Femeia Samariteanca!

 George Danciu

.

LECTIA DE LA FÂNTÂNA

.

Drept raspuns, Isus i-a zis: „Daca ai fi cunoscut tu darul lui Dumnezeu si Cine este Cel ce-ti zice: „Da-Mi sa beau!”, tu singura ai fi cerut sa bei, si El ti-ar fi dat apa vie.” „Doamne”, I-a zis femeia, „n-ai cu ce sa scoti apa, si fântâna este adânca; de unde ai putea sa ai, dar, aceasta apa vie? Esti Tu oare mai mare decât parintele nostru Iacov, care ne-a dat fântâna aceasta si a baut din ea el însusi si feciorii lui si vitele lui?” „Isus i-a raspuns: „Oricui bea din apa aceasta îi va fi iarasi sete. Dar oricui va bea din apa pe care i-o voi da Eu, în veac nu-i va fi sete; ba înca, apa pe care i-o voi da Eu se va preface în el într-un izvor de apa care va tâsni în viata vesnica.”

                                                                                                                                                                                  Ioan, 4.10-14

.

Isus a stat în picioare si a strigat: „Daca înseteaza cineva, sa vina la Mine si sa bea. Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apa vie, cum zice Scriptura.”

                                                                                                                                                                               Ioan, 7.37-38

.

Când oamenii – dupa potopul din vremea lui Noe – ,  când au început sa se înmulteasca la numar si au dorit sa-si faca o cetate si un turn al carui vârf sa atinga cerul, Creatorul i-a împrastiat atunci pe toata fata pamântului. Dar omul s-a asezat în locurile care i-au placut mai mult, la câmpie, la deal, la munte, dupa cum dorea, si asa, au ajuns sa formeze cu timpul diferite popoare si asezari peste tot în lume, de diferite rase si culoare a pielii lor…

***

Isus, Fiul lui Dumnezeu, a parasit slava Sa din Cer,  venind pe pamânt în lumea noastra sa faca lucrarea de rascumparare a omului (coroana creatiunii lui Dumnezeu), din pacat.

Istoria consemneaza, în Evanghelia lui Ioan, cum într-o zi Isus mergea din Iudea în Galileea. Cuvântul spune ca El trebuia sa treaca prin Samaria. Asta din doua motive: unul e acela ca drumul trecea prin Samaria, altul ca El stia ca avea de facut o lucrare si acolo. Mergând între Est si Vest, între Sud si Nord trebuia sa treci prin Samaria. ?inutul Samariei era unul de ocolit pentru iudei, un popor  care se considera sfânt si separat de lume, pentru Dumnezeu si sa-l onoreze pe Dumnezeu. Prin poporul Israel,  Dumnezeu s-a  facut de cunoscut altor popoare. Însa, de-a lungul secolelor,  Israel a fost împrastiat printre popoare în întreaga lume, sa-L poata face de cunoscut pe Creatorul lor, caci lor li se descoperise înca din vremuri stravechi…

Oamenii îsi au planurile lor de a ajunge la cer si metodele lor, credintele lor. Dumnezeu însa are si El planurile Sale si metodele Sale de a lucra si a-l ajuta pe om. Ei  doreau sa construiasca un turn înalt pâna la cer, dar Dumnezeu i-a oprit, caci alta e calea de-a ajunge sus, la Dumnezeu.

Isus este calea, adevarul si viata. Nimeni nu vine la Tatal decât prin Mine.(Ioan, 14.6)

Într-o zi un automobilist din America a ramas în pana cu motorul (mort) pe vremea lui Ford. Masina era un Ford din primele tipuri si în timp ce omul tot mesterea sa repare motorul, sa-l faca sa porneasca, pe acolo întâmplatrea a facut ca trecea tomai inventatorul aceli masini, Henri Ford (1863-1947). Henri Ford i-a spus: – Încearca sa faci asa si asa, probabil acolo e defectiunea!

