Tag: poem

Pomana de aur

On By nelursIn RomaniaLeave a comment

Jianu liviu-Florian


Tot cere baietandrul jegos, descult, obraznic,

Implora langa templu sa-i fac un dram de bine –

In numele Tau, Doamne, de sunt cu dansul darnic,

Ce milostenie, oare, isi face el, cu Tine?

 

Tot cere cersetorul murdar, perfid, de-a-ntregul,

Eternul “da si mie 5 lei”, si mi-este sila,

De toti cati cer, pe lume, si niciodata mila,

Nu-si fac, cu Tine, Doamne – sa-si spele macar, jegul –

 

Traim in apa asta statuta, a prostiei,

Cand cersetori de voturi, sau mila, ne tot cer –

Ei – fara pic de munca – iau vlaga Romaniei –

In timp ce milostivii, raman faliti,  sub cer –

 

Primiti, atunci, jegosii/curatii nostri fameni,

Indiferenta noastra – caci voi nu dati nimic –

Doar  cereti “da si mie” la cei ce raman oameni

Si sfat, va dau, de aur: “Munciti si voi un pic!”

 

 

Copil…

On By nelursIn poetryLeave a comment

Cu fiecare azi Copil ma stiu,

În ochii mei e-o nesfârsita Ruga

Si-asa voi fi, cât voi ramâne viu

Si verbul lui statornic ma conjuga.

 

Iubita, sora, mama, ori bunica,

Nastere de-a pururea-n cuvânt,

Cu tine niciodata nu mi-e frica

Târziu ca se va face pe pamânt!

 

În fiecare zi ma simt Copil,

Cu fiecare azi mi-aduc aminte,

La sânul tau ma furisez tiptil

Tot mai încaruntit, tot mai cuminte…

 

1 Iunie 2011

Nicolae Nicoara

Din somn…

On By nelursIn Life and HealthLeave a comment

 

de Nicolae Nicoara

 

 

Merg sa ma culc, nimicurile toate

Ma obosesc de-o vreme si ma dor,

Ce singur sunt! Mai singur nu se poate

În asternutul meu mistuitor!

 

Astept sa vina somnul sa ma poarte

Pe aripile lui de albatros

Ranit de toate clipele desarte

Din care n-am avut niciun folos.

 

Daca mi-o fi sorocul sa ma scol

Ca de obicei mult prea devreme,

Îti voi lasa uitat în locul gol

Cel mai nescris poem dintre poeme…

 

30 Mai 2011


ANOTIMPURI OSTILE (POEZII)

On By nelursIn Life and HealthLeave a comment

de Viorela CODREANU TIRON

 

 

 

ASTEPTÂND PRIMAVARA


Îngaduie sa creasca o noua taina
peste cuvintele semanate-n
tarîna!
Lasa iarna sa le spulbere
în lumina-nghetata
si sa le-ngroape
în întelepciunea pamîntului
asteptînd o primavara
ce va uita sa vina!

 

IARNA TIMPURIE


Ninge duios pe sufletul meu.
Fulgi razvratiti împietresc
obositi
pe genele timpului
si ard amintiri
ce-mi cîntaresc vietile trecute
pustiite prin veacuri
adunate acum în prima zapada!
Si, ninge!
Ninge duios
pe sufletul primei zapezi!

 

ANOTIMPUL LACRIMILOR

Anotimp al lacrimior încrustate
pe palmele plînse ale sufletului
ma-nabusi cu iluzia vesniciei
cu flacara nevazuta
ce-mi devoreaza în liniste timpul.

ANOTIMPURI ÎNGROPATE

Anotimpuri îngropate revin
în memoria timpului meu
unduindu-si pletele
peste anii mei netraiti.
Ma strecor, printre clopote,
cu dangat mut
în toate ungherele inimii tale
fara sa stii cînd
îi voi sparge peretii.

ANOTIMPURI PIERDUTE

Anotimpuri pierdute se dezlantuie
în vifornite linistite
si înalta ramuri de sînge
ce curg ca iedera-alba, salbateca,
unde nimic nu mai aminteste
urma din umbra
anotimpului de uitare.

 

ANOTIMPURI BEZMETICE

Anotimpuri bezmetice
prinse în jocul ielelor
dantuiesc pretutindeni
si vor sa ma-nhate
din casa luminii.


ANOTIMP ÎNCATUSAT


Vine anotimpul încatusarii
ce-si zornaie zalele
pe tîmplele mele;
îmi scutura pamîntul de stele
acoperindu-mi lumina
de unde tîsnesc
cu strigat înalt
în ecoul prunciei.


ANOTIMPUL TACERII

Am adormit în anotimpul tacerii
al reîntoarcerii
al sufocarii
al destramarii cuvîntului
pîndind fereastra strigatului
din ravasitele plete ale adevarului.

ANOTIMPURI RISIPITE

Sunt primavara de pamînt
evaporata pe soare
Sun toamna din pamînt
risipita-n tarîna
ce a rodit prin vara uitata
si-asteapta scuturarea
semintelor iernii.

ANOTIMP FARA TRUP

Sunt amintirea
unui anotimp fara nume,
uitat pe drumul cenusii
în candele de sînge,
contopit în umbra mormintelor
fara timp,
fara trup,
fara lumînari.

ANOTIMPURI INERTE


Cînd marea va creste pe munte
si izvoarele vor umple vazduhul
fara cîntec de ploaie,
voi dveni pasarea marii
pe genele valului,
ma voi transforma în paleta de culori,
fara nici o culoare,
cu care-ti voi picta
anotimpurile inerte.

