Poetul si eseistul Slavomir Almajan, originar din Zlatita, judetul Caras Severin, si-a descoperit pasiunea pentru scris pe cand era elev de liceu, la Resita. Ani mai tarziu, acesta a inceput sa frecventeze cenaclul “Semenicul”, care se aduna in vestita “camera albastra” a casei de cultura din acelasi oras. Aici, Slavomir Almajan are ocazia sa intalneasca oameni uniti de o pasiune comuna – creatia literara. Dragostea pentru cuvantul asternut pe hartie, Slavomir Almajan i-o datoreaza profesorului sau de romana de la scoala generala, Mihai Colac, cel care l-a incurajat la vremea primelor sale incercari artistice. Un alt autentic model pentru scriitor au fost parintii sai. Marturie sta faptul ca Slavomir Almajan s-a decis sa imbratiseze aceeasi profesie ca si tatal sau – contabilitatea. Despre mama, Razumenca, Slavomir Almajan spune ca era o femeie curajoasa si harnica, mare iubitoare de muzica. In 1987, scriitorul si sotia sa, Florica, parasesc definitiv Romania pentru Canada. In prezent, cei doi locuiesc in Kelowna, British Columbia (BC). Slavomir si Florica Almajan au impreuna, doua fiice. Scriitorul s-a nascut pe 2 aprile 1953. Continue reading ““Cred ca a scrie este o chemare interioara”. Interviu cu scriitorul Slavomir Almajan”
Tag: poetry
„Scriu despre cum sunt si despre cum as vrea sa fiu pe plan spiritual.” Interviu cu poeta Cristina Francu
Cristina Francu a debutat la sfarsitul anului 2008, cu volumul de versuri “Iubirea inlacrimata”. Creatiile ei sunt rodul educatiei crestine primite in copilarie de la parinti, care de altfel, au si incurajat-o in permanenta, sa scrie. Asa se face ca fiecare dintre poeziile Cristinei Francu are in centru dragostea de Dumnezeu, de adevar si de frumos si promoveaza invataturile morale ale Bibliei. Cristina Francu s-a nascut pe 18 ianuarie 1984 la Galati. Aici a crescut, a mers la scoala, apoi la liceu, aici s-a casatorit si tot aici locuieste si in prezent. Poeta este licentiata in Stiinte ale Comunicarii, la Facultatea de Filosofie si Jurnalism, din cadrul Universitatii “Spiru Haret”. In prezent, aceasta isi pregateste masteratul – Mass-media si comunicarea – la aceeasi institutie de invatamant. Cristina Francu este casatorita cu Petrica Francu.
„Poezia e o parte din mine”
– Sa vorbim pentru inceput, despre puterea poeziei in viata ta. Ce relevanta are poezia pentru tine?
– Pot spune, fara sa exagerez, ca nu pot trai fara poezie. M-as simti goala pe dinauntru daca ar trece zile la rand in care sa nu fi citit ori sa fi scris versuri. Poezia e o parte din mine, este o lucrare spirituala care ma defineste si ma completeaza. Prin ea, imi exprim cel mai bine trairile interioare, framantarile mintii, durerile si bucuriile deopotriva… In peisajul liricii crestine, in vremea in care traiesc, nu stiu cata nevoie are poezia de mine; stiu cata nevoie am eu de ea!
– Esti absolventa a Facultatii de Filosofie si Jurnalism. Cum este sa fii jurnalist si poet, in acelasi timp?
– Nu-mi pot da seama acum, intrucat nu profesez ca jurnalist, ci am doar o licenta in domeniu. Totusi, cum amandoua tin de tainele scrisului, cred ca ambele cer, in aceeasi masura, timp si inspiratie. Multa inspiratie.
– Iti mai amintesti care a fost primul poem pe care l-ai scris? Continue reading “„Scriu despre cum sunt si despre cum as vrea sa fiu pe plan spiritual.” Interviu cu poeta Cristina Francu”
Cum sa castigi in „Lupta cu somnul”. O carte de eseuri crestine in care Petru Lascau demasca starea de repaus din biserica
Motto: „Ati luptat vreodata cu somnul? Teribila lupta.”
Este usor sau greu sa te lupti cu somnul? Aceasta este intrebarea pe care ne-o punem, atunci cand deschidem volumul „Lupta cu somnul”, al pastorului Petru Lascau. Raspunsul ne este oferit de-a lungul a peste 322 de pagini, ce cuprind diferite articole ce au vazut lumina tiparului incepand cu anul 1985. „De la sosirea mea in Statele Unite, in anul 1985?, spune Petru Lascau in „Introducere”, „m-am dedicat scrisului si publicisticii. Am editat o revista crestina, timp de 12 ani, pe care am numit-o „Exodus”… Fiecare numar al revistei continea un editorial, uneori si articole scrise de mine. Cartea de fata contine o mare parte din aceste editoriale si articole pe care le-am publicat timp de 12 ani, precum si altele pe are le-am publicat in diverse publicatii romanesti si eseuri pe care nu le-am publicat niciodata.”
Asa cum mentioneaza in „Introducere”, Petru Lascau ajunge in lumea noua, in 1985. Aici, acesta locuieste 16 ani la Chicago. Din anul 2001, autorul se afla in Phoenix, Arizona, unde slujeste si in prezent, ca pastor al bisericii „Elim” (www.elimarizona.com). Printre creatiile sale se numara volumul de versuri „Semnatura iubirii”, precum si “Pasi spre lumina”, „Biserica in asediu”, „Intre zambet si suspin”, „In racoarea diminetii”. „Lupta cu somnul” arunca o privire asupra realitatilor din lumea crestina, intr-o abordare diversa. Se discuta de asemenea, notiuni de dogmatica, probleme privind relatiile interconfesionale, precum si elemente de ecumenism. Cartea se distinge printr-un stil natural, documentat si bine argumentat teologic. Volumul este o invitatie la a-L cunoaste pe Isus Christos si a birui prin El, in lupta cu somnul, pe care orice crestin o are de dus.
Obisnuinta cu cele sfinte
Scopul pentru care a fost scrisa cartea este evident, inca din „Introducere”. Aici, Petru Lascau ne spune: „Public aceste eseuri dintr-o sfanta dorinta de a-i ajuta la randul meu, pe alti crestini, in lupta lor cu somnul. Probabil, ca unora le voi lua somnul de pe ochi, iar pe altii ii voi adormi de-a binelea cu scrisul meu. Oricum, nimeni nu poate satisface pe toata lumea. Cei ce dorm de-a binelea, invinsi de obisnuinta cu cele sfinte, si peste care apatia a caut ca un somn dulce, oricum nu vor citi aceste randuri. Ele vor sluji celui care nu vrea sa se lase prada mrejelor adormirii.” Cu siguranta ca nimeni nu doreste in mod constient „sa se lase prada mrejelor adormirii” si tocmai de aceea, cartea lui Petru Lascau reprezinta un instrument util de a alunga somnul nesanatos din lucrurile spirituale.
De-a lungul a 45 de eseuri, dintre care cateva sunt scrise de Rodica Lascau, sotia autorului, avem sansa sa urmarim o expunere dinamica, instructiva si captivanta a luptei cu somnul in diferitele ei ipostaze. Printre titlurile capitolelor se numara: „Bucurati-va”, „Care este calea spre locasul luminii?”, „Mi-am ispravit alergarea”, „Ce vom alege?”, „Crucificarea”, „Falsul”, „Ingratitudinea”, „Hollywood – Fabrica de vise produce cosmare”, „Umnaismul laic”, „Libertare sau robie”, „Forest Gump?”, „Profetii sfarsitului”, „De-am fi fost acolo!”, „Cat de biblice sunt experientele noastre?”
Paleta subiectelor este destul de larga, astfel ca trecand de primul articol, ce da titlul volumului, putem explora subiecte diverse. Acestea privesc relatia dintre bisericile evanghelice si cele istorice, in speta biserica ortodoxa. De asemenea, facem cunostinta cu dilemele etice din crestinismul contemporan, in relatie cu o societate secularizata. In explorarea acestei teme, vom avea ocazia sa urmarim o paralela intre evolutia crestinismului penticostal in Romania, precum si in Statele Unite ale Americii. Pe de alta parte, aceasta carte nu se adreseaza strict credinciosilor penticostali, ci este dedicata tuturor crestinilor, fiind axata pe o problema existentiala, legata de manifestarea darurilor Duhului Sfant de-a lungul timpului si mai ales, in perioada pe care o traim. Nu in ultimul rand, in volumul de fata gasim articole si ganduri cu privire la evenimente cu care am fost contemporani in ultimii ani.
Daca iti iei ca aliat, Iubirea
Revenind la primul articol, „Lupta cu somnul”, merita amintite urmatoarele cuvinte: „Dormim, in timp ce umbra crucii se lungeste pe pamant, odata cu asfintitul acestui secol. Dormim. Cine si cum o sa ne trezeasca, oare?” In acest fel, Petru Lascau deplange starea de toropeala care domneste in biserici, un somn paralizant, in ciuda binecuvantarilor si a luminii revarsate de la Dumnezeu prin Sfanta Scriptura si darurile spirituale. Este inexplicabil faptul ca in pofida binecuvantrilor prezente si a confortului de care beneficiem in raport cu alte timpuri, raspunsul celor care iau asupra lor Numele lui Hristos este atat de departe de ceea ce ar trebui sa fie. ?i pe buna dreptate, autorul se intreaba ce este de facut si „oare ce ne va smulge confortului si tihnei noaste doctrinare? O noua doctrina, o criza, o suferinta, o persecutie? Nu stiu, probabil ca toate la un loc, sau poate cu totul altceva. Numai Dumnezeu stie, noi insa avem nevoie de trezire.”
Raspunsul ne este dat la finalul articolului. „In lupta noastra cu noaptea si somnul avem ca aliat doar iubirea. Singura care vegheaza in asteptare e dragostea. Ea scruteaza mereu orizontul, intr-o continua asteptare. Iar asteptarea este freamat si nesomn, este dor si pregatire.” Solutia pe care o propune prin urmare, Petru Lascau, este de a uni dorul reintalnirii cu Hristos cu pregatirea, in vederea intrarii in Imparatia cea vesnica, totul motivat de iubirea pe care ar trebui sa o avem fata de Mantuitorul nostru.
Este extraordinar modul in care autorul transcende cadrul strict al penticostalismului, atingand marile teme crestine si intalnindu-se astfel, cu framantarile, problemele si incertitudinile tuturor celor care Il cauta pe Hristos, indiferent de biserica de care apartin. Mergand pe aceeasi linie, un articol cutremurator din cartea „Lupta cu somnul” este cel intitulat „Au disparut darurile Duhului Sfant”. Parcurgand evolutia istorica a pozitiei bisericii vizavi de doctrina disparitiei darurilor duhovnicesti, se constata cum oameni mari din istoria crestinismului au influentat intr-un mod nefericit conceptia vremii asupra prezentei darurilor Duhului Sfant, pana acolo incat au interzis manifestarea lor in biserica.
Fara indoiala ca Augustin de Hipo „in loc sa caute motivele disparitiei darurilor duhovnicesti din biserica in starea morala a epocii sale, a emis ipoteza ca ele ar lipsi pentru ca Dumnezeu le-a retras, nemaifiind necesare bisericii. In acest mod, prezenta Duhului Sfant este data la o parte din biserica, prin chiar doctrinele formulate de aceasta. Lucru cu atat mai trist, cu cat chiar si teologii protestanti formuleaza pozitii asemanatoare. Analizand argumentele doctrinei inexistentei darurilor spirituale, suntem surprinsi de diferitele rationamente care au insotit interdictia manifestarii lor chiar de catre slujitorii bisericesti, in ciuda a ceea ce sta scris in Biblie. ?i legand acest articol de tema volumului, ne putem intreba daca nu cumva o cauza principala a somnului care a cuprins crestinismul nu se afla tocmai in respingerea darurilor pe care Dumnezeu vrea sa ni le ofere.
Cardinalul si poetul taran
Daca insa, cineva s-ar fi asteptat ca volumul „Lupta cu somnul” sa fie o apologetica a penticostalismului sau a evanghelicalismului, se inseala. Fiindca in articolul „Cardinalul”, vedem cum Petru Lascau demonstreaza o reala apreciere fata de o personalitate care s-a stins din viata, din sanul bisericii catolice. Mai precis, eseul abordeaza subiectul mortii cardinalului Bernardin din arhidioceza catolica a orasului Chicago. Pe parcursul mai multor pagini, invatam despre viata exemplara pe care a dus-o acest om, despre care Petru Lascau spune: „Moartea cardinalului mi-a dovedit ca se poate muri frumos. Ca puterea si inaltimile unei slujbe atat de mari nu pot corupe un suflet sincer si pastrat mereu curat, spalat de sangele jertfirii divine si de lacrima rugaciunii. Ea a dovedit ca se poate birui spaima mortii prin credinta data sfintilor odata pentru totdeauna. In fata mortii, nu mai suntem catolici sau protestanti si nici macar cardinali sau mireni. Suntem numai mantuiti sau nemantuiti. Suntem numai cu Christos sau fara El. Cardinalul era cu Christos.”
Un alt articol care merita mentionat este cel dedicat memoriei lui Traian Dorz, cel care a fost conducatorul miscarii Oastea Domnului din Romania. Traian Dorz, fiu de taran din Livada Beiusului, a demonstrat de-a lungul vietii o consacrare de exceptie, manifestata prin scrierea „a mii de proverbe versificate, a mii de poeme, unele intrate pentru totdeauna in muzica sufletului nostru, prin cantarile Oastei Domnului…” Astfel, Traian Dorz a fost „cel mai prolific scriitor crestin pe care l-a cunoscut vreodata, tara noastra… Minunea este cu atat mai mare cu cat din cei 75 de ani ai sai, 17 i-a petrecut in inchisori si lagare de munca fortata.”