– Cum, dta un orasean îmbracat la costum îmi dai mie lectii?, caci el nu stia cu cine sta de vorba.

Isus ori pe unde trecea aducea o vorba de mângâiere, de iertare, de mila, de vindecare. Acum El întâlneste o femeie care în naduful zilei a umblat peste 4…5 km sa gaseasca apa aceea buna sa-si potoleasca setea. Domnul Isus – Creatorul a facut ca apa care e atât de necesara omului sa existe pe pamânt din belsug, o treime. E adevarat ca apa buna trebuie adesea cautata.

Isus intra în dialo cu aceasta femeie care era marginalizata de oameni, avusese mai multi barbati, acum traia cu al cincilea. Si ea se mira foarte mult ca El, evreu, vorbeste cu ea, o femeie samariteanca, nefiind legaturi între cele doua natii. Dar Dumnezeu este al tuturor, avem un singur Dumnezeu si o singura credinta si un singur botez (Efeseni, 4.5).

Si între noi traiesc alti oameni care pot fi mai buni sau mai rai, dupa cum gândim si apreciem noi. Putem fi unii pentru altii unealta prin care Dumnezeu poate da adevarata apa, buna.

Întâlnirea acelei femei cu Isus – cum va fi cu oricare dintre noi – a fost una istorica. Asa cum inventatorul si constructorul Ford stia mia bine decât oricine ce nevoi avea masina creata de el, tot asa Creatorul nostru stie mai bine de ce avem noi nevoie ca sa functionam bine. Si El a lasat scris pentru noi Scriptura (Biblia) ca un îndrumator necesar.

Adevarata Lumina a trecut si prin Sihar si i-a luminat pe multi, nu doar pe aceasta femeie Samariteanca.

Fântâna lui Iacov

Patriarhul Iacov a sapat aceasta fântâna cu apa buna din care se adapau atât ei, familia sa, cât si animalele lor. Dar unde este asezata acea fântâna, de unde îi vine acea apa racoritoare?

Fântânii lui Iacov era asezata între doi munti, Garizim si Ebal. Dar, prin Moise, Dumnezeu a dat binecuvânatrea de pe muntele Garizim si blestemul de pe muntele Ebal. (Deuteronom, 27.11-68). Apa vine la fântâna lui Iacov din subsolul acestor munti de unde a vorbit Moise poporului evreu.

Primim o apa care ne racoreste si ne satisface un timp setea, dar ea e amestecata, atât cu binecuvântare cât si cu blestem. Ori omului îi este necesara doar apa curata si binecuvântata…

Internetul de azi – e pacat sau binecuvânare? Si una si alta. Trebuie sa luam doar ce ni se pare a fi bun. Dar omul nu are filtrele necesare si frâna de care e nevoie pentru a pune capat la ceea ce nu zideste, ci, dimpotriva, darâma.

Lucrurile spirituale din lumea de azi le primim amestecate ca si în fântâna lui Iacov.

Stiinta- ne da lucruri amestecate, care se schimba odata cu trecerea timpului când apar noi puncte de vedere, când evolueaza, când descoperirile omului înainteaza sau regreseaza…

De aceea,  solutia nu e alta decât aceea ca trebuie sa schimbi fântâna din care bei!

Simturile noastre nu sunt aparate de masura, ele ne pot însela atât de usor.

Inima omului – este nespus de rea si necredincioasa.

Pocait- nu e acela cre nu mai bea si nu mai fumeaza.

Apa curata, unde o gasim?

Daca ai fi cunoscut tu darul lui Dumnezeu si Cine este Cel ce-ti zice: „Da-Mi sa beau!”, tu singura ai fi cerut sa bei, si El ti-ar fi dat apa vie.”

Omul s-a saturat de fântâna lui Iacov, el doreste o apa care sa-l sature sa-i satisfaca dorintele însetate. De aceea el lasa adesea acele fântâni ale lui Iacov, ale oamenilor, carti si teatre, si intra în Biserica vie a lui Dumnezeu, însetat, satul pâna peste cap de apa lumii acesteia.

