MI-E DOR DE PRIMAVARA ROMÂNEASCA

Pluteste în aer mireasma primaverii si mi s-a facut un dor nebun de primavara româneasca! Mi-e dor de primavara din timpul copilariei mele, de acel anotimp când striga zburdalnicia copilului din noi si ne cheama îndarat în tesatura de frumuseti ale primaverilor românesti. Copil batrân ce sunt! De primavara din satul copilariei mele mi-e dor, de Tiganestiul din Teleorman asezat în partea cea mai de sud a tarii unde poposea mai întâi primavara si simteam ca soarelele trezea din somnul lung al iernii toate fiintele pamântului perpetuând ritualul renasterii din fiecare primavara. Mi-e dor de curtea casei cu pasaretul foind si cotcodacind, de cocosul tantos dând rotocoale în jurul gainilor, de fluturii zburând în zig-zag, de ramurelele cu muguri gata sa plesneasca, de pisica ce mergea agale prin curte pâna o stârnea la goana câinele suparat ca i-a trecut chiar pe sub nas, de adierea usoara a unui vânticel strecurat printre crengile încarcate de floare si de zbor de albine, de zborul bondarilor dupa care alergam rupându-ne picioarele ca sa-i prindem si sa-i facem avioane, ori de gargaritele pe care le descântam surâzând cu o retinuta taina ca sa aflam dupa directia de zbor “încotro ne-om marita”. De florile caisului meu drag, de-o sema cu mine, mi-e tare dor. De fiorul cântecului unui cuc ce cânta ca nebunul fara oprire în nucul falnic din vecini mi-e dor, de rândunelele si berzele satului care îmi stârneau fascinatia migratiei, ca în povestirea “Bunicul” a lui Delavrancea, de soarele care se înalta vesel si plin de viata peste casa parinteasca, de florile pomilor, ale gradinilor si ale câmpului si de mirosul îmbatator al pamântului reavan, de zburdalniciile mieilor, iezisorilor, ale copiilor de seama mea cu care plecam la joaca si uitam sa mai ne întoarcem, iar strigatele si voia buna erau la ele acasa si de câte alte frumuseti simple, dar cu trairi adânci nu ma poarta adâncul dor al primaverilor copilariei.
Si de primavara Bucurestiului tineretii mele mi-e dor. Mi-e dor de Cismigiul încarcat de florile timpurii ale magnoliilor, cu iarba cruda si cu aleile mirosind a pamânt jilav, cu porumbeii gângurind, cu luciul lacului rasfrângând umbrele unduitoare ale salciilor înflorite sau apa valurind sub lopetile barcilor în care plutesc ca în vis îndragostitii, cu perechile înlantuite plimbându-se pe alei, cu toporasi si viorele si cu tigancusele vesele îmbiindu-te sa cumperi flori.
Mi-e dor de acele limpezimi de soare care ne fac mai tineri si aduc în atmosfera o stare de efervescenta si o dulce nebunie. Ma trezeam facând poezii, iar inima îmi cânta imnuri înaltatoare în cadenta iubirii. Primavara o simteam ca pe un miracol de care aveam nevoie, caci în el gaseam infinitul si simteam cum se plamadeste viata, acea viata care clocotea si în mine dând peste rascoale.
În visele mele, mai pastrez înca parfumul primaverilor tineretii mele si lumina care se limpezea si se facea floare în suflet.
Si de primaverile deplinei mele maturitati mi-e dor. Le pastrez si pe ele în tainitele sufletului. Cum sa uit, când începând din luna martie, primavara îmi trimitea primul semn – mirosul acestui anotimp, de verde crud, de vânt caldicel, de pamânt strapuns de firele de iarba. Apoi mi se parea ca aud cum creste firul ierbii, cum se desface floarea, cum se împrastie generoasa lumina din orice rasarit de soare. Parca auzeam urzeala vietii, iar noaptea parca auzeam muzica stelelor. Începeam sa simt dorinta de miscare. Totul mi se parea nou asa cum nu am mai vazut parca niciodata. Redescopeream lumea cu bucurie si ma redescopeream pe mine. Aveam impresia ca eu – omul neînsemnat de pâna atunci – devin alt om. Simteam ca prind puteri, ca devin mai usoara, transparenta, cu o puternica aspiratie de puritate, de generozitate. Simteam ca vreau sa darui mai mult, numai sa aiba cineva nevoie de acest dar al meu pornit din prea plinul inimii. Ma trezeam rostind cuvinte bune si frumoase si vorbeam cu sufletul în glas. Fetele vesele ale oamenilor erau oglinda sufletului meu. Îmi venea sa-mi iau zborul si pasii ma duceau parca pe sus, parca nu mai încapem în mine.
Primavara îmi sorbea sufletul cu culorile ei suave si îmi placea sa ma scald în lumina si în culorile ei. Ma scaldam si vibram în verdele regenerarii, culoarea vietii, a multumirii, a vindecarii si a concilierii contrariilor, a expansivitatii.
Ma scaldam si traiam intens în culoarea albastra, culoarea cerului senin, a aspiratiilor înalte, a trairilor interioare, a libertatii launtrice, a calmului, a iubirii altruiste, în acest anotimp al iubirii si al îndragostitilor. Îmi cârpeam sufletul cu petice de albastru.
Îmi placea sa ma scald în culoarea galbena, culoare vesela, culoarea luciditatii, a optimismului si a dragostei de viata, a cutezantei, a generozitatii, a initiativei si inventivitatii.
Îmi placea sa ma purific în culoarea alba a florilor de primavara, adevarat izvor de pace, de liniste si curatenie sufleteasca, un adevarat balsam pentru toate tensiunile emotionale care calmau gândurile si sentimentele, ma alina si ma facea sa simt încarcatura spirituala a lumii îngerilor, a aspiratiilor spre sublim.
Acum, în toamna vietii, pentru mine primavara este tot primavara si retraiesc visând pe rând toate etapele primaverilor vietii mele. Acestea s-au confundat cu cele ale tarâmurilor românesti pe care acum le privesc doar prin sita vremii din îndepartata Canada care îmi ofera multe satisfactii, dar nu si o primavara ca cea româneasca. Aici e o primavara scurta si precipitata, n-ai timp sa gusti pe îndelete, n-apuci sa ai acea stare de primavara cu acel farmec special ca în România si în special primavara în sat.
Si atunci, cum sa nu îmi fie dor de acea primavara româneasca ce trezea în mine o pofta Dumnezeiasca de viata si de neastâmpar si ma facea sa-mi ies din minti sau sa cânt cu gura mare asa cum cânta Tudor Gheorghe “Au înnebunit salcâmii/ De atîta primavara/… Au înnebunit salcâmii/ Si tu vrei sa fiu cuminte!”
Mi-e dor, mi-e dor nebun de toate câte-am spus mai sus si de înca multe altele nespuse si care nu vor sa mai stea cuminti în acele cuibare de taceri ale sufletului acum prins în vraja primaverii!