Volum aparut la Editura “Axa” Botosani/

copyright : Viorela CODREANU TIRON

25 mai 2011


MARTURIA LUI DISMAS

On By nelursIn poetryLeave a comment

 

de Adrian Botez

 

 

 

 

MARTURIA LUI DISMAS

 

sa ne linistim – sa adastam pe malul

întelept al cuvintelor – pentru ca viata – în

spume – sa aiba vreme a ne ajunge din urma

 

sa nu ne ferim de

cuvinte – sa nu ne ferim de

lumina – precum furii înraiti – ori

cârtitele cele scobite de obiceiul

iubirii

 

a fi om a însemnat a rosti

curajos ori las – cuvinte

pentru adormit

minciuna

 

cuvinte – pentru a limpezi

vinu-n agheazma

 

…cât de târzie – si cu cât mai târzie – cu atât

mai exasperata

orbitoare – a lui

Dismas – marturie

 

***

 

n-am fost nici bun – nici

rau: un oarece

om

 

am vazut ape-n amug – si

le-am înfruntat – am vazut

munti în rasarit – si

m-am înaltat

 

câmpii si paduri – m-au îmbratisat – în flori si

materne umbre

 

am cunoscut si oameni:

nu mi-au placut – totusi

am trait printre ei – ca-ntr-o

lunga si meritata osânda – pentru

câta negraita frumusete am

îndraznit sa-mi aleg si rapesc – drept

tovaras de drum si de jafuri în cer

 

am ajuns la capatul

puterilor de a admira – de a

suporta absurdele cruzimi ale

vietii: soarele care scapata

acum – dupa creste – ma va afla

îngenunchiat – cu adevarata smerire-asteptând

noi treziri – întru gloria desarta a

noilor drumuri – întru

reculegere – în fata

tuturor mortilor din mine – gânduri pe care

umbra mea le-a târât – gâfâind – de-a lungul tarmilor

înspumatelor ape

 

…e un timp pentru veghere – cu ochii

mijiti pâna la izvoare – pâna la

orbire – în fata

mormintelor deschise – a ceea ce am

dorit sa ucid – dar nu m-au lasat

stelele cerului – atât de amestecat

vorbind între ele – si

cu mine – precum îngerii care – noapte de

noapte – îl contrazic – pâna la

isterie – pe

Dumnezeu

 

iar acum – rastignit – pentru foarte reala mea

crima – nu fac decât sa slavesc în

El – ceea ce

nu am izbutit – cumplit sa visez – dimpreuna cu

Adevarul – în

mine

***

 

SUNT ATÂTEA DE FACUT

 

sunt atâtea de facut – într-o

biata scurta viata

 

nu apuci sa faci decât

preaputine – dar ce trebuie si

când poti sa faci – nu

întârzia – nu

amâna: daca nu-ti stapânesti – în

haturi – clipa – vei pierde locul din care-ti

vezi – netulburat de fantasme – viata si

rostul

 

n-ai dreptul sa sovai – când auzi limbi

despicate – în jur – suierând

 

n-ai dreptul sa sovai – când

în jur nu e nimeni sa te

ajute – sa te

mângâie – dar simti mâna Lui

pe umar: te-ndeamna sa nu te opresti – decât

odata cu viata

 

inima ta îti spune sa te duci la

culcare – când înca este

lumina – deci

înca îti vezi – mâini si

lucrare

 

inima ta îti spune ca

nimeni nu mai e lânga ea – dar tu stii ca

tovarasia adevarata a inimii este

înainte – dincolo de

bezna padurii – înainte – unde zaresti

Piscul – Muntele Primejdios al

Zarii – iar nu maruntele

popasuri de lânga – din preajma…

 

…atâtea aspide lingând – bale negre – fata

Pamântului – si atât de putine

calcâie decise – deasupra capului

invers triunghiular – al

dusmanului

 

frica si scârba sunt

scuze – nu

fapte

 

nu astepta Judecata – ci

pregateste-te pentru ea

 

…sunt atâtea de facut – într-o

biata – scurta viata

***

 

 

 

PLÂNS DE MÂL

 

nu mai aveam casa

stateam între tufe de irisi

…urasc cumplit – dezlantuit

irisii – îi

macelaream cu infimele mele

degete – microscopici paianjeni dezmortiti

fojgaiti – de

lacome promisiuni…

 

…fiori se târau în sus – spre

spre barbie si gura si

frunte – tenii monstruoase

tentacular ramuroase – iesite din abisuri – precum

cosmarul krakenilor – umilite de urduroasa

suveranitate a mâlului

oceanic

 

…plângeam – deci – lacrimi caldute de

mâl – în mijlocul imemorialelor haladuiri de

mâl

 

toti – din toate galaxiile ascultate cu

ciotul – sângerând

hidos – al constiintei – toti ma implorau – servil

sa ma trezesc

 

eu continuam sa-mi întind

mâlul – pe meridianele si

paralelele inimii

 

era o vreme a descompunerii

smeritului putregai de

samânta

 

atunci – de undeva

cineva – a sunat trâmbitele

apocalipsei

 

…si în palma – am

strivit ultima lacrima a

vietii – si prima – a

învierii

 

…nicio cruce – toate

padurile de cruci ale

pamântului – însa

n-au fost de ajuns încapatoare – pentru

fatarnicia scabroasa a

mortii mele

***

 

STRAINATATEA DE-ACASA

 

iarba – terciuita de praf – motorina si

funingini

 

în santul drumului – urma de roata – trecuta prin

carne de câine

 

câtiva scheletici copaci cersesc – zadarnic

pe deasupra inimilor de

fier – ale masinilor

 

Dumnezeu – aruncat de suflul arogantei

TIR-urilor – sta – dimpreuna cu

cadavrul de câine – în santul soselei – sta

cu aureola prafuita – între

palme: se întreaba – ca-ntr-un bocet

ce cauta El – în aceasta strivitoare

strainatate

***

 

 