Odata un tâna inginer fusese inviatat înainte de ’89 în biroul uni sef. Acesta a tras perdelele a încuiat usa si i-a zis:

– De mult am dorit sa-ti ofer ceva, ceva special, foarte bun. Doar pentru tine. Te-am urmarit de mult, îmi place cum lucrezi, ce faci.

– Oare ce ai putea sa-mi dai? Dintr-un loc ascuns, scoate o sticla!

– Am aici cel mai bun Whisky. Daca o scoteam pentru altii, ar fi baut-o toata, dar noi degustam câte o gura.

– Dar, stii, eu nu beau alcool!

– Cum? E asa de bun, nu-l gasesti la oricine, îti va placea, ai sa vezi.

– Daca bei, îti va fi iarasi sete; dar este o bautura care te va satura, nu-ti va mai fi iarasi sete!

– Cum asa?

– Este apa vie pe care ne-o ofera Isus Hristos Domnul! Glorie Lui!

Apa vie si apa moarta

Doar cei care sunt însetati dupa neprihanire, dupa dreptate, se vor astâmpara de la aceasta apa vie.

Apa vie este o apa care se misca, din râuri; iar aceea din lacuri e moarta, statica. Tot asa apa lumii emoarta, e fara viata, ba mai mult ea aduce moartea. Aici e nevoie de galeata, ne chinuim s-o luam de departe. În schimb apa vie o putem avea fara efort si ea tâsneste în viata vesnica. E Duhul Sfânt care misca tot e e în noi, El e viu, ne misca nu numai mintea, ci si sufletul nostru. De aceea se cuvine ca tot ce este în noi sa-L laude pe Domnul!

Omul nu poate selecta între bine si rau, nu are sita necesara care sa stabileasca limita…

Alimentati-va cu apa vie, sa lasam galeata lumii care ne aduce ba filosofia evolutionista, ba pe aceea materialista! Sa venim direct la apa vie, la Creatorul nostru care El singue are si stie de ce anume avem noi nevoie ca sa functionam normal.

Femeia Samariteanca a înteles lectia de la fântâna, ea plecând de acolo fara galeata, fara apa lumii acesteia, luând însa din duhul Datatorului Vietii. Femeia plecase de acasa cu rusine, acum se întoarcea cu demnitate, iertata de pacate, cu o noua perspectiva asupra vietii.

Ea marturiseste cu bucurie despre Isus: L-am vazut pe Mesia. Mi-a spus tot ce am facut!

Dumnezeu e Acela care stie tot ce am facut, El ne cunoaste umbletele noastre, toate pacatele noastre.

Odata o tânara a participat la serviciile biseriii evanghelice. Si avea foarte multe îmntrebari. Dintr-data, dupa ccca 3 luni, a zis, acum nu mai am întrebari, Duhul Sfânt mi-a lamurit toate întrebarile.

Tânara a primit apa vie a Cuvântului si a Duhului Sfânt! Slavit sa fie Domnul! Amin.

OVIDIU LITEANU- Daca înseteaza cineva sa vina la Mine si sa bea apa vie!

Lecția de la fântână

 George Danciu

FEMEIA SAMARITEANCĂ

Drept răspuns, Isus i-a zis: „Dacă ai fi cunoscut tu darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel ce-ţi zice: „Dă-Mi să beau!”, tu singură ai fi cerut să bei, şi El ţi-ar fi dat apă vie.” „Doamne”, I-a zis femeia, „n-ai cu ce să scoţi apă, şi fântâna este adâncă; de unde ai putea să ai, dar, această apă vie? Eşti Tu oare mai mare decât părintele nostru Iacov, care ne-a dat fântâna aceasta şi a băut din ea el însuşi şi feciorii lui şi vitele lui?” Isus i-a răspuns: „Oricui bea din apa aceasta îi va fi iarăşi sete. Dar oricui va bea din apa pe care i-o voi da Eu, în veac nu-i va fi sete; ba încă, apa pe care i-o voi da Eu se va preface în el într-un izvor de apă care va ţâşni în viaţa veşnică.