Elena Buica Toronto, Canada

Ma tine-n brate, ca tine, primavara

Ma tine-n brate, ca tine, primavara
Si flori în par îmi prinde de cires,
Prin vene îmi revarsa calimara
Cu tot albastrul norilor culesi

Din tencuiala cerurilor crude.
Aud gradina-n ploaie clocotind,
Ferestrele atârna sa asude
Înmiresmate-n aur si argint.

Pamântu-si soarbe cupa aburinda
Si eu, de dupa geam, în ochii tai,
Ce înverzesc petale de oglinda,
Croiesc navoade si tacute cai.

Presar în soapta mângâieri razlete
Pe umerii din stânca de granit,
Si cu racoarea dulce-a diminetii
Te-nchid într-un sarut neprihanit.

Tatiana Scurtu-Munteanu

CASTANII

Azi castanii-s plini de floare, si afara este soare,
m-au atins cateva raze si chipul imi lumineaza.
M-as plimba dar n-am cu cine, si singura imi e bine
trag in piept aerul rece, e aproape ora zece.

M-as plimba pe o alee, dar sunt singura femeie
si parca nu-mi sade bine sa ma plimb fara de tine.
Mai bine rezolv probleme si pornesc pe jos alene
cu o ora mai devreme, inspre Arcul de Triumf.

Mireasma castanilor, ma indeamna sa-i privesc
sufletul sa-mi incalzesc, ochii sa-mi inveselesc.
Acum totul este verde, iarba proaspata si parcul
pun intr-o lumina noua barca ce anima lacul.

Despletite salcii cata in a lacului oglinda
etalandu-si matisorii – primavara s-o convinga
sa scalde-n raze de soare boboceii ratisoarei
ce trec in sir indian leganandu-se pe un val.

Lalele pline de roua s-au deschis discret spre soare
in culori ce le arata in intreaga lor splendoare.
Liliacu-i tot o floare, alb si mov, o incantare
Si un zumzet de albine dintre tufe vine.

Cârdei V. Mariana

GÂNDURI ÎN PRAG DE PRIMAVARA

Primavara canadiana este o mofturoasa. Sta cam mult în prag pâna sa paseasca mai hotarât spre noi. Ne lasa prea mult sa tânjim dupa frumoasele primaveri din tara noastra de bastina. Se pregatesc Sfintele Sarbatori ale Pastelor sa ne aduca bucuria reînvierii naturii si sa ne reaminteasca  despre jertfa Fiului Domnului pentru pregatirea învierii celei mari a fiecaruia dintre noi, dar uite ca natura parca sta în adormire.

Nu pot sa pun frâu gândurilor si trairilor care ma duc spre frumuseti în prag de primavara care mi-au luminat viata. Când ma asez la masa de scris, aud mai tare vâjâitul unor cuvinte care cad pe capul meu în mod pedepsitor pentru felul cum vad eu lumea. „Esti prea nostalgica, vezi lumea prea în roz, nu stii sa musti, sa fii dura. Calci prea mult pe taramurile romantismului care a devenit desuet”, cine mai are nevoie de ele?

Oricum încerc sa aranjez în mintea mea ideile despre lume si viata, ajung sa raspund categoric: “nu pot altfel, de felul meu sunt o optimista si-mi place sa scot la iveala mai mult lumina decât umbra, mai mult culoarea blânda, luminoasa sau plina de viata, ori de promisiuni decât cenusiul întunecat si tulbure. Îmi sare mai repede în ochi binele decât raul. înclin mai usor spre intelegerea limitelor si neputintelor umane, decat spre judecarea aspra. Cum sa scriu altfel decât asa cum sunt? Îmi plac cuvintele care mângaie si ma feresc de cele care biciuie neindurator. Unii numesc aceasta atitudine drept slabiciune, dar mie mi se pare ca tocmai aici sta puterea omului, în faptul ca nu cedeaza în fata neajunsurilor umane sau ale împrejurarilor nefavorabile, ca aspira spre ce este frumos, drept si plin de optimism.

