorie, traditie, cultura, limba, desi lupta cu falsul glotonim („limba moldovenesca”), cu înrolatii lui slujitori, nu s-a încheiat înca, înscriindu-se în ceea ce Grigore Vieru numea „tragismul Limbii Române de pe teritoriul Basarabiei”. [4]. De aceea Ion Druta îl numea pe Eminescu, înca din 1970, „un hotar al constiintei”. De aceea Mihai Cimpoi, acest titan al criticii literare postdecembriste care a marcat o noua etapa în receptarea eminesciana, îl vede ca o „biblie lucratoare”, ca cel care a luminat drumul basarabenilor spre „regasirea ontologica”, spre salvarea ca natie („Moldovenii din Est s-au salvat prin Eminescu”). Miscarea pentru redesteptare si lupta pentru limba, alfabet-grafie latina, identitate nationala, tricolor, începuta prin 1988, cu putin înainte de revolutia româna, pe el l-a avut ca factor dinamizator, putându-se spune astfel ca prin Eminescu Basarabia, literatura româna din hotarele ei, condamnata decenii în sir a fiinta într-un dureros „exil interior”, au revenit la matca. A fost interzis, editat în haina chirilica sau tradus în limba rusa si redescoperit târziu, dar, miracol sau nu, la simpla rostire a numelui lui au vibrat sufletele celor înscrisi în „batalia pentru Basarabia”. Eminescu a fost cântecul care-a înaripat si chemat la lupta, care nu i-a lasat sa se frânga. De aceea, poate nicaieri Eminescu nu se bucura de atâta pretuire ca între românii de dincolo de Prut. Lingvistii Ion Dumeniuc, Eugen Coseriu, Valeriu Rusu, Silviu Berejan, Nicolae Corlateanu, Haralambie Corbu, Anatol Petrencu, scriitorii Nicolai Costenco, Liviu Damian, Ion Vatamanu, Dumitru Matcovschi, Aureliu Busuioc, Vladimir Besleaga, Vasile Vasilache, Spiridon Vangheli s.m.a. au vegheat la hotarele Limbii si Literaturii Române din Basarabia al caror simbol este chiar Eminescu.

Din „copacul Eminescu” (Lucian Blaga) a rasarit si Grigore Vieru, ca o necesitate istorica a continuarii luptei în noul context creat, deschizînd larg usile unei miscari de renastere culturala timid manifestate pâna atunci, iar alaturi de el alti uluitori poeti si patrioti basarabeni mai ales din mai tânara generatie (Nicolae Dabija, Ion Hadârca, Leonida Lari, Iulian Filip, Vasile Romanciuc, Andrei Strâmbeanu, Doina si Ion Aldea Teodorovici, Andrei Vartic s.a.), refacînd astfel legatura cu perioada interbelica a literaturii române privite ca întreg. Purtând în inima pe Eminescu si Tricolorul românesc, Grigore Vieru a fost „vîrful de lance” al luptei scriitorimii, intelectualitatii basarabene pentru limba, istorie si neam, desi el însusi recunoaste ca istoria i-a dictat aceasta („Eu nu sunt un luptator. M-a urcat pe baricade durerea din sufletul meu si nevoile. Eu sunt o fire mai mult dramatica…”). Taxati nemilos dupa 1989 de „elitistii” de la Bucuresti dar si de emulii lor din interiorul tinerei republici („pasoptisti”, etc), el si confratii de-aceeasi simtire si-au asumat ca pe o necesitate istorica misiunea de „poeti ai cetatii”. Lor si miilor de actori mai putin cunoscuti, care au înteles ca trebuie sa se înroleze în marea batalie, precum modelul lor Eminescu, li se datoreaza renasterea basarabeana de dupa acest an de hotar. Cel care l-a readus pe Eminescu în spatiul public basarabean într-o perioada de crunta sovietizare si „moldovenizare”, a fost Grigore Vieru, poemul sau Legamânt (1964) reprezentând un altfel de imn national, delimitând începutul acestui proces de regasire prin geniul tutelar si limba româna. Profesiunea de credinta a lui Eminescu („Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor cum soarbe un nor de aur din marea de amar”) a lucrat astfel si asupra sa, Grigore Vieru fiind astazi un poet-simbol al Basarabiei, cel mai mare si mai iubit poet contemporan român basarabean.

Situat în prelungirea poetului, jurnalistului si patriotului român Mihai Eminescu, ca doua destine legate prin fire nevazute, ca înalte constiinte ale neamului, el este înlantuit întru eternitate în armonia si muzicalitatea poeziei lui, a Limbii Române însesi, în iubirea imensa pentru pamântul românesc, pentru poporul pe care, si unul si celalalt, l-au dorit unit pentru vesnicie între aceleasi hotare istorice. Soarta a vrut asa ca ziua de nastere a lui Eminescu, aniversarea a 160 de ani de la aceasta, sa fie legata de cea a plecarii definitive si asezarii alaturi de el, în eternitate, a lui Grigore Vieru. S-a afirmat despre el ca este „lacrima lui Eminescu” si nu s-a gresit, în zâmbetul lui blând revarsat peste lume, în simplitatea lui profunda, în întreaga fiinta sensibila oglindita în cuvânt, stând forta si taria afirmate în toata opera sa, în toata viata sa, pe linia modelului atât de „lucrator” în Basarabia. Daca românilor din interiorul tarii li s-a parut firesc sa aiba acces direct la opera lui Eminescu (excluzând o scurta perioada postbelica), pentru conationalii din Basarabia, ca si pentru cei din Bucovina, fenomenul nu s-a produs de la sine, ci a presupus o continua masurare cu timpul, cu istoria, spre a obtine acest drept.

Vieru însusi marturiseste ca face parte din „cea mai tragica generatie de scriitori”care n-au avut intrare la cartea româneasca si ca el însusi a intrat târziu în posesia unui volum de versuri de Eminescu, ca fascinanta întâlnire cu el s-a produs întâmplator abia în timpul studentiei, ca l-a citit „prin crapatura bancii”, ca tot prin el a descoperit Tara despre care nu stia decât ceea ce-i povestise mama si ca numai astfel s-a descoperit pe sine. Marturisirea sa este, poate, unul dintre cele mai emotionante si pline de miez gânduri despre Eminescu („Cred ca aveam 19 ani când am vazut si am luat în mâna cartea sa. Descoperindu-l pe Eminescu, mi-am descoperit sufletul. Eminescu este o cetate cu o singura intrare si cu o suta de iesiri. Intri în ea, iei aminte la toate, înveti, te învoinicesti, apoi iesi pe unde crezi tu ca-i mai bine ducând mai departe faclia graiului si spiritul neamului tau. Important, la început, este sa gasesti intrarea, sa cunosti semnele ei, sa nu le încurci. Eminescu, daca vreti, este izvorul, este lacrima de foc a Universului”). Ea se adauga atâtor si atâtor sintagme célèbre care reprezinta imensul respect si iubirea sincera manifestate pentru „omul deplin al culturii românesti” (Constantin Noica), nu mortificate însa ci mereu proaspete, si traduc astfel realitatea unui Eminescu care a atins coarda cea mai sensibila a poporului sau, patrunzând adânc în mentalul acestuia, performanta rara înscrisa si de Grigore Vieru. Pâna a-l descoperi ca „steaua care ne pastreaza“, si-a adapat setea din cântecele românesti, dar odata intrat în contact cu opera lui, Eminescu a devenit pentru dânsul primul dascal, primul manual de limba româna („Primul manual de limba româna, manual de istorie si primul manual de suflet, daca se poate spune asa, este Eminescu…Primul meu dascal este Eminescu, iar ceilalti Goga si Blaga…Cântecul, pâna l-am descoperit pe Eminescu, mi-a fost manual de istorie… si azi cântecul la noi e un manual de istorie”).

Într-o realitate extreme de dura, în care tot ceea ce tinea de limba si istoria stramoseasca era interzis (simpla lor rostire în perioada imediat postbelica fiind chiar pedepsita cu ani grei de gulag[5]), Eminescu, odata readus în acest spatiu cultural de Vieru, a fost trecut sub tacere de autoritati. De altfel, tulburatorul poem Legamânt, publicat în 1964 în revista „Nistrul”, închinata acestui „Shakespeare al românilor” – cum îl numea G.B.Shaw[6] – este în fapt un testament care cuprinde o premonitie a ceea ce avea sa se însemne plecarea lui (15-16 ianuarie2009) la „stramosi” si la întâlnirea astrala cu Eminescu, având cartea acestuia în mâna („ Stiu: cândva, la miez de noapte,/ Ori la rasarit de Soare,/ Stinge-mi-s-or ochii mie/ Tot deasupra cartii Sale”). Cuprinde, în acelasi timp, un mesaj încarcat de adânci semnificatii vizând continuarea, ducerea mai departe si pazirea cu sfintenie a mostenirii lui culturale („Ci sa nu închideti cartea/ ca pe recile-mi pleoape./ S-o lasati asa deschisa,/ Ca baiatul meu ori fata/ Sa citeasca mai departe/ Ce n-a reusit nici tata.”), ca si odihna sa vesnica sub semnul lui Eminescu, sub care a trait toata viata („Iar de n-au s-auza dânsii/ Al stravechii slove bucium, /Asezati-mi-o ca perna/ Cu toti codrii ei în zbucium”), ca „ostas de linia întâi” (Andrei Strâmbeanu) ce a fost, precum acesta. Minimalizata, ca întreaga poezia de factura social-patriotica, de multi dintre cei care nu cunosc îndeaproape literatura româna din Basarabia ce a evoluat într-un anumit context de care nu poate fi rupta, opera sa poetica – de dragoste, metafizica, mesianic-publicistica – traieste în sufletele românilor, bucurându-se de o larga notorietate la care viseaza, fara succes, multi dintre cei ce se grabesc cu etichetarile nedrepte.

