Ratiunea de a fi a românului cu doua patrii – marturie de optimism si încredere în talentul înnascut de supravietuire

EXILUL ROMÂNESC LA MIJLOC DE SECOL XX
Un alt fel de “pasoptisti” români în Franta, Canada si Statele Unite
autor, OCTAVIAN CURPAS

Arareori am parcurs cu asemenea usurinta aproape trei sute de pagini dense si pline de neprevazut. Impresionantul volum de informatie, prelucrat cu vadit talent gazetaresc de autorul Octavian Curpas, nu poate trezi decât admiratie si respect. Curiozitatea e oricum gâdilata din start, odata cu citirea titlului, care spulbera orice îndoiala cu privire la dimensiunile respectabile ale acestui proiect ambitios.
Nimic din toate acestea nu ar fi fost posibil fara aportul domnului Dumitru Sinu – Mitica –, exponent al unei generatii întregi de români care au parasit România la mijlocul secolului trecut. Gratie notitelor sale si memoriei prodigioase exista de pe acum acest adevarat „catalog de români destoinici” care se citeste cu sufletul la gura. Responsabil pentru stilul jurnalistic antrenant, inconfundabil, Octavian Curpas pune accentele la locul potrivit si ne transpune într-o lume pestrita, populata de personaje din cele mai interesante. Amanuntele biografice din viata numerosilor români emigranti pomeniti aici sunt intercalate cu anecdote din vietile lor, totul relatat în fraze clare si curate, în eficientul stil specific reporterilor de calitate. „Portionata” în capitole scurte, purtând titluri cu impact maxim, informatia se succede în cascade care creeaza dependenta, îndemnând la citirea mai departe: un text fluid.
Desi sesizam ades tragismul unor situatii fara iesire, atotprezentul umor relativizeaza impactul, punctând cu sare si piper si descretind fruntile. Întregul volum e o marturie de optimism si încredere în talentul înnascut de supravietuire al inimosilor protagonisti. Nu-i de mirare ca un irlandez din anturaj declara la un moment dat ca: „Daca ar fi sa ma mai nasc o data, m-as naste român!” Dintre toti, admiratia deosebita o merita Mitica Sinu, cel care „avea si tupeu, dar mai mult decât atât, stia când, cum si unde sa se foloseasca de el”. Învatatura de baza pe care ne-o lasa mostenire, dupa o viata plina de lectii interesante este aceea ca „Pe toate nu poti sa le ai, ca n-ai unde le pune!”
Treizeci de capitole se succed ca un adevarat tablou al puternicului exod de refugiati spre Occident înregistrat în anul 1948, acest adevarat pasoptism al secolului XX. Nu doar experienta personala, ci si imensul volum de informatii adunate din carti dau greutate celor relatate. Octogenarul Mitica Sinu iubeste atât de mult cartile încât pâna si sotia lui e descumpanita, pentru ca aprindea lumina de 30 de ori pe noapte si citea cam sapte ore pe zi. Lucru care nu stirbeste cu nimic dragostea si devotamentul de care da dovada canadianca Nicole Sinu, „cea mai românca dintre canadience”, o femeie de exceptie.
Pâna si hotelului pe care îl poseda în Phoenix, Arizona i-au ales un nume cu tâlc: CORONADO; citit de la coada la cap suna pe româneste tonic: O DA NOROC! Dar norocul e doar o parte din darurile care i-au fost propice lui Dumitru Sinu în viata.
Fidel motto-ului corectitudinii si acuratetei desavârsite, ramânând nepartinitor, autorul Octavian Curpas lasa totusi sa transpara printre rânduri afectiunea si admiratia pe care i-o poarta prietenului drag de pe acum. Poate cele mai miscatoare pasaje în acest sens sunt cele dedicate satului si meleagurilor natale din preajma Sebesului de Sus. „Locurile de la poalele Moasei n-ar fi fost însa atât de frumoase fara însufletirea pe care le-o dadea o comunitate de oameni cinstiti si harnici si care au învatat de la strabunii lor ca omenia, munca, respectul fata de sine si fata de ceilalti sunt caracteristicile ce stau la baza caracterului unui om adevarat.” Rapusi de dor, unii chiar s-au întors înapoi din exil. Declaratia plina de patos a unuia dintre ei este mai elocventa decât orice demonstratie stiintifica: „Când te apuca dorul de vatrar, de troaca în care framânta mama pâinea si de scârtâitul fântânii nu mai rezisti si-atunci te întorci acasa”.
Dupa cum remarca autorul, trecutul reprezinta pentru fiecare emigrant tineretea, o Românie pe care si-a construit-o în suflet – putin utopica, putin idilica… specifica oamenilor cu doua patrii. „Cu toate acestea, am remarcat la nea Mitica o imagine realista asupra României zilelor noastre”, spune Octavian Curpas.
Revenit într-o vizita în România în anul 2001, octogenarul Mitica Sinu remarca lucid: „…Erau toti straini, si eu eram strain pentru ei. Nu mai era nici România ce-a fost odata…”
Si exact aici, în fraza care încheie cartea, se afla miezul si ratiunea de a fi a acestei antrenante aventuri literare: nevoia de a completa o lacuna istorica în sensul continuitatii memoriei noastre de neam. O placuta lectura!