E-O VREME …

On By nelursIn poetryLeave a comment

de Adrian Botez

 

E-O VREME

 

e-o vreme pe placul meu: ploioasa

cu blesteme: ghirlande de pasari

framânta si nelinistesc aerul – la

culme

 

spinarile cerului se freaca – una de

alta – gata sa scoata fum si

scântei – sa ia

foc

 

e cazul de multa – de mult

mai multa furie – în aceasta lume – jalnica

lume – pe care nu o lumineaza

nimic

***

 

STRAINATATEA DE-ACASA

 

iarba – terciuita de praf – motorina si

funingini

 

în santul drumului – urma de roata – trecuta prin

carne de câine

 

câtiva scheletici copaci cersesc – zadarnic

pe deasupra inimilor de

fier – ale masinilor

 

Dumnezeu – aruncat de suflul arogantei

TIR-urilor – dimpreuna cu

cadavrul de câine – în santul soselei – sta

cu aureola prafuita – între

palme: se întreaba – ca-ntr-un bocet

ce cauta El – în aceasta strivitoare

strainatate de-acasa

***

 

INSTABILITATE

 

niciun lucru nu e la locul lui

mi-e teama sa-mi spun chiar

numele – ca nu cumva – cât

timp îl rostesc – sa se schimbe – si

de tot sa ma ratacesc

 

masa la care scriu are – mereu

alte dimensiuni – patul – în care

dorm – ma trezeste – mereu

spre alte puncte cardinale – decât

cele patru – pe care le

stiam – cândva

 

soarele este într-un continuu

apus – indus – iar luna a disparut – a

renuntat la

identitate – de mult

 

am învatat sa-mi smulg

cojile de pe ranile în curs de

cicatrizare: durerea – modulata

permanentizata – îmi deturneaza atentia de la

groaza – de

morisca lumii – de morisca asta a

dracului

***

 

 

POEME TRISTE

On By nelursIn poetryLeave a comment

de Georgeta RESTEMAN

 

GÂNDURI

 

Suspine pierdute ’ntre pietrele reci

Rasfirate pe creste golase de munte

Nazuinte crescute pe-albastre poteci

Contrarii ce vor destine sa-nfrunte

În scorburi de suflete triste se-ascund

Dureri nestiute de minti prigonite

Ce-acum vad pamântul patrat, nu rotund

Si se zbat sa învie dorinte-mpietrite.

Noian de sperante se sting în taceri

De focuri aprinse în nopti linistite

Potire de suflet râvnesc primaveri

Limpezime de cer si iubiri împlinite.

Deschid larg fereastra, spre lume privesc

Ce multi stau la coada…la vise în drum

În vremuri atât de perfide … zâmbesc

Caci visele-s vise…dispar ca un fum…

ÎNROBITI DE VISE

Traim sub zapezi ce-s de doruri ucise

Si stânci care tânguie doine în noapte

Cu suflete triste ce murmura soapte

Suntem înrobitii acelorasi vise.

Asteptam primaveri sa renasca în noi

Iar viata sa zburde-n crâmpeie de gând

Ghiocei sa ne scalde în albul flamând

Si linisti adânci sa coboare din ploi…

Râvnim bucurie si mai cernem tristeti

În lacrimi de-argint sa se stinga-n uitari

Sperante-minciuni, dorinti, dezmierdari

Albastre lumini conturând dimineti.

Sunt tainice vise ce-n munte se-aduna

Se strâng printre pietre nespuse dureri

În izvoare-asteptari, în paduri mângâieri

Si iubiri înghetate sub raze de luna…

SUFLETUL NOSTRU NU-I DE RASTIGNIT

Împovarati de griji si de nevoi
Cu sufletul farâme, trist si gol
Gasim puterea de-a razbi în noi,
Nu facem parte din vreun protocol
Al celor care vor sa ne zdrobeasca
Si sa ucida ce ne-a mai ramas
Din mostenirea dulce stramoseasca,
Vor sa ne-atârne sufletul de-un ceas…

Ne-au pus impozite si pe simtire
Metafora din ei a disparut
Noi tot vom scrie ce ne sta în fire
Suntem plamada din destin durut.

Lor nu le pasa ca pasim tacuti
Ori ca strigam spre Cer cu disperare,
Cuvântul care-ncununa pe frunti
Sperantele, ne-aduce alinare.

Nu au masura în nimic ce fac
Tintesc, lovesc si spulbera în cale
Conduc cum vor si dupa bunul plac
Distrug valori în ritmuri infernale.

Dar n-o sa fure ce ne apartine
Caci le ajunge cât au praduit
Pamântu-acesta geme de suspine
Sufletul nostru nu-i de rastignit!

SATUI DE MINCIUNA

Stam zilnic smeriti asteptând la cozi de dreptate

Cu suflete triste si-atât de satui de minciuna

Nu mai stim sa zâmbim dar în noi o dorinta se zbate

Vrem liniste-n suflet, visând la o viata mai buna.

Copiii ne pleaca , batrânii ne mor de durere

Pe strazi felinare murdare si gemete surde

Saraci urgisiti de tristeti asteptând mângâiere.

Cei ”mari” sunt hiene si sfâsie suflete crude.

Convoaie de gânduri pierdute în râuri de lacrimi

Ne zbuciuma fruntea, mocnim în taceri prizonieri

Suntem biet popor ce-i sortit sa traiasca în patimi

Noi n-avem nici azi si nici mâine si n-avem nici ieri…

Mi-e-o sila imensa de cei ce-au promis bunastare

Satui de minciuna ai mei sunt mereu oropsiti

Blesteme-nfocate rostesc si se uita spre soare

De-a pururi sa zaceti în temniti, spurcati ipocriti!