Dar câti dintre acestia stiu ca Grigore Vieru este cel care, pentru prima data, publica în Basarabia o poezie închinata „poetului nepereche “(G. Calinescu), alte câteva dedicate (în volumul ce înscrie adevaratul sau debut editorial – Numele tau, 1968, cu o prefata de Ion Druta) lui Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Marin Sorescu, Nicolae Labis, Constantin Brâncusi când numele acestora era aproape necunoscut si nerostit, o alta poezie despre drapelul românesc, – Curcubeul, înclusa în volumul Trei iezi (1970), carte interzisa si topita imediat dupa publicare -, sau ca a introdus, tot pentru întâia oara, în primul abecedar alcatuit pentru copiii Basarabiei pagini din Eminescu, Rebreanu, Blaga, din folclorul românesc, ca a realizat primul abecedar pentru prescolari – Albinuta (1970, împreuna cu Spiridon Vangheli, în alfabet chirilic, evident, reeditat dupa 1989 în grafie latina) – dupa care au învatat si învata înca generatii întregi de copii basarabeni -, ca a publicat primul text cu grafie latina în „Literatura si Arta”(1989) -, ca a înaripat masele cu versurile sale (în Miscarea pentru Eliberare Nationala) puse pe note de el însusi sau de Eugen Doga, Ion si Doina Aldea Teodorovici, interpretate cutremurator de acestia sau de multi altii si devenite notorii, întrate aproape în folclor prin popularitatea lor, redesteptând astfel sentimentul national, ca a fost unul dintre fondatorii Frontului Popular din Moldova (1989) si ai Marii Adunari Nationale (27 august 1989), ca a participat la a XIII-a sesiune a Sovietului Suprem al R.S.S.Moldoveneasca unde s-a votat Limba româna ca limba oficiala si alfabetul latin, ca a refuzat, împreuna cu Eugen Doga, sa scrie un nou text (respectiv, muzica) în locul imnului „Desteapta-te române” anulat de neo-comunisti în 1994, aruncând anatema asupra celor ce se vor preta la o asemenea tradare („Dreptatea istorica va blestema poetii si compozitorii care vor îndrazni sa ridice mâna asupra Imnului National Desteapta-te române”), ca a adus unul dintre cele mai frumoase elogii Limbii Române si cele mai solide argumente împotriva glotonimului „limba moldoveneasca” sustinut de neo-comunisti în discursul de primire la Academia de Striinte a Republicii Moldova (Testament/Limba Româna, oastea noastra nationala, 30 august/7 septembrie 2007)?

Izbucnind ca figura singulara a apararii acestor valori, într-o perioada în care patria-patriotismul-poezia patriotica au început a fi considerale notiuni rasuflate în România, atragând dupa el o întreaga suita de poeti-patrioti din Basarabia, nici nu se putea sa nu deranjeze în stânga sau în dreapta Prutului pe cei straini de asemenea sentimente, dar si-a atras în schimb imensa iubire a poporului. Ca si idolul sau Eminescu, a luptat toata viata cu armele scrisului si fapta pentru redesteptarea neamului, jertfindu-se pentru „adevarul despre fiinta româneasca (Mihai Cimpoi). Adevarat poeta vates, pe linia mesianismului lui Goga, si-a pus întreaga sa opera – poezii, muzica pe versuri, publicistica, aforisme, lucrari în colaborare, interviuri-dialoguri – în slujba poporului din care se trage („Din clipa când am simtit povara dragostei de tara, de atunci a început sa nu-mi mai fie frica de moarte”), a adevarului privind fiinta româneasca. De aceea Academia Româna l-a propus pentru Premiul Nobel pentru Pace (1992), cum Eugen Simion afirma despre Eminescu („Poetul Mihai Eminescu ar fi meritat Premiul Nobel pentru literatura, dar acest premiu nu se acorda postum”). De altfel, Grigore Vieru însusi marturiseste ca toata viata a visat România pentru a fi mai aproape de Eminescu si limba româna („Daca visul unora este sa ajunga în Cosmos, eu viata întreaga am visat sa trec Prutul”). Imediat dupa prima vizita facuta în?ara[7] (într-o delegatie oficiala de scriitori rusi, la propunerea lui Jukov Akim), o vizita tulburatoare care i-a marcat întreaga existenta, publica o poezie superba, scapata de cenzura prin simbolistica bine drapata („De-acum as putea/ Si fara picioare trai/ Da, fara ele -/ La cine voiam sa ajung/ Am ajuns…”). Un alt poem dedicat marelui sau model liric si moral – Eminescu – este ceea ce s-ar putea numi o poezie muzicala, transformata imediat într-un adevarat imn al luptei pentru redesteptarea constiintei neamului. Alaturi de alte versuri ale sale înscrise sub semnul poeziei de opinie, poemul-cântec a stat în fata tancurilor sovietice (în 1989) pentru apararea fiintei nationale („La zidirea Soarelui se stie/ Domnul a muncit o vesnicie/ Noi, muncind întocmai, ne-am ales cu/ Ne-am ales cu Domnul Eminescu/ Domnul cel de pasare maiastra/ Domnul cel de nemurirea noastra – Eminescu”). Mai ales dupa 1991, el a scris o poezie oracular-mesianica cu valoarea unui strigat existential. care a înscris un fenomen unic în spatiul basabean, ca si în cel larg românesc postdecembrist, fiind cântata de stadioane întregi de tineri si circulând asemeni folclorului.

Bagatelizata, din pacate, de ignoranti sau rauvoitori, de postmodernistii marcati de sindromul demolarilor si demitizarilor – care n-au privit-o prin prisma necesarei opere de unire a celor doua maluri de Prut prin vers incendiar si muzica pe care aceasta a faptuit-o, a realitatilor basarabene, a Basarabiei reale care înca mai oscileaza între recunoasterea limbii române sau însusirea glotonimului „limba moldovenesca”, a statutului scriitorului român din Basarabia obligat sa fie mereu pe baricade ca model de constiinta înalta patriotica, civica, morala -, ea a capatat o fabuloasa popularitate. De altfel, aceasta misiune asumata este marturisita chiar de Grigore Vieru însusi ca fiind un imperativ al epocii („Eu sunt un liric, chiar tragic, prapastios. Abia astept ca lucrurile sa se aseze în matca lor pentru a reveni la chemarea mea fireasca, la poezia lirica…Scriu versuri publicistice. N-am crezut niciodata ca voi scrie poezie patriotica, dar la ora actuala consider ca n-am dreptul sa nu fac acest lucru. Am parasit altarul poeziei filosofice si metafizice si am luat arma pe care a trebuit s-o iau”). Fiinta fragila îmbraca când istoria i-a cerut-o în armura de razboinic, el a devenit un adevarat tribun în apararea fiintei românesti, un profet, simbolul renasterii nationale, figura emblematica a Basarabiei („Ridica-te, Basarabie,/ Trecuta prin foc si sabie,/ Batuta ca vita pe spate,/ Cu biciul legii strâmbate,/ Cu lantul poruncitoarelor strigate!/ Ridica-te! Ridica-te! Ridica-te!”). Realizeaza astfel poeme incendiare, adevarate „inscriptii pe stâlpul portii” ce cânta „crinii latiniei” sau redau drama Basarabiei în noul context istoric si geopolitic. Versul sau capata acum inflexiuni publicistice, utilizând metafore violente, fiind mai direct, mai ironic, mai incisiv. Seninul lui se întuneca, tonul devenind solemn, grav, interogativ sau imperativ, dinamitard, invocându-l ca argument pe Eminescu („ Si va uitati chiorâs la Prut // Pe-a carui valuri ce ne dor/ Se scutura de-atâta dor / Toti teii lui Mihai cel drag / Si-ntregul doinelor sirag”). Asemeni lui Eminescu, tocmai cel care si-a fixat ca principal obiectiv moral „apararea Bisericii Nationale, a Limbii Române si a Istoriei Românilor”afirmând ca „fara aceste aripi esentiale nu putem zbura peste Prut”, poetul „martir” al versului românesc (Eugen Simion), „mare si adevarat poet”(Nichita Stanescu), n-a fost scutit de atacuri repetate venite dinspre „elitistii” de Bucuresti cât si dinspre nelinistitii tineri colegi de la „Flux”(„Am suferit foarte mult la început pentru atacurile nedrepte din presa bucuresteana, atacuri care m-au durut mai mult decât toate ranile pe care mi le-au facut strainii. Si… erau zile când juram sa nu mai trec Prutul, eu care o viata întreaga am visat sa ajung în tara.”). Ele au fost folosite ulterior ca arme în vitriolantele campanii defaimatoare care l-au ranit adânc, grabindu-i moartea.