Gabriela Calutiu- Sonnenberg, Spania, Octombrie 2011

 

Lutherans Preach the Bible in Surprise

                                 By Rev. John Sprain
Surprise, Arizona

Three hundred new people or more visit Shepherd of the Valley Evangelical Lutheran Church Surprise each year. Sometimes a visitor will ask, “Are you the same as the other Lutheran churches in Surprise and Phoenix?

Pastor John Sprain has been pastor at Shepherd of the Valley for eleven years. He responds that not all Lutheran churches are the same. Today in the United there are three larger Lutheran church bodies. The Evangelical Lutheran Church in America (ELCA) is the largest, followed by the Lutheran Church Missouri Synod (LCMS). The smallest of the larger church bodies is the Wisconsin Evangelical Lutheran Synod (WELS). Shepherd of the Valley is a member of this last group.

The difference between these three church groups is seen in their faithfulness to the Bible. The Wisconsin Evangelical Lutheran Synod confesses that the entire Bible is the inspired word of God without error. We join with Martin Luther, the German reformer, in the following confession of faith. The Bible teaches that all people are sinful and deserve God’s eternal condemnation. However, God’s Son, Jesus Christ, born of the Virgin Mary, came to live a righteous life in our place and to die an innocent death for us. He rose from the dead and all who believe in him have the free gift of forgiveness of sins and eternal life. Martin Luther was greatly encouraged by the passage of St. Paul to the Romans (1:17), “the righteous will live by faith.”

We would invite all those who are interested in learning more of the Bible to join us at Shepherd of the Valley Evangelical Lutheran Church in Surprise. The church is located at 14650 W. Bell Road in Surprise. Worship services are at 8:30 and 11 a.m. on Sunday. There is also a Saturday worship service at 6 p.m. There is Sunday school for children on Sunday at 9:40 a.m. There are a number of Bible study groups that meet on Sunday and throughout the week.

Shepherd of the Valley started in 1997 with a group of thirty people who wanted to spread the good news of the Bible in Surprise. Today the church is blessed to have over 200 members who have joined together to worship God around the Bible and the sacraments of Baptism and the Lord’s Supper. The people also enjoy a number of food fellowships and other activities throughout the year.

Because of the growth of the congregation and the opportunities to help people, the congregation in 2007 called Pastor Kirby Spevacek, a retired pastor, to assist in the ministry. Pastor Kirby Spevacek has served in the world- wide ministry of the WELS. He has been a missionary serving in Africa, Bulgaria and the Apache Indian reservation in Arizona. In his travels he has also been blessed to visit Romania.

If Pastors Sprain and Spevacek can be of assistance please call us at 623-975-0605.

Statul Arizona are cel mai mic pret la benzina din SUA !