Nu de putine ori, în momente grele, sâcâitoare sau posomorâte, eu aud un clopotel care mi-amintette de ideea datatoare de încredere în viata îmbracata într-o mare diversitate de forme: dupa nori se ascunde soarele, dupa ploaie vine seninul, dupa noapte vine ziua, nufarul creste din mâl, sub pietre se afla apa limpedelui izvor, etc.

Ca sa fac si eu un pas spre cei ce ma îndeamna sa ma scutur de nostalgie, acum am optat pentru descrierea unor zile mohorâte sau momente mai sâcâitoare din aceasta primavara canadiana care difera de cea timpurie româneasca, dar stiu de la bun început ca si dintre aceste rânduri se vor ivi mugurii încrederii în viata, se va întrezari culoarea trandafirie si promisiunea unor frumuseti viitoare.

Mi-a venit în minte o calatorie care, pentru foarte multe persoane ar fi fost prototip de monotonie izvoditoare de enervari si sâcaieli de primavara. Eu si pe aceea am pretuit-o si ma întorc la ea cu gânduri senine si cu satisfactie.

Am calatorit pentru trei zile spre nordul provinciei Ontario, spre golful Georgian Bay, parte a lacului Huron, unul din marile lacuri în preajma carora traim în provincia Ontario. Am fost la „casa noastra de la munte”, cum îi spunem noi unui time share, asa cum se numeste aici. Desi apucasem sa ne desfatam putin în razele caldute ale începutului de primavara, de-a lungul drumului de mai bine de doua ore, ne-a însotit o vreme cum poate sa fie mai urâta, cu vânt, frig, ploaie, cu un cer întunecat, parca statea gata sa se prabuseasca pe noi. Si… interesant, o astfel de vreme posomorâta nu ne-a tulburat starea de bine si de confort sufletesc cu care plecasem de acasa. Ma întrebam, care era explicatia si unde se afla suportul stîrii de bine de care eram stapaniti. Si am deslusit-o ascunsa prin preajma, peste tot. Ploaia rapaia prelingându-se valurit pe masina. În spatiul nostru din interiorul masinii ne simteam ocrotiti, desi apa rece era atat de aproape de noi. Ascultând ropotul ploii, traiam o senzatie ca aceea din copilarie, stiindu-ne ocrotiti de parinti si ca atare, nimic rau nu ni se poate întâmpla. În masina era temperaturaa placuta, muzica plina de viata, discutii tesute din glume, voie-buna, comentarii spumoase.

De-o parte si de alta a drumului se însirau ochiuri de apa, lasate în urma de o iarna cu multa zapada care îmbibase pamaântul cu apa pâna la saturatie. A, dar baltoacele astea, mie îmi vorbeau într-un grai pe care îl întelegeam cu satisfactie. Fiecare avea o individualitate data de propriu-i contur formând diferit desenul cu care se înscria pe pamant si parca îsi vorbeau între ele sclipind din luciul suprafetelor si chiar si noua ni se adresau. Oglinda asta a lor, uneori vorbea cu bulbuci când ploaia se întetea. Copacii, conturandu-se într-un negru intens pe cenusiul cerului fara margini, completau „dialogul” mut al baltoacelor de pretutindeni. Din loc în loc apareau casele, parca facute ciuciulete si ele în fata ploii asteptând cu calm sa-si încheie ropotele. Unele aruncau pete de culoare încarcate de viata, semn ca monotonia poate fi învinsa. Cred ca ele mi-au sugerat raspunsul la întrebarea de ce nu ne simtim apasati suflesteste de atâta gri. Era interesant sa constati cum undeva sta pitit un graunte, care nu se vede, dar curând va înflori. Grauntele acela nevazut, era promisiunea zilelor frumoase care vor urma. Primavara îsi aruncase „buzduganul”, îl simteai în preajma, îi auzeai parca vâjâitul în aer, parca ne privea de undeva, dupa un colt, gata sa dea navala.

Când am ajuns la destinatie era noapte. Ploaia, asternuta pe treaba, îsi vedea de ale ei, fara sa tina seama de noi, pâna la un timp oarecare. Îi reprosam totusi prezenta si ne gândeam ca mai bine am fi întâmpinat zapada decât sa ne învaluie atâtea valuri de ape cenusii. Pâna la urma, dorinta ne-a fost îndeplinita. Asezati în fata semineului, am privit pe ferestrele mari, aproape cât doi pereti frumusetea ninsorii. Am uitat ca ne declarasem satui de atâta iarna cu nametii de zapada în unele locuri mai mari decât un stat de om. Am mâncat cu pofta si am baut si un paharut de coniac si m-a cuprins o dulce toropeala. Dupa un timp, m-am dus la baie cu o strângere de inima, deoarece la întoarcere trebuia sa îmi pregatesc patul pentru culcare si starea asta de toropeala dulce pe care o traiam acum ar fi risipit. Am iesit din baie cu ochii inchisi pe jumatate, dar am putut sa vad ca ma astepta patul gata pregatit de culcare si iarasi am mai trait un moment când m-am simtit ocrotita, dar acum, la celalalt capat al vietii, nu de parintii aflati în deplinatatea puterilor lor, ci de copiii mei aflati în floarea vârstei. M-am culcat fara sa comentez momentul ca sa nu îi tulbur vraja, iar ei stiau ce le spuneam în gând. Momente simple ca acestea ne pot încarca sufletul cu o bucurie care, mai târziu, ne ajuta sa trecem mai usor peste situatiile în care tot ei, copiii nostri, pot veni si cu nori peste capul nostru.