„Cei care l-au chinuit pe Grigore dincolo de Prut n-au mai putina vina decât cei care l-au chinuit dincoace de Prut” – sustinea Adrian Paunescu plecat si el la scurt timp dupa prietenul sau. „Vreau sa deplâng – afirma Alex. Stefanescu[8] – modul nerespectuos în care societatea româneasca l-a tratat”, referindu-se nu la marea parte a românilor atasati de sufletul poeziei lui ci la cei care l-au asasinat putin câte putin. Eugen Simion este cel care a descris poate cel mai bine acest fenomen reprezentat de Grigore Vieru („despre Grigore Vieru am putea spune ca este ultimul poet cu Basarabia în glas. Un poet mesianic, un poet al tribului sau, obsedat de trei mituri: Limba româna, Mama si Unitatea neamului. Un poet elegiac, dar, în ciuda fragilitatii înfatisarii sale si a vocii sale – moi si stinse, menite parca sa sopteasca o rugaciune, nu sa pronunte propozitii aspre ca vechii profeti – un poet dârz, un cuget tare, un spirit incoruptibil. Multi i-au înteles stilul si mesajul, altii i-au reprosat mereu faptul ca nu este un poet postmodern.

Judecata rea. Vieru nu putea fi postmodern pentru ca, spune chiar el, s-a nascut si a crescut într-o istorie imposibila si, când a început sa scrie, si-a dat seama ca publicul sau asteapta altceva de la el. Ceva esential, spus limpede, ceva despre suferintele si bucuriile natiei sale, atâtea câte sunt. În aceste circumstante, poemul «nu poate fi o zbenguiala a cuvintelor”). Un superb, emotionant poem-cântec – Reaprindeti candela („Reaprindeti candela-n cascioare/ Lânga busuiocul cel mereu-/ Degerat la mâni si la picioare/ Se întoarce-acasa Dumnezeu. / Doamne,Cel din slavi crestine/ Ce pacate oare-ai savârsit/ Ca te-au dus acolo si pe Tine/ In Siberii fara de sfârsit ?!/ Refren:/ Toate le ierti, / Doamne de sus,/ Cu blândete mareata/ Chiar si pe cei care te-au dus/ In Siberii de gheata”) -, închinat destinului tragic basarabean, el singur ar fi de ajuns pentru a sustine cele afirmate mai sus. .

„Organic legata de poezia eminesciana”(Eugen Simion), înscrisa pe linia de aur Eminescu, Blaga, Nichita Stanescu, neoromantica, orfica, metafizica sau mesianica, inconfundabila prin unitatea tematica si stilistica, prin frumusetea si puritatea de cristal, prin extraordinara lumina si blâdete, prospetime si gratie, prin aplecarea spre arhetipurile ancestrale ca si prin uimitoarea modernitate, lirica sa este indubitabil cea mai cântata poezie a secolului XX (Fanus Bailesteanu). Structura eminamente eminesciana, de o mare sensibilitate, Grigore Vieru este cel care a produs sincronizarea cu fenomenul literar românesc din interiorul tarii, fiind un veritabil port-drapel al liricii române din Basarabia. De altfel, el însusi marturiseste cu onestitate raportarea sa la marele model:” Nu sunt decât o lacrima de-a lui Eminescu.” Conceptul lui de poeticitate are ca model etalonul romantic eminescian, la care a adaugat un filon autohton specific, strabatut de simboluri si motive, miteme tipic vierene, relevante arhetipuri ale fiintei nationale si mitologiei cotidianului. Imaginarul sau poetic, axat pe câteva teme esentiale ( Mama, Maternitatea, Femeia – proiectate în planul cosmic, sacru – Copilaria, Eminescu, Hristos , Patria, Limba Româna, Moartea) si simboluri matriceale (casa, stramosii, plaiul, izvorul, glia, graiul, dorul, iubita, taina, misterul cosmic), biblice (Atotziditorul, candela s.a.) si istorice (Prutul, “tara cea Basaraba”, Putna, Stefan cel Mare, Podul de Flori etc.), este de aceea inconfundabil, purtând marca Vieru. Un poem de tinerete – Cu sângele, cu dorul – vorbeste despre aceasta subtila alcatuire a eului sau poetic („M-am amestecat cu viata,/ Ca soarele cu dimineata,// M-am amestecat cu dorul,/ Ca sângele cu izvorul”), tentatia orfica –cântecul, sinonim cu poezia – fiind dublata ulterior de cea mesianica („Cineva sus pe coasta,/ Spala lacrima lunii/ Cu lacrima noastra”– Izvorul).

Poet prin excelenta al mamei, el dezvolta ca nimeni altul aceasta mare tema în lirica româna contemporana, încarcând-o de o simbolistica adânca, identificata cu tara rotunda („Mama/ Tu esti Patria mea!” – Mama, tu esti…), cu esenta fiintei românesti, cosmicitatea („Usoara, maica, usoara,/ C-ai putea sa mergi calcând/ Pe semintele ce zboara/ Între ceruri si pamânt./ În priviri c-un fel de teama,/ Fericita totusi esti/ Iarba stie cum te cheama,/ Steaua stie ce gândesti.” – Faptura mamei ), cu iubirea absoluta („Le-am chemat la mine/pe toate:/ pe Maria, pe Ana, /Pe Alexandra, pe Ioana…/Care întâi va ajunge,/ Pe-aceea- n perete o voi zidi./ Dar din toate femeile/ A venit una singura:/ Mama./ Tu nu m-ai strigat,/ Fiule?”– Mica balada), cu misterul Facerii (Când m-am nascut, pe frunte eu/ Aveam coroana-mparateasca:/ A mamei mâna parinteasca,/ A mamei mâna parinteasca” – Mâinile mamei), cu moartea însasi ca întoarcere sânul naturii („Nu am, moarte, cu tine nimic,/ Eu nici macar nu te urasc/ Cum te blestema unii, vreau sa zic,/ la fel cum lumina pârasc./ Dar ce-ai face tu si cum ar fi/ De-ai avea mama si-ar muri,/ Ce-ai face tu si cum ar fi/ De-ai avea copii si-ar muri?!/ Nu am, moarte, cu tine nimic, / Eu nici macar nu te urasc./ Vei fi mare tu, eu voi fi mic,/ Dar numai din propria-mi viata traiesc./ Nu frica, nu teama/ Mila de tine mi-i,/ Ca n-ai avut niciodata mama,/ Ca n-ai avut niciodata copii.” – Litanii pentru orga). La fel sunt poemele care au în centru alte toposuri sacre, precum casa parinteasca („Tu ma iarta, o, ma iarta,/ Casa mea de huma, tu,/ Despre toate-am scris pe lume,/ Numai despre tine, nu.”), neamul („O, neamule, tu,/ adunat gramajoara,/ ai putea sa încapi/ într-o singura icoana.”– Acasa), graiul matern sacralizat („Lemn dulce e! Lemn tare!/ Din el vioara-i scoasa/ si leaganul, si pragul,/ Si grinzile la casa”),Fiinta sacrala („Si eu tin atât la mama,/ Ca nicicând nu îndraznesc/ Dumnezeul din privire/ Sa ma vâr sa-l mâzgâlesc.”– Autobiografica) s.a.

Dar, poate ca nicaieri nu se resimte mai bine influenta modelului poetic eminescian ca în lirica de dragoste, de mare delicatete si suavitate, adevarate filigrane în care este turnata o gama întreaga de trairi si sentimente („Vreau sa te vad, femeie,/ sau vino sa ma vezi,/ Mi-e dor de iarba cruda/ A ochilor verzi;// De-a`tale negre gene/ Ce tremura usor/ Ca aburul de ploaie/ deasupra codrilor.// – Vreau sa te vad, barbate,/ Sau vino sa ma vezi,/ E timpul coasei, iata,/ În ochii mei cei verzi.// Coseste, hai – ca iarba,/ Cu roua si cu stea,/ Mai deasa si mai verde/ Sa creasca-n urma ta.” – Vreau sa te vad; „Iubire! Tu, cea ocrotita / De dulcele luminii mirt, / Ca miezul unei sfinte azimi/ De coaja ei doar ocrotit. // Înconjurata de lumina, / Tu însati din lumina vii. / Pre tine doar te am pe lume/ Si nu voi alte vesnicii. // Iubire! Ram de roua sfânta, / Cânt unic, o, ce ma adasti. / asupra-ngândurarii mele/ Tu nu plângi lacrima – o nasti.” – Leac divin). De o extraordinara liricitate si modernitate, unele dintre poemele sale de dragoste sunt mici capodopere („Draga i-a fugit cu altul./ S-a ascuns în codru. Uuu!/ El a smuls padurea toata,/ Însa n-a gasit-o, nu./ El a smuls padurea toata/ Si s-o are începu./ Si-a arat padurea toata…/ Însa n-a gasit-o, nu.”- Padure, verde padure).