Potrivit American Automobile Association, soferii din statul Marelui Canion platesc cel mai putin pentru un galon de benzina

Raportul a fost facut pentru luna iulie, a.c. În timp ce la nivel national, pretul mediu al carburantilor se situeaza la 3,60, în Arizona pretul mediu al benzinei este de doar de 3,25 pe galon (aproximativ 95,500 barilul).

Cu toate ca cei din Arizona se pot lauda cu cel mai scazut pret la benzina, acestia considera ca platesc prea mult pentru un galon de combustibil. Multi dintre automobilisti îsi alimenteaza rezervoarele la supermarketurile de la care îsi fac cumparaturile, acestea oferind discount de pâna la 15 centi pe galon pentru clientii fideli.

Conform statisticilor AAA, orasul universitar Tucson a înregistrat cel mai scazut pret la benzina ($3,15) în timp ce Scottsdale, cel mai mare oras cu case de lux din Arizona, a batut recordul si la pretul combustibilului, acesta ajungând la un moment dat la $3,40.

Potrivit aceleasi surse, dintre localitatile din zona metropolei Phoenix, cea mai ieftina benzina ($3,20) putea fi gasita în orasul Peoria. Cu toate acestea, în unele localitati pretul este unul si mai scazut. De exemplu, în cursul zilei de sâmbata, 16 iulie, a.c., la benzinariile “Shell” din orasul Surprise, un galon de benzina costa doar $3,10.

 La nivel national, la polul opus se afla statul Alaska care contrasteaza cu Arizona nu doar în ce priveste clima, dar si pretul benzinei, acest stat având cele mai “dezghetate” preturi la combustibili, luna aceasta pretul mediu al unui galon de benzina ajungând pâna la $4.09. Dintre statele de pe continent însa, costul benzinei a ajuns cel mai ridicat în Connecticut ($3,97).

Octavian Curpas

Surprise, Arizona

MARELE CANION

Muntele Everest, Sahara, Amazonul, Marele Canion… sunt standarde prin care se masoara imensele minunatii ale Pamântului. Ca sa înconjori canionul fluviului Colorado, trebuie sa parcurgi 446 kilometri de dantelarie geografica. Din fiecare vârf de „dantela”, ai o imagine spectaculara. Nu trebuie sa fii arheolog ca sa-ti dai seama despre imensitatea timpului. Mama Natura aici te învata, mai bine decât toate cartile, despre formarea planetei. Distanta dintre pereti variaza între 800 metri si 29 kilometri. Ca sa coboare pâna la adâncimea de 1,6 kilometri, râul Colorado a carat în aval în medie de 400.000 tone de roca si pamânt, pe zi, dezvelind vreo 2.000.000.000 ani de istorie terestra. Ar fi necesare 80.000 de camioane de 5 tone pentru a echivala munca zilnica a apei. Dar odata sosit la imensele prapastii toate aceste cifre nu mai valoreaza nimic.Deodata solida coaja a Pamântului s-a dus si realitatea se deschide sub picioarele tale.
Prapastii deasupra altor prapastii. Straturile de roca si pamânt se vad colorate; taiate pe vertical, asemenea unor prajituri. Unele roci care s-au împotrivit eroziunilor, au ramas izolate pe prapastii ca niste magnifice catedrale dedicate zeilor, Juno, Apollo, Jupiter si Venus. Blocuri masive stau pe prapastii, gata, gata sa se rastoarne si totusi… nu cad!

Un mic grup de conquistadori spanioli, condusi de Don Garcia Lopez de Cardenas, în cautarea oraselor de aur, trecând prin Desertul Pictat (Painted Desert), calauziti de indienii Hopi si ajunsi aici, au încercat patru zile (fara success) sa ajunga la apa argintie. Acum, potecile de coborâre sunt putine dar amenajate cât de cât. Drumul e lung si abrupt. Nu e doar o plimbare de dupa amiaza. Îti trebuie o zi buna de drum, mâncare si mai ales…apa. În timpul verii din cauza transpiratiei intense, drumetul pierde pâna la doi litri de apa pe ora…