                                                                                 Ioan, 4.10-14

Isus a stat în picioare şi a strigat: „Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea. Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie, cum zice Scriptura.”

                                                                                      Ioan, 7.37-38

Când oamenii – după potopul din vremea lui Noe -, au început să se înmulțească la număr și au dorit să-și facă o cetate și un turn al cărui vârf să atingă cerul, Creatorul i-a împrăștiat atunci pe toată fața pământului. Continue reading “Lecția de la fântână”

Criza, dupa Visarion

 

Jianu Lucian-Florian

 

Conduc. Si sunt in criza, la volan.

Si nici nu stiu ca tot ce se consuma

E criza de acum, si dintr-un an

Ce nu are nici tata, si nici muma –

 

Merg in concediu: Alpi, Taiwan, Hawai –

Si nici nu stiu, dar iarasi sunt in criza –

Tot ce consum, sa am pe lume Rai,

Imi cere pentru viata,  maine, viza –

 

Colind planeta: criza, ce usor

Se ia, ca o holera, sau o gripa  –

Ce se consuma, astazi, , zbor cu zbor,

E maine, lipsa crunta de-o aripa –

 

Conduc. Consum. Conduc. Consum. Conduc.

Ramane-n urma mea, si-a ta, tot drumul

O criza noua, cu parfum caduc,

Eliberandu-si, azi si maine, fumul –

 

Si e frumos acum, cat mai e timp,

Caci maine nu mai este, poate, totul!

Sa ardem, anotimp cu anotimp!

Sa traim clipa! Dupa noi, potopul!

 

Conducem. Criza este la volan.

Si zboara in rachetele stelare.

Migreaza criza-n universul van.

Cu noi, bacilii bolii planetare –

 

Cat consumam ce nu produce, iar,

Prea muribund, si propriul nostru soare,

Cat niciun zeu din cer n-are habar

Ca nasterea, cu moartea e datoare,

 

E prea frumos acum, cat mai e timp?!

Caci maine nu mai este, poate, totul?!

Sa ardem, anotimp cu anotimp?!

Sa traim clipa?!… Dupa noi, potopul?!…

 

MARELE CANION

Muntele Everest, Sahara, Amazonul, Marele Canion… sunt standarde prin care se masoara imensele minunatii ale Pamântului. Ca sa înconjori canionul fluviului Colorado, trebuie sa parcurgi 446 kilometri de dantelarie geografica. Din fiecare vârf de „dantela”, ai o imagine spectaculara. Nu trebuie sa fii arheolog ca sa-ti dai seama despre imensitatea timpului. Mama Natura aici te învata, mai bine decât toate cartile, despre formarea planetei. Distanta dintre pereti variaza între 800 metri si 29 kilometri. Ca sa coboare pâna la adâncimea de 1,6 kilometri, râul Colorado a carat în aval în medie de 400.000 tone de roca si pamânt, pe zi, dezvelind vreo 2.000.000.000 ani de istorie terestra. Ar fi necesare 80.000 de camioane de 5 tone pentru a echivala munca zilnica a apei. Dar odata sosit la imensele prapastii toate aceste cifre nu mai valoreaza nimic.Deodata solida coaja a Pamântului s-a dus si realitatea se deschide sub picioarele tale.
Prapastii deasupra altor prapastii. Straturile de roca si pamânt se vad colorate; taiate pe vertical, asemenea unor prajituri. Unele roci care s-au împotrivit eroziunilor, au ramas izolate pe prapastii ca niste magnifice catedrale dedicate zeilor, Juno, Apollo, Jupiter si Venus. Blocuri masive stau pe prapastii, gata, gata sa se rastoarne si totusi… nu cad!