Ca si la Eminescu, iubita însa este proiectata în plan astral, sacral, în cosmicitate, contopita în cele din urma cu însasi întoarcerea mioritica în natura („Merg eu dimineata, în frunte,/ Cu spicele albe în brate/ Ale parului mamei./ Mergi tu dupa mine, iubito,/ Cu spicul fierbinte la piept/ Al lacrimii tale./ Vine moartea din urma/ Cu spicele rosii în brate/ Ale sângelui meu –/ Ea care nimic niciodata/ Nu înapoiaza./ Si toti suntem luminati/ De-o bucurie neînteleasa”– Ars poetica). De altfel, Grigore Vieru însusi marturiseste ca este, prin excelenta, un poet al iubirii („Sunt deci un poet al iubirii, iar iubirea este a poeziei. Iubirea este singura dreptate pe lumea asta. Iubirea este o jertfa zilnica. Pacat ca maretia sacrificiului o gasim mai mult în singuratatea iubirii.”) – sentiment pe care s-a axat destinul sau („Daca n-ar fi iubirea, m-as teme de viata”). Cel care afirma „am descoperit frumusetea Limbii Române în poezie, iar în Limba Româna mi-am descoperit ?ara” s-a constituit el însusi într-un model de înalta constiinta si integritate morala („Sunt fericit/ Ca n-am cântat paunii.”- Despre fericire ).

A trait în simplitate, iubit de cei multi, urât de cei putini la suflet, asemeni lui Eminescu, si a plecat, dintrodata, la marea întâlnire, chemat de acesta, biografia si opera sa, primul si cel din urma drum, întâlnindu-se cu forta de destin în aura genialitatii celui care i-a alungat sentimentul de exilat în propria limba, luminându-i drumul. A plecat la întâlnirea cu Eminescu scriindu-si din timp si epitaful („Sunt iarba si mai mult nu pot fi”), dând , din vreme, si explicatiile acestuia („ A fi simplu nu e treaba usoara. Afi simplu înseamna sa mori câte putin în fiecare zi, în numele celor multi, pâna te preschimbi în iarba. Iar mai simplu ca iarba ce poate fi?”). Supranumit „un Eminescu al Basarabiei”, în fapt un nou Eminescu al tuturor românilor, marele poet al Basarabiei si al întregii literaturi române contemporane „nu place celor carora nu le place nici Eminescu si place tuturor celor care-l iubesc pe Eminescu” – afirma prietenul sau Andrei Strâmbeanu. S-a asezat lânga Eminescu, în spatiul rarefiat rezervat spiritelor înalte, asa cum la Iasi, în Gradina Copou, bustul lui se odihneste aproape de cel al „poetului nepereche” întru eternitate, ca într-o împreunare metaforica în Ruga lui Brâncusi pentru un destin mai bun românesc. „Daca exista o vesnicie româneasca, aceasta vesnicie ar trebui sa se numeasca Vieru, fiindca ea ne cuprinde pe toti.”- scria Ion Milos la disparitia fulgeratoare a prietenului sau. Mitizat înca din timpul vietii, Grigore Vieru s-a „judecat”singur, cu aceeasi luciditate si onestitate care i-a caracterizat întreaga viata, pentru posteritate („Nu sunt un mare poet. Nu harul ci lacrima mea e mare.”).

———————————————-

[1] Catinca Agache. Receptarea lui Eminescu dupa 1989, 2011

[2] Mihai Eminescu. Basarabia 1812, Verba, 1991, 2011

[3] Mihai Eminescu. România în lupta cu panslavismul, ,,Timpul” , iunie, 1878.; Basarabia, numele si întinderea ei, ,,Timpul”, 13 martie, 1878.)

[4]iGrigore Vieru.Testament/ Limba Româna, oastea noastra nationala, 30 august/ 7 septembrie 2007, Academia de Stiinte a Republicii Moldova

[5] Nicolai Costenco s.a.iu

[6] în scrisoarea (în facsimil) ce precede volumasul de numai 20 de pagini aparut la Londra, Editura Kegan Paul, în 1930 – o traducere în engleza de Éstelle Sylvia Pankhurst si I.O.Stefanovici-Svensk, cu un cuvânt înainte de Nicolae Iorga , considerata de acelasi G.B.Shaw, „o carte uluitoare” -, poetul român impresionând prin aceea ca „a ridicat acest fin de siècle din agonia sa”

[7]i Se întâlneste acum cu redactia revistei „Secolul XX”, cu Dan Haulica, St.Aug.Doinas s.a.

[8]iu Alex Stefanescu. Glorie de-o zi, „România literara”, 6-23 ian., 2009l matern e totul, afirma poetul prin imagini vii, memorabile: Lemn dulce e! Lemn tare!/
Catinca AGACHE

Doctor in Filologie

Iasi

Iunie 2011

 

Crucea si învierea în poezia Golgotei românesti

On By nelursIn HistoryLeave a comment

Natiunea Daco-Româna, ca cea mai încercata si mai prigonita dintre Natii, si-a împletit logodna vesniciei, pecetluindu-si Destinul cu sângele mucenicesc pe Hrisovul heruvimic: în dor si suferinta, în crez si îndurare, în chin si sarbatoare, în frângeri si înaltari, în taceri si marturisiri, în asteptari si împliniri, în înfricosari si extazuri, în bocete si psalmi, în jale si hori, în apusuri si rasarituri, în lanturi si libertate, în îngenuncheri si slava, în catuse si har, în chemari si alegeri, în suspine si Liturghii, în defaimari si laude, în lepadari si jertfe, în vânzari si mucenicii, în tradari si binecuvântari, sub denia Crucii, dar si sub apoteoza Învierii.

Poetii Crucii, ca Marii Sacerdoti ai Cuvântului dumnezeiesc si co-liturghisitori ai Suferintei Neamului, au plamadit în sângele, în crezul, în nadejdea, în jertfa si în dragostea lor, toata vointa patimirii, întrupata în: vânzarea, tradarea, prigoana, persecutia, defaimarea, batjocura, umilirea, biciuirea, amaraciunea, întemnitarea, calvarul Rastignirii, dar si în harul Slavei si al Învierii Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Maica Teodosia (Zorica) Latcu a fost fiorul si fascinatia “Miscarii gândiriste” si Petala de dor a Marelui Poem al Iubirii, binecuvântate de Marele Duhovnic Parintele Arsenie Boca. Coborâtoare dintr-o glorioasa obârsie a venit în taina ca un acatist al vointei, pe un valmasag de Doine. Te vindem iar cu sarutari viclene,/ prin nepasare oarba si prin lene./ Te biciuim cu vorbe de ocara,/ Te palmuim cu ura ca de fiara./ Te adapam cu suc de-amaraciune,/ din pofte rele si din stricaciune./ Te tintuim pe cruci de nedreptate,/ prin cuiele uciderii de frate./ Iar împletim blestemele de tata,/ sa-ncingem, Doamne, fruntea-nsângerata./ Tu iarasi zici, în blânda rugaminte:/ ”Nu stiu ce fac. Îngaduie-i, Parinte”. (Golgota).

Gânguritul ca o toga de April s-a pus în luntrea rugii, veghiind în luminisuri de padure. Cerdacul surâsului a îmbratisat-o ca pe-o chemare si nestatornicul soare i s-a întiparit în vocalele curcubeului dorintei. Tresare si se înfioara în faldurile învârtosatului destin, care a pus soroace rascrucilor. Iuresul eternei goane a dorului s-a desprins semet în azurul cântarii.

Înspre tarâmul celalalt,/ E loc închis cu gard înalt;/ dar am vazut, printre uluci, Atâtea cruci, atâtea cruci…/ Parea tot locul tintirim,/ Pazit cu zbor de Heruvim,/ Cu cruci de piatra, albe, mari,/ Cu cruci de brad si de stejar./ Si cruci de-argint si de otel,/ Cerneau lumina peste el,/ Iar cruci de aur si de fier/ Sclipeau ca semnele pe cer./ Atâtea cruci mi s-au parut/ Ca toate una s-au facut./ O cruce mare stralucea./ Sub gruel ei un Om zacea./ -Tu cum de poti sa le mai duci,/ Atâtea cruci, atâtea cruci?… (Crucile).

Sparturi de bezna s-au napustit peste marama sufletului lumii, punându-i bocetul în mars. Soaptele inimilor de Mame licaresc ca papadiile înrourate. Boldul mortii trece-n hlamida de flori. Aruncata-n noapte, vremelnicia cade peste irozi. Iudele se vântura în elegii tenebroase si luciferice. Scuiparile se prefac în lacrimi de ceara, iar biciul loviturilor, devine o adiere îndragostita de margaritar. Palmele care L-au lovit pe Iisus s-au înaripat în fluturi. Sutasii pazesc lumina podidita din Îngeri. Trâmbita Sarbatorii vesteste chindia Ospatului. Razele de soare se aseaza senin peste gatitii nuntasi. Atotfrumoasa Maria cumpaneste Taina Vinului si-a Vietii. La Dumnezeiasca privire, Apa s-a însufletit îmbatata de savoarea vinului. Pâinea s-a rumenit în bratele Crucii, îmbratisând lumea în aburul ei cald, ca obrazul de copil. Crucea s-a-ntrupat în Mireasma Vitei de vie, iar untdelemnul s-a împartasit pe sprânceana Mirului. Piroanele s-au prefacut în Potir de aur stralucitor. Buretele a absorbit zenitul din zâmbetul Fecioarei. Otetul s-a prelins în fagurele de miere al Neamului Daco-Român. Fierea s-a preschimbat în figure de albine, iar Trestia s-a frânt în unda unui nufar. Sulita s-a smerit incrustându-se în Sceptrul prea doritei paci. Tarina Olarului a rodit un camp de narcise. Infinitul a tras la sorti Viata. Mironositele tamâie cu dorul lor Slava Prea Frumosului Mire. În cumpana mortii clopotul bate a nemurire. Pentru Fiii Binelui nu exista moarte decât Trecere.