Stam zilnic smeriti asteptând la cozi de dreptate

Cu suflete triste si-atât de scârbiti de minciuna

Poate stim sa zâmbim… de scapam de potai însetate

De averi si de glorii, înghiti-i-ar tarâna strabuna!

REVOLTA

Noapte de mai cu stele reci pe bolta

Si flori de mar pe ramuri împietrite

Gânduri icnind arar dintr-o retorta

În care disperate, durerile-nfratite

De-atâta chin în mine se revolta.

Parinti plângând neputinciosi destine

Copiii pribegind prin lan de vise

Pândind grauntele de dor de bine

Atunci când bat timid la usi închise

Si-s nevoiti s-apuce cai straine.

O tara-n care-i rege-acum minciuna

Batrâni cersind – cu lacrimi ruginite –

Un colt de pâine… si doar matraguna

Cu-amar le umple cupele-alamite

Din care sorb când îi mângâie luna.

Indiferenti, în jilturi aurite

Sfideaza un popor si vând iluzii

N-au teama de nimic, caci sunt elite

Ce nu mai vad si care fac pe surzii

La disperarea tarii de puteri sleite…

Frici razletite-n suflet, disperare

Cozi la sperante spulberate-n vânt

Biserici întesate si strigate-n altare

Cât mai rabda-vom pe acest pamânt

Atâta umilinta si-a lor nerusinare?

VOCILE STRABUNE DIN CETATEA BOLOGA

Sus, în deal, lânga Cetate
Se-aud vocile strabune
Plânge iedera-n ruine
Cautând din nou dreptate.

Ravasita-i astazi tara
De orgolii si de ura
De prin colturi – sare zgura
Si ne-aduce iar ocara.

Ei au reusit s-opreasca
Doar cu piepturi dezgolite
Hoardele turcesti, pripite
Spre Apus sa navaleasca.

Astazi noi privim cu teama
Înspre cei care se lupta
Între ei si se înfrupta
Fara ca sa deie seama.

De s-ar ridica strabunii
Si-ar vedea cum se darâma
Tot ce s-a cladit farâma
Prin orgolii-n fata lumii…

Au uitat cum bunii nostri
Si-au dat viata si-au luptat,
Cu zapisul la-mparat
Au putut sa-nfrunte monstri.

Glorie acelor care
Ne-au facut neam de eroi
Oare nu putem si noi
Sa fim OAMENI fiecare?

TATALUI MEU

E ziua Sfântului tau nume
Si-n zori ti-am sarutat icoana, TATA!
Ma simt stingher-acum în asta lume
Când nu-ti mai simt privirea-ngândurata.

Pe crestet, tu ades ma mângâiai
Si ochii-ti plini de lacrimi de iubire
Ma-mbarbatau în serile de mai
Când numaram trifoii…ce dulce amagire.

Revad tabloul sacru al bunatatii tale
Cu drag, în poarta casei de sub munti
Ma asteptai cu-n zâmbet si-mi asterneai în cale
Doar flori de bucurie si sfinte rugi, fierbinti.

Dar ai plecat devreme, de pe covor de nori
Veghezi spre noi soptind cu glasu-ti drag
Aceleasi vorbe calde…iar eu te vad în zori,
Ca-n dimineti de basm – trecând al casei prag…

GÂNDURI

Ratacesc printre gânduri usor ravasita
Cuprinzând orizontul cu palma mea uda
Sub cerul de vise, în linistea serii
Un munte de piatra-s, cu roua sfintita
Pe care-a ramas umbra verii, zaluda
Si tainic în noapte-ascult glasul tacerii.
Parca simt un fior ce-mi strabate fiinta
Cu raze de Luna mistere danseaza
Maestru tangou, reci umbre de ceara
Se mistuie-n gânduri – recheama dorinta
Iar undele-albastre, de suflet vibreaza
Când dorul din mine începe sa doara.
…………………………………………………….
Ratacesc printre gânduri usor ravasita…

SUNT

Sunt umbra si suflet nascut din esenta
Cuvântului lin ce se scurge din suflet
Sub lava încinsa ascund chintesenta
Aceluiasi gând ce ma-nvaluie-n cântec.

Stindardul ce flutur mereu printre semeni
E alb si el poarta sub falduri Lumina!
Suntem frati cu totii în toate, si-asemeni
Copacului-tara, sfintim radacina

Cu picuri de roua ce lin se-nfiltreaza
Spre secile-adâncuri uscate de vreme,
Lumina si Pacea mereu ne vegheaza
Iar sita în veci grâul bun îl va cerne.

Din limpezi izvoare îmi iau apa vie
Si fosnetul frunzei din codru mi-e cântul
Iar soarele toamnei si mustul ma-mbie
Sa darui cu dragoste, vesnic, Pamântul…

Sub raze de Luna o pânza de vise
Asterne-se tandru-n pridvorul Iubirii…
Desfac legatura de chei, usi închise
Deschid – lasand loc cuvenit implinirii.
……………………………………………………….

Sunt umbra si suflet nascut din esenta
Cuvântului lin ce se scurge din suflet
Sub lava încinsa ascund chintesenta
Aceluiasi gând ce ma-nvaluie-n cântec.

SINGURATATILE MELE

Seara si-a-ntins aripile-i albastre
Peste ocean de gânduri viscolite
Si-n umbre reci tacerile sihastre
Curg lin pe coli de viata ‘nametite.

Îmi iau în tihna sufletul de mâna
Împreunat cu dorul… si-n visare,
Singuratatii, vesnica-mi stapâna
Ma stradui sa-i aprind o lumânare.

Îmi tremur lacrima sub triste pleoape
Când mantia-i de gheata îmi întinde
Nu vrea sa plece si ma tine-aproape
Ma împresoara, viata mi-o cuprinde.