Gândind în felul acesta, sunt tentata sa înfrumusetez lumea pentru a mi-o face mai accesibila. Nu cu toti cei care ma citesc ma pot întâlni în spatiul dintre rânduri, dar ramân totusi destui cei cu care pot da mâna si care se bucura cu mine de frumusetile daruite de Pronia Cereasca. Ramân multi optimisti ca mine care se bucura cu suflet ca de copil de aceasta sarbatoare, poate cea mai potrivita pentru optimisti, sarbatoarea Invierii.

Indiferent cum vor fi primite rândurile mele, eu tuturor le spun cu mare bucurie urarea traditionala:
Hristos a Înviat !


Elena BUICA
Toronto, Canada
22 aprilie 2011

Radacini cu mirari si miresme – selectie

Gherghina
Ma numesc simplu : Gherghina.
Casa mea este gradina.
Hainele-s de clorofila
Si ma hranesc cu lumina.
În aceasta primavara,
M-am facut o domnisoara !
Am obrazul ros, ca focul,
Si-mi astept, zilnic, norocul.
Am plete lungi, pân’ la poale,
Toti încearca sa-mi masoare
Frumusetea, bat-o vina,
Ca doar ma numesc Gherghina !
Fluturasul cel galbui
În camera, pe perete,
E un fluture cu plete.
Cine l-o fi pus sa zboare,
Ca peretele nu-i floare,
Ca sa vina-n casa mea
Sa se-ncurce prin perdea? !
Vreau sa-l prind, însa nu-i pasa,
Crede ca-i la el acasa.
Mai bine i-aduc o floare,
Sa se-ascunda-ntre petale,
Sa se simta-n raiul lui
Fluturasul cel galbui !
 
Barza
Are casa la etaj,
Construita din talaj.
Pat întins si luminat…
Se crede într-un palat !
Ma priveste hat, de sus…
Si când soarele-a apus,
Se aseaza-ntr-un picior,
Rezemata de vreun nor ?
Nici ca-i pasa de ceva !
O sa stau cât oi putea
Si-o s-astept, cu mare dor,
Sa-mi aduc-un fratior.

Closca cu pui
Cotcodac si lui, lui, lui !
Closca are zece pui.
Unu-i negru si motat,
Altu-i sprinten si baltat,
Doi sunt galbeni si pufosi,
Ceilalti patru, cam nervosi !
Au ramas doua puicute,
Sunt atâta de dragute,
Cu ochi negri ca margica,
Si-au pierdut-o pe mamica.
O tot striga : piu, piu, piu !
– Sunt aicea ! O sa viu !
 
De Pasti
Astazi, în bucatarie,
Ouale, pe farfurie,
Stau gatite si fardate,
Asteptând sa fie sparte.
Zice cel mai rosu ou :
„Mâine, iarasi voi fi nou !
Astazi, m-a gatit Maria
Si a umplut farfuria.“
Iar cel verde si lucios
Asteapta la rând, frumos,
Sa-l ciocneasca vreo fetita
Si sa-l mestece-n gurita.

Martor la facerea lumii
Am vazut cum da cu ciocul.
Face gaura în coaja.
Cât o nuca e bobocul !
Eu, alaturi, stau de straja.
Înca unul, si alt ou !
Iata, a iesit afara !
Pe puiutul asta nou
Îl asez, frumos, în oala.
S-au facut vreo noua pui,
Galbeni toti, cu puful moale.
Negricios nici unul nu-i,
Doar o pata pe-aripioare !
Unul e putin motat,
Ghemotocul de beteala !
Iata, smecheru-i urcat
Pe capacul de la oala !
Gospodinele
În poiana, lânga casa,
Pasarile-si fac de cap.
Vremea e asa frumoasa…
Lebedele sunt pe lac.
Doua prepelite sure
Spala rufele-n pridvor,
Iara cucii-s dupa mure,
Cânta si le e de zor !
Codobatura cea rea
Sta pe-o creanga de stejar
Si ajut-o cucuvea
Gardul, sa îl dea cu var.
Iata si o rândunica,
Cu ochi ageri, de femeie,
Instruieste o furnica
Cum sa mature pe-alee.
Toata lumea-i harnicuta,
Treburile-s multe, toate… !
Chiar si acea vrabiuta
Cara lemne si bucate.
 
Vestitorul
De pe-un fir de iarba noua,
Cu iz proaspat de padure,
Un gândac, stropit cu roua,
Cu mustati si plete sure,
Se întinde drept spre-o raza
Galbena, muiata-n soare,
Rasfatat, ca într-o oaza,
Sa vesteasca-gura mare,
Pentru-a nu stiu câta oara,
Ca e, din nou, primavara !