Nu putem sa nu fim de acord cu Petru Lascau cand spune: „Cel mai mare poet taran, cum l-a numit unul dntre poetii romani contemporani, s-a plamadit ca om si mesager divin pe plaiurile Bihorului, la coarnele plugului, in fosnetul padurilor de fagi, in unduirea holdelor de grau, in sudoarea nobila a taranului. Citindu-i poezia, meditatia, uneori, de profunde patrunderi filozofice, nu poti sa nu simti mirosul fanului de curand cosit. Nu poti sa nu auzi ciocarlia si cantecul voios al seceratorului.” In cuvinte patrunse de impreuna simtire crestina, Petru Lascau realizeaza astfel, o prezentare vie si sensibila a celui ce a fost Traian Dorz, a acestui om de exceptie, care scria: „Isus, Isus noi te-astepam/ Cum crinii asteapta roua./ Privind spre ceruri Te chemam/ Cu mainile-amandoua.” La finalul acestui articol, Petru Lascau nu poate sa nu afirme: „Analizandu-i opera, nu-ti vine sa crezi ca este posibil ca intr-o viata atat de scurta si atat de zbuciumata, un om fara o educatie deosebita sa scrie atat de mult si atat de bine.” Iata un exemplu de crestin care a reusit sa invinga somnul epocii sale.
Un alt articol care ar merita mentionat este „Cruciada in Romania”, inspirat din experienta calatoriei misionare pe care Petru Lascau impreuna cu formatia „Elim”, din biserica pe care o pastorea, la Chicago, au facut-o in 1992. In cuvinte simple si facand, asa cum spune autorul, „haz de necaz”, ne sunt relatate principalele momente ale acestui drum, din Statele Unite ale Americii in Romania. Cu aceasta ocazie, autorul si grupul „Elim” au ocazia sa revada locuri dragi din cuprinsul tarii, trecand prin bisericile penticostale din patria mama. O concluzie interesanta pe care autorul o formuleaza este ca „Romania isi construieste azi, bisericile. Pretutindeni in tara se construiesc biserici. Singurele proiecte la care se lucreaza, singurele ce au fonduri sunt constructiile bisericesti.” Cat de adevarate erau aceste cuvinte in 1992, cand a fost scris aricolul si cat de mult am vrea sa ramana valabile si astazi, in anul 2009. La final, autorul spune: “Pot afirma cu incredere, la sfarsitul acestei prezentari, ca pretutindeni, romanii au ramas ospitalieri, in ciuda saraciei si a preturilor astronomice. Crestinul a ramas acelasi om de bine, dornic de partasie frateasca, dornic de Dumnezeu.”
Astazi S-a nascut Christos
Pentru cei interesati, volumul „Lupta cu somnul” ofera multe alte surpize placute, inclusiv un articol despre Bill Clinton si afacerea Levinsky, despre modernism si impactul sau asupra crestinismului, despre relatia dintre bisericile protestante si biserica ortodoxa romana, despre istoria penticostalismului, despre dilema alegerilor prezidentiale in Statele Unite ale Americii si multe alte subiecte care se recomanda oricui doreste sa invinga in lupta cu somnul.
In incheierea acestui volum, nu putem sa nu ne oprim asupra articolului „Zapezile de altadata”, scris de Rodica Lascau, articol care adauga ultimele doua file la experienta luptei cu somnul. Autoarea reia momentul Craciunului si al acelor timpuri cand spune ea – „simteam mirosul paielor pe care sta culcat Pruncul. ?i noi eram prunci, si El venise in primul rand, la noi, in lumea bucuriei noastre copilaresti, pentru ca noi eram poate, cel mai aproape de El, de lumea Lui”. Rodica Lascau exprima la sfarsit, o idee calauzitoare in lupta cu somnul: „Unde era Pruncul de curand nascut? Crescuse cum si noi crescuseram. L-am cautat la iesle si ieslea era goala si pustie. Am alergat la casa dulgherului si nu era acolo. Tarziu, pe colina sinistra din marginea orasului, am gasit o cruce. Am urcat dealul si am plans la poalele ei, cand ni s-a spus ca murise in locul nostru… Am descoperit acolo, la crucea din Dealul Iubirii, ca El, Pruncul, Se intrupase in fiecare dintre noi, din lacrimile pocaintei si ale regasirii. Vedem de atunci, acele albastre tarmuri, cu ochii Lui…, sperand in cuvintele Lui si traim deja, in lumea Lui, a Pruncului ce a adus buna-invoire intre cer si pamant, prin crucea jertfei Sale.” Cu alte cuvinte, in lupta cu somnul putem fi biruitori numai atunci cand Christos Se intrupeaza in fiecare din noi prin „lacrimile pocaintei si ale regasirii”.
Prin urmare, somnul este consecinta logica a despartirii de Dumnezeu. Somnul este expresia unei lumi aflate in intuneric spiritual si departe de Imparatia Cereasca a Luminii. Somnul se exprima printr-un modernism desantat, printr-o religiozitate lipsita de Christos, prin manifestarea patimilor si a desfraului de orice fel, prin media care prezinta pacatul in multitudinea formelor sale. Cu toate acestea, trezirea ne sta la indemana, atunci cand prin lacrimile pocaintei „ne apropiem de Christos si cand „asteptarea devine freamat si nesomn, devine dor si pregatire”.
Interviu cu poeta si prozatoarea Victorita Dutu despre o lume in care tacerea si singuratatea devin creatoare
Poeta si prozatoarea Victorita Dutu debuteaza in august 2003, cu placheta de versuri “Spatii”. Urmeaza volumele “Cuvintele”, “Vreau o allta lume”, “Calatoria gandului”, “Cea care as fi”, “Singuratatea tatalui” si “Izvoarele vietii”. Poeta s-a nascut pe 12 august 1971, la Podriga, in judetul Botosani. Despre parintii ei, aceasta spune ca sunt cei mai buni si mai curati parinti din univers. Absolventa a Facultatii de Matematica si a Facultatii de Filosofie din Iasi, si avand un masterat in logica si hermeneutica, Victorita Dutu este in prezent, profesor titular de matematica, la un colegiu din Bucuresti. In paralel, aceasta realizeaza la TVRM cultural si educational, emisiunea “Gandesti, deci existi”. Anul 2009 i-a adus Victoritei Dutu, Premiul International de poezie “NAJI NAAMAN”. Pe langa literatura, televiziune si munca de dascal, Victorita Dutu mai are inca o preocupare pictura.
“Tot ce fac are la baza rigoarea matematica.” Continue reading “Interviu cu poeta si prozatoarea Victorita Dutu despre o lume in care tacerea si singuratatea devin creatoare”
"Semnatura iubirii" de Petru Lascau Cand marea dragoste a lui Dumnezeu ia forma de versuri crestine
Motto: “Eu, subsemnatul/ Declar ca:/ VA IUBESC!”
Petru Lascau este un poet al fiorului religios. Versurile sale sunt incarcate de spiritualitate si denota o credinta profunda. Lirismul lui Petru Lascau are ca element definitoriu iubirea – fata de Dumnezeu, in primul rand, apoi fata de aproapele si de pamantul natal. „Un mare poet se ridica din Ardealul rastignit de istorie inca odata prin acest fecior de tarani cat muntii, biciuit de flacarile teologiei si de pucioasa unor ani amirosind a blestem si ura si apostazie, din care Dumnezeul cel viu l-a smuls si azvarlit ca pe un Iona in pantecul chitului exilului pustiitor. Vorbeste o constiinta siroind pe crucea veacului in ranele Mielului rastignit de la inceputul lumii pentru izbavirea neamurilor si a fiecaruia dintre noi,”, spunea despre Petru Lascau, poetul Ioan Alexandru.
Volumul „Semnatura iubirii” include versuri grupate in „Pasi spre lumina”, „Biserica in asediu”, „Intre zambet si suspin”, „In racoarea diminetii”, „Portrete”, etc. Stabilit in SUA de peste doua decenii, Petru Lascau locuieste in prezent, in Phoenix, AZ. Drumul sau pe pamantul fagaduintei incepe mai intai in suflet si in minte: “Cer pasaport de-a emigra/Intr-o tara unde se poate visa.” („Cerere”) Ajuns intr-o astfel de tara, autorul traieste in continuare, acelasi destin nefericit. „Mi-e sufletul uneori/ ca o gara/ in toamna tarzie/ in care opresc trenuri/ si pleaca/ din care nimeni,/ vreodata,/ nu urca,/ nici coboara.” („Asteptare”) De fapt, conditia poetului este aceea de exilat, izolat intr-o lume secularizata, de pamantean care stie ca singura certitudine ramane cerul. „Te-astept, Isuse, ca pe-o-ntoarcere acasa/ Din tari necunoscute si ostile.” („Te astept”) Cautator de absolut, om al credintei, cu o aspiratie perpetua spre eternitate, Petru Lascau crede in idealul religios. „Un cort/ nu lasa urme/ decat in constiinta/ dar si acolo/ numai daca alaturi de el/ din pietre nepangarite/ de dalta si ciocan/ se ridica altarul.” („Avraam”) Continue reading “"Semnatura iubirii" de Petru Lascau Cand marea dragoste a lui Dumnezeu ia forma de versuri crestine”
Traian Vasilcau – poetul luminii si bucuriei
Scriitor complect si complex , poemele sale izvorasc direct din credinta, din constiinta religioasa pura in continua legatura cu Dumnezeu.
Crucificam cuvantul ne-ncetat ,
Urcandu-l pe Golgota fara teama.
Memoria se da-n spectacol , mama ,
Si intalnirea-n Domnul am ratat
Cartea este pentru Traian Vasilcau ca o lumina si o bucurie, asemenea unei revelatii divine. A sorbit invatatura crestina din gura mamei sale, mostenind o credinta puternica pe care si-a intarit-o prin lecturi biblice si morale. In acest sens el a fost si este un autodidact autentic.
De o modestie iesita din comun , de o blandete inimaginabila in aceste vremuri , pline de criza , Traian starneste in noi dorinta de a fi mai buni , mai increzatori , mai puri.
Mergand pe firul textelor biblice, „ajutat de Sfantul Duh“, poetul vrea ca prin aceste poeme, prin versurile sale, sa salveze „sufletele celor necredinciosi“, prin exemplul propriu , prin condamnarea personala pentru ca Iisus a venit in lume sa cheme pe cei pacatosi la pocainta si la mantuire:
Doamne , Tu potir cu stele
Ceruit , monastiresc,
Pune lacat gurii mele ,
Urii mele , cand hulesc
” Psalm continuu”
Hulit si blamat de unii, pretuit si iubit de multi,va infrunta cu seninatate si tacerea, si contestarile, biruind prin cartile si intelepciunea sa, in care se exprima vesnicile adevaruri, izvoare de bunatate, pace si intarire sufletesca pentru toti iubitorii de limba si cultura romaneasca.
Creatia lui Traian Vasilcau este impregnata de personalitatea sa ce alterneaza intre eleganta, suavitate si o energie care razbate dincolo de fiinta sa ,demonstrata de pasiunea lui pentru literatura, care l-a atras de timpuriu si dragostea pentru Dumnezeu .
Miscarea vietii poetului e concentrata exclusiv in absolutul Dumnezeirii. Nu-si ingaduie alta aspiratie, astfel incat poezia ramane o insotitoare, element conex al gravei experiente spirituale, al itinerariului sau de foc. Nu arta e problema, ci Dumnezeu
In testamentul meu pentru vecie ,
Un drept mai vreau , ramane neinfrant :
Sa pot trai exclus din poezie ,
Dincolo de cuvinte – in Cuvant !
Ganditorul, istoricul si filozoful Traian Vasilcau a ramas un credincios si un suflet apropiat de Dumnezeu , plin de intelepciune si iubire de oameni.
Incontestabil, poezia romaneasca n-a stralucit prin religiozitate. Dupa toate probabilitatile, din pricina spiritului incredul, practic, inclinat spre zeflemea al romanului, care mai curind se resemneaza cu schepsis si ironie decit sa adore sau sa se supuna cu scrupulozitate vreunui canon.
Om al cuvintului prin definitie, poetul e sensibil cu deosebire la relatia dintre Dumnezeu si cuvint. Conform Vechiului Testament, Cuvintul divin reflecta o intelepciune anterioara Genezei, iar pentru Sfintul Ioan Cuvintul era insusi Dumnezeu, dainuitor in eternitate.
Prin psalmii sai, de-o fervoare regizata cu inalt har literar, Traian Vasilcau se probeaza a fi unul din cei mai insemnati poeti religiosi ai literelor noastre.
“Poetii sunt aceasta marturie a invierii lui Isus Christos in istorie si a prezentei Duhului Sfant in viata noastra”- spunea Ion Alexandru.
Traian Vasilcau este unul dintre ei .
“In puterea Bibliei, vestita de poeti, sta Cuvantul capabil de a schimba viata oamenilor. Ce poate fi mai minunat decat a schimba viata unui om? Sa stiti ca un poet extraordinar poate schimba viata unui om, un om care este in stare sa se spanzure, care nu mai are nici o nadejde. Este vorba de schimbarea vietii si a directiei oamenilor”- preciza acelasi poet Ioan Alexandru , si el un mare iubitor de Dumnezeu.
Uneori cand ne cuprinde deznadejdea, traind aici, intre nisipurile miscatoare ale Rasaritului si strigand tare sa se auda ca nu am murit, intoarcerea la Sfintii Parinti este cu adevarat mantuitoare, scapandu-ne de veacul desacralizat; simtim cu adevarat schimbarea la fata a „omului nostru interior”, cuvantul lor deschizandu-se ca o camara de nunta unde sufletul Rasariteanului se poate, in sfarsit, darui Mirelui sau, Stapanul si Domnul, Mielul si Poetul intregii zidiri, Logosul divin.