S-a cuibarit demult la mine-n casa
Si-a rasfirat prin colturi trena-i veche
Printre zabrele-o vad, e colturoasa
Si-o egoista-i… fara de pereche.

Singuratate, pleaca-n departare
Si lasa-mi liber sufletul sa zburde
Slabeste-ma din vesnica strânsoare
Tu daruie-ma dragostei flamânde!

Ma napustesc spre-a inimii fereastra
Cu gândul bun deschid acum carare
Si-n dragoste sadesc o floare-albastra
Precum singuratatii-i aprind o lumânare…

INCERTITUDINI

Încerc sa ma adun…

si sa-mi raspund

tot eu la întrebari…

mi-e capul plin de gânduri

de-atâtea cautari

ce-mi dau târcoale-n soapte

pierdutele visari

sunt triste orologii

ce suna goale-n noapte…

încerc timid sa merg

precum o fac ologii

dar drumuri ce converg

în puncte de lumina

dispar încetosate

si-n sufletul-gradina

de flori înrourate

te caut cu privirea

iar peoapele-mi plecate

regreta ratacirea

ramân înlacrimate

caci asta mi-e menirea

DEZAMAGIRE

Am asteptat un semn dar nu mi-e dat

Sa-mi bucur sufletul însingurat de vreme

Ce-i ferecat de nu stiu ce blesteme

Iar tot ce ma-nconjoara e trist si-nnegurat.

Demult, când totu-n jur se naruise

M-am cufundat într-un ocean de-amar

Si chiar de-as vrea sa scap e în zadar

Ramân neputincioasa si ma hranesc cu vise.

Viata dura, trista si plina de blesteme

Mi-a calit trupul, mintea si destinul

Ce nu se schimba si ramân cu chinul

Sperantelor desarte din vis, sub clar de luna.

Degeaba-mi macin gândul cu semne de-ntrebare

Raspunsuri lapidare roiesc în jurul meu

Încertitudini, temeri ce-au stapânit mereu

Fiinta-mi ravasita de-un straniu val de mare.

Se razvrateste-n mine-o multime de cuvinte:

De azi noi suntem unul…fiinta adorata…

Traieste nebunia caci clipa-i minunata…

Si altele atâtea ce-mi bântuie prin minte…

ZBUCIUM

O ploaie marunta de toamna e-n mine

Si-mi biciue trupul si gândul pribeag

Sub frunze-aramii ratacind în suspine

Îmi sprijin sperante de-un firav toiag.

Se zbat întrebari iar raspunsuri bizare

Încearca sa-mi spuna: asteapta-n tacere

Caci lacrimi de toamna si raze de soare

Si versul curgând îti vor fi mângâiere.

Sub picuri ce cad potolind fierbinteala

Din doruri nascuta sub soare de vara

Refuz disperarea, ignor amorteala

Iubirea-mi alin într-un cânt de chitara.

Ascult linistita-n decor de-ntristare

Refrenul ce unduie lin si-mi sopteste

Alunga tristetea ’ntrupeazate-n floare

Urmeaza-ti destinul, fetito, iubeste!

SINGURA-N TOAMNA

Mi-e sufletul gol si cu pasi tremurânzi

Ma zbuciuma toamna în vise pierdute

Cu mâinile-mi reci peste ochii flamânzi

Împrastiu sperante spre lumi nestiute.

Frunze-ofilite pe-alei ma-nfioara

Si vântul prin codri salbatec vuieste

Bruma pe flori si pe ierburi coboara

Iar sufletu-mi singur în toamna traieste.

Caut în mine puterea de-a-nvinge

În lupta cu gândul rebel si-ntristarea

O lacrima calda obrazu-mi atinge

Mi-e muntele frate si sora mi-e marea.

Îti simt departarea… te-afunzi în tacere

Eu stiu ca ti-e teama iubirea sa-mi darui

În tine musteste o veche durere

De ce fugi, iubite si-n ceata te-nvalui?

BLESTEM

În aceeasi limba sfânta

Plângem…nimeni nu mai cânta

Cum faceam odinioara

În aceasta tarisoara

Batuta de vânt si ploi

Si cu câini ce rup din noi

Ne ramâne azi cuvântul

Cu care sfintim pamântul

Sfâsiat si pângarit

De cei ce ne-au osândit

Sa traim încrâncenati

Despartiti de-atâtia frati

Fie-le pamântu’ rug

Celor ce ne tin în jug

Si ne-alunga pruncii-n lume

Dunarea-i înnece-n spume

Sa se zvârcoleasca-n tina

Ca au smuls din radacina

Un popor, l-au decimat

Slugi la Occident au dat

Iar cei mari …s-au îmbuibat

Fie-le viata amara

Duca-se de-aici, sa piara!

TRISTETE

Seara trista,

goala pe dinauntru

vuiet de vânt

sageti de lumina

si-un suflet rezemat de un vers

îsi cauta linistea

pierduta-n pamânt

umezit de ploi

napadit de nevoi

sau ratacita

pe un colt de stea

în univers…

Oradea, 16 august 2010

AZI NU MAI VREAU SA STIU DE SUPARARE!

Azi nu mai vreau sa stiu de tine, suparare!

Te-alung si te condamn pe veci la penitenta

Departe de tumultul din sufletul ce doare

De-atâta apasare si cruda-ti insistenta.

Nu te mai vreau, ramâi în temnita uitarii

Destul mi-ai stat aproape, vreau pace si credinta

M-ai asuprit atâta si-ai vrut ca disperarii

Sa ma încredintezi, nu fac a ta vointa!

M-au întarit necazuri, am plasmuit sperante

Nu las sa ma atinga sarutul tau bizar

Se-nghesuie în juru-mi atâtea discrepante

Dar sufletul mi-e floare, plin de-al iubirii har.