Jertfa
Fatase oaia noastra doi miei firavi, cuminti,
În noaptea-aceea sfânta, cu-omatul gros si moale.
Mama i-a luat în casa, pareau ca niste sfinti
Ce coborau, în graba, din vechile icoane.
De-a doua zi, mielutii zburdau încolo, încoace,
Erau suavi si dulci, cu pete ruginii…
Si am crezut, de-atunci, ca nimeni nu-mi mai place
Mai mult c-aceste fiinte, adevarati copii !
În zilele cu soare, în curtea noastra-ntinsa,
Le urmaream privirea cu-atâta bunatate…
Aveam o bucurie si-o inima aprinsa,
Iar mama îmi vorbea de scoala si de carte.
Vreo patru luni, mai bine, ei au crescut frumos !
În casa mea, pulsa atâta fericire…
Pân’ ce-am zarit un om cu-o apriga privire,
Pe fiecare miel, l-a-ntins pe iarba, jos.
Eu am crezut atunci, ca dânsul se tot joaca,
Si m-am apropiat sa-i spun ce dragi îmi sunt,
Dar raul scoase iute, cutitul, dintr-o teaca,
Si sângele se scurse, fierbinte, pe pamânt.

Ce tipete prelungi, în zarea tulburata !
Mielutii mei cei scumpi, mureau pe iarba, jos !
Oaia, închisa-n iesle, zbiera îndurerata,
Iar câinele, în lant, schelalaia nervos.
Cu sufletul zdrobit, am alergat îndata,
Sub un castan, în curte, ca sa-i jelesc prelung…
Aveam, din acea clipa, o casa-ndoliata,
Si jertf-acelor îngeri nu mai puteam s-alung,
Am plâns, pe saturate, pâna-n lasatul serii,
Sub ceru-mpovarat de sânge si pacat,
Iar mieii mei cei dulci, abandonati durerii,
Se vad si-acum, întinsi, pe iarba, cum se zbat.
Ghioceii
Ghioceii din curtea mea
Ieri, atâta m-au rugat,
Sa-i mai las un pic sa stea
Sub zapada, la iernat.
Eu voiam sa-i duc mamicii,
Astazi, este ziua sa,
Dar am înteles piticii,
Ca-s acoperiti de nea.
Si-o sa creasca pâna-n zori,
Frunzele cu clopotei,
Mama o sa aiba-n zori,
Un buchet de ghiocei !
Picturala
E cald, trifoiul parfumat
Arunca-n jur, miros de floare,
Pe vale, muguri de cicoare
Îsi pleaca fruntea pe-nserat.
În curte, iezii blânzi si mici
Alearga-ncolo si încoace,
Bunica firul lung mai toarce
Sa faca fratelui cipici.
Cocosul s-a suit pe scara
Se umfla-n penele lucioase,
Gainile se strâng faloase,
Salcâmul, iata, se-nfioara…
 
Beatrice Silvia Sorescu

Festivalul primaverii Sechseläuten

Sechseläuten este un festival traditional din orasul elvetian Zurich. Este sarbatorit în forma sa actuala din 1904. Festivalul are loc în a treia zi de luni din aprilie si include mai multe evenimente. Se termina la ora sase seara (de aici si numele Sechseläuten) prin incinerarea Böögg-ului, acesta fiind cel mai important moment al festivalului.
Pe rug este incinerata o efigie cu pocnitori a unui om de zapada din vata numit Böögg. Arderea papusilor care intruchipeaza imaginea iernii dateaza dinaintea sarbatorii Sechseläuten.
Prin doua reforme de organizare municipala din cantonul Zurich în 1838 si 1866, breslele au fost private de toate functiile lor politice detinute din 1336 pâna în 1798 si recapatate partial dupa 1815. Sarbatoarea Sechseläuten este într-un fel o reminiscenta a asa-ziselor „vremuri bune”. Din secolul al XVI-lea clopotele bisericilor anuntau începerea si terminarea orelor de munca. Iarna lucrul se sfârsea la ora 17, atât cât tinea lumina zilei, iar vara se prelungea pâna la ora 18.
In functie de timpul care se scurge dintre aprinderea focului si declansarea exploziilor petardelor se prezice vremea din timpul verii. Daca acestea explodeaza rapid, vara va începe devreme si va fi însorita. Cel mai scurt timp a fost de 5 minute si 7 secunde (1974), cel mai lung de 26 minute si 23 secunde (în 2001).
Primavara îsi intra oficial în drepturi în Zurich odata cu aceasta sarbatoare. Festivitatile includ procesiuni pline de culoare. Festivalul ne duce înapoi pâna în anul 1818, atunci când una dintre vestitele bresle  ale orasului a organizat o parada pe timp de noapte, cu muzicieni si calareti. Ideea a prins, au urmat alte bresle, iar în 1839 a avut loc prima parada Sechseläuten a tuturor breslelor. Festivitatile încep duminica, cu o parada de copii, majoritatea îmbracati în costume istorice. Aceasta este urmata de o a doua zi de parada a breslelor (din care, pâna de curând, faceau parte doar barbatii), astfel încât ziua de luni este o zi de odihna pentru locuitorii din Zurich. Astazi iau parte la mars aproximativ 3000 de membri ai breslelor, 350 de calareti si 50 de trasuri. Aproximativ 30 de fanfare interpreteaza marsuri militare traditionale.
Mii de oameni se aduna în centrul orasului pentru a viziona ritualul de „ardere a iernii”.
Clopotele de la bisericile din oras încep sa bata la ora 18, semn ca ziua se lungeste, iar barbatii vor trebui sa munceasca cu o ora mai mult. Petrecerea se prelungeste pâna dupa miezul noptii, participantii sai bucurându-se de începerea sezonului cald.