Marii poeti religiosi au vazut in poezie o nunta de taina care nu tine de omul exterior, de Adam cel ce se ascunde de Dumnezeu in inserarea Raiului; pentru ei poezia inseamna ratiunea de a fi a omului nostru launtric; numai acolo, in camara de nunta, este posibila vorbirea cu Dumnezeu; iesind din raza ochiului lui Dumnezeu omul launtric se usuca, se pustieste si atunci sufera omul intreg – omul intreg se salbaticeste, devine irational.
Poezia lui Traian Vasilcau este …calea sufletului , educatie spirituala si indemnul vadit de a-l iubi pe Bunul Dumnezeu si a-i cere iertare si viata vesnica , prin mantuire. Nu putini sunt cei care- “cauta ” versurile , sorbindu-le cu nesat , ca pe adevarate rugaciuni. Eu sunt un asemenea suflet , care nicicand nu mi-am ascuns admiratia si credinta in Dumnezeu.
Asteptam de la Traian Vasilcau , noi opere care sa ne incante inima si sufletul .
Doamne Ajuta !
————————————————————————————————–
TRAIAN VASILCAU – Activitate si aparitii editoriale
Data si locul nasterii:
2 aprilie 1969, in satul Viisoara, r-nul Edinet.
A absolvit Universitatea Pedagogica “Ion Creanga” din Chisinau,
Facultatea de Istorie.
Activitate:
Presedinte-fondator al Societatii Culturale “Pasarea Phoenix”.
Fondator si editor al Revistei literare”Phoenix”/2oo4-2007/.
Producator autorizat al Festivalurilor-nationale de muzica usoara
“Maluri de Prut” si “Steaua Chisinaului”.
Aparitii editoriale:
“Poemele regretelor tarzii”, ed. Lyceum, Chisinau,1995;
“Risipitorul de iubire”, ed. Lyceum, Chisinau,1995;
“Un clopot pentru Basarabia”, ed. Lyceum,Chisinau,1996;
“Zeii nu mor in cer”, IFC,Chisinau,1998;
“Spitale pentru ingeri”, IFC,Chisinau,1998;
“Potopul Cultural”,IFC,Chisinau,1999
“Sinceritatea ca Sentinta”,IFC,Chisinau,1999
“Poeme de pe timpul tacerii de aur”, Abecelus,Chisinau,1999;
“Ziua poznelor frumoase”,versuri pentru copii,Abecelus,Chisinau, 1999;
“Prabusit in flori”, IFC,Chisinau,2000;
“Anna Ahmatova,Ivan Bunin.Versiune romaneasca”,ed.1,IFC, Chisinau,2000
“Colinda pentru niciodata mea”, Augusta, Timisoara,2000;
“Moartea in Premiera”,Pasarea Phoenix,Chisinau,2001
“Cerul scris cu stele”, versuri pentru copii, Pasarea Phoenix,Chisinau, 2001;
“Litera din Dumnezeu”, Scrisul Romanesc, Craiova, 2001;
“Regele invins”, Eminescu, Bucuresti, 2001;
“Demisionarea din umilinta”, eseuri din Mahalaua Nebunilor,, ABC,
Chisinau, 2003;
“Nafura desertaciunii”, sonete, . ABC, Chisinau,2002;
“Miracolul tristetii se amana”, colinde in 2 vol., Eminescu,
Bucuresti, vol. I-2002; vol. II-2003
‘Atentat la Vesnicie”,maxime si recviemuri/poeme-n doua versuri
si-ntr-un vers/2000-2005/,”Phoenix”,Chisinau,2006,
“Atentat la Vesnicie”,maxime,reflectii,recviemuri,”Phoenix”,Chisinau,2006,
“Atentat la Vesnicie”,maxime,reflectii,recviemuri,ed.a
2-a,adaugita,”Grafema Libris”,Chisinau,2007
“Ciocarlia canta fara talmaciri”,versuri pentru copii,”Grafema
Libris”,Chisinau,2007
“Din Cartea Copilariei”,versuri pentru copii,”Grafema Libris”, Chisinau,2008,
“Anna Ahmatova,Ivan Bunin.Versuri talmacite de Traianus,,editie
noua,Academia de ?tiinte a Moldovei,Chisinau,2008/editata din
initiativa si cu suportul Guvernului Moscovei/,
“Eternul Innascut”,”Lucian Badian Editions”,Otawa,Canada,2008,
“Regasit in Cer”/Trilogie/2000-2007, “Junimea”,Iasi,2009/,
“Cand s-au fost spus ingerii”,psalmi,”Epigraf”,Chisinau,2009/,
“Inborn Into Eternity”,”Lucian Badian Editions”,Otawa,Canada,2009
Ligya Diaconescu
Revista Internationala STARPRESS
http://www.valcea-turism.ro
La malul Marii Imbrium exista un singur anotimp – Doar primavara!
Poezii de Daniela Voiculescu, in turcoazul etern al cifrei doi”
“Zarurile au fost aruncate/ intre rasarit si apus…” (“Giving Up at All!”)
Autoare a opt volume, intre care se remarca “Nsoromma”, “Doimea materiei” (carte dedicata celui mai mare poet religios al neamului, Vasile Voiculescu), “Indigo si portocaliu” si “Orphika”, Daniela Voiculescu debuteaza pe 9 septembrie 1989, cu poezii, in revista “Arges”. Detinatoare a „Premiului Special al Palatului Culturii din Pitesti”, aceasta este colaborator la o serie de publicatii nationale si din strainatate, cum ar fi “Ecoul”, “Tanarul scriitor”, “Luceafarul romanesc”, “Oglinda literara”, “Destine Literare”, “Romania, Libera in viitor”.
In august 2008, alaturi de alti autori romani de pretutindeni, Daniela Voiculescu semneaza in volumul II din „Marturisirea de credinta literara”, ce face parte din seria depozitiilor colective initiate de Asociatia Romana pentru Patrimoniu si Asociatia Scriitorilor Crestini din Romania. Marturisirea ei de credinta literara este de fapt, asa cum afirma poeta insasi, cheia adevarului. La Daniela Voiculescu, “nemasurata iubire, masura vietii…” se concretizeaza intr-un mesaj puternic, ce are la baza o filosofie simpla. “Daca dragoste nu e, nimic nu e.”
La inceputul acestui an, pe 11 februarie, are loc lansarea celui de al cincilea volum de poezii al Danielei Voiculescu, „Zeita de turcoaz”. Scrierea ii este dedicata singurului alpinist roman care a escaladat asa numita „Zona a mortii” din Everest, Alex Gavan. Doua saptamani mai tarziu, pe 24 februarie 2009, la editura Tiparg, vede lumina tiparului cel de al saptelea tom al Danielei Voiculescu, „Indigo si portocaliu”. Cu o prefata semnata de redactorul sef de la „Destine Literare”, Dan Vulpe, si avand pe coperta pictura „La querrera” (Razboinicul), realizata de Marisol Hume, cartea vine sa intregeasca experienta poetica a autoarei.
De numele Danielei Voiculescu se leaga si volumul „In memoriam ARTUR SILVESTRI”. Intr-un eseu si un poem… poeta isi exprima regretul pentru faptul ca nu a reusit sa il cunoasca pe marele om de cultura decat prin firul unei lumi virtuale… Si ca un tribut adus amintirii sale, pe care o va pastra mereu vie, Daniela Voiculescu isi propune sa scrie, sa traiasca si sa iubeasca adevarul.
“La malul Marii Imbrium”, cel de al noualea volum scris de Daniela Voiculescu, imbina intr-un mod cat se poate de fericit, simplul cu senzationalul, intr-un stil original. Universalizand propria experienta de viata, autoarea prezinta lupta sa pentru a fi inteleasa, iubita si pretuita, ce devine, in simbol, lupta oricarei femei… Cartea debuteaza sub semnul certitudinii. Primul poem, “Nicio nedumerire”, vorbeste despre o descoperire cu valoare initiatica, atat pentru poeta, cat si pentru cel pe care il iubeste: “ieri, am inteles ca nu exista nicio nedumerire, nicio farama de negru intre noi… si plictiseala, despre care tu vorbesti, nu va veni niciodata, pentru ca noi suntem inventatorii cuminti ai cuvantului, mangaierii, sarutului si timpului cu ingeri!”. De altfel, gandul plictisului, al spleen-ului, teama de acel azi sau maine in care nu se intampla nimic, i-a coplesit dintotdeauna pe cei ce scriu, indiferent de timpul in care au trait si de curenul literar caruia i-au apartinut. Probabil ca tocmai aceasta spaima de o stare sufleteasca apasatoare ce s-ar putea instala candva, intre ea si cel drag, o determina pe poeta sa se raporteze la “ieri”. Trecutul ramane un reper stabil, pe cand prezentul si viitorul nu ofera siguranta.
Timpul in sine este format din clipa, clipa cu valoare de simbol, pe care Daniela Voiculescu isi doreste sa o dumnezeiasca. In “Nesocotind logica”, aceasta ia o decizie esentiala: “nu mai plang de neimplinire,/ nu ma mai uit dupa albul/ pantofilor de mireasa…/ plang de fericire, calc liber,/ langa pasul tau rosu…”. Prea multe renuntari, prea multe negatii, iar de aici si pana la a ajunge la ideea ca “exista un scenariu de soarta” (Protestul ingerului) nu mai este decat un pas. Iata de ce, asa cum este si firesc, poeta constientizeaza efemerul existentei: “eu sunt un vis…/ si visul tine putin!/ eu sunt un vis frumos…/ si visul frumos tine si mai putin!”. De altfel, starea de tristete persista si devine emblematica pentru paradisul pierdut al Danielei Voiculescu: “lacrimile ma definesc. seamana cu un vers scris la vremea cand portocalii se scutura de floare… iubirea ma paraseste! din nou… a stat putin langa mine! el nu crede in dragostea mea, in verdele senin al inimii mele… si acest indecis sfarsit de aprilie imi zguduie presimtirea!” (Prin intuneric). Lucrurile merg atat de departe, incat intr-un final, in acelasi poem, autoarea reuseste sa frapeze prin sinceritate si fermitate absolute, recurgand la solutia extrema: “voi abandona jocul.”
Odata cu poemul “Sweet Basil”, Daniela Voiculescu gaseste “formula unei singuratati acceptate.” Ea intelege ca “oamenii nu se mai complica/ sa iubeasca…” (Via Dolorosa), de aceea, timpul “trece/ pe drumul suferintei,/ acolo unde stau doar sufletele/ care cred in Dumnezeu…”. Timpul isi pastreaza aceleasi valente, chiar daca poemul este diferit. “…timpul nu o sa ma asculte… si imi va aduce alte amintiri! si iubirea mea va ramane tot pe hartie, pustie!” (Mi ama pensare, pe favore!). Peste tot, Daniela Voiculescu ramane asa cum o stim – experimenteaza azi, acel ieri ce ii contureaza profilul si dragostea: “ma uit la ceas si vad trecutul./ fluturi de mai, vibrand pe inima noastra.” (Ultima dubla). “In extremis”, poeta se vede obligata sa penduleze “intre taina si delir, picurand alchimic un fir pe care se vor strange inimi de perle”. Aceasta echilibristica sfarseste in recunoasterea plina de franchete a unei nelinisti existentiale, ce are ca rezultat destramarea universului ce o tine captiva: “m-am tot luptat cu indoiala, cu moartea care imi pandea numele… si-acum pot sa evadez cu linistea unei nopti albe!” (Scoicile isi cauta locul).
Acest univers, amintind de spatiul lui Dostoievski, in care viata este vazuta ca inchisoare, la Daniela Voiculescu este viu si in expansiune. “si inchisoarea mea va creste ca un turn din vise, povesti si sperante… cat voi mai continua? poate… o vesnicie! traind din poezie. firava ca o frezie, minunata iluzie!” (Protestul ingerului). Obsesia timpului se proiecteaza asupra celui iubit, perechea alaturi de care poeta afla sensul echilibrului barbat-femeie: “esti timpul meu…/ lectia pierduta de tristul profesor,/ ca sa simta dulcele mister al jocului/ din rai… si toti, citind acest poem,/ isi vor dori sa moara… hai-hui…”. (A, da, iubesc!). ?i totusi, Daniela Voiculescu sfideaza moartea. Ea are puterea sa spuna: “am murit… si ma bucur!” Pentru ca “de fapt… am invins timpul! (Un mesaj de iubire). Insa Cronos nu poate fi biruit decat metaforic. Iar poeta intelege acest lucru.
In celalalt taler al balantei se afla sentimentul sacrului. Dialogul poetei cu divinitatea este nostalgic, cu valoare de experiment, dovedind vulnerabilitatea fiintei ei: ”ce caut eu, Doamne,/ in pustiul lumii?/ mangaie-ma, Doamne,/ cheama-ma la Tine!” (Black wind). In poezia Danielei Voiculescu, nimeni si nimic, in afara divinitatii, nu are legatura cu viitorul. ”as vrea… sa evadez in viitor! sa patinez pe refrenul unui cantec portughez… si sa te gasesc pe portocaliul inimii mele… luptand pentru filozofia simpla a unui licurici, cautand drumul ce duce spre vesnicie!” (Unio Mystica). In ”Fire de jasp”, zbaterile si cautarile acesteia se finalizeaza din pacate, ca si pana acum, cu o concluzie avand valoare de verdict: ”si nu mai stiu sa-mi privesc viitorul!”. Starea ei este una incompleta, pentru ca nicio fiinta nu poate fi intreaga, atunci cand nu are parte de bucurie. Din nou, in ”Oriental Swetness”, aceasta Il invoca pe Dumnezeu, de care depinde ca unica optiune viabila: ”Doamne, cata dezamagire ma impinge de la spate, cata tristete ma intampina!”.
Durerea poetei nu este o masca: ”este ca si cum ai incepe direct cu sfarsitul… gata, trebuie sa mori!” (Un numar prea mare). Incursiunea in propria existenta incepe la Daniela Voiculescu cu un punct terminus.