Straturile colorate de roci tari si ascutite, sunt expuse vederii, ca rezultat al milioanelor de ani de alunecari de teren. Cu cât cobori mai jos, tot mai uscat si mai cald e aerul. Pinii „Ponderosa”, lasa loc pinilor rasuciti si jnepenilor, apoi tufisurilor de desert. La un moment dat simti orizontul închizându-se deasupra-ti. Poti coborî si calare pe catâri care se „închiriaza” de dimineata si pleaca în grup de vreo douazeci, pe poteca strâmta, deseori taiata în peretele de piatra, pâna jos la apa râului Colorado, pe care am vazut-o întotdeauna… colorata (adica tulbure). Caravana catârilor se întoarce sus, seara.

Se mai poate vizita si cu helicopterul de 7-8 persoane, care costa 50 de dolari pe jumatate de ora. Dar cea mai usoara cale pentru a ajunge la fundul canionului, este sa calatoresti cu o canoe, pe forta care în mare parte este responsabila pentru aceasta adânca „rana”, în coaja pamântului: Rio Colorado.

Indienii Paiute credeau ca Dumnezeul-Tawotas a taiat acest canion, ca un drum vesel spre eternitate. El a umplut cararea cu ape zgomotoase ca lumea sa nu poata scapa de vârtejurile acestei vieti, pentru placerea celeilalte. Indienii Hualapai,când au sosit aici au zis ca raul a fost scurgerea de la Marele Deluviu,care acoperise pamântul. Canionul ar fi început când un erou numit Packithaawi, a taiat adânc cu cutitul în scoarta pamântului ca sa se scurga apa.

Cei din tribul Havasupai (oamenii apei verzi-albastrui), ai caror descendenti mai traiesc si azi aici (vre-o 300), deasemenea cred ca raul a fost scurgerea de la Potop. Referitor la indieni, vreau sa mentionez ca europenii, la sosirea lor pe acest continent, i-au împuscat pe acestia ca pe potârnichi, pâna aproape de exterminare, apoi s-au gândit sa-i crute pe ultimii ramasi… pentru a-i avea ca atractie turistica!!! În prezent numarul lor în Statele Unite se estimeaza ca fid doar de 800.000 (incluzând si pe eschimosi). Au fost bagati în asa zisele „rezervatii”, prentre care statul Arizona o are pe cea mai mare ca suprafata. Au fost amplasati în… piatra seaca. Totusi aceste rezervatii au o oarecare autonomie. Daca pleaca din rezervatie, pierd indemnizatia de la guvernul federal (care oricum nu e suficienta). Au acolo politia si scolile lor – sa zicem asa – dar limba în care se învata e tot engleza. Limba lor si-o mai pastreaza în familie, precum macedonienii în Balcani.

Marele Canion fiind unul din importantele puncte turistice ale globului, este bine amenajat pentru vizitatori: hoteluri, restaurante, magazine, buticuri cu suveniruri… în care predomina arta diferitelor triburi. Vin aici anual, circa doua milioane si jumatate de turisti. Între acestia predomina japonezii, care vin organizat. De cum coboara din autocare, începe clicaitul aparatelor lor de fotografiat. Dar auzi aici toate limbile pamântului. Spre deosebire de locurile turistice europene, aici e aproape imposibil sa gasesti reviste illustrate în alta limba. Chiar si pe ilustrate scrie doar în engleza…

Se sustine ca la formarea Marelui Canion pe lânga Rio Colorado au mai contribuit si zapezile, înghetul, vântul, dar mai ales miscarile tectonice, care au umflat podisul pâna la altitudinea de 2.793m si l-au crapat. Prin aceasta despicatura de platou, si-a croit Rio Colorado, drum spre Pacific. Podisul Kaibab are roci relativ noi, adica doar de 225 milioane de ani! Dar cine oare poate masura imensitatea timpului!? Arheologii în halatele lor albe din laboratoare? Nu sunt oare si ei oameni? Chiar daca au ochelarii pe nas, niste microscoape si… diplome universitare ! Atunci sa fie cei cu Biblia? ?i mai greu de crezut. Noi suntem prea marunti, ca sa aflam de unde vine lumea asta si pâna unde merge.