Tatiana Scurtu-Munteanu

CURATENIE DE PRIMAVARA

nimeni pe nimeni nu mai ia în seama
si toti ucid spre a se sinucide –
privitul dincolo de nori e-o drama:
Mumele Lumii nu ramân gravide!

suntem saraci – picioru-n fund diurn
e singura dovada ca traim:
Molohul stapâneste – taciturn –
nu stim de ce – mereu ne tot caim…

e zi de curatenie – în lume:
toti amarâtii ne simtim gunoaie –
dar stim ca va veni o ploaie

si stim ca se sisteaza orice glume…
…va fi surpriza pentru cei bogati:
vom fi,-ntre stele, singurii curati!
***

ASTEPTÂND FLORILE

bat florile-n noapte la poarta de Nord –
nu le deschide Cetati Împaratul:
mai e pâna stele – petale-n acord
lumina-vor Copacii si – mistic – Palatul!

atunci când Hristosul a fost rastignit
tâsnit-au si sânge si apa din rane:
sângele – sfera de foc – a cercuit
lumile: vapaie-n furtuni de dojane

iar apa botezului nou – în potop
s-a naruit pâna la noi radacini:
de-aceea se-asteapta ca flacari si strop

Miri vesnici sa fie-n Copaci – nu vecini!
…asteapta – asteapta nuntirea de vis
fermecat ning ciresii – în Paradis!
***

HRISTOS SI MAREA

jelitul pescarusilor din spume
sageti – apoi – spre unde nu se vede –
si toata fierberea din marea fara nume
urmeaza – toate – -o fraza-n care crede

palma-I mângâie vanitati de valuri
dar si atâta beznele barbare:
sa nu mai fie spectatori în staluri
ci doar actori – arzând în foc de sare!

Hristos e pace – Hrist e si razboi
cu tot acest gigantic musuroi –
El e nelinistea de-a fi prea linistit

dar si rasplata celui ce-a trudit…
…nu-I poti fi frate Hristului din mari
decât vapaie-n vai de-ntunecari!
***

NEBUNIA VIETII

suntem – în viata – doar ce vrea Dumnezeu
nu ce ne-nchipuim – pretindem – ori platim:
nu ne-nvataram – si ne este greu
sa-ngenunchem în Templu – sa ne umilim!

mult ne mai doare când – prosti – ne dam de gol!
uitam de nasterea din apa si din foc
uitam prin Duhul Lui sa dam ocol
ca – astfel – orice împarat ne faca loc…!

un pian de rani e sufletul din noi
la cari Satana bate genial
concert turbat – cu-orgolii tot de soi!

…si suntem goi – pierdut-am Sfânt Graal!
…oricât de osteniti – am lua de la-nceput
o viata – -oricare! – chiar de împrumut!
***

Adrian Botez

PRIMAVARA SI VERSURI PRIN OCHII NOSTRI

CASA DE CULTURA A SINDICATELOR GALATI, ROMANIA
Departamentul Cultural Artistic

organizeaza expozitii de fotografie cu tema:

“PRIMAVARA SI VERSURI PRIN OCHII NOSTRI”

plecand de la aceasta tema puteti participa cu expozitii personale sau de grup.

conditii de participare:
– expozitia se adreseaza  cls.V – XII din tara si strainatate – categoria “elevi”
– se trimit aprox.40 de fotografii de diferite dimensiuni – color, alb-negru, sepie
– fiecare fotografie sa fie insotita de o eticheta de prezentare
– autorul sau autorii fotografiilor sa isi prezinte un scurt c.v.
– o scurta prezentare a proiectului
– lucrarile se trimit pana la data de 20 aprilie 2011 la adresa:
Casa de Cultura a Sindicatelor Galati
Str.Brailei, Nr.145, Galati
pers.de contact: Angela Baciu (sau la secretariat)

Pot participa si fotografi amatori sau profesionisti la sectiunea “adulti”.
Fotografiile vor face parte din expozitii ce vor fi deschise pe o perioada de o luna la C.C.Sind.Gl.

Dir.C.C.Sind.Gl: ec.Ovidiu Ioan Manole
(foto afis: Simona Andrei; afis realizat de “Adquest image”)
mult succes!

Angela BACIU
scriitor, consilier cultural C.C.Sind.Gl.

PRIMAVARA

Ca o boaba stravezie Luna-i argintie,
cerul e intunecat, cu nori negri incarcat.
Fiindca astazi a plouat Primavara a-ncercat
sa curete atmosfera si sa incalzeasca Terra.

Dimineata m-a trezit din somn fluierarul
mi-a placut cantecul lui, sigur are harul.
A plouat si a tunat, au venit cocorii,
intr-un „V” frumos marcat ei spintecau norii.

Soarele a rasarit din nou dupa ploaie,
e superb ca peisaj cum stau norii claie.
Unii pomi au inverzit, e un verde crud…
si raspandesc florile mirosul lor nud.

florile

Stau pisicile la soare tavalindu-se in praf
miorlaie in cor motanii ca si un taraf.
Mieii zburda in poiene si nici nu gandesc
ca urmeaza sacrificiul Pastelui lumesc.