Povestea ei de viata are gust de ”sare de lacrima amara”, iar fericirea este elementul lipsa in poezie. Autoarea stie un singur lucru – ”trebuie/ sa accept viata… nefericirea.” (Sadness). Tocmai din acest motiv, cu o ironie stinsa, ea se separa de experientele obisnuite, cotidiene: ”nu mai vreau sa ma privesc in oglinda… nu pentru ca nu as fi frumoasa, ci pentru ca este prea multa durere in ochii mei!” (About immortality). Lucrurile evolueaza, pana cand aceasta se adanceste in ”cea mai neagra noapte”: ”sunt in mlastina… pana la gat! atata mi-a mai ramas… privirea disperata!”, se confeseaza Daniela Voiculescu in ”Roving Eye”. Aceiasi dezamagire marcheaza si momentele ce ar trebui sa fie de bucurie. La aniversarea zilei de nastere, autoarea recunoaste cu luciditate ca isi va ”sarbatori suferinta si-atat. un tort in forma de inima si un pahar de sampanie pentru tot circul… pentru prostia de a crede ca fericirea este simpla! simplu este sa daruiesti si sa deschizi mereu bratele sufletului! nu ai cum sa fii fericit, atunci cand deschizi usa si timpul iti trece prin fata ochilor, singuratic…” (Vine vremea sa plec!).
“Prostia de a crede ca fericirea este simpla” face ca trairile emotionale ale Danielei Voiculescu sa fie incarcate de dramatism. Declaratiile ei vadesc o sensibilitate acuta, cu o rezonanta afectiva ce aminteste de tragediile antice, asa cum este in ”Tristetea”: ”moartea s-a hotarat, demult…/ sa mor mai mult decat traiesc!”. Lacrimile si moartea au in poemele Danielei Voiculescu culoarea unui vis rosu. La malul marii ei, “cerul nu se vede…/ si rastignirea se face pe scena/ unei vrajitoare cu tipat/ de mandragora…/ totul e o sfasiere de suflet,/ o halucinatie de dor…” (In orezarie). In aceste conditii, devin cat se poate de firesti intrebarea si mirarea din acelasi poem mai sus amintit: ”ce haz mai au aceste lacrimi?/ sau aceasta moarte!”. Intr-un astfel de joc, ce aminteste de simbolismul lui De L’lsle Adam – ”si tu ma vei pierde,/si eu ma voi pierde/ caci eu sunt cea pierduta/ de indata ce a fost gasita” – poeta se intreaba retoric: ”la malul marii mele,/ cine ma va mai gasi,/ daca eu nu ma mai gasesc?”.
Pentru autoare, iubirea ar trebui sa fie elementul dinamic, menit sa ii asigure comunicarea, libertatea, sa destrame intunericul. Ea isi exprima credinta in perfectiunea cuplului edenic, primii parinti, Adam si Eva, revenind mereu la ei, in versurile pe care le scrie. ”cred in aerul domnesc al perechii, cred in semne si tipare… da, asta e talcul! noi ne punem, unul pe altul, in randuiala, in lumina! si Dumnezeu se va bucura de aceasta lucrare-mesaj!” (Passiflora). Divinitatea Insasi e chemata sa Se bucure de unirea ei cu cel iubit, asa cum S-a bucurat, de prima nunta, in Eden. Iata de ce, cu atat mai neagra, venita din semiobscuritate, cu strafulgerari oculte, este decizia omului pereche de a pune capat iubirii. Vinovat de crima, raspunzator pentru o situatie fara iesire, el este cel ce ar fi trebuit sa aduca si nu sa ucida lumina: ”m-ai ucis, iubitule, tocmai cand lumina/ imi patrunsese in suflet, cu luna…” (In orezarie).
Un element luminos in versurile Danielei Voiculescu este faptul ca dincolo de aceasta tristete ancestrala, poeta nu traverseaza o criza de identitate. Divinitatea o ajuta sa depaseasca momentele de cumpana. ”vom spune tuturor ca timpul trebuie trait in sensul ca Dumnezeu este mereu prezent… singura clipa in care putem sa folosim timpul in favoarea noastra este prezentul!” (Celebrul ”Acum”) sau ”Dumnezeu imi paseste in ochi, liber” (A sasea fericire). Spectacolul poeziei Danielei Voiculescu pune in valoare frumusetea sufleteasca a autoarei si vorbeste despre sansa noatra, ca oameni, de a trai intr-o lume de calm si echilibru. Conditia este ca fiecare sa gandeasca si sa traiasca, urmand modelul iubirii, modelul primordial: ”nu pot sa urasc pe nimeni, nu mai pot sa urasc… simplu! ce voi face? as vrea sa schimb ceva, sa ies in strada si sa strig! sa trezesc lumea din intuneric, sa o mangai… cine se va mai lupta cu diavolul, daca se ingroapa viata, trairea adevarata?” (Protestul ingerului).
Sobrietatea stihurilor sale arata ca Daniela Voiculescu isi traieste poezia pe care o creeaza si ii confirma stilul inimitabil. Poeta produce o stare, concretizata in aspiratii si nazuinte ce provin dintr-o altfel de lume, din lumea ei interioara, ce a ramas curata, neatinsa totusi, de dezamagirile traite: ”sunt un copil./ tresar si sper…/ iubesc si visez…/ rostesc, cu dor albastru,/ seninul unei inimi.” (Pneuma). Intr-o lume in care tinerii au inceput sa priveasca romantismul ca pe o bizarerie, poezia Danielei Voiculescu ne propune un univers paralel cu cel real, in care fiecare poate parcurge un drum ascendent, spre absolut. Acesta este drumul intelepciunii, este soarele unui anotimp al belsugului: “vreau…/ sa miros a pamant intelept,/ a toamna insorita de belsug!” (Khawwa). Imaginea profanata a iubirii este salvata de la disparitie, prin aceeasi intelepciune: ”noi ne iubim ca necuvintele,/ prin intelepciunea amanarii…” (Insolatia spirituala). In ”Tristetea unei iubiri”, Daniela Voiculescu se intreaba retoric: “ce se va alege de filosofia mea? chiar nu-mi va cunoaste nimeni numenul? chiar nu-mi va intelege nimeni visul?”. Natura feminina a versurilor din volumul “La malul Marii Imbrium” releva un spatiu al sinelui ce pastreaza dorinta dupa frumusetea si perfectiunea edenica: “ma duc in alta gradina,/ sa imi culeg narcise si lalele,/ sa te astept cu vers transparent!/ si pe banca din suflet, rotunda,/ voi asculta simfonii pierdute/ in zambet…” (Un mesaj de iubire).
Daniela Voiculescu iubeste si respecta literele, crede in lumea lor.
Versurile ce ii poarta numele se detaseaza ca o pledoarie pentru slefuirea unei emotii esentiale – iubirea – emotia sfanta a sufletului. La fel ca toate volumele ei, “La malul Marii Imbrium” reuseste sa uimeasca placut, atragand prin sinceritatea trairilor, prin grija pentru detaliu. Mesajul cartii se indreapta spre iubire, cel mai frumos sentiment, cel mai frumos dar in viata unui om. Poezia sa nu este un mars triumfal, ci un argument pentru acel soi de discretie incarcata de dramatism, in care iubirea, tristetea, perechea edenica, Dumnezeu sunt piese ale unui puzzle ce aminteste de “o combinatie de vis” (Doi adolescenti). Viata este surprinsa nefardata, iubirii i se aduce un elogiu profund, impostura in dragoste este demascata. Poeta marturiseste deschis, fara ascunzisuri de prisos, fara pudori inutile, ceea ce se intampla in interiorul sufletului ei. Starea de tristete a Danielei Voiculescu prinde, cu fiecare vers, un contur nou. Imaginile se imbina natural, intr-un amestec perfect de modern si romantic.
“La malul Marii Imbrium” este o carte a trairilor dinamice, a unui apogeu erotic, in care Viata si Iubirea isi dau intalnire intr-o metafora. Chiar daca “viata nu mai tine cont de nimic, ea aranjeaza cartile, ea triseaza!” (Symbol of the Power of Love), Daniela Voiculescu este in continuare, in cautarea dragostei.
Volumul de fata se dovedeste o incursiune in prezentul devenit pe negandite, trecut, in care balansul poetei “se intreaba ce iubire sa aleaga… reala sau virtuala?” (Symbol of the Power of Love). Volumul se incheie, asa cum era de asteptat, cu un gand despre iubire. Experienta descrisa este una reala, traita, risipita cu generozitate. Dragostea se transforma la Daniela Voiculescu, intr-o capodopera, in singura investitie de suflet cu valoare. Taina stihurilor sale izvoraste si aluneca “pe firul timpului in doi/ mai sus de viata amanata…” (Tristetea). Daniela Voiculescu percepe puterea ascunsa a destinului implacabil, dar are totusi, taria sa mai creada in iubire, in bine, in implinire. Experientele potrivnice, vrajmase – “Doamne, cata dezamagire ma impinge de la spate, cata tristete ma intampina!” (Oriental Sweetness) – nu i-au rapit puterea de a crede in dragoste. Concluzia la care ajunge Daniela Voiculescu, stand “La malul Marii Imbrium” este ca “eternitatea nu poate exista fara iubire!” (Twinflames song), ca “iubirea nu dispare niciodata!!!” (Respiratia semintei). De azi inainte, Marea Imbrium isi va purta si pe mai departe, valurile, dinspre larg catre tarm si poate ca odata, intr-un final, poeta care i-a cantat frumusetea va gasi nu doar idealul mult visat, ci si raspunsul la o intrebare ce pare retorica, in momentul de fata: “cine este Regina din Saba?” (Roving Eye).
“La malul Marii Imbrium” cu poeta Daniela Voiculescu. Versuri despre timp, culoare si un chip de cantec
Cum este sa traiesti din poezie, intr-un timp de inger. “La malul Marii Imbrium”, versuri de Daniela Voiculescu, despre esenta iubirii, sensul jocului si dorinta unei inimi curate
“La malul Marii Imbrium” exista un singur anotimp – “Doar primavara!”. Poezii de Daniela Voiculescu, in turcoazul etern al cifrei doi
Zambetul unui curcubeu rasarit “La malul Marii Imbrium”. Poezii semnate de Daniela Voiculescu
Ultimul dans al amintirilor, intr-un joc cu oglinda “La malul Marii Imbrium”.
Poezii despre un vis deschis, semnate de Daniela Voiculescu
O PASARE ALBA -POATE UN PORUMBEL… "WHITE DOVE"- INSEMN DE PROPRIETATE LIRICA.
Interviu cu ADELA-ADRIANA MOSCU
“A city girl”: o clujeanca-newyorkeza, rezidenta a orasului Lancaster, Pennsylvania, cetatean mondial (citizen of the world), mama, sotie si artista multilaterala, Adela-Adriana Moscuisi declara, ca domeniu de activitate, “Promovarea Pacii si Iubirii prin arte”. Sedusa, pe viata, de New York, umblata prin multe parti ale lumii, centrul Pamantului ramane, pentru ea, Clujul in care s-a nascut la 9 noiembrie 1958,in a carui Piata Mihai Viteazu a locuit pana la 17 ani si unde revine deseori, imaginar, iar efectiv, mult mai rar decat si-ar dori. La 18 august 1976, Adela a ajuns,impreuna cu mama sa,in America, asteptate, de noua ani, la New York, de tatal ei. Adela-Adriana Moscu a studiat psihologia la Brooklyn College – New York City. Pregatirea pentru profesiune a continuat cu un masterat la New York University in Manhattan. Dupa absolvire, a obtinut un post de psihoterapeut la o clinica de sanatate mintala care functioneaza in cadrul organizatiei Catholic Charities in Ridgewood, Queens, unde a lucrat panain 1992, cand, la inceputul iernii, s-a casatorit si s-a mutat in oraselul Lancaster din statul Pennsylvania. Adela-Adriana isi descrie sotul ca fiind “un om interesant, independent, deseori introvertit, complex si o persoana ce inca reprezinta, uneori, un mister” pentru ea. El lucreaza in acelasi domeniu – psihiatric -,indeplinind functia de director, ca “mental health specialist”. Cei doi soti au multe afinitati. S-au format in culturi foarte diferite, totusi si-au descoperit pasiuni si preferinte comune. S-au cunoscut intr-o ambianta exotica, la o petrecere cu preparate culinare persane si muzica internationala. Desi se considera clujeanca-newyorkeza si, pe langa centrul Clujului,in care a copilarit, The Big Apple, New York City (Marele Mar) a fost si va ramane mereu fascinant pentru ea, Adela-Adriana Moscu s-a acomodat foarte bine cu viata din Lancaster, unde spatiul citadin – remarcabil prin arhitectura, parcuri, gradini, locuri de agrement – se completeaza cu un climat cultural-artistic ales. Despre felul in care isi petrece timpul, Adela-Adriana Moscu spune ca ocupatia ei actuala consta din “impletirea activitatilor de mama si artista”. Continue reading “O PASARE ALBA -POATE UN PORUMBEL… "WHITE DOVE"- INSEMN DE PROPRIETATE LIRICA.”
Atunci cand autenticitatea si prospetimea devin o emblema in rime. Despre poezia Corinei Lupu
Poezia Corinei Lupu este ornamentala, linistita, expresiva. Poeta priveste cu interes constructiv viata, cu imaginile si experientele ei, astfel ca versurile seamana cu un mozaic. Cu o desfasurare de registre tematice si de exprimari cuminti, emotionate si emotionante, lumea din poemele Corinei Lupu este diversa si atragatoare prin varietate, ca o despletire a sufletului ce atrage si stimuleaza imaginatia.