Un drum, ostasi, o cruce. Si sub dânsa,/ sfârsit de lovituri si de ocara,/ E Fiul Tau. Cu încoltiri de fiara /multimea-n jur-salbatic-valul strâns-a./ S-au revarsat talazuiri de ura,/ sa puna stavila iubirii sfinte,/ Si i-au stropit si fata si vesminte,/ cu vorbe grele, ca o lovitura./ Dar n-au stiut calaii taina lina,/ care-I dadea spre Golgota rabdare:/ caci scrisa este taina asta mare./ În Duhul Tau cu raze de lumina./ Ei n-au stiut ca orice lovitura/ si Tu o porti pe Trupul Tau Stapâna,/ de aceea doar putut-a sa ramâna/ Lumina neclintita-n val de ura./ Durerea toata se-mpartea în doua,/ si asta este tainica rabdare,/ de aceea poate-n muta închinare,/ un iconar Te arata astfel noua./ Strapunsa esti si Tu de rani. Pe frunte,/ si Tie spini-Ti împletesc cununa,/ multimea si asupra Ta, Prea Buna,/ arunca glodul greu, de vorbe crunte./ Cum stai între femei înlacrimata/ pe Tine Maica celui Rastignit,/ Te-a aratat ducând, abia simtit,/ spre Golgota, o Cruce luminata. (Spre Gogota).

Un amestec de arome s-a contopit pe chipul ei de Doina, învaluindu-i mirarea în bulgarii din zori (Zorica). Vibrarea a pus ramasag pe mirajul luminii, ca izvorul de viata zburat în cuib de cuci. Pe covorul rabdarii si-a mânat bidivii gândului în trap de chimvale. O dâra de zbor i-a adus un trecut de vapaie, trudit în rapsodiile de veacuri, framântându-i mireasma în pâine si cuvântul în potirul binecuvântarii. Safirul bucuriei, înmuiat în Ghiocelul Buneivestiri, i-a odraslit crucea în Mugurele-nvierii.

Va-ntreb pe cine plângeti, copile din Sion,/ Si pentru cine- aduceti în vasul vechi arome,/ De jalea cui vesmântul si l-a cernit Salome/ Si plânsul pentru cine rasuna în Chedron?/ Când miezul alb al zilei în umbre s-a-nvelit/ Si-n templul sfânt cu zgomot s-a rupt catapeteasma/ Sub Cruce, prohodirea de ce-si varsa mireasma,/ Din ochii arsi de lacrimi, din trupul istovit?/ De ce sa-I strangeti bratul cu patima la sân?/ Si giulgiul nou, copile, de ce-l rositi în jale?/ Si va raniti genunchii în pietrele din cale/ Si pentru cine-aprindeti faclii de dor pagân?/ Priviti spre cer, surioare. Cu trupul prea curat./ Mai alb ca pâinea jertfei din sfintele altare,/ Mai alb decât potirul cu binecuvântare,/ El sta în tronul slavei, de slava-nconjurat./ Din palma Lui nu curge siroi de sânge greu,/ Ci vinul bucuriei din vesnic sfânta Cina./ Din coasta Lui tâsneste izvorul de lumina,/ Menit pe veci sa faca din om un Dumnezeu./ Nu-L ungeti cu miresme pe Cel de-a pururi viu/ Si nu-L culcati, fecioare, în giulgiu, sub piatra rece, Caci iadul plin de flacari nu va putea sa sece/ Izvorul de viata ce curge prin pustiu./ Va-ntreb pe cine plângeti, copile din Sion,/ Si pentru cine-aduceti în vasul vechi arome,/ De jealea cui vesmântul si l-a cernit Salome,/ Si plânsul pentru cine rasuna în Chedron?/ Gatiti-va mai bine cu sfinte bucurii/ În alb vesmânt de raze si-n flori de fericire,/ Gatiti-va cu crinii ce-au dat Buna-Vestire/ Si-n aur de iubire topiti podoabe vii./ Pe harfe de lumina cântati cu vers de foc,/ În glas de alaute si-n sunet de chimvale./ Din suflete, faclie aprindeti-I în cale,/ Ca-n veci Lumina lumii scapa de sub obroc./ În imn de biruinta, copile din Sion, gatiti pentru-nviere în vasul vechi arome,/ Vesmânt de sarbatoare sa-mbrace azi Salome/ Si stih de bucurie rasune în Chedron. (Prohodire).

Radu Gyr, poate cel mai mare poet al Crucii, si-a purtat cu demnitate crucea Neamului întru Hristos, fiind condamnat initial la moarte, iar apoi la închisoare pe viata. Toata detentia sa a fost dominata de suferinta si dragoste, de asceza suferintei de Neam si mistica iubirii de Dumnezeu. Prinosul sufletului sau haituit de hatisuri si ceata a spart cerbicia din vidul dureros al celor ce ne-au vândut, se vând si se mai vând înca. Cu îndemnul iubirii în inima, el a înflorit pe cararile celor multi, florile de cais, iar cerul milos si deschis a coborât pâna la el si le-a-nmiresmat. De-atunci toata inima lui a fost izbavita de Iisus, purtând în sânul luminii raza eternului soare al Neamului, asa cum corola îsi poarta cu gingasie floarea sa cea mai nobila. Pe tarina soartei sale s-au afundat împovaratii ani, pregatindu-i jertfa curata pe Golgota româneasca. Sufletul i s-a îmbracat în dor de prea cucernic cer, iar zborul de heruvimi i-au scuturat peste vise, lumini. Din albul crezului margaritar, si-a nalbit pasii târâti prin celula si setea si jalea cu care-a stat împreuna, au suspinat pe mucedele paie. Dar crezul i s-a atâtat în prinosul îndurarii si-n rodul rastignirii. Creanga cerului tresare si pe bolta lui nuntita, o primavara plina se scutura de aur. Natura înmiresmata îsi prinde-n hora Florile, care surâd cu ochii-n roua, la clopotele care bat imnul Învierii. Toate sufletele se mângaie fara ragaz si pe Crucea neînfrânta si sfânta, dorinta Învierii cânta.

As`noapte Iisus mi-a intrat în celula. O, ce trist, ce înalt era Christ!/ Luna a intrat dupa El în celula/ si-L facea mai înalt si mai trist./ Mâinile Lui pareau crini pe morminte,/ ochii adânci ca niste paduri./ Luna-L spoia cu argint pe vesminte,/ argintându-L pe mâini vechi sparturi./ M-am ridicat de sub patura sura: -Doamne, de unde vii? Din ce veac?/ Iisus a dus lin un deget la gura/ si mi-a facut semn ca sa tac…/ A sta lânga mine pe rogojina: -Pune-Mi pe rani mâna Ta./ Pe glezne-avea urme de rani si rugina,/ parca purtase lanturi, cândva…/ Oftând, Si-a întins truditele oase /pe rogojina mea cu libarci./ Prin somn, lumina, iar zabrelele groase/ se lungeau pe zapada Lui vargi./ Parea celula munte, parea capatâna,/ si misunau paduchi si guzgani./ Simteam cum îmi cade tâmpla pe mâna, /si am dormit o mie de ani…/ Când m-am trezit din grozava genuna,/ miroseau paiele a trandafiri./ Eram în celula si era luna,/ numai Iisus nu era nicairi…/ Am întins bratele. Nimeni, tacere./ Am întrebat zidul. Niciun raspuns./ Doar razele reci ascutite-n unghere,/ cu sulita lor m-au împuns./ -Unde esti, Doamne? – am urlar la zabrele./ Din luna veneau fum de catui./ M-am pipait, si pe mâinile mele/ am gasit urmele cuielor Lui… (As`noapte, Iisus…)

Tais de fulger scapara-n ochiul constiintei, la jalea tarii sfâsiate si viforâtele gânduri beau cupa amara oferita de hamesitelor haite. Neamul sângera, tara ofteaza, iar moartea hâda pândeste orice usa, orice portita. Foamea s-a cuibarit printre lanturi, iar setea s-a zabrelit în nesomn. Soaptele celulei par un cântec de mlastina, iar vazduhul se scutura autumnal peste temnita. Aiudul devine altarul tineretii României si ruga, Vecernie si Cântec de lupta. Pune metanie nadejdii pentru atâtia care se tot duc… Pe rabojul vietii scrie stihurile lor. Chipul tinerilor li se sterge din primavara si vara, caci se tot apleaca peste ei câte-o ramura de spini.