În 1540, o expeditie de-a lui Coronado Francisco de Vasquez, sosind aici a notat în jurnal cuvintele care au ramas de pomina: „AM SOSIT LA CAP?TUL P?MÂNTULUI !”. Pentru ca din cauza ploii sau a cetii n-au vazut malul celelalt, ci numai prapastia de sub ei. Iarna, malul nordic e închis traficului din cauza zapezii. Ca sa cobori pe anumite poteci în Canion si sa urci pe malul celalalt, îti trebuie vre-o doua zile. Datorita diferentei de temperatura între vara si iarna, plantelor si salbaticiunilor li se cere o adaptare drastica. ?i totusi dupa topirea zapezii, prin padure ies diferite gingasii colorate. Padurea e compusa aproape în întregime din conifere. Copacii cam piperniciti, rasuciti de uscaciunea verii sau a frigului iernii. Unii au forme de-a dreptul bizare. Interesant aici ca cerbii si caprioarele, vin la turisti si le iau mâncarea din mâna. Tot asa de prietenoase si obisnuite cu publicul sunt si veveritele. De câte ori ma duc acolo, iau nuci sau alune pentru ele.

Deasupra acestor prapastii, planeaza maiestuos niste corbi mari care-si au cuiburile prin crapaturile stâncilor si pe care omul nici nu le poate vedea, daramite sa ajunga acolo. Iepuri, vulpi,coioti, pisici salbatice, leul de munte (puma) si binenteles serpi… sunt la ei acasa. Întâlnim si multe specii de zburatoare, între care o pasare albastra cu mot, careia statunitii (americanii. Sic!) îi zic „blue jay”, fiind raspândita dealtfel în tot nordul continentului. O parte din animalele de aici pleaca din zona pe timp de iarna iar cele ce ramân, gasesc cu greu mâncare;adaptându-se la conditiile aspre.

Cea mai ieftina camera de hotel costa 115 dolari. Dar de aici din Phoenix, capitala Arizonei, se poate ajunge în patru ceasuri la Marele Canion al fluviului Colorado. De obicei ne întoarcem în aceiasi zi. Pâna aici vine si trenul de la Williams – un orasel la 60 mile înspre sud. Când am venit pentru prima data aici în 1981, între traversele caii ferate crescusera pini mari, iar cladirea garii, construita din lemn masiv, era abandonata. În ultimul deceniu însa s-a repus în functiune, pentru placerea turistilor de a calatori cu trenul de epoca tras de o locomotiva cu aburi.

Pacat ca la noi în România, multe linii de cai ferate, în special cele înguste au fost desfiintate, precum „Mocanita” pe linia Turda-Abrud,sau trenul electric Arad-Pâncota-Radna care se pare ca era cel mai vechi tren electric din Europa.