Corina Lupu s-a nascut pe 7 aprilie 1967, la Bucuresti. In iulie 1989, isi ia licenta la Facultatea de Limbi si Literaturi Straine din cadrul Universitatii Bucuresti, iar in octombrie acelasi an, se casatoreste cu Octavian Lupu. Dupa terminarea studiilor, aceasta este profesoara de limbra si literatura romana si apoi, traducator. Pasiunile sale raman neschimbate, aceleasi ca si in anii studentiei. Autoarea este atrasa de arta in general, si in special de literatura, preferandu-i pe Pierre Lotti, Jane Austen, Daphne du Maurier, Aghata Christie si Georges Simenon. In ceea ce priveste poezia, are o adevarata pasiune pentru Sara Teasdale, Emily Dickinson si Ezra Pound, iar in pictura pentru tablourile lui Karl Briulov, Ingres, Emil Munier si Elisabeth Louise Vigee Le Brun.
Pe langa arta, una dintre preocuparile de capatai ale Corinei Lupu sunt lucrurile spiirituale. Dragostea pentru Dumnezeu, studiul Bibliei si inchinarea fac parte din viata ei obisnuita de credinta. Apartenenta la o biserica crestina ii aduce liniste si pace interioara si o sustine pe calea vietii. In afara de Cartea Cartilor, din lecturile Corinei Lupu fac parte scrierile unor autori crestini ca John Bunyan si Charles Spurgeon. De altfel, din literatura religioasa, aceasta a preluat in poeziile sale nota de verticalitate, standardul moral, exprimarea “cu suflet” a ideilor.
“Literatura nu e in genere, o vocatie feminina, ci barbateasca”, spunea Eugen Lovinescu. Minusurile atribuite in general, literaturii feminine (considerata, lirica, subiectiva, imatura, etc.) nu se regasesc in poezia Corinei Lupu, care foloseste un stil cultivat, dar in acelasi timp lejer, degajat, dinamic. Apeland la unelte literare cum ar fi epitetul, comparatia, metafora, pentru a crea imagini estetice de valoare, poeziile Corinei Lupu dau impresia de tablouri, de panze atent lucrate, de pictura in cuvinte, in culori vii, pastelate, insa in acelasi timp diafane. Versurile ei se remarca prin abilitatea de a surprinde in mod clar, fara ezitari si cu detalii pretioase, un anumit aspect din realitate. Corina Lupu are puterea de a transfigura, de a declansa fara ostentatie, emotia generala, sintentizand imagini autentice, ce pornesc de la evenimentul trait. Poemele sale sunt rezultatul unei sensibilitati dispuse la comunicare, necenzurate, care o situeaza sub zodia originalitatii.
Corina Lupu descrie ceea ce vede si ceea ce aude, intorcand totusi privirea asupra propriului continut sufletesc. Ea stie sa ne atraga atentia, cu tact, intr-o demonstratie eleganta si convingatoare, asupra atributului “feminin”. Compozitia sa este autentica, uniliniara, fara alunecari de prisos si fara crispari morale, oferind ragazul trairilor launtrice lucide si pertinente. Fara sa se abata de la obiectivul initial – sa fii sincer la modul absolut, aceasta ne convinge ca dincolo de cuvinte, se afla un om viu, in permanenta miscare. Iar optiunea sa ramane orientarea spre nuante filologice limpezi, cu semne, deprinderi si expresii caracteristice. Iata de ce, meritul poeziilor Corinei Lupu este acela al simplitatii si spontaneitatii unor rostiri elementare.
Autoarea dovedeste o fantezie inteligenta, alegand categorii limpezi in domeniul spiritului si avand vocatia directitatii si gustul pentru propozitiile concise. Chiar daca nu ajunge la concepte, adica la filosofie, poezia sa nu este cu nimic inferioara, intrucat poeta prefera scenariul clasic, insa intr-o rescriere moderna. Formularea frazelor este, in versurile Corinei Lupu, nuantata si riguroasa, iar stilul este controlat, elegant, sobru, fara efuziuni retorice si clisee lenese. Caracterizandu-se prin coerenta si expresivitate, analizele sale sunt atente, migaloase, de o logica impecabila. Lectura ne descopera o autoare cu un spirit liber, deschis, colocvial, echilibrat, cu o atitudine relaxata, dezbarata de orice inhibitie.
Poezia Corinei Lupu se remarca prin capacitatea de a nu anihila intimitatea, inefabilul, visarea, frumosul si alte sentimente, stari si ipostaze care tin de complexitatea persoanei poetice si de autonomia esteticului. Trairile sale sunt intense, ceea ce o determina sa deschida supapa expresiei, in speranta ca marturisirea in versuri ii va aduce eliberarea. Aristotel spunea ca “speranta este visul omului treaz”, iar poezia Corinei Lupu depaseste limitele iluziei, imbratisand intr-un mod miraculos o realitate necosmetizata.
Nu exista monotonie, ambiguitate, lipsa de perspectiva in poemele acesteia. Stihurile sale vorbesc despre semnificatia vietuirii intr-un univers unic, real, insa in acelasi timp, estetic prin sine insusi.
Dialog cu poeta Daniela Voiculescu despre aproape noua volume de trairi sincere, ca o pledoarie pentru bucuria vietii
Dintotdeauna, poeta Daniela Voiculescu a stiut sa aleaga dintre toate cate le avem pe Planeta Albastra, doar binele si frumosul. Puterea cu care a purces la drum zi de zi, harul de a deosebi noroiul de stelesi arta de a zbura pe aripile sperantei, acestea le-a descoperitin copilarie. In plus, lumina magica a unor buchete de lalele galbene ori parfumul zambilelor din gradina bunicii, dar si sentimentul prezentei si al ocrotirii ingerilor, pe care mica pamanteana ii simtea alaturi, in acel colt de rai, au fost pentru ea scanteia ce i-a luminat mai tarziu, ochiul mintii.
Nascuta pe 27 octombrie 1969 la Pitesti, unde locuieste si in prezent, Daniela Voiculescu isi trage radacinile spirituale dintr-o lume simpla si inteleapta. Insa la fel de importante sunt pentru poeta, si originile omenesti, intrucat parintii i-au insuflat forta de a luptain viata cu iubire si de a da valoare numelui pe care-l poarta. Ceea ce au si facut, atat ea, cat si cei doi frati pe care ii are. Asa se explica si faptul ca unul din marile regrete ale Danielei Voiculescu este ca tatal ei a trecut prea repede, in nefiinta. De altfel, nu doar cei care au adus-o pe lume i-au fost indrumatori si protectori poetei, ci si profesorii cu care a invatat la Scoala Generala Nr. 10 “Marin Preda”, din Pitesti. Intre acestia, se detaseaza figura unui dascal de exceptie, Bucur Oprica, omul care ii remarca talentul literar si o incurajeaza sa scrie. In continuare, autoarea termina in iunie 1989, in urbea natala, Liceul de stiinte ale naturii “Zinca Golescu”si un an mai tarziu, cursurile de specializare analisti-programatori, la Centrul de Perfectionare in Informatica. Poeta este casatorita din 1990, cu Ion Deaconescusi are un fiu, Horia, elev in clasa a X-a, la Colegiul National Liceal “Zinca Golescu”, din Pitesti. Continue reading “Dialog cu poeta Daniela Voiculescu despre aproape noua volume de trairi sincere, ca o pledoarie pentru bucuria vietii”
MANUSCRISELE DE LA MAREA MOARTA 2000 DE ANI IN DESERTUL IUDEII, SASE LUNI IN RALEIGH
by Vavila Popovici
Manuscrisele de la Marea Moarta este o expozitie care spune o poveste dincolo de lume, dincolo de timp si dincolo de imaginatia noastra, experienta cea mai remarcabila a descoperirii arheologice din secolului 20 – manuscrisele cele mai vechi supravietuitoare ale bibliei ebraice, cunoscute crestinilor ca Vechiul Testament”, asa îsi începe prezentarea, Muzeul de Stiinte Naturale din Carolina de Nord, orasul Raleigh.
Astazi, calendaristic, este o zi de iarna, ultima zi în care este deschisa aceasta expozitie la Muzeul de Stiinte Naturale din Carolina de Nord. Aici, în sud-estul Americii, soarele se rasfata pe cer, trimitând fâsii de argint care se frâng în bataia unui vânt puternic. Pamântul îsi schimba haina, ornând-o cu frunze ce se învalatucesc când ordonat, când dezordonat, confirmând ciudate geometrii spatiale. Aspect de toamna târzie, grabita sa-si pregateasca perne calde din frunze ruginii…
Muzeul este amplasat în Dawn Town (centrul orasului), între Capitoliu si cladirea Legislaturii, la întâlnirea strazilor Jones si Salisbury din Raleigh, capitala acestui stat. Colectia muzeului se focalizeaza pe Zoologia, Geologia si Paleontologia sud-estului Statelor Unite. Exista aici mai mult de 95% din colectiile cercetate, peste un milion de vertebrate, nevertebrate, roci, minerale si specimene de fosile din Carolina de Nord si sud-estul Americii. Mai sunt pesti si reptile, pasari si mamifere, o multime de plante exotice, de marimi foarte mari. Am vizitat acest muzeu cu câtiva ani în urma, la invitatia nepoatei mele, care la acea vreme era eleva la liceu (High School) si am fost impresionata de smaraldele existente, de la gemuri fine, mici, pâna la adevarate „regate” ale Carolinei, aur si argint, pietre, cristale, multe dintre ele cristale perfecte, gratioase prin forma lor geometrica si coloritul divers. Schelete imense atârnate de tavanul cladirii sau expuse pe podea, rânjeau parca în fata trupurilor noastre mici, aratându-ne forta lor de odinioara. Ochii nostri se deschideau avizi, fermecati, coplesiti de atâta bogatie a exponatelor. M-a impresionat atunci si marimea acestui muzeu, amplasat pe trei etaje.
Acum, la sugestia nepoatei mele dragi, mergem sa vizitam o expozitie interesanta, care a fost gazduita aici, pentru perioada 28 iunie – 28 decembrie 2008. Expozitia se intituleaza “Manuscrisele de la Marea Moarta”. Aceste manuscrise au fost descoperite între 1947 si 1956 în mai multe grote de lânga Khirbet Qumran si dateaza din perioada 250 î.Hr. – 70 d.Hr.
Intram în impozanta cladire, cumparam bilete. 35$ este costul celor doua bilete, unul pentru o studenta si altul pentru o pensionara. O data cu accesul în expozitie, ni se înmâneaza câte un Headphone. Trecem snurul aparatului în jurul gâtului si îl deschidem, reglam volumul; invitatia este facuta!
Trecem printr-o grota în care sunt expuse câteva vase de lut. Iesim si ne aflam în prima sala a expozitiei. Ascultam prezentarea facuta telefonic. În total sunt 11 sali, cu fotografii, grafice, explicatii detaliate, mostre de manuscrise, totul foarte interesant.
Marea Moarta fiind situata în Orientul Mijlociu, între Israel si Iordania are o suprafata de circa 1000 Kmp (76 km lungime si 16 km latime) si o adâncime de 396 m. Este de fapt un lac interior fara iesire la mare, singurul râu care o alimenteaza fiind râul Iordan. Ea se situeaza cu 400 m sub nivelul oceanului planetar si are cea mai sarata apa din lume. Din aceasta cauza pestii nu pot trai în ea. Legendele spun ca pe fundul acestei mari s-ar afla ruinele oraselor Sodoma si Gomora. Denumirea de Marea Moarta i-a fost data de catre geograful grec Pausanias care a cercetat-o pentru prima data si care a trait în secolul II CE, în timpul domniei împaratului roman Marcus Aurelius, considerat ca unul dintre cei mai importanti filosofi stoici. De mentionat ca aici se foloseste CE (Common Era) = Era Crestina si BCE ( Before Common Era) = Înaintea Erei Crestine. Noi notam: î.H. si d.H.(înainte si dupa Hristos).
Descoperirea primelor manuscrise în desertul Iudeii a fost întâmplatoare. În primavara anului 1947 beduinii din desertul Iudeii pasteau caprele si oile în regiunea Qurman. Un tânar beduin cautând o capra ratacita de restul turmei, a descoperit într-una din multele pesteri raspândite în zona, niste suluri din piele scrise în ebraica si care mai târziu s-au dovedit a avea o vechime de peste 2000 de ani. De la descoperirea lor de catre pastorii beduini, manuscrisele au trecut de la un proprietar la altul, devenind obiecte de tranzactie comerciala. Dar, o data cu gasirea acestor manuscrise, ele au încaput pe mâna unor oameni instruiti si astfel a început seria întrebarilor: Când au fost folosite prima oara pesterile din regiune? Cine erau locuitorii asezarii din regiunea Qurman? Exista o legatura între manuscrise si ruinele din aceasta regiune? Si multe alte întrebari. Pentru a raspunde acestor întrebari, desigur era si este necesara o cercetare amanuntita.
În anii care au urmat de la descoperirea primelor manuscrise, au fost cercetate în jur de 300 de pesteri, naturale sau sapate de mâna omului; multe dintre acestea s-au dovedit a fi goale. Numai în circa 30 de pesteri s-au gasit resturi de cultura materiala de interes minor pentru stiinta, iar în alte 11 pesteri din regiune s-au gasit depozite de manuscrise de valoare. În total au fost descoperite în jur de 40 000 fragmente reprezentând vestigiile a aproximativ 600 de carti, scrise în piei tabacite, papirusuri si tablite de cupru în ebraica si aramaica, texte cuprinzând o perioada de un mileniu ( secolul al III-lea î.Hr. – secolul al VII-lea d. Hr.).
Qumran erau niste ruine pe care lumea nu le-a luat în seama, pâna când s-au descoperit manuscrisele din pestera de acolo. Abia atunci specialistii s-au apropiat de aceste ruine si s-au facut sapaturile care au dovedit ca ele sunt de o foarte mare valoare, ca sunt vechi de peste 2000 de ani.