Daca-mi lipesc urechea de cimentul celulei,/ ascult, ascult/ cum sângele temnitei, ca un mare tumult,/ ca un geamat abrupt,/ curge pe dedesupt,/ curge torent de veninuri amare,/ tinut în pamânt sub zavoare./ Sângele temnitei, prizonier,/ gâlgâie`n crunta durere/ pe sub piatra si pe sub fier,/ pe sub osânda, pe sub zacere,/ prin subterane artere./ Lipesc urechea jos si-l aud:/ uneori fierbe cu muget fierbinte,/ plânge, plânge în fund de morminte…/ Alteori tipa, salbatec si crud./ ca o apriga pofta de viata,/ sau suiera-a ispita razleata./ cu brânciul ei atâtator/ la jaf, la omor…/ Sub marii amari bolovani,/ cineva urla de o mie de ani,/ cineva canta de-un veac,/ cineva n-are geamat, nici leac,/ altul cheama si cheama,/ altul blesteama,/ altul cu`ntreg cutitul/ ucide granitul…/ Sub marii, amari bolovani,/ sângele temnitei fierbe de-o mie de ani./ Aud, aud,/ cu urechea pe piatra plecata,/ gârla lui rasculata./ Îi simt, îi simt/ smoala aprinsa, fonta lichida,/ otrava torida./ Si carnea mea trosneste deodata,/ din zavoare dracesti,/ prin madulare sa se deschida/ ca niste usi, ca niste feresti:/-Intra, sânge al temnitei, intra./ vino din funduri nepamântesti,/ vino sa ma cotropesti…/ Îl chem., îl chem, iar si iar,/ si sângele temnitei vine,/ vine si urca în mine,/ clocotitor de pojar./ Sângele temnitei urca în mine/ cu neodihnitul lui zvon,/ din fier, din iad, din beton…/ Si sângele temnitei sparge belciuge,/ si urca în mine si muge,/ si fierbe si geme si plânge, -/ crâncetul temnitei sânge./ Si ard cu el, si vuiesc, si ma zbat,/ si urlu si sânger, cu fluxu-i turbat, -/ si cânta, pe urma, rosul torent/ se trage din mine, îndarat, în ciment,/ cu sângele temnitei greu /ma trag din mine si eu,/ si plec cu el, grozavu-i suvoi, /sub ciment, înapoi… (Sângele temnitei)

Doinele-n cârje colinda muntii plini de revolta. Nici Gheorghe, nici Ion nu se mai ridica. Salcâmul de lânga fântâna sufletului n-a mai înflorit. Umbrele mortii zidesc catafalcul plecarii… Patima urii devine colind al iertarii, iar Sângele temnitei, rod pârguit pentru cules îsi primeneste ofranda. Pamântul înrosit cu vieti nevinovate de miri, devine potir de cuminecare a cerului. Creanga de aur a inimii canta imnul celor ce s-au dus.

Morminte dragi, lumina vie,/ sporite-ntruna an de an,/ noi v-auzim curgând sub glie/ ca un suvoi subpamântean./ Ati luminat cu jertfe sfinte pamântul pâna-n temelii,/ ca tara arde de morminte/ cum arde cerul de faclii./ Ascunse-n lut ca o comoara,/ morminte vechi, morminte noi,/ de vi se pierde urma-n tara,/ v-o regasim mereu în noi./ De vi s-a smuls si flori si cruce,/ si daca locul nu vi-l stim,/ tot gândul nostrum-n el v-aduce/ îngenuncheri de heruvim./ Morti sfinti în temniti si prigoane,/ morti sfinti în temniti si furtuni,/ noi ne-am facut din voi icoane/ si va purtam pe frunti cununi./ Nu plângem lacrima de sânge,/ ci ne mândrim cu-atâti eroi./ Nu, Neamul nostru nu va plânge,/ ci se cumineca prin voi. (Imn mortilor).

Andrei Ciurunga, Voievodul liric al Basarabiei rastignite, ilustru poet al Crucii, a fost condamnat pentru poezia sa martirica. „Cântecele sale de dor si de razboi”, adunate într-un volum în Februarie 1950, la Chisinau, i-au adus 4 ani de condamnare politica si interdictia de a nu mai scrie un vers. Dar, cum Canalul Mortii, a devenit Golgota dobrogeana a zecilor de mii de osânditi, si imn al devenirii lor, Andrei Ciurunga nu s-a astâmparat si a transformat Canalul în Poemul patimirii, pentru care a mai primit 18 ani de temnita. Zidit din argila si foc si-a framântat zilele-n cântare si visele stropite cu soare s-au împletit din rasarituri mângâieri. Din zarile rotunde si-a împletit soaptele cuvintelor fermacate, ca o leganare de salcâm roz. Drumeata i-a fost rugaciunea, care i-a smaltuit sufletul cu lumina la chemarea trairii. Soapta de vioara, inima-i purcede ca jertfa sa-si suie peste Carul Mare. Din suvoiul regal al Danubiului si-a împletit lacrimile sale pentru Basarabia.

O, de-ar mai trece Dumnezeu prin tara/ sa ne citeasca sufletul afund,/ cel rastignit a nu stiu câta oara/ pentru îndrazneala de-a se vrea rotund,/ ar da de mari palate-mpestritate/ si de bordeie-ascunse sub pamânt,/ dar niciodata, Doamne, ferecate/ la-nfatisarea Oaspetului Sfânt./ O, de-ar veni Batrânul din poveste/ cu barba Lui de salcii si malini,/ ne-am ridica încrestinati pe creste/ spre Rasaritul hojma de straini./ Si zornaind catusele commune/ ce-au ruginit în temnitele lor/ ne-am lumina de-o dulce rugaciune/ cu care-abia ne-mbujoram de dor./ Dar Dumnezeu mai zaboveste înca/ la ceasurile-acestea prea târzii./ În lume poate s-a lasat vreo stânca /mai grea, pe pieptul altei semintii./ Ci noi, bolnavi de-adânca neputinta,/ privim zadarnic înaspritul drum./ Din cele ce ne-ar fi de trebuinta /ne sunt de lipsa scuturile-acum./ Sub cerul tarii, catranit sinistru,/ s-a rastignit Hristos ca la-nceput,/ cu palma stânga sângerând pe Nistru,/ cu palma dreapta înflorind pe Prut./ Privindu-Ti Fiul daruit pierzarii/ îti multumim de codri si de grâu, dar ne revolta, Doamne-al îndurarii, /ca nu ne-ai dat si fulgere la brâu… (Rastignire).

A asteptat cel mai mult inelul de logodna al zorilor de dimineata. Reminiscentele tineretii în marsul lor fortat s-au transfigurat în sihastri. Inima lui pururea flamânda de cuvânt a sângerat pentru tara, curgând ca lava fierbinte în nadejdea celorlalti, ca o ruga pentru biruinta. Trudnicele sale oseminte s-au întrupat în falnicii stejari, ce-au tamâiat în taina milenara, veacurile Doinelor sortite. Cu spada de foc a cuvantului înfipt în credinta a sfarâmat glodul existentei tenebros, înfiripând zenitul.Luminisul nadejdii s-a-ntrupat în liturghia Învierii.

Ai nostri dorm în suflet cu genuna,/ dar mana cui îi mângâie prin vis,/ ca-n locul fruntii lor de totdeauna /parca-nfloresc petale de cais?/ Un înger alb-sau linistea se-aude?/ Se-mbraca-n aur noaptea si-n mister./ Abia sunându-si lanturile crude/ se-nalta toata temnita la cer./ Sta trupul ghem, cu spaimele la pânda,/ ar învia, dar înca n-are semn-/ si crucea-ntinde brate de osânda/ cu umbre vechi, ce spânzura pe lemn. (Înviere).

Andrei Ciurunga a înmanunchiat în sine miile de trupuri schingiuite si le-a-ndurat veninul din mustul suferintei. Din catuse si zavoare si-a daltuit glasul de-arama sa-mplineasca vrerile divine. Cu fiecare lacrima de sânge a scrijelit pe inimile zdrobite Balada devenirii prin jertfa. Din pecetea îndurarilor si-a facut trâmbita si-n fiecare cuib de lumina a odraslit mugure al Învierii, în care s-a preamarit Hristos Mântuitorul.

Hristos a înviat prin temniti si galere/ precum peste carbuni învie para./ De-aici va creste marea Înviere/ ce va cuprinde-mâine toata tara./ Hristos a înviat peste lopeti/ abia miscând în mâini însângerate,/ a înviat ca în atâtea dati/ sa ne sarute fruntile plecate./ Hristos a înviat peste spinari/ înconvoiate aprig sub povara-/ acest Hristos care-n atâtea tari/ a fost batut pe cruce-a doua oara./ Hristos a înviat si pentru noi,/ sau poate numai pentru noi anume,/ sa ne deschida drumul înapoi/ spre câte-au fost- si vor mai fi în lume. Hristos a înviat biruitor,/ cum biruind vor învia martirii,/ când peste zidul închisorii lor/ va creste mâine muschiul amintirii./ Hristos a înviat, dumnezeiasca vrere/ sa-si daruie multimii trupul-Pâine,/ si sa vesteasca marea Înviere/ ce va cuprinde toata tara, mâine. (Hristos a înviat).

Demetrius Leonties, medicul fara de-arginti, a suit urcusul demnitatii Neamului, cu toiagul de aur al divinului Adevar. Cu fiecare frângere binecuvântata, poporul a pregatit în sânul sau un mugure de Voievod, pentru a pregati calea izbavirii. Codrul de la Dobrina a devenit Altarul juramântului de credinta al Elitei crestine abia înflorite ce avea sa rodeasca. Sub steagul celui mai falnic s-au daruit cu toata primavara lor, cu toata mireasma si cu deplina iubire. Peste Neam au înflorit toate nazuintele. S-au ars toate metehnele, toate prejudecatile, toate amagirile, toate orgoliile si s-a semanat samânta buna pentru a rodi înmiit. Dar iudele au semanat neghina, au învrajbit si-au atâtat pârjolul, pregatind otetul, fierea, spinii, piroanele, uciderea si defaimarea, nestiind ca la capatul lor sus pe cruce se aseaza slava Învierii.