Ioan NICOARA
Phoenix, Arizona SUA
Aprilie 2011

Sarbatoare la Phoenix

Sambata, 11 decembrie, a avut loc in sala Heius a bisericii „Sfantul Ioan Botezatorul” din Glendale un inedit spectacol intitulat „Iata, vin colindatorii”, cu participarea unui grup de solisti si actori din Romania, aflati in turneu in Statele Unite si invitati de preotul Gheorghe Libotean sa poposeasca, pentru o seara, si la Phoenix. In cuvantul lui acesta a multumit organizatorilor, intre care i-a mentionat pe Dumitru Stefaniga, Florin Partiu si Jean Breja pentru deosebita dedicatie cu care au muncit pentru reusita evenimentului si a urat tuturor un Craciun fericit si un An Nou 2011, cu sanatate, bunastare si voie buna.
Intr-o incapere arhiplina, intr-o atmosfera festiva, cu multa voie buna, romanii din imprejurimi au tinut sa sarbatoreasca apropierea Craciunului in compania unor interpreti de marca, veniti aici sa daruiasca spectatorilor un bogat buchet de colinde si cantece de petrecere.
Cum era si firesc, programul a inceput cu colinde. Ele au fost interpretate de cuplul „Autentic” (Catalin Bota si Denis Mihai), de doua tinere talente care, in versiuni originale si moderne, au delectat audienta, creand o atmosfera admirabila. Exprimand bucuria Craciunului, melodiile lor au incantat, prin interpretare si frumusetea melodica. „Sarut mana, mama, am venit sa te colind” reflecta momente tandre si emotionante, izvorand din respectul si dragostea pe care le datoram de parintilor, precum si din nevoia ca la aceasta sarbatoare sa fim alaturi de cei dragi. „S-avem bradu-mpodobit si sa fim mai buni!” – sunt cuvinte care au indemnat spre ceea ce toti romanii simtim in asemenea ocazii.
A urmat solista Carmen Radulescu, al carei repertoriu debordant de melodii de dans si de petrecere a ridicat de la mese tineri si varstnici, deopotriva, antrenandu-i in ritmuri de dansuri si jocuri romanesti. Inzestrata cu un remarcabil dar de a atrage publicul, artista a reusit sa insufle publicului o binevenita buna dispozitie. Cu o inima deschisa, calda si volubila, solista si-a atras o binemeritata apreciere, din partea tuturor.
Actorul Jean Paler, binecunoscut in Romania prin aparitiile pe scenele teatrelor de satira si la televiziune, i-a intretinut pe cei prezenti cu momente vesele care le-au descretit fruntile, facandu-i sa uite, cel putin pentru cateva clipe, grijile cotidiene. Satirizand segmente ale clasei politice contemporane din tara, pana la cel mai inalt nivel, actorul a oferit crampeie din fresca politicii postdecembriste, cu metehne care dainuie de prea multa vreme la o buna parte din mai-marii vremii. Cu un umor contaminant, Jean a adus in actualitatea serii momente hilare, specifice programelor de revista care i-au devenit apropiate si care au fost intretinute cu indrazneala de multi dintre actorii care s-au consacrat ca idoli apreciati ai umorului romanesc. Satira acida, impinsa uneori pana la flagelare verbala, a dat uneori senzatia de atingere a unor rani care dor si ne macina sufletul, pentru ca oricat am fi de departe de meleagurile natale, nu ne este indiferenta imaginea cu care suntem catalogati, mai ales noi, cei traitori in afara granitelor tarii. Chiar daca stim ca hazul de necaz face parte din spiritul romanesc, tragismul la care s-a ajuns, in timp, devine, pentru unii, greu de digerat.
Ionut Dolanescu, la randul lui, a prezentat o suita de melodii populare, mai ales din sudul tarii, dar si cateva din celelalte zone geografice. Vocea sa melodioasa, cu siguranta, zestre genetica, a adus bucuria melosului romanesc in desertul Arizonei, incantand audienta, pana la extaz. El a reimprospatat tonurile unor melodii care cad la inima ardelenilor: „Pe unde ma poarta valul, ma cheama la el Ardealul. / Ca nu-s munti ca Apusenii, oameni buni ca ardelenii. / Ca nu-s doine mai duioase si nici fete mai frumoase, / hai dorule, hai”.
Impresionant a fost, fara indoiala, acompaniamentul la vioara al sotiei lui Ionut – Domnita. Ceea ce a fost in stare sa scoata din coardele viorii ei, a dovedit nu numai o dotare nativa de exceptie, ci si o sensibilitate deosebita. Ea are „in sange” specificul nuantat al instrumentului, la care se adauga modul original de a da culoare melodiilor. Ea a facut din numerele interpretate in acompaniament sau solo adevarate piese de maestru al arcusului. Pasiunea cu care s-a dedicat acestui instrument, proprie muzicienilor credinciosi harului lor si constienti de valoarea lor, o situeaza, fara indoiala, in avangarda violonistilor de muzica populara.
Prezenta scenica placuta a sotilor Dolanescu, dovedita de-a lungul multor aparitii publice, a creat, prin dinamismul si calitatea interpretativa, un autentic sentiment de admiratie si buna dispozitie generala.
Maria Ciobanu, consacrata de multa vreme ca fiind „privighetoarea” muzicii populare romanesti, nu s-a dezmintit nici de data aceasta. Vocea ei extraordinara, repertoriul cu care i-a incantat de atatea ori pe romanii din tara, dar si de pe alte meridiane ale globului, au facut din timpul daruit cu generozitate ascultatorilor din Phoenix o veritabila delectare pentru acestia. Romanismul propagat prin textele melodiilor a fost potentat de tandretea secventelor legate de copilarie, de tinerete si de frumusetile locurilor natale. Vocatia ei: „sa cant doine din batrani, cum e la noi, la romani” ilustreaza cu prisosinta misiunea ce si-a propus-o de a raspandi prin glasul ei farmecul muzicii populare romanesti, nu numai in Tara, ci si oriunde s-ar afla. Personal, sunt convins ca aportul Mariei Ciobanu la raspandirea frumusetilor cantecului popular romanesc o situeaza in panteonul folclorului romanesc si va ramane ca o icoana pretioasa in inimile romanilor de pretutindeni.
Din momentele in care a cantat impreuna cu fiul ei, Ionut, a razbatut caldura unei relatii mama-fiu, care acum, dupa scurgerea anilor, a trecut dincolo de o legatura de sange. Una din melodiile cantate impreuna a fost ca o marturisire de credinta in fata unui public iubitor, care intelege sa rasplateasca prin aplauze si venerare o abnegatie de o viata.
Programul a continuat cu Denis si Catalin, care au delectat participantii cu cantece de petrecere, de dans si joc, intr-o veselie contagioasa, in care glasurile solistilor erau acoperite adesea de ale celor de pe „ring”. Melodia „Nici nu stiu cum e mai bine, ca la toti ni-i greu” a starnit entuziasmul general, ea reflectand o stare de fapt care-i caracterizeaza si-i ingrijoreaza pe multi dintre romanii de azi.
Artistii au oferit, cu o generozitate rar intalnita, posibilitatea de a se face poze cu ei, doritorii putand avea, astfel, imortalizate momente de neuitat. De asemenea, ei au avut posibilitatea de a-si cumpara CD-uri cu inregistrari ale solistilor, precum si cartea „Ion Dolanescu – o viata de cantec” a Luminitei Tuca, publicata recent in Romania.
In una din pauzele spectacolului, participantii au avut prilejul sa savureze preparate culinare pregatite si servite cu daruire de sotii Tassia si Stan Popescu, care, ca si altadata, cu prilejul meselor de dupa slujbele religioase, s-au straduit sa ofere mesenilor bucate pe gustul lor, din bucataria romaneasca.