Se simte in atmosfera profunda schimbare
chiar si oameni zambesc e o incantare…
Toti traim o transformare – pentru unii-i clar –
Primavara le trezeste instinctual primar.

Cârdei V. Mariana

Primaveri

Cu toate primaverile odata te-ncing în rosu-purpuriu
Si pe zapada tricotata din parul tau molitve scriu.
Cu toata bucuria laolalta alerg spre dealul ostenit
Pe care florile tresalta si pragu-mi spune bun venit.

Din fiecare sâmbure de roua acasa ma pricestuiesc
Tinuta-n bratele-amândoua de leaganul moldovenesc.
Din fiecare fresca matinala adun culorile ceresti
În carnavalul de cerneala al primaverilor cu masti.

Tatiana Scurtu-Munteanu

VISURI PLACUTE

Cu parfum de ghiocei,
violete, stanjenei,
zambile, margaritare,
bujori rosii la culoare,
tufe mari de liliac,
Primavara a-ncercat
sa-mi schimbe a vietii
carare pe sub pomii
albi de floare.

Verde crud mi-a daruit,
galben cornul a-nflorit,
rosu este merisorul,
albul ne alina dorul;
splendide roze imbie,
spre visari si poezie.

Dar am ratacit cararea
ca se innorase zarea;
degeaba te-am cautat,
nicaieri nu te-am aflat
si asa, intr-un tarziu,
am vazut o stea
cu speranta fluturanda
agatata-n ea.

I-am promis
sa-ncerc din nou
chiar in zori, pe roua,
cand Soarele va rasari,
dar iata ca ploua.
Fulgerul strabate zarea
uite, am vazut cararea
care duce inspre tine…

Dar un tunet pus
pe harta imi zice:
fa cale intoarsa,
mai ai multe de trait
si te asteapta sub
castani, un vis
pierdut de multi ani;
avea parul castaniu,
dar acum e argintiu.

Si de-odata ma trezesc
chiar si florile zambesc,
cand vad cum o gargarita
se prinde-n a mea cosita.
Oare cine te-a trimis,
iubitul meu drag din vis?
Gargarita zboara iara,
am in suflet primavara.

Cârdei V. Mariana

8 MARTIE-SARBATOAREA DARULUI VIETII

FRUMOASA LUNA MARTIE

-poemul naturii-

A sosit luna martie si zapada care inca acopera pamantul luat in stapanire ca in plina iarna canadiana, nu poate acoperi si starea de spirit izvorata din tainitele firii, acolo unde se pregateste o noua viata a lumii vegetale.
Orice infatisare ar avea luna martie, cu zapada sau fara, ea ramane una dintre cele mai frumoase luni ale anului, in primul rand ca o luna a promisiunilor de mari frumuseti ale lumii inconjuratoare si ale trairilor noastre. Martie ne zambeste chiar din prima zi cu martisorul in care se impletesc prin simbolul snurului, albul puritatii, cu rosul, simbolul dragostei pana la jertfa. Batranii nostri au mai numit aceasta luna si Martisor. Urmeaza apoi zilele Babei prin care incercam sa intrezarim cum ni se vor implini dorintele in acest an. Dar, cea mai frumoasa zi a acestei luni, ramane 8 Martie. E ziua in care tumultul florilor se asociaza cu chipul femeii, al frumusetii si misterului feminin, al nesecatului sentiment matern, inchinat bunicilor sau surorilor care ne-au inflorit viata si care trezesc in noi ganduri si sentimente ce ne inalta intr-o alta ordine, cea a curateniei si frumusetii sufletesti.
Imaginea femeii se contopeste adesea cu cea a iubirii. Fiecare din noi avem nevoie de atingerea blanda si buna, plina de caldura a femeii inzestrata de Dumnezeu cu caldura iubirii. Ea este implinirea in viata prin iubire si daruire. Fiecare femeie poarta in ea visul de dragoste care nu se stinge niciodata. Daruind, femeia este si ea insetata de gesturi de tandrete si de mangaieri izvorate din dragoste care sunt esenta vietii de familie si fara de care viata nu ar mai avea nici un farmec.
Ca si celelalte surori cu care intruchipeaza primavara, aprilie si mai, martie este o luna inchinata iubirii si al altor multe frumuseti.
In martie, lumina soarelui mai limpede, mai blanda, mai calda nu se poate sa nu ne poarte prin lumea de frumuseti a copilariei ce-o purtam cu noi. Ne imbranceste in zona de viata cand ne sfaraiau calcaiele alergand dupa gandacei sa-i prindem si sa-i facem avioane, cand descantam gargaritele cu dar de a prevesti viitorul fetelor, cand ne jucam cu mieluseii si ascultam fascinati cucul din varful nucului, numarand anii pe care ii avem de trait. Lumina asta calda ne trimite cu gandul la casa parinteasca sau cea a bunicilor peste care se imprastia generoasa in oricare rasarit de soare in cantatul de ziua al cocosilor. Se strecoara ca prin vis ganduri si infiorari, fara sa stim cum, la imaginile din trecut, spre urzicile si stevia abia rasarite pe langa gardul din fundul gradinii, parca simtim iarasi mireasma vazduhului raspandita de horbota florilor, mirosul de curatenie al varului cu care se spoiau casele, gardurile, pomii, podetele, parca vedem curtea plina de miscare, de zumzet de albine, de cotcodacitul pasarilor,
Fiorii renasterii naturii ne amintesc si de primii fiori treziti de chipul indragit in taina in anii adolescentei, de surasul cald pe buze, de inganarea soaptelor nespuse, de freamatul respiratiei intretaiate, de lumina si caldura ochilor, de farmecul graitor al tacerilor si al stragerilor de mana.