În clipa când te-au pironit pe cruce/ S-a rupt istoria romana-n doua…/ Cu “omul nou” începe era nou,/ Iar jertfa ta, e-a Neamului Rascruce…/ Pe cei uitati în funduri de istorii/ -cohorte mândre de viteji strabuni-/ Sub flamura Legiunii tu-i aduni/ Si-I preamaresti, cu ale tale glorii…/ Trecutul a-nviat din nou prin tine./ Iar tot ce-o scrie “mare” viitorul/ În fapte de-adevar, frumos si bine,/ Va fi ca semnul vietii prins la sân./ Prin veacuri, te va adora poporul,/ De-acuma, pân-la ultimul Român!… (La rascrucea Neamului).

Vasile Blanaru-Flamura, turnat din cremene la temelii Neamul Daco-Român si-a tencuit cu sânge pe mistrii gemetele stravechi, devenind neputincios în scrâsnete si ura. Asa si-a crescut pe marii ei fiii. În Codrul înverzit a binecuvântare, a raspândit din panere de argint siruri de margaritare, apoi a rasfirat pentru fiecare menirea sa. Vasile Blanaru si-a pus peste trena paienjenisului celulei, popasul valmasag, ca un cântec de jale. Din epitaful unui rapsod si-a încrustat la Aiud, testamentul ca o romanta a iubirii. Ultima dorinta a zugravit-o într-o cântare mamei, printre luceferi si poeme. Briza nedumeririi, rascoleste nostalgia nocturna si în cosmarul neputintei o raza din soarele aprins si parfumul unui fir de liliac, zamislesc crini printre zabrele.

Ne târâm pasii printre maracini si-n ocara:/ e calea pe care o suim cu strabunii din veac./ Ne târâm anii osteniti-surghiun, si nici macara/ nu ne putem revolta la bucuria clipelor ce tac./ Ne târâm pasii peste rascruci magistrale,/ ca niste nevolnici îmbatati de himere fara orizont,/ Unde-s cnuturile noastre de spini? În ce lumi astrale?/ Si de ce ne-am lepadat de ele ca Pilat din Pont?/ A cazut pe lespedea vesniciei o lacrima, din miliarde,/ la capatul drumului de-atâtea ori înfrânt./ S-a despicat an doua împaratia iluziilor bastarde,/ iluziile, iluziile noastre si ale celor ce nu mai sunt./ S-a desprins din infinitul varstelor milenare/ o farâma din fiinta neamului ce trudeste aici,/ pe bolta înaltimilor dure s-au aprins felinare,/ iar sub catapiteasma spatiului mioritic ard licurici,/ sa stinga vapaia sperantelor noastre, descântec, cu zarile./ Nici bocet, nici ura, nici murmur, nici lacrimi nu vrem./ Ale noastre sunt potecile fara întoarceri, uitarile,/ si calea lactee si crucea Golgotei si tot ce-navem./ Ale noastre au fost vapaile mocnite-n elanuri gemene,/ ale noastre iubiri pentru tara s-au cimentat în amar;/ de-am sarutat obrajii Neamului cu buzele de cremene/ ale noastre au fost sângerarile si geamatul nostrum plenar./ Atunci, o tara mea-osânda! Ti-am facut din inimi drapele /în mii de falduri, cu sânge, cu lanuri bogate si cer înstelat, sa le poarte copiii copiilor nostri de azi si pentru ele/ sa nu mai moara nimeni tras pe roata si nici strangulat./ Nimeni pentru o bucata de pâine în lanturi sa nu mai fie,/ nici minciuna sa nu mai stea la masa cu fostii iloti,/ Pentru tine am cântat candva, împreuna, iubirea, Daco-Românie,/ Adevarata iubire de oameni si dreapta judecata pentru toti./ Am învatat sa ne iubim neamul osânditi fara vina,/ prin Iuda sa para vânzarea mai lesne, mai clar de-nteles,/ nici blidul de linte, nici argintii-n rugina,/ ci-n locul lor, o, tara mea! Doar prigonirile am ales./ Sa stinga vapaia sperantelor mocnite-n elanuri gemene,/ ale noastre iubiri pentru tara cimentate în veac/ si, sarutând obrajii Tai, Doamne, cu buzele cioplite din cremene,/ ne vom reîntoarc-n istorii la capatul suferintelor ce tac… (Golgota iluziilor).

Obsesia trecutului s-a revoltat odata cu primii fulgi care au cazut cu resemnare pe noua Golgota. Si-a luat ultimul dor din ruga îndurarilor devenind colindul încatusat. Memoria i-a devenit bocet în Zarca, fericindu-i dragostea în gândul trecut. Nostalgia de toamna i-a prefacut cuvintele într-o rapsodie eminesciana. Peste Cruciatii tristelor întoarceri cad consolari si stele. Crezul lor plânge în Golgota iluziilor. Primavara ca o aducere aminte raspândeste mireasma Reginei noptii. Pe cararea unei ierni ca o cronica rimata, suie Robii la cer în cadenta lirica. Fiecare satuc plânge în inima unui martir, pentru cei ce nu mai sunt. Iisus din Icoane s-a desprins din piroane si-a raspândit peste resemnarea îndurarilor lor de pe cruce o farâma din slava Sa.

Si la noi a intrat într-o zi în celula,/ în celula mortii, la Jilava Iisus,/ Iisus din Icoane;/ ne era frig si foame destula./ I-am sarutat mâinile batute-n piroane/ si plângând i-am spus: “Da-ne, Doamne o farâma din slava Ta,/ din resemnarea îndurarilor de pe cruce/ si în ispita disperarilor nu ne duce,/ ca orice hula/ s-a putem ierta”./ Ne-a privit, ne-a mângâiat si s-a dus,/ asa cum se duce un vis în mister,/ în nentelesuri pornite spre cer,/ si noi am plans, caci totul era plângere/ si înfrângere, Iisus./ Apoi ne-am rugat ca lanturile reci/ sa nun e mai doara/ a mia oara/ si ura cumplitelor zile-n tortura sa moara/ în veci de veci./ Si celula noastra, a mortii, în ziua aceea,/ a luminat ca un rug aprins,/ cu mintea de necuprins,/ ca scânteia,/ ca rugaciunea ce alonga, din inimi tot Raul/ si pâna noaptea târziu am asteptat,/ am asteptat nauci/ sa vina cât mai repede calaul/ cimitirelor fara cruci,/ sa plânga-n cântare de cetini Raraul/ si mamele noastre printre uluci. (Iisus în celula mortii).

Ion Golea provenea din buchetul de tarani înmiresmati de pe Târnava Mica. A crescut cu dragoste si cu credinta, stralucind în toate. Chemarea de sus la ales pentru rostuirile dreptatii Neamului. S-a daruit cu toata fiinta sa cerului divin si pamântului sau drag si sfânt. A platit cu viata, curajul, demnitatea, credinta si dragostea sa. Cioplit din voiosia cristalina a cerului, Ion Golea a înmugurit în padurea verde de la Fetea. În el nu s-a prohodit senzatia primejdiei, caci s-a durat haiduc al cruntelor bejenii, care s-au ridicat împotriva rânduielilor crestine. Si-a încropit din descatusari carari de lupta pentru a deschide zarile sperantelor. Si-a zavorât toate filele din albumul destinului cu pecetile credintei Zilele sale, cenuseresele, le-a mocnit în psalmi dreptatii, le-a tivit cu raze si le-a brodat primaverii sale. Din dorurile treze a împodobit mângâieri de zori, iar trilul sfânt de ciocârlie, i-a presarat voiosia cu o lunca de flori. Neastâmparul tineretii i-a adunat gândurile, l-a înmiresmat cu nadejdi de trandafir, risipindu-si visurile rupte. Ca un potir de cer si-a pregatit denia mare, cu fruntea lina si catifelata scaldata-n picuri de lumina.

Se lasa noaptea peste sat/ grea, un munte de basalt,/ si-n pas cu ea, din salt în salt,/ fluera vânt: s-a desprimavarat…/ Pe ulitele lungi se misca,/ umbre-ntrupate, fara glas,/ din deal coboara`n ritm de pas,/ dangate ce din tacere musca…/ E denie… si-s multe evanghelii/ la slujba, e Joia Mare;/ Iuda este gata de vânzare,/ Iar Petru azi e simbolu`ndoielii…/ Doar codrul înverzit suspina`n vânt/ de durerea proprie-i vieti,/ caci mugurii sunt singurii asceti/ cari stiu sa-si tina gruel legamânt. (Denie, Joia Mare 1947).

Pe sânul rozaliu al primaverii se aude un glas de heruvim si sus, Boltile de borangic ale cerului se scutura peste ciresul amarui al gradinii. Privirea sa ca o iie atintita pe liliacul înflorit se leagana-n cântarea privighetorii, iar din lanturile de taceri si-a nituit fulgere de-nvieri.