Si-i harazit sa darui iubire tot mereu

Gasesc putere-n mine sa-nving si sa zâmbesc

Tu suparare pleaca si de-o vrea Dumnezeu

În liniste si pace de-acum o sa traiesc.

Sacuieu, Muntii Apuseni

mai 2011

NICOLETA MILEA – Gând de seara

On By nelursIn poetryLeave a comment

Poeta Nicoleta MILEA a obtinut Premiul I pentru poeziile prezentate la sectiunea creatie literara, faza nationala a Concursului de Creatie ,,Lauda semintelor, celor de fata si-n veci tuturor“, din cadrul Festivalului International ,,Lucian Blaga“, editia 6-8 mai 2011, Sebes- Alba Iulia.

Talentata si inspirata – Nicoleta Milea – a ales sa priveasca prin oglinzile cerului cu disperare!

 

[pullquote]Motto: „Te privesc în oglinzile cerului cu disperare” [/pullquote]

Gând de seara

Ultima lectica verde,

O felie de pâine uscata,

Prima pagina a unui ziar

Pe care zace cadavrul

Visului înjunghiat…

Cititorule,

Cu ochi asfintit

În firul de iarba,

Astazi e mâine,

Mainele cerului

Din poiana smaraldelor!

Pe-nserat,

Numai filele albe

Pe care n-am scris

Niciun cuvânt

Asteapta-n genunchi

La poarta mirarii…

Cine-mi aude

Tacerea albastra…

Teza, antiteza si sinteza în poezia cu iz preputian

On By nelursIn OpinionsLeave a comment

Desi nu suntem niste fani declarati ai internetului, totusi trebuie sa-i recunoastem utilitatea. Cu un calculator în fata, cât am bate din palme, tastam ceva si aflam… Uneori chiar si ce nu ne trebuie. Pe de alta parte, în ziua de astazi, niciunde si nicicând nu am putea fi atât de repede, ca text, imagine si sunet, pentru oricine, oriunde pe fata pâmântului. În consecinta, din câte se pare, Internetul, este cea mai rapida modalitate de a ne face cunoscuti, ce-i drept, uneori oameni în lume, alteori, un fel de râs al ei. Ultima varianta, categoric, nu tine de tehnologie, ci de propria noastra structura, (în care colcaie, de cele mai multe ori, tuicile îngurgitate, iar din ele, evident, nebunia si nesimtirea ce iese pe obraz si în frunte, ca paduchele, tocmai când ne este lumea mai draga). Cu alte cuvinte, a fi de râsul lumii tine de gramul de minte, dupa caz, lipsa, sau, în plus, minte ce-si are radacinile în structura genetica, de cele mai multe ori, contextual, alterata la bodega din colt, singurul loc unde ne luceste genialitatea. Spunem si subliniem aceasta chestiune, fie si numai pentru a nu-l mai amesteca pe Dumnezeu în orice fel de lipsa, sau a-L face vinovat pentru toate tâmpeniile noastre.

Revenind la internet si avantajele lui, îl marturisim si noi, citând astazi, 25 04 2011, adresa:

http://www.youtube.com/watch?v=DEnVVCo7rnQ

pe ,,Ion de la gara”. Da, Ion de la gara, despre care se stie „sigur” (conform aceleiasi surse), ca scria (si, probabil, înca mai scrie) poezii. Pâna aici, totul ladabil. Regretam însa faptul ca, în aleasa noastra democratie, nu s-a pastrat obiceiul vremurilor trecute, vremuri în care culturnicii neamului promovau, cu îndârjire, în pagini cu renume, când poetul taran, când taranul poet. Pentru a nu da liber interpretarilor jegoase, va avertizam ca nu despre el, Taranul român, este vorba în expresia de mai sus. În fata lui, noi, cei care punem pe hârtie rândurile, stam în pozitia de drepti si-i prezentam onorul.

Odata cu aceasta precizare, ne exprimam iarasi regretul pentru faptul ca aceeasi culturnici nu au militat pentru permanetizarea Cântarii României, manifestare („culturala”, nu gluma!), demna de cel putin un Nobel, daca nu mai multe, având în vedere generoasa adunatura de creatori. Cântarea României, ce vremuri! Unii se pare însa ca au uitat-o, altii, nu! Generatia mai tânara nici macar nu-i stie gustul! Din acest motiv, pentru toti, va propunem un exercitiu, desigur, la nivel mental. În consecinta, imaginati-va o actuala finala a Cântarii României pe marele stadion (la vremurile de atunci, 23August), unde, la tribuna oficiala, musai, ,,conducatorul iubit”, guvernul, iar pe gazon, în fata lor, creatorul recitând:

,,Cât despre sex (sexul lui Ion de la gara), ce sa mai vorbim?!/ Si-l arata el domnisoarelor/Dar numai asa ca sa le sperie cu marimea lui colosala/Nu-i trecea prin cap sa si-l puna în versuri/ Si, probabil, nici în practica/Ion de la gara a fost poet adevarat…/ (…) Nu e asa, doamnelor si domnisoarelor, care i-ati vazut sexul din greseala si v-ati speriat/Vai de mine e cât o pisica!/…” „Ptiu! Om bâtrân, si o asa narozie, mai rar!… Muica, sfârsitul lumii!…– a zis si baba Floarea, tragând cu urechea si coada ochiului la adresa

http://www.youtube.com/watch?v=DEnVVCo7rnQ

deschisa de nepotul sau, copil ce repeta, în soapta, versurile (de mai sus), versuri pe care urmeaza sa le recite, pe scena, la serbarea acestui sfârsit de an.

Mda! Reflectam asupra „versurilor”, presupuselor aplauze de la tribuna, asupra reverentei creatorului si, mai conservatori din fire, ne facem cruce, apoi scuipam. Scuipam si în sân, nu de alta, dar la vemuri noi, tot ei, cu re-creatii noi!