Un mic grup de conquistadori spanioli, condusi de Don Garcia Lopez de Cardenas, în cautarea oraselor de aur, trecând prin Desertul Pictat (Painted Desert), calauziti de indienii Hopi si ajunsi aici, au încercat patru zile (fara success) sa ajunga la apa argintie. Acum, potecile de coborâre sunt putine dar amenajate cât de cât. Drumul e lung si abrupt. Nu e doar o plimbare de dupa amiaza. Îti trebuie o zi buna de drum, mâncare si mai ales…apa. În timpul verii din cauza transpiratiei intense, drumetul pierde pâna la doi litri de apa pe ora…

Straturile colorate de roci tari si ascutite, sunt expuse vederii, ca rezultat al milioanelor de ani de alunecari de teren. Cu cât cobori mai jos, tot mai uscat si mai cald e aerul. Pinii „Ponderosa”, lasa loc pinilor rasuciti si jnepenilor, apoi tufisurilor de desert. La un moment dat simti orizontul închizându-se deasupra-ti. Poti coborî si calare pe catâri care se „închiriaza” de dimineata si pleaca în grup de vreo douazeci, pe poteca strâmta, deseori taiata în peretele de piatra, pâna jos la apa râului Colorado, pe care am vazut-o întotdeauna… colorata (adica tulbure). Caravana catârilor se întoarce sus, seara.

Se mai poate vizita si cu helicopterul de 7-8 persoane, care costa 50 de dolari pe jumatate de ora. Dar cea mai usoara cale pentru a ajunge la fundul canionului, este sa calatoresti cu o canoe, pe forta care în mare parte este responsabila pentru aceasta adânca „rana”, în coaja pamântului: Rio Colorado.

Indienii Paiute credeau ca Dumnezeul-Tawotas a taiat acest canion, ca un drum vesel spre eternitate. El a umplut cararea cu ape zgomotoase ca lumea sa nu poata scapa de vârtejurile acestei vieti, pentru placerea celeilalte. Indienii Hualapai,când au sosit aici au zis ca raul a fost scurgerea de la Marele Deluviu,care acoperise pamântul. Canionul ar fi început când un erou numit Packithaawi, a taiat adânc cu cutitul în scoarta pamântului ca sa se scurga apa.

Cei din tribul Havasupai (oamenii apei verzi-albastrui), ai caror descendenti mai traiesc si azi aici (vre-o 300), deasemenea cred ca raul a fost scurgerea de la Potop. Referitor la indieni, vreau sa mentionez ca europenii, la sosirea lor pe acest continent, i-au împuscat pe acestia ca pe potârnichi, pâna aproape de exterminare, apoi s-au gândit sa-i crute pe ultimii ramasi… pentru a-i avea ca atractie turistica!!! În prezent numarul lor în Statele Unite se estimeaza ca fid doar de 800.000 (incluzând si pe eschimosi). Au fost bagati în asa zisele „rezervatii”, prentre care statul Arizona o are pe cea mai mare ca suprafata. Au fost amplasati în… piatra seaca. Totusi aceste rezervatii au o oarecare autonomie. Daca pleaca din rezervatie, pierd indemnizatia de la guvernul federal (care oricum nu e suficienta). Au acolo politia si scolile lor – sa zicem asa – dar limba în care se învata e tot engleza. Limba lor si-o mai pastreaza în familie, precum macedonienii în Balcani.