Dupa cum explica unii teologi, Qumran a fost o comunitate a unei miscari care a aparut prin anii 160 – 142 î. Hr., o ramura din cei asa numiti „hasidim”, adica „piosi” Din acesti „hasidim” se trag pe de-o parte fariseii foarte cunoscuti din Evanghelii, oameni care respectau Legea lui Moise, iar pe de alta parte se trag „esenienii”, care însa erau constituiti în comunitati separate, cu un caracter aparte. Pe vremea Mântuitorului erau destul de multi în ?ara Sfânta. Despre existenta esenienilor se vorbeste ca despre o a treia filozofie dupa cea a fariseilor si a saducheilor, deci erau orientari religioase diferite. Esenienii au aparut în sec. II î. Hr., constituindu-se ca o grupare aparte, ca o comunitate – remarca toti specialistii – eminamente sacerdotala, ei considerând necesara restaurarea preotiei si cultului în puritatea lui initiala. Pliniu cel Batrân spunea: „Niste solitari, tot ce poate fi mai extraordinar pe lume; ei traiesc fara femei, fara dragoste , fara bani. Palmierii sunt singurii lor tovarasi “. E clar deci, datorita acestei localizari pe care o face Pliniu, ca el are în vedere o comunitate de esenieni si anume, comunitatea de la Qumran. Ni se explica ca i se spune Qumran, pentru ca asa îi spun arabii, deci este o denumire posterioara epocii în care ei au trait, de aceea nu se vorbeste în documentele vechi de Qumran, aceasta fiind denumirea actuala a locului.
Vedem fotografii cu sapaturile facute, macheta regiunii în care s-au facut sapaturile si multe alte documente interesante, explicative. Pentru ca tot mai multi oameni sa aiba acces la misterioasele documente si, în acelasi timp, pentru a se evita ca fragilele pergamente sa fie deteriorate prin expunerea la caldura si lumina, o echipa de cercetatori de la Universitatea Haifa si de la Kings College din Londra au fotografiat fiecare bucata de manuscris atât color, cât si în infrarosu, iar reproducerile au fost puse la dispozitia publicului, în aceasta expozitie.
Cele sapte manuscrise din prima pestera, achizitionate in final de staretul Atanasie si de profesorul Sukenik, sunt însa printre cele mai importante. Scrierile contin cea mai completa copie a cartii lui Isaia, texte de rugaciuni, interpretari biblice, fragmente de poezii, texte de întelepciune, dar si o lista a tuturor locurilor funerare unde erau ascunse obiectele sacre si profane ce alcatuiau tezaurul Templului de la Ierusalim înainte de a fi distrus de catre romani în anul 70 d.Hr.
La studierea manuscriselor descoperite în desertul Iudeii au participat paleografi, arheologi, filologi istorici, cercetatori ai artei antice etc.
Acum, se cunoaste aceasta descoperire, lumea a auzit de scrierile ebraice stravechi ce au fost gasite în pesterile de lânga Marea Moarta, fiind impresionata de aceste descoperiri ale savantilor si presupunând ca acestea ar proveni din comunitatea în care “Ioan Botezatorul a predat, iar Iisus a învatat”. Ideea este ca textele ilustreaza o perioada îndelungata, pierduta, a crestinatatii, când a existat o secta ce a crezut într?un martir “Învatator al Dreptatii”, ce va reaparea, în cele din urma, credinciosilor.
Pâna acum însa, foarte putini oameni au avut sansa de a citi manuscrisele, din simplul motiv ca nici o traducere completa a lor nu a fost pâna în prezent accesibila omului obisnuit. În 2005 a aparut însa o carte cu manuscrise, pentru a satisface aceasta necesitate. Cartea ofera interpretari inteligibile ale principalelor manuscrise din pesterile de la Marea Moarta, dar nu se angreneaza în nici un fel de teorie particulara, ci permite manuscriselor sa se exprime si sa fie o marturie a celor existente în acea perioada. Scopul cartii a fost cel de a traduce o parte din manuscrisele descoperite la Qumran, acele texte care sunt suficient de bine conservate, astfel încât pot fi întelese. Recomandarile se încheie cu urmatoarea fraza: „Pentru cei care vor citi cu întelegere aceste manuscrise, acestea vor avea o valoare nepretuita prin faptul ca transmit mesajul religios al unor oameni care au renuntat la lume si au fost capabili sa-l afle pe Dumnezeu în pustie, pur si simplu pentru ca au preferat simplitatea în locul traiului îndestulat.”
Ne-a impresionat rugaciunea din manuscrise (Manualul de disciplina), citit, în completare, pe internet:
Binecuvântat fii Tu, Tata Ceresc/ Care m-ai condus/ Catre izvoarele datatoare de viata ale gradinii vesnice./ Arborele vietii îsi îndreapta/ Ramurile sale nemuritoare/ Catre cerul infinit/ Si radacinile sale se întind adânc/ În apele adânci din Oceanul vietii./ Si Tu, Tata/ Protejezi frunzele sale./ Îngerii Tai de zi si de noapte/ Si flacari ale luminii Tale/ Vegheaza asupra Creatiei Tale./ Recunostinta mea e mare, o, Tata Ceresc,/ Caci Tu mi-ai ridicat spiritul pâna la sferele binecuvântate/ Si mi-ai deschis inima catre minunile de aici./ Din profunzimile pamântului,/ Tu mi-ai calauzit pasii/ Catre prezenta Ta eterna./ Tu mi-ai purificat corpul/ Pentru ca eu sa ma alatur Îngerilor Pamântesti,/ Si spiritul meu/ Sa-si gaseasca locul/ Alaturi de Îngerii Ceresti./ Tu ai dat eternitatea omului/ Pentru ca în zori si în asfintit/ Cântecul sau sa venereze minunile Tale./ Zi dupa zi/ Într-un elan de recunostinta,/ Voi cânta opera Ta;/ Dimineata, când se lumineaza/ Si seara, când se lasa întunericul;/ Anotimp dupa anotimp/ De-a lungul întregii mele vieti/ Si pâna la sfârsitul timpurilor.
Ni se spune ca dintre documentele scrise pe pergament si pe papirus numai câteva sunt bucati mari. Cele mai multe (circa 900 de documente) sunt farâmitate în 15.000 de fragmente. Acum, la sfârsitul vizitei acestei expozitii, am înteles de ce necesita mult timp pentru cercetare, întelegere, ordonare, transcriere si pastrare.
Iar noi oamenii suntem foarte complicati în interiorul nostru, caci suntem facuti dupa matricea cerurilor si purtam în noi o parte a divinitatii. Pâna vom cunoaste întru totul adevarul, ne vom razboi cu mintea si întelegerea noastra, aici pe pamânt. Cunoasterea si calauzirea spre adevar ne este si ne va fi revelata de Duhul Sfânt. Sa ne bucuram asadar, de orice descoperire, de orice adaos cunoasterii noastre.
Parasim cladirea Muzeului cu trupurile înfiorate si gândurile ametite. Mergem la brat, schimbam pareri… Si vântul îsi înteteste bataia, si frunzele se rostogolesc pe asfalt, si copacii saraciti, flamânzi, îsi întind ramurile tremuratoare spre noi. Ne grabim. Ne grabim sa ajungem acasa.
O amazoana bistriteana este interesata de valorificarea patrimoniului cultural local. Interviu cu scriitoarea si jurnalista Melania Cuc
Cu scriitoarea si jurnalista Melania Cuc, viata s-a dovedit generoasa. Chiar daca nu i s-a oferit sansa de a-si începe cariera de scriitor ca la carte, nu a regretat niciodata, nimic. Si aceasta pentru ca a facut doar ceea ce a crezut ca merita cu adevarat. Drumul pe care l-a parcurs a fost unul sinuos, dar a acumulat astfel, o experienta diversa, utila mai târziu, ca romancier. Ca jurnalist, s-a situat întotdeauna printre cei mai buni, stiind din instinct, sa stea pe verticala. La începutul anilor ’70 devine colaborator la Radio România si la cele mai importante reviste literare ale vremii. Tot în aceeasi perioada, scriitoarea începe cursurile Universitatii „Ioan Dalles” din Bucuresti, la Sectia Literatura Româna si Universala si debuteaza în Luceafarul, la… rubrica „Posta redactiei”. Autoare a douazeci de volume, printre care „Fructul oprit”, „Miercurea din cenusa”, „Graal”, „Dantela de Babilon”, Melania Cuc s-a nascut pe 22 iunie 1946, la Archiud, un sat micut din Câmpia Transilvaniei, într-o familie de tarani înstariti.
– „Numele scriitoarei Melania Cuc… este un nume care mi-a retinut atentia prin unele poezii, proze, însemnari, interviuri, reportaje si anchete literare ce au impus-o în peisajul literaturii române contemporane ca pe o scriitoare originala si înzestrata cu multiple disponibilitati creatoare”, spunea istoricul literar Nicolae Scurtu, în „Saptamâna” din 21 aprilie 1989, facând referire la volumul dvs. de debut, „Peisaj launtric”. Vorbiti-ne despre acest debut, in ce circumstante s-a produs? Cât de simplu era sa scrii si sa publici în timpul regimului comunist? Cum ati descrie cu ochii de acum, peisajul launtric din sufletul dvs. de atunci?
– Prima carte, primul copil… Îmi amintesc ca am primit cele 30 de exemplare „semnal” ale cartii mele si le-am dus acasa, le-am asezat pe rafturile bibliotecii si nu ma mai saturam sa le privesc. Eram fascinata de miracolul care schimbase sensul pomelor mele odata ce intrasera într-o carte.
Era o perioada în care debutul editorial se facea cu mare greutate atunci când nu doreai ca în cartea ta sa intre si poeme care sa preamareasca sistemul politic, presedintele în functiune. Eu nu am scris niciodata astfel de versuri. De ce? Nu stiu. Nu eram ceea ce se numeste un dizident, nu eram nici un activist de partid. Îmi traiam viata firesc, asa cum îmi era data. Sa nu uitam ca eu nu avusesem prilejul sa învat istorie adevarata, faceam parte din generatia careia i se inoculase înca din fasa, picatura cu picatura, ideea ca socialismul este benefic.
În lumea literara de atunci, poetii care preamareau sistemul erau cât sa-i numeri pe degete. Redactorii revistelor serioase îi solicitau la fiecare numar, le publicau textele pe prima pagina. Printre numele acelea se strecurau si numele noastre. Era între noi, autori si redactori, o întelegere tacita. Scriitorii cu adevarat talentati debutau, publicau, chiar daca nu chiar pe prima pagina.
– Sunteti o scriitoare prolifica, ati scris si ati publicat numeroase carti de versuri, eseuri, tablete, poezie pentru copii, romane, proza autobiografica. Va rugam sa ne enumerati câteva dintre cele mai importante titluri si sa faceti o scurta descriere a temelor abordate.
– E greu sa povestesc despre toate cele 20 de carti ale mele. Fiecare are viata ei, destinul si vibratia care am considerat ca i se potrivesc. De referinta pentru opera mea mi se par a fi cartile de proza, dar si cele cu tablete. În romane, fiecare carte are etapa sa cronologica, epoca istorica, personaje care se deosebesc între ele sau se aseamana, dupa cum merge firul „povestii”. Daca în „Impozit pe dragoste” ma cantonez în perioada imediat premergatoare Marii Uniri a României, undeva într-o Transilvanie care dupa sute de ani iesea de sub stapânirea straina, în „Fructul oprit” scot în evidenta starea de fapt din Bucurestiul anului 1989. Iau pulsul societatii românesti de dinaintea Revolutiei din decembrie.
Istoria ma fascineza si în romanul „Dantela de Babilon” încerc sa redau starea de fapt acutala, reverberatiile unui macel uman fara frontiere, terorismul. În „Femeie în fata lui Dumnezeu” ma aplec spre civilizatia Samizegetusei si credinta batrânului Zamolxes, dar fac si trecerea spre conditia femeii în lumea de azi. „Graalul”… este un graal al meu, personal. O cautare prin destin si obârsie a unei lumi pe care sigur ca am avut-o, dar am pierdut-o din nestiinta sau nepasare.
– La lansarea volumului „Tablete contra disperarii”, Constantin Cublesan afirma ca „tablete nu pot scrie decât cei care au în ei talentul de a mânui cuvântul si Melania Cuc are acest talent”, iar Artur Silvestri, în „Marturisire de credinta literara”, adauga: „Melania Cuc este autoarea unui tip singular de tablete”. De ce sunt atât de speciale tabletele în general, de ce nu se afla la îndemâna oricarui scriitor? Ce formula speciala au „Tabletele contra disperarii” ale Melaniei Cuc, încât devin „un tip singular de tablete”?
– Cred ca tablete mele sunt „speciale” prin forma si continut în ideea ca sunt lasate slobode sa iasa în lume. Fapte cotidine sunt trecute printr-un filtru poetic, printr-o geana de meditatie si tehnica literara proprie, pentru a deveni un soi de poeme. Poate curajul de-a veni cu ceva nou, socant pe alocuri, face ca acest gen de literatura sa fie considerat unul nou si care îmi apartine.
– Doua dintre romanele dvs. de referinta sunt „Fructul oprit” si „Miercurea din cenusa”. Vorbind despre primul, Lucia Verona spunea: „Atmosfera bine reconstituita, personaje memorabile, iata numai doua motive pentru care va fi gustat de cititori”. Cum ati reusit sa recreati, sa simtiti atmosfera, prin ce devin memorabile personajele acestui roman?
– Perioada aceea am trait-o pe viu. Nu mai era literatura. Sigur, în roman totul este fictiune, personaje complexe care au ceva de ,,divulgat,, despre etapa respectiva. Oamenii mei sunt ca si reali, nu sunt tragicomici, nu sunt eroi, nu sunt tradatori, sunt oameni normali în adevaratul sens al cuvântului. De aici credibilitatea cartii. Ei nu se lamenteaza, nu dau test de curaj, pur si simplu îsi traiesc viata ca indivizi, ca societate.