Fara a fi istorici sau critici literari în domeniu, totusi, fie si numai din motivul de a ne baga singuri în vorba (nu de alta, dar nu ne mai rabda gura!), ne dam si noi cu parerea si întrebam:

1. cam pe unde ar fi versurile, apoi ideea în însiruirea de cuvinte: „Melcul e un tanc mai mic cu doua mitraliere/tancul e un melc mai mare/mult mai periculos/Si unul si altul înainteaza spre o viata mai buna/…” poemul ,,Melcul si alte idei” – aceeasi adresa

http://www.youtube.com/watch?v=DEnVVCo7rnQ

– Zilele scriitorilor români 13-16 decembrie 2010. Lasând la o parte faptul ca înaintarea tancului spre o viata mai buna poate fi interpretata, asa cum e spusa aici, si ca o incitare la violenta (incitare pe care noi, „cei saraci cu duhul”, o detestam), recomandam creatorului, pentru început, cel putin, teoria cunoasterii la Platon, locul în care lumea ideilor este si lumea formelor pure, lume din care, zice-se ca am veni spre întrupare si din care am învata, prin reamintire (anamnesis, în graca veche).

2. în ce masura notiunile de „Fiinta”, „Lucru” chiar si cea de „Infinit” îi sunt clare „versificatorului” în rândurile: „Am tot încercat sa perfectionez frunza/Sa storc marea din bobul de nisip/Sa fac din fiinta mea o zburatoare cu chip (…) /Degeaba vrei sa perfectionezi lucrurile si chiar pe tine/…” (poemul ,,La infinit” –

http://www.youtube.com/watch?v=DEnVVCo7rnQ

Despre „Fiinta”, oricum ai da-o, fie stiintific, fie metafizic, fie filosofic, în general (chiar si în abordarea materialist-dialectica), greu de vorbit! În istoria gândirii omenirii, doar doi întelepti s-au încumetat sa rosteasca, nu întâmplator, cuvântul si sa spuna câte ceva despre el. Primul, Parmenide nascut la Elea, la începutul secolului V î.Hr.:

,,Vreau sa-ti vorbesc (ci tu fi acuma cu luare aminte)/Câte drumuri se pot gândi spre-a afla adevarul:/Unul, ca este Fiinta si nici va putea sa nu fie;/Asta e drumul crezarii (si lui îi urmeaz-adevarul);/Celalalt – ca nu e Fiinta, ca trebuie nici sa nu fie./Calea aceasta (ti-o spun) cercetata nu poate sa fie,/Caci Nefiinta nu poti s-o cunosti (sa încerci e zadarnic)/Nici sa vorbesti despre ea.”

(Fragmentul 4, Diels, Vorsocratiker 4, I, 152 – redat în traducere proprie de St. Bezdechi în Introducerea sa la Parmenide, editia 1943, p. 9)

Într-o reformulare a noastra, celebra fraza a gânditorului eleat ar suna astfel: Fiinta este si nu poate sa nu fie!. Nu vom aduce argumente pro sau contra ei, a aexpresiei, si nici a lui Parmenide, nici din logica, conform careia negarea negatiei ar fi însusi adevarul, nici din alt domeniu, însa nimeni nu ne opreste sa atribuim expresiei atât profunzimea, cât si universalitatea kantiana picurata de autor, de Kant, în Imperativul absolut.

Al doilea mare gânditor care a cutezat sa redeschida, dupa aproape 2000 de ani, problema ,,Fiintei”, cu tendinte chiar de conceptualizare (în ontologic) a fot Martin Heidegger (nascut 26 septembrie 1889, Meßkirch/Baden – decedat 26 mai 1976, Freiburg im Breisgau). Martin Heidegger, în celebra lucrare ,,Sein und Zeit” ,,Fiinta si timp”, 1927! Ce sa facem, vrem sau nu, neamtul, tot neamt!

Dar pentru ca, indirect, cu câteva rânduri mai sus, am pomenit numele lui Kant, reamintim tuturor (mai mult sau mai putin destepti, mai mult sau mai putin instruiti), ca ,,Lucrul’’ din perspectiva kantiana (si nu numai a sa, aproape toata filosofia continentala moderna pune sub semnul întrebarii cuvântul ,,lucru’’), are si o alta conotatie total diferita de utilizarea lui întâmplatoare de catre un fistecine, ca la începutul alfabetizarii.

Cât despre ,,Infinit’’, dupa stiinta noastra, oricum initiata si în ale matematicii, omenirea, pâna în prezent, înca nu i-a gasit subtilitatea nici în micro si nici în macro-cosmos. Din acest motiv, dar si pentru a nu fi ridicoli sau taxati drept babe ce îsi dau cu parerea despre orice pe marginea santului, ne abtinem.

Ca sa mai destindem putin atmosfera, într-un anume fel, parca prea didactica, trebuie sa recunoastem, sincer, frumusetea expresiei ,,…Sa storc marea din bobul de nisip”, expresie care însa ne-a amintit de un comentariu pe blog, comentariu aparut la publicarea pamfletului Cinzeaca ,,Omul de cultura” si noua ordine universala:

,,Domnilor, stau aci, aproape de casuta asta in care a fost conceputa ani de zile revista „X”. Mi-a fost dat sa vad oameni de cultura si ,,oameni de cultura”. Astia, ultimii, mi-au oferit ani de zile un spectacol gratis. (…) Pai, cum altfel, câta vreme daca cineva i-ar baga la un teasc si i-ar stoarce, s-ar inunda Valea Vlaicii cu alcool 100%.”. Asta apropo de stors!