Marele Canion fiind unul din importantele puncte turistice ale globului, este bine amenajat pentru vizitatori: hoteluri, restaurante, magazine, buticuri cu suveniruri… în care predomina arta diferitelor triburi. Vin aici anual, circa doua milioane si jumatate de turisti. Între acestia predomina japonezii, care vin organizat. De cum coboara din autocare, începe clicaitul aparatelor lor de fotografiat. Dar auzi aici toate limbile pamântului. Spre deosebire de locurile turistice europene, aici e aproape imposibil sa gasesti reviste illustrate în alta limba. Chiar si pe ilustrate scrie doar în engleza…

Se sustine ca la formarea Marelui Canion pe lânga Rio Colorado au mai contribuit si zapezile, înghetul, vântul, dar mai ales miscarile tectonice, care au umflat podisul pâna la altitudinea de 2.793m si l-au crapat. Prin aceasta despicatura de platou, si-a croit Rio Colorado, drum spre Pacific. Podisul Kaibab are roci relativ noi, adica doar de 225 milioane de ani! Dar cine oare poate masura imensitatea timpului!? Arheologii în halatele lor albe din laboratoare? Nu sunt oare si ei oameni? Chiar daca au ochelarii pe nas, niste microscoape si… diplome universitare ! Atunci sa fie cei cu Biblia? ?i mai greu de crezut. Noi suntem prea marunti, ca sa aflam de unde vine lumea asta si pâna unde merge.

În 1540, o expeditie de-a lui Coronado Francisco de Vasquez, sosind aici a notat în jurnal cuvintele care au ramas de pomina: „AM SOSIT LA CAP?TUL P?MÂNTULUI !”. Pentru ca din cauza ploii sau a cetii n-au vazut malul celelalt, ci numai prapastia de sub ei. Iarna, malul nordic e închis traficului din cauza zapezii. Ca sa cobori pe anumite poteci în Canion si sa urci pe malul celalalt, îti trebuie vre-o doua zile. Datorita diferentei de temperatura între vara si iarna, plantelor si salbaticiunilor li se cere o adaptare drastica. ?i totusi dupa topirea zapezii, prin padure ies diferite gingasii colorate. Padurea e compusa aproape în întregime din conifere. Copacii cam piperniciti, rasuciti de uscaciunea verii sau a frigului iernii. Unii au forme de-a dreptul bizare. Interesant aici ca cerbii si caprioarele, vin la turisti si le iau mâncarea din mâna. Tot asa de prietenoase si obisnuite cu publicul sunt si veveritele. De câte ori ma duc acolo, iau nuci sau alune pentru ele.

Deasupra acestor prapastii, planeaza maiestuos niste corbi mari care-si au cuiburile prin crapaturile stâncilor si pe care omul nici nu le poate vedea, daramite sa ajunga acolo. Iepuri, vulpi,coioti, pisici salbatice, leul de munte (puma) si binenteles serpi… sunt la ei acasa. Întâlnim si multe specii de zburatoare, între care o pasare albastra cu mot, careia statunitii (americanii. Sic!) îi zic „blue jay”, fiind raspândita dealtfel în tot nordul continentului. O parte din animalele de aici pleaca din zona pe timp de iarna iar cele ce ramân, gasesc cu greu mâncare;adaptându-se la conditiile aspre.

Cea mai ieftina camera de hotel costa 115 dolari. Dar de aici din Phoenix, capitala Arizonei, se poate ajunge în patru ceasuri la Marele Canion al fluviului Colorado. De obicei ne întoarcem în aceiasi zi. Pâna aici vine si trenul de la Williams – un orasel la 60 mile înspre sud. Când am venit pentru prima data aici în 1981, între traversele caii ferate crescusera pini mari, iar cladirea garii, construita din lemn masiv, era abandonata. În ultimul deceniu însa s-a repus în functiune, pentru placerea turistilor de a calatori cu trenul de epoca tras de o locomotiva cu aburi.

Pacat ca la noi în România, multe linii de cai ferate, în special cele înguste au fost desfiintate, precum „Mocanita” pe linia Turda-Abrud,sau trenul electric Arad-Pâncota-Radna care se pare ca era cel mai vechi tren electric din Europa.

Ioan NICOARA
Phoenix, Arizona SUA
Aprilie 2011