– „Un roman tragi-comic care reprezinta alegoria conditiei umane contemporane în marsul ei triumfal spre apocalipsa”, astfel caracteriza Lucian Gruia, „Miercurea din cenusa”. Despre ce apocalipsa este vorba, ce înseamna aceasta abordare tragi-comica într-un astfel de context? Sa tragem de aici concluzia ca în viziunea Melaniei Cuc, apocalipsa este în mod obligatoriu luminoasa si sângeroasa, tocmai pentru a nu fi întunecata si sângeroasa?
– Da, aici e altceva. „Miercurea din cenusa” este romanul în care încerc sa redau marasmul care face sa-i creasca adrenalina omului modern. Un drog cu care ne obisnuim, ne desfatam facând uz de tot apanajul unui modernism ieftin, de mucava, ne întrecem în a ne exploata unii pe altii, facând abstractie de mediul înconjurator, lumea care poate exploda din neglijenta noastra, în fiecare secunda.
– Cum ati defini volumul „Graal” – este proza autobiografica, jurnalism, o simpla confesiune sau câte putin din toate? Unde se afla Graal-ul Melaniei Cuc si ce valente „conspirative” si „esoterice” are? Nicolae Baciut vede „Graal-ul” ca pe „o carte despre travaliul/ aventura/ bucuria scrisului’’. Ati reusit odata cu acest volum sa va gasiti propria identitate în scris, sa lasati în urma cautarile?
– În Graal, cele doua componente ale fiintei mele – taranca nativa si citadina facuta, nu nascuta, ajung la o oarecare întelegere. Scrisul se dovedeste a fi liantul care tine cele doua emsifere ale eului, ale întregului care sunt pe bucatica asta de tina denumita Terra.
Cât despre cautari, identitate… sunt doar notiuni despre care stim extrem de putin. Atunci când crezi ca ai descoperit, sti totul despre tine ca ins, constati cu stupoare ca de fapt, nu sti nimic. Omul, scriitorul este un Ceva extrem de complex.
– Ce înseamna în conceptia dvs. sa scrii despre un „Destin”?
– În „Destin” am scris despre o voce de aur a cântarilor transilvane, despre Valeria Peter Predescu. Între timp, Vali, cum îi spuneam eu, a plecat sa le cânte o „târa” si îngerilor. Pe pamânt, semn ca a trecut pe aici au ramas 60 de CD-uri si cartea „Destin”. Am scris-o pe când Valeria nu credea sa învete si a muri…sa parafrazez Poetul.
– „Cinând cu Dracula” – un titlu misterios, într-o abordare clasica, gotica a celebrei povesti sau din contra, legendara cruzime a personajului principal este atacata dintr-un unghi cu totul nou?
– Aha, de acest roman uitasem! L-am scris dupa ce am revenit dintr-o vacanta în Canada. Voiam sa fie un roman „americanesc” sa fac prin el promovare zonei Bistrita-Piatra Fântânele, unde si-a plasat Bram Stoker actiunea romanului lui celebru. Nu sunt foarte mândra de aceasta carte, putea fi si mai reusita. Prea i-am dat în partea a doua, o turnura comerciala, horror… care nu mi se potriveste. Oricum, pecetea medievalului întunecat, transilvan, îsi spune si acolo cuvântul.
– Ati primit pentru acest roman Premiul Special al Juriului, în 2001, la Saloanele “Liviu Rebreanu”, Bistrita. Prin ce s-a remarcat cartea dvs.? Ce a însemnat acest premiu pentru cariera dvs. literara ulterioara?
– Sunt om si premiile ma bucura întotdeauna, dar nu îmi iau mintile. Am circa 30 de premii, distinctii pentru literatura, din tara si din strainatate. Unele sunt pe merit, altele… asa s-a nimerit sa fie. Pentru carti mult mai bune, care meritau fie si numai o mentiune, nu am primit diplome, nici cine stie ce elogii. Critica literara de azi nu este întodeauna pe receptie din varii motive.
– Sunteti membru al Asociatiei Internationale „Dracula” care doreste sa contribuie la dezvoltarea turismului în zona Bistrita, prin promovarea mitului Dracula-Bram Stoker si reabilitarea mitului istoric al lui Vlad Tepes. Cât din ceea ce v-ati propus ati si reusit sa realizati? Ati primit sustinere din partea autoritatilor în aceasta activitate? Ati participat la vreunul dintre congresele internationale Dracula?
– Din pacate, ca în multe alte domenii si aici s-a pornit cu surle si trâmbite, apoi, oamenii au obosit sa se mai tot lupte pentru ceva anume. Ideea nu a fost sustinuta de autoritati si cred, nici de cetateanul de rând. Asimilarea lui Dracula cu duhul rau este înca evidenta, nu este doar literatura. Totusi, turismul zonei Bistrita mai atrage câteva duzini de turisti cu apetenta pentru legenda, ei vin de peste Ocean dar si din opulenta, batrâna si plictisita Europa. Mi-as fi dorit sa traduc aceasta carte, s-o adpatez. Cine stie, poate viitorul va fi de partea ei. Pâna atunci, sa nu uitam ca a fost prezentata în cea mai celebra emsiune nationala de promovare a Cartii, drept Cartea saptamânii.
– „Vine Mos Craciun”, „Versuri scrise pe zapada”, „Casuta cu povesti” – de ce având atâtea volume serioase, adevarate piese de rezistenta, ati simtit nevoia sa scrieti si literatura pentru copii? Cât de dificil este sa te adresezi acestui segment de vârsta, în asa fel încât sa nu devii prea familiar sau sa fii acuzat ca desi initial, ai creat pentru copii, totusi, cartile tale sunt considerate ca fiind pentru adulti?
– Am scris pentru copii sporadic si sub influenta bucuriei de a fi bunica. Nu stiu altii cum scriu, eu când scriu pentru copii, ma transpun categoriei de vârsta respective. Încerc sa gândesc cum ar gândi un copil.
– Sunteti detinatoarea a numeroase nominalizari, distinctii, diplome, premii, medalii, printre care Premiul Editurii Minerva pentru Poezie, obtinut la Festivalul de literatura „Mostenirea Vacarestilor”, Târgoviste, 1988 sau DIPLOMA si Premiul I, acordate la Concursul national de proza „Liviu Rebreanu”, Bistrita, 2003. Ati primit anul acesta Diploma si Titlul de Femeia Europeana, pentru Muncipiul Bistrita pentru Cultura europeana. Care este distinctia cea mai draga dvs. si de ce?
– Indiferent daca sunt recunoscuta sau sunt doar o anonima, continui sa fiu eu însami, eu cea obisnuita. Nu ma influenteaza nici un titlu, onor, sau faima efemera. Responsabilitatea pentru ceea ce fac ca scriitor si om al cetatii îmi apartine. Tot ce deriva de aici, fac din bucurie si cu bucuria creatiei. În viitor, din perspectiva, cartile mele vor pleda, vor vorbi despre mine.
– Va pasioneaza de asemenea, pictura. Cum v-ati descoperit acest talent? Când si unde ati expus? Ce pictati cu precadere?
– Pictura ma relaxeaza, este un „altceva”, si totusi este o parte din creatie. Pictez pe ferestre de la casele vechi, pictez în sitlul vechilor iconari de la Nicula. Asta ma apropie de traditia din zona mea natala. Mai pictez la sevalet – diverse. Nu sunt un pictor cuminte, nici tenace, fac acest exercitiu spontan si temele vine ele singure, nu ma cantonez într-un singur spatiu de creatie, nici într-o tehnica anume. Tot ce lucrez daruiesc prietenilor. Recent, am avut un vernisaj cu pictura pe sticla la Casa România din Barcelona, Spania. Lucarile, toate, le-am donat acelui locas de cultura, cu speranta ca românii care vor trece pe acolo vor vedea icoanele lucrate de mine, sa îsi aminteasca de acasa, de traditiile pe care trebuie sa le ducem mai departe, fiecare cum poate.
– Cine poate face parte din Clubul Amazoanelor Bistritene? De când sunteti membra a acestui club si în ce activitati caritabile ati fost implicata?
– Oricine doreste sa sustina, fie si numai prin prezenta sa, lupta împotriva cancerului, oricine poate fi membru al acestei organizatii. Eu particip la activitatile de la Bistrita de câtiva ani încoace si le-am donat amazoanelor bistritene toate lucrarile din expozitia de pictura pe care am avut-o la Bucuresti, în ianuarie 2008. O activitate similara a avut loc si la Brasov, în 2007.
– Vorbiti-ne despre Kilometrul Zero al ecologiei, activitate initiata la Bistrita, în anul 2000. În ce consta? Ce rol are Melania Cuc în aceasta munca de voluntariat? Cu cine colaborati si ce realizari ati avut pâna în prezent?
– Gata cu ecologia! De ceva vreme, liderii ecologisti au devenit oameni politici sadea. Au abandonat acest tronson si fac politica dura, adevarata. Cine mai are timp de ecologie în România? Glumesc cu amaraciune nedisimulata. Mi-e dor de etapa aceea în care ieseam în parc, cu mic cu mare, adunam hârtiile, pliveam florile…
– V-ati demonstrat interesul fata de valorificarea patrimoniului cultural local, prin înfiintarea unui Muzeu taranesc în satul Archiud, judetul Bistrita Nasaud. Ce presupune sa „cladesti” un muzeu, sa îl pornesti si apoi sa îl pui pe roate? Cum ati rezolvat problema finantarii? Cum ati promovat acest proiect?
– Am pus Proiectul pe hârtie, apoi, cu sprijinul celor de la Inspectoratul Scolar, s-a gasit si finantarea, prin concurs, desigur. Sansa a fost ca locatia respectiva sa fie chiar în spatiul scolii din sat. Un castel medieval cu ziduri groase si ferestre înguste, numai potrivit pentru un astfel de muzeu. S-au implicat dascalii, copiii, parintii… Am umblat cu caruta de la o casa la alta, am adunat vechi costume populare, obiecte care tineau de vechiul habitat. Comori. Istorie. Lectie civica.
– La ce lucrati în prezent?
– Am încept o lucrare care… mi-e si frica s-o spun, as vrea sa fie o trilogie, o saga, poveste de familie pe mai multe generatii, din secolul 14 spre 21… Stiu ce as vrea, dar nu stiu cum se vor lasa ispitite personajele sa mi se alature în acest demers. Eu lucrez fara schite, notite, etc. Totul vine, se aseaza, îsi face loc în întreg. Vorbim peste un an despre acest proiect. Sper sa nu ma dezamagesc singura. Vrei si un titlu? Hersen! Este numele de familie al bunicilor mei dinspre mama. De aici am pornit. Oare poate un nume singur sa spuna povestea, una europeana, a unefi famiii, fie si doar imaginar? Nu stiu, dar sper.
– Cum arata viitorul pentru Melania Cuc?
– Viitorul meu personal tine de copiii mei si de cartile mele viitoare. Daca ei vor fi bine, sunt fericita si eu. Sa am sanatate, sa nu-i trag pe cei dragi dupa mine în deznadejde, la greu. Altminteri, viitorul personal se integreaza în viitorul general, comun. Va trebui sa facem exercitii de iubire de semeni. Chiar daca nu ne sta în fire, sa înceram sa zâmbim în fiecare zi. Uneori, stiu pe pielea mea ca si zâmbetul doare. Doare ca orice lucru pe care îl faci de mântuiala. Eu cred în oameni, daca nu as crede, nu as fi aici!
– Ce recomandare ati dori sa le faceti celor care abia acum încep sa scrie?
– Sa citeasca mai întâi! Meseria de scriitor e mai mult fiere decât miere. Asta as vrea sa constientizeze si daca vor constata ca pentru asta au fost trimisi pe Pamânt, sa biruie lenea, comoditatea, sa scrie, sa scrie…
– Ce hobby-uri aveti?
– Sunt un om fara naravuri. Nu colectionez chibrituri, servetele, nici clopotei… Nu practic nici un joc de societate. Nu am nici tabieturi pe care sa nu mi le pot înfrânge la timp. Suna banal? Normal. Asta pâna ma asez la tastatura, scriu.
Dialog cu poetul crestin Ionatan Pirosca despre stihuri de reintoarcere catre frumos si sensibil
Pentru Ionatan Pirosca versurile pe care le plasmuieste sunt o exprimare a întregii sale vieti. Nu l-a “ajutat” nimeni, niciodata sa faureasca stihuri, ci s-a trezit pur si simplu facând acest lucru de îndata ce a deprins literele. Avea doar opt ani când a asternut primele rime pe hârtie, fara sa stie ca se apucase de ceva special, de o activitate complexa. Poeziile lui se remarca printr-un stil literar inconfundabil, în care calitatea se împleteste cu mesajul izvorât dintr-un autentic fundament ideatic crestin. “Le stil c’est l’homme”, de aceea poetul nu crede în conceptul de “arta pentru arta” si nici nu depinde de anumite conditii pentru a scrie. Ionatan Pirosca s-a nascut în 1958 la Braila, este licentiat în teologie si este casatorit cu Sorina.
– Cum si cand ati inceput sa scrieti in mod serios poezie? In ce an ati debutat si cu ce ? Care au fost volumele urmatoare si cand au aparut ? Cate poezii ati compus pana la ora actuala?
– Niciodata nu am scris poezie în mod neserios. E ceva neserios în a respira ? De fapt, totul a decurs cât se poate de dramatic, as spune. Întreaga mea biografie poate fi privita ca o corabie plutind pe o mare. Numiti marea aceasta poezie, apoi imaginati-va toate furtunile si toate pânzele care poarta aceasta corabie pâna se rup si furtunile, dar si pânzele… Numai susurul blând si subtire al Duhului lui Dumnezeu m-a adus la un liman linistit.