Din orga milioanelor de piepturi/ cresc psalmii biruintii asupra mortii;/ sunt Pastile: e soare, cânt si jocuri,/ Pe scene planetare de gând, se joaca însa tragedia sortii./ Doamne, mi-e inima padure de Golgothe,/ si buzele s`adapa cu foc si cu otet,/ si`n coasta lumii toate/ se`mplânta-al durerilor stilet./ De când din vesnicia fara tarmuri, /se nasc mereu puzderi de popoare,/ trec toate sub a suferintei flamuri,/ si glasul tuturor vueste de`ntrebare:/ De ce numai prin moarte se învinge moartea?/ Si greutatea pustie a mormântului?/ Si usa car duce în lumea cea/ plina de chinul luminii si-a duhului? /De ce martirul îsi rosteste ultimul discurs,/ prin gâlgâitul sangelui ce curge?/ De ce al vietii tragic curs,/ Din Niagara mortii apale îsi strange?/ Pentru tot ce-I pe pamânt exista o`nviere:/ În mugurul tineretii, în tineretea anilor,/ doar pentru zilele pline de fiere,/ Nu gasim floarea grea de înviere a primaverilor. (13 Aprilie 1947, Sfintele Pasti).

Virgil Maxim, luminator de neam si de tara si-a închinat toate nazuintele credintei, sculptându-le candela sufletului în care a aprins Aura Fecioarei din Icoana Iubirii Mirelui. Dintru început si-a plamadit cântarea, devenind un nuntas al cerului. Isihia vointei sale, ca un dangat de clopot împresoara patima telurica a visului, rasfrânt în flautul ploii. Nadejdea trezita în cântecul mierlei s-a cuibarit în ciutele zorilor vestind sarbatoarea Cosmosului. Din limpeziri de ape si-a zugravit gândurile, prinse-n hora luminii Cuvântului. Mireama pamântului s-a rostogolit pe urmele pasilor lui, într-o strigare de colind. Focul mâniei i-a pictat în suflet Icoana iertarii. Vigoarea sufletului vioara rasuna în ravasul anilor albi, imnul tineretii. Noptile albe ale crezului sau, trec pe lânga el în straie de nunta, urcând pe colinele codrului înverzit, împodobind turturelele cu cântecul privighetorilor, pregatind întâmpinarea Nuntii Ceresti.

Duh drept, Duh sfânt, Atotstapânitor, domneste peste mine,/ întru aceste Înalte si Sfinte si Tacute zile, în care corcodusii macesii, porumbarii,/ si-au pus pe frunte albul, parfumul, si dulceata,/ împodobind mormântul-comun în care viata/ s-a îngropat de vie ca Viata lui Iisus/ Strajerii facând paza în noapte minunata/ au asteptat ca ucenicii furându-L/ sa minta ca Iisus a înviat…/ Si nestiind ca moartea nu biruie Viata/ s-au prabusit cu-armura-romana la pamânt,/ când Învierea-Vietii daduse Moartea…mortilor!/ Marire lui Iisus si Învierii Lui!…/

În Dimineata-Înalta si Calda a Primaverii/ nici piatra, nici peceea, nici paznicii,/ nici Moartea n-au biruit Viata!/ Marturiseau tacute miresmele luminii/ împodobind mormântul… si îngerul de paza!…/ De-aceea corcodusii, macesii, porumbarii…,/ si-au pus pe frunte albul, parfumul si dulceata…/ Vestind ca-n moartea noastra este ascunsa Viata!/ Si florile… Nu Mint! (Pasti, Jilava-1950, Prietenilor mei care au murit dar…sînt vii…).

Petru Baciu, faimosul bacaoan s-a nascut într-o familie de luptatori, zavorându-si inima în spada Adevarului. Cu beteala rabdarii si-a stropit crezul în închinare Neamului. În fosnetul cumpatarii si-a cuibarit întelepciunea. În cei 15 ani de cumplita suferinta si-a pitrocit dragostea întru Domnul din care a tâsnit jertfa sa mareata pentru Neam.

Plâng clopote în inimi departe-n amintiri,/ cu funii grele trase, pastrate în iubiri;/ usor, pe nesimtite, an suflet navalesc,/ trezind uitate taine si gândul mi-l sfintesc./ Sub fulgerele vremii si crâncene blesteme/ m-au parasit si codrii si inima-mi greu geme./ Sunt tintirimul tragic,, cu morti ce n-au murit,/ ce-n cazne lungi si grele cu ei am zabovit./ sub apasarea mortii ce sta sa ne sugrume,/ în gropnite commune ascunsi de cer si lume,/ rasuna-n piepturi stinse cantarile de ieri,/ din stihurile sfinte, a Sfintei Învieri!/ Nadejdea neînvinsa supune gândul trist,/ ne-mbarbatam la crucea durerilor lui Christ!/ Te-mbratisezi cu mortii si ierti toti temnicerii…/ Si-n suflete se-aseaza lumina Învierii. (De Paste).

Alaiul împlinirilor sale a cazut prada conspiratiei raului, a celor schimonositi de ura. Din lacrimi de durere si-a poleit raze de soare. Din frângerea mâinii torturate si-a pus peste ponoarea sufletului mângâierea pentru cei din jur. Acasa si-a lasat mireasa tineretii, prigonita de legefii minciunii, dar inima sa primenita de ninsoare a primit hrisovul binecuvântarii. Stihul credintei i-a topit în psalmi biruintei, Liturghia Învierii.

Mi-i trista aceasta noapte, cu zornait de fiare,/ m-apasa ca o piatra trecutul izgonit;/ vin amintiri din vreme si calde ca un soare,/ vin sa-mi aduca linisti din Templu zavorât./ În „cusca”unei dube ce duce viata mea,/ Smeritu-mi trup se-nclina ca-n albe primaveri…/ puterile-mi sleite de asteptarea grea/ mi-adun, sa ma-nsoteasca în noaptea de-nvieri./ Strâmtoarea-nabusita ma tine pironit,/ stau nemiscat în ruga, tristetile-mi supun,/ desprins ca dintr-un cleste în drumul meu cernit,/ plutesc parca aievea cu cântecul strabun./ Ma leaga – oboseala, îmi da mereu târcol,/ launtric o lumina îmi curge ca un sopot,/ alearga trenu-n noapte cu suiere în gol,/ faramitând în aer fasii subtiri de clopot./ Când temnicerul misca vizeta, mohorât,/ o unda stravezie catusele-mi aprind,/ învaluit în umbra, în „cusca” surghiunit,/ eu chem. În preajma mortii si raze ma cuprind./ E noapte Învierii. Traiesc fara sa fiu…/ închis ca-ntr-un mormânt eu sânger strop cu strop./ Ard dincolo de mine lumini pâna târziu,/ când eu cobor în Zarca si-n bezne iar ma-ngrop. (Noaptea de Înviere).

Peste giulgiul de lumina, Dorul si-a pus Pecetea Iubirii. Bocetele devin Cântarea Cântarilor, lacrimând sublim în splendoarea Slavei Învierii. Maria si Fecioarele, Ucenicii si Îngerii, Mamele si Florile, Copiii si Arhanghelii, Tatii si Apele, Vinul si Eroii, Pasarile si Mucenitele, Cuviosii si Cucii, Pâinea si Crucea, Catapeteasma si Codrul, Vietuitoarele si Magii, Pastorii si Sibilele, Ciresii si Sfintii, Stelele si Ostasii, Albinele si Martirii, Rândunelele si Marturisitorii…, Totul în Toate rasuna de Imnul Luminii:
HRISTOS A ÎNVIAT ! –       ADEVARAT A ÎNVIAT !


Gheorghe Constantin NISTOROIU
Pasti 2011

Rauri, voi, ce despartiti

On By nelursIn poetry1 Comment

Am aripi de vant uscate
Si priviri inlacrimate,
Am tacerea inlemnita
Si suflarea amortita.
Am in piept un dor prelung,
Pan’ la tine sa ajung
Si la apa ta de sange
Cu tot dorul sa pot plange
Pe cei ce i-ai dus cu tine
Inecati de cazacime,
Pe care-i mai tii in viata
Fara dreptul la speranta.
Nistrule, de ce ai fi?
Bine-ar fi de nu te-am sti
Decat apa curgatoare
Si nu rau ce faci hotare.
Nistrule, de ce esti frate
Cu Prutul care desparte
Doi copii de-acelasi neam,
Doua frunze de pe-un ram?
Sprijini harta hacuita
Si de dusmani stapanita,
Care nu vor sa-ntregeasca
Limba noastra romaneasca.
Nistrule, apa ta dulce,
Soarta unde ne-o va duce?
Si ce limba vor vorbi
Cei ce peste ani vor fi
Pe pamantu-nsangerat
Si atat de-nveninat,
Ca n-ai unde sa te misti
De atatia comunisti.
Nistrule, e vina ta
Ca ne-nghite secera,
Iar ciocanul ne tot bate
Si din fata, si din spate.
Rauri, de v-ati revarsa
Ca sa stergeti lacrima
Copilasilor ce vor
Sa invete limba lor.
Limba de care n-au parte,
Nu au scoala, nu au carte,
Insa au vami si hotare,
Sefi de stat si zile-amare.
Rauri, voi, ce despartiti
Si-napoi nu mai uniti,
Faca-vi-se apa vad,
Ca amarul sa mi-l scald.

Tatiana Scurtu-Munteanu