Dar martie este darnic cu toate etapele de varsta ale omului in care toarna limpezimi de soare ce ne fac mai tineri si ne aduc in atmosfera o stare de efervescenta si o dulce nebunie.
Tineretilor le canta imnuri inaltatoare in cadenta iubirii, le inspira poezii si le pune aripi viselor in zbor inalt, le toarna in vene clocot viu, gata sa dea pe rascoale.
In anii deplinei maturitati si mai apoi, in anii senectutii, martie aduce intelesuri noi faptelor simple de viata, pe langa care am trecut fara sa le bagam in seama. Descoperim cu bucurie ca totul pare nou in jurul nostru, asa cum nu le-am mai vazut niciodata, si spre mirarea noastra, chiar noi insine descoperim ca suntem altfel. Alte intelesuri capata urzeala vietii, altfel intelegem cum creste firul ierbii, cum se desface floarea, altfel simtim mirosul verdelui crud al ierbii, altul este intelesul glasului pasarelelor, iar noaptea parca ne este mai limpede muzica stelelor. Cu cat inaintam in varsta, cu atat mai mult se aduna, se incarca de semnificatii noi tainele naturii, se strecoara altfel in intreaga fiinta zvonul sosirii primaverii.
Pentru ca Marta nu lipseste din post, cum e o vorba din batrani, ea este cea care incepe pregatirile pentru intampinarea marii sarbatori a primaverii, Invierea Domnului nostru Isus Hristos. Ne pregateste pentru aceasta mare taina a lui Dumnezeu turnand in noi picuri de sfintenie. In postul mare ne da o dezlegare la peste de Blagovestenie cum se zice in popor, sau Buna Vestire cum e numita in calendarul ortodox, pe 25 ale lunii, iar in zilele urmatoare se pregateste sa dea stafeta lunii florilor, lasandu-ne amintirea unor tulburatoare trairi.
XXX
Scriind acum despre frumusetile lunii martie, m-am oprit vazand cum am reinviat icoane din trecut. Ma supara sacaitoarea intrebare: nu cumva starui prea mult, aflandu-ma in randul celor care de-a lungul timpului au tot spus: ehei, pe vremea mea ce frumos a fost, acum s-au stricat toate acele rosturi ale vietii si a apus farmecul de atunci. Oricum as lua-o, tot nu-mi vine la mana sa scriu in loc de cantecul cucului din nuc, despre zbieretele manelelor, in loc de zburdalnicia mieilor, despre zburdalnicia cailor putere ai masinilor de tot felul, oricat de frumoase si de scumpe ar fi, fiindca dau buzna peste linistea oamenilor. Stiu ca sunt foarte necesare si nu mai putem renunta la ele, dar nu apartin si sufletului. Mielutii, fie numai ca amintire, si tot imi mangaie inima mai mult decat vajaitul unei masini. Inghit cu greu mizeriile verbale aruncate in fata femeii care a ramas in mintea mea tot cea careia sa-i inchini inaltatoare cuvinte. Sunt unele mai aprige si mai rele de gura? Ele nu s-au nascut asa. Trebuie sa indreptam nedreptatile care le-au adus in pragul disperarii. In gand, eu tot le mangai obrajii pe care s-a scurs amarul lacrimilor. Sa ma fac ca nu simt inhalarea aerului poluat al marelor orase? Sa imi placa Balul Martisorului din Bucuresti in care cuvantul de ordine este luxul si extravaganta?
Si atunci sa nu mai scriu ca sa nu mai aud: “iar ai scris ca pe vremea lui Alecsandri?”
N-am alta cale si daca, descriind starile de euforie ce ne cuprind in zilele de primavara se strecoara si cate un “mielusel” mi-ar placea sa nu il goniti si sa-l luati in brate cu candoarea pe care ne-a daruit-o Creatorul cand ne-a adus pe lume. Sa ne lasam in voia firii, sa renastem o data cu primavara, sa inflorim o data cu florile, sa nu ratam sansa noastra de a spera la un nou inceput si sa nu uitam ca luna martie ne indeamna la trairea atator frumuseti.
ELENA BUICA,
3 MARTIE 2011

MARTISOR

Iubita mea, iubirea mea
De-i martisor, tu tine minte
C-atat e de saraca ea,
Ca n-are, poate, nici cuvinte –
 
Ti-ar pune-o lume minunata
Sub pas, dar, oare, ce folos,
De nu ti-a dat, macar odata,
O tresarire de frumos?
 
In primavara care vine,
Adun atunci din manastiri
De muguri, mierea de albine
Ce  ti-am  gustat-o  din priviri –
 
Si-n licarirea de izvoare,
Care iti joaca in pupila,
Iti las si eu, margaritare,
Lumina ochilor, umila…
 
Jianu Liviu-Florian