Am debutat publicistic cu doua grupaje de poezie publicate în anul 1984 de revista Astra, de la Brasov. Tot în acel an, luam si primele mele doua premii la concursuri literare nationale. Abia dupa zece ani, în 1994, dupa mai multe premii si recunoasteri publicistice prin diverse reviste literare, debutam editorial cu placheta Cu fata la cruce. Era o cartulie alcatuita din poezie scrisa de-a lungul anilor, dar schimbata si regenerata astfel încât sa reflecte o mare modificare ce se petrecuse la nivelul sufletului meu: anume, întoarcerea cu fata catre Hristos si catre crucea Sa mântuitoare.
Nu pot spune câte poezii am scris, asa cum nu numar niciodata câte linguri de mâncare manânc la o masa. Pot doar sa va spun ca am publicat pâna acum sase volume de poezie si ca am pregatite înca vreo patru, pentru a le publica în urmatorii ani.
– Ce fel de poezie scrieti? Ati scris mai multe categorii de poezii? V-ati format deja un stil al dvs., inconfundabil? Dintre poemele pe care le-ati scris pana in prezent, aveti unul preferat?
– Îmi place sa cred ca ceea ce fac eu se cheama poezie crestina. Asta înseamna sa fie o poezie de doua feluri: de o buna calitate literara, ca poezie, si cu un autentic fundament ideatic crestin, ca si mesaj. Aceste doua aspecte trebuie sa se împleteasca în cel mai armonios chip si cu cel mai viguros impact atunci când se apropie de sufletul iubitor de frumos. Despre stil, ce sa va spun… “Le stil c’est l’homme”. E ceva ce s-a format dintr-un mine trecut prin sumedenia de lecturi, cenacluri, încercari mai bune sau mai putin bune de a scrie ca unul sau ca altul dintre marii poeti ai lumii… Daca e ceva inconfundabil la mine, nu scrierea poeziei este, ci modul cum interfereaza ea cu propria-mi biografie.
Nu am un poem preferat. Dar am o carte preferata. Vorbesc despre volumul Ferestrele Împaratiei, aparut în 2006.
– Descrieti-ne procesul aparitiei unui poem. Preferati sa fiti singur atunci cand scrieti sau sa ascultati muzica? Petreceti un anumit timp pentru a rescrie un vers sau va iese din prima?
– Scriu când am timp si când sunt suficient de odihnit ca s-o fac. Nu stiu dinainte ce voi scrie. Asta îmi sugereaza cuvintele însele, pe masura ce se tes în diverse sintagme. Asa se contureaza ideea, care preia apoi curgerea întregii constructii. Cuvintele care urmeaza momentului de cristalizare a ideii se subscriu acesteia, dar îsi pastreaza si un teritoriu de autonomie formala, îngaduindu-mi sa ma joc cu ele, la fel cum aranjam cubuletele colorate, în copilarie. Ba chiar îmi permit sa inventez cuvinte sau încarcaturi gramaticale noi, care prin aportul lor semantic si eufonic, creeaza sonoritati si sugestii noi, surprinzatoare, frumoase.
Nu depind de anumite conditii pentru a scrie. Îmi place sa ascult muzica, dar asta nu ma conditioneaza. E adevarat ca prefer sa fiu singur, dar ma stimuleaza la fel de bine prezenta alaturi de mine a cuiva drag. Nu încerc variante formale diferite pentru a definitiva un vers. Acest lucru se face în minte, în mod automat, în timpul procesului de scriere. Apare de obicei, forma definitiva a poemelor.
– Cum procedati pentru a ajunge de la o foaie de hartie alba la un poem finalizat? Cand si cum va dati seama ca un poem e finalizat, sa spunem ca traiti un anumit sentiment de calm, sau considerati ca un poem nu e niciodata cu adevarat incheiat?
– Nu am mai scris de multa vreme pe o foaie. Doar pe calculator. Si asta fiindca, din cauza bolii de care sufar, mâna mea refuza sa poarte pixul pe hârtie. De multi ani sunt ceea ce se numeste “persoana cu handicap”. Scriu foarte greu, dar scriu foarte mult. Ma instalez la computer si chiar daca trupul meu nu poate sa hoinareasca prea mult în lumea asta, imaginatia pleaca la cautat de comori. Curând dupa aceea, am un început, un cuvânt sau poate mai multe… Experienta îmi spune ce se poate face cu aceasta comoara. Ma las în seama ei, fiindca stiu ca e ceva ce se cheama talent si care nu îmi îngaduie sa pierd nici o comoara. Asa ca în ciuda bolii si a handicapului, fac exact ceea ce faceam si înainte de instalarea handicapului, ba se pare ca o fac chiar mai bine decât înainte. Scriu numai poeme “la gata”. Nu revin niciodata asupra vreunui text încheiat.
– Ce rol are cititorul atunci cand scrieti? Cum reactioneaza cititorul la poeziile dvs.? Cine este cel mai mare critic al dvs. (in afara de dvs. insiva)?
– Daca nu ar fi cititorii, dimensiunea orizontala a motivatiei scrisului meu s-ar pierde. Nu cred în conceptul de “arta pentru arta”, iar cel de “lucrare pentru Dumnezeu” este fals, daca nu ne gândim ca orice lucrare a noastra trebuie sa treaca pe la si sa fie în folosul semenilor, ca sa ajunga la Dumnezeu. Deci, un barometru natural pentru masurarea “presiunii” poeziei mele – si a oricarui altuia – sunt reactiile cititorilor. Tot cititorii îmi dau si nota. Fiindca, daca ar fi dupa sotia mea – care e cel dintâi cititor al meu – as merita mereu zece! Asa ca, de obicei, mai astept si alte pareri.
– Exista in poemele dvs. adevaruri care risca sa se piarda atunci cand lectura se face in gand? Aveti si poeme scrise pentru a fi citite in gand, poate ca o meditatie in tacere, poeme care nu trebuie recitate?
– Pierderea vreunui adevar în poezie sau revelarea vreunuia înseamna ceva foarte relativ. Aspectul acesta depinde de atât de multe variabile, încât nu m-as aventura sa apreciez când are cel mai valabil impact poezia mea. Îmi place, e adevarat, sa-mi recit poeziile proprii, conferindu-le o rezonanta deosebita prin tonalitatea vocii sau accentuarea anumitor lucruri, dar nu pot spune ca se schimba ceva în structura de profunzime a poemelor, astfel. Meditatia în tacere precede scrierea, nu o înlocuieste. Cât despre procesul de receptare a gândurilor, trairilor expuse sau a ideilor, acesta este descoperit de fiecare cititor în momentul lecturii.
– Ce obiectiv urmariti in poeziile pe care le scrieti? Ne puteti vorbi despre influenta crestinismului in poezia dvs.? Ce alte concepte, in afara celui crestin, v-au mai calauzit in ceea ce ati scris?
– De obicei, scriu ca o exprimare a întregii mele vieti. Ca o reîntoarcere catre frumos si sensibil a tot ceea ce Dumnezeu a lasat desavârsit si curat pe pamânt si care a fost pervertit de pacat. A propriilor mele simtiri, care nu pot fi recuperate de adevar decât prin Cel ce poate recupera toate lucrurile. De aceea, nu pot renunta la a ma închina lui Hristos, cu poezia mea. Din punctul meu de vedere, crestinismul nu este numai o influenta în poezie, ci însasi conceptia mea despre lume si viata, care sta la baza întregii mele existente si a tuturor manifestarilor mele. O alta dimensiune definitorie care trebuie sa caracterizeze o poezie crestina este, asa cum mai spuneam, aceea de… poezie, de excelenta literara.
– Ce poet crestin cititi in prezent? Ce parere aveti despre poezia crestina contemporana? Ce plusuri si ce minusuri are? Exista in prezent, o miscare poetica crestina?
– Daca privesc la apartenenta confesionala a autorilor, pot spune ca nu citesc altfel de poezie decât din cea crestina. Dar se întâmpla sa regasesc atât de putin din crestinism în operele imensei majoritati a scriitorilor de azi, ca nu pot spune cu mâna pe inima ca acum citesc vreun poet crestin. Poezia de azi se umple de postmodernitatea haosului în care traim, a unei realitati al carei stapân este cel rau. Unele opere poetice stralucesc de frumusete literara, dar “vâna” lor spirituala e de tot nula, daca nu daunatoare, desfigurata moral.
Am initiat în 2001, un grup literar crestin pe Internet, intitulat Cuvinte la schimb. Aceasta pare a fi unica reprezentare de acest gen a crestinilor evanghelici din România.
– Se spune ca sunteti cel mai mare poet crestin in viata. Pe ce credeti ca se bazeaza aceasta afirmatie? Cum se raporteaza tinerii la creatiile dvs.? Care este cea mai recenta recunoastere pe care ati primit-o din partea celor in bransa?
– Discutabila, aceasta afirmatie. Probabil ca sunt lideri de opinie care considera aceasta ca fiind adevarat. Nu spun ca nu-mi face placere sa aud asa ceva, dar credeti-ma: mare “e unul singur, Dumnezeu”. În ce ma priveste, Îi multumesc ca înca sunt “în viata”.
Tinerii încearca si ei sa-si gaseasca un drum în hatisul ofertelor acestei lumi. Unii iubesc poezia si încearca sa scrie. Ajung astfel, ca uneori sa citeasca si ce scriu eu. Tare m-as bucura daca ar gasi ceva care sa-i ajute sa vada pe ce drum au apucat-o, citindu-ma. Poate ca le-ar folosi mai mult ce scriu eu, daca ar sti ca recent am devenit membru al Uniunii Scriitorilor din România, cu (pentru întâia data!) poezie crestina de inspiratie evanghelica.
– Ati fost incurajat de cei din jur sa continuati sa scrieti sau se poate vorbi mai degraba de o incredere in Dumnezeu si in capacitatile proprii? Ce anume v-a ajutat sa va concentrati pe scris? Au existat si momente cand ati fi vrut sa abandonati?
– Încurajat!? Dimpotriva! A fost un moment, dupa aparitia primei mele carti, când afirmatia unora care erau obisnuiti cu un anume fel de predicute rimate, care si azi se practica prin biserici, ca poezia mea “nu este poezie crestina”, ar fi putut fi de natura sa ma demobilizeze. Am fost însa atât de suparat pe o astfel de abordare, ca am vazut-o ca pe o provocare. Asa ca am mers înainte, convins fiind ca am dreptate, ca Dumnezeu nu m-a înzestrat degeaba si ca nu m-a chemat degeaba la un astfel de razboi. Nu am avut niciodata de gând sa abandonez scrisul, dimpotriva, am considerat ca trebuie schimbat ceva în modul de a întelege poezia al fratilor mei crestini evanghelici, asa ca am luptat si în acest sens.
– Care a fost cea mai mare provocare de pana acum, ca poet? Cum va promovati poemele? Ce surse de inspiratie aveti in prezent?
– Cea mai mare provocare ca poet si nu doar, este aceea de a-mi depasi propriile limitari fizice impuse de starea sanatatii mele. Nu sa scriu îmi este greu, ci sa-mi promovez si sa-mi vând cartile. De aceea, am deschis un blog pe Internet, la adresa http://ionatan.wordpress.com, unde îmi postez unele dintre lucrari. Este cel mai bun mijloc de deplasare pentru cineva pe care nu-l ajuta picioarele. Cât despre sursele de inspiratie, nu-mi fac probleme. Întotdeauna se gaseste ceva demn de iubit. Cea mai importanta sursa de inspiratie pentru mine este dragostea lui Dumnezeu. Dar în aceasta dragoste a Lui încap atât de multe feluri de sentimente înaltatoare si atâtea frumuseti de împartasit încât, începând de la dragostea fata de firul de iarba alintat de racoarea din roua, pâna la dragostea pentru parinti, prieteni, sotie si copii, totul ma poate inspira.
– Sunteti multumit de statutul dvs. de poet sau v-ati dori sa fiti altceva? Ati fost implicat si in publicistica? Ce altceva vi se pare relevant in experienta dvs. de pana acum si ati dori sa ne impartasiti?
– Sa scriu poezie consider a fi ceea ce vrea Dumnezeu de la mine. Chiar si boala mea, o privesc ca pe o punere speciala de o parte. Dumnezeu ma obliga sa scriu. Nu pot sa fac altceva. Asadar, cum sa nu fiu multumit cu asta?
Apoi, tot ce consider relevant în experienta mea, trece automat în poezia mea. Tot ce-mi ramâne de facut este sa va provoc sa o cititi.
– Unde va vedeti in viitor, ce aspiratii aveti? La ce lucrati in prezent? Ce i-ati sfatui pe cei care abia acum incep sa scrie? Unii sunt de parere ca a scrie poezie este o “pierdere de timp”. Ce le-ati spune celor care gandesc astfel?
– De fapt, nu în viitor ma vad eu, ci în vesnicie. De când Hristos m-a asigurat de posibilitatea asta, nu-mi doresc mai putin. Aspir catre El cu toata fiinta mea, cu tot scrisul meu. Lucrez pentru asta, chiar si prin cartile mele. Acum am gata înca patru manuscrise, doua de poezie si doua de proza si am înca alte câteva carti începute, pe care ma rog sa-mi dea Dumnezeu putere si timp sa le termin! Astfel, am acoperit viitorii sapte ani cu câte doua aparitii – poezie sau proza – pe an.
Daca sunt tineri atrasi de poezie, îi sfatuiesc sa citeasca mult, sa vada ce este si cum se face poezia buna. Sa citeasca multa poezie si multa critica de poezie. Apoi, sa exerseze, sa nu se sperie de esecuri si sa exerseze iar. Fiindca a scrie poezie este ceva de foarte mare importanta. Poate cineva sa spuna ca el însusi este o pierdere de timp, din punctul de vedere al lui Dumnezeu, care si-ar fi irosit timpul creându-l? Suntem creatia lui Dumnezeu. Poezia este o creatie a noastra. Ea nu este o pierdere de timp pentru noi, asa cum nici noi nu suntem o pierdere de timp pentru Dumnezeu…
Revista ARMONIA - Saltmin Media 