Nu putem încheia cu parerile noastre înainte de a mai cita poemul ,,Adam si Eva”, poem aflat la aceeasi adresa http://www.youtube.com/watch?v=DEnVVCo7rnQ

,,Nu credeam ca batalia dintre creationisti si evolutionisti va ajunge intacta pâna la noi/ (…) Sunt un evulutionist/Ma trag din doua maimute/Adam si Eva”

Asta da „poezie”! Numai ca, Doamne, iarta-ne, Adam si Eva (fara gram de misticism!), sunt personaje biblice! Sunt Dumnezeul întruchipat, pus în capul mesei (ca sa-l amintim pe Tutea), sunt Dumnezeul barbat si femeie ce vine sa explice nu evolutia omenirii, ci sensul ei. …Si nu numai atât! Greu însa de înteles! Si mai ales greu, de catre cei care, ani si ani au servit cu pocalul doar dialectica marxist-leninista la bodegile totalitarismului de tip comunist.

Ce sa mai spunem? Dupa atâta poezie, ne simtim si noi o idee mai instruiti, si, de ce nu, o alta, mai nobili. Ca doar asta e menirea artei si a poeziei cu iz preputian, în special! De aici, din desteptaciune si noblete, parca vad întreg poporul român pus la patru ace, cu papion si frac, oricând si oriunde zâmbind! De! Bine ar fi! Cum însa staruie în noi Toma Necredinciosul, solicitam, din nou, public, Parlamentului României, reintroducerea aricolului 400, cel care interzicea, pe vremuri, înainte de `89, consumul de alcool mai devreme de orele 10 si în timpul programului. La început, (pentru a nu fi acuzati de masuri radicale si antisociale), macar în institutiile de cultura, unde vrei, nu vrei, productia de falusuri, dupa cum se vede, pe toate gardurile! În caz contrar, averizam Ministerul Sanatatii, chiar si Guvernul României sa mareasca numarul de paturi în spitalele de profil.

Nicolae Balasa–

Craiova, 25 04 2011

 

 

Ochiul Domnului

On By nelursIn poetryLeave a comment

Mai priveam spre cerul noptii plin de nori, intunecat,
s-am vazut ce niciodata pana atunci nu mi-a fost dat.

Ochiul Domnului priveste inspre Globul Pamantesc,
ca sa vada muritorii ce acum se odihnesc.

Luna e a Lui pupila, dilatata de extaz,
aurie si frumoasa imbracata in atlas;
Irisul – halou ceresc – un caprui cu mov electric
si reflexe de turcoaz, contrastand acum feeric
cu albastrul cenusiu al Oceanului pustiu.

Norii – niste valuri negre – trec in goana, alergand,
dar nici unul nu umbreste „Ochiul Domnului” arzand.

Fenomenu-i cunoscut: prevesteste ca Furtuna
– in oceane si in mari – va produce multe valuri
si in lume mari schimbari.

 

Cârdei V. Mariana

Nu te uita…

On By nelursIn literature, poetryLeave a comment

Nu te uita ca mi-e tâmpla carunta,
Gândul, cel tânar, spre tine mereu
Mireasa te vrea, pregatita de nunta,
Nunta promisa din sufletul meu…

Nicicând n-am avut vreo-ndoiala
Câta mi-e pierderea întru câstig?
Nu te uita ca e vorba domoala-
Doamne, de când am uitat sa mai strig!

Nu te uita ca mi-s ochii cuminti,
Intra desculta prin flacara lor,
De mistuie Dorul, încearca sa-l minti
Ca nu e fântâna lânga izvor…

Si fara cuvinte tu stii ca mi-esti draga,
Alunga-mi tacerea din gânduri-cuteaza!
Nu te uita, ori te uita întreaga
Pâna Vederea sub pleoape mi-e treaza…

Nicolae Nicoara
25 Aprilie 2011, în zori…

(Un Poem de dulce…)

CASTANII

On By nelursIn literature, poetryLeave a comment

Azi castanii-s plini de floare, si afara este soare,
m-au atins cateva raze si chipul imi lumineaza.
M-as plimba dar n-am cu cine, si singura imi e bine
trag in piept aerul rece, e aproape ora zece.

M-as plimba pe o alee, dar sunt singura femeie
si parca nu-mi sade bine sa ma plimb fara de tine.
Mai bine rezolv probleme si pornesc pe jos alene
cu o ora mai devreme, inspre Arcul de Triumf.

Mireasma castanilor, ma indeamna sa-i privesc
sufletul sa-mi incalzesc, ochii sa-mi inveselesc.
Acum totul este verde, iarba proaspata si parcul
pun intr-o lumina noua barca ce anima lacul.

Despletite salcii cata in a lacului oglinda
etalandu-si matisorii – primavara s-o convinga
sa scalde-n raze de soare boboceii ratisoarei
ce trec in sir indian leganandu-se pe un val.

Lalele pline de roua s-au deschis discret spre soare
in culori ce le arata in intreaga lor splendoare.
Liliacu-i tot o floare, alb si mov, o incantare
Si un zumzet de albine dintre tufe vine.

Cârdei V. Mariana

HRISTOS A ÎNVIAT!

On By nelursIn literature, poetryLeave a comment

Hristos a înviat! Iisus exista,
Cu „Pace voua” o sa vina iar,
Sa nu fie crestin cu fata trista,
Nici cel fara de Pasti în calendar.

Hristos a Înviat! Lumina oarba,
Spun unii rataciti pe la rascruce-
Cei însetati de Adevar sa-i soarba
Din apa vie izvorând în cruce.

Frate-al meu de-aici, de oareunde,
Primeste-mi, dar, salutul cel mai sfânt-
Hristos a Înviat! De crezi, raspunde-
E „buna ziua” mea de pe pamânt…

Nicolae Nicoara,
Duminica, 24 Aprilie 2011.