Dr. Emil G. Onet
Phoenix, Arizona

DESPRE KAMO – NUMAI DE BLUES & JAZZ

by Doru IONESCU

Stiam ca e bolnav, dar eram convins ca va duce boala pe picioare; cuvantul de ordine in ce-l priveste a fost NEOBOSIT! De altfel, il filmasem la Garana in vara, a cantat (ba a si organizat) pana in noiembrie… Stirea m-a luat total pe nepregatite. Mai mult decat ce s-a putut vedea aseara la JURNAL CULTURAL… va putea fi urmarit intr-un portret al lui Kamo duminica 24 ian 2010, ora 17, pe spatiul emisiunii REMIX… dar tot o selectie sumara din materialul bogat pe care l-am filmat cu muzicianul, de la primul interviu PHOENIX (martie 2002) pana la Garana 2009. Pana atunci cateva scurte extrase…

„Primul meu grup a fost la liceul german Lenau, unde exista o brigada de agitatie care trebuia acompaniata. Eram la tobe, a venit si Covaci, apoi s-au adaugat Florin „Moni” Bordeianu, Adrian Pavlovici, Claudiu Rotaru si Ioan „Pilu” Stefanovici. Ne numeam SFINTII, de la serialul cu Roger Moore, dar dupa ce am avut ceva de furca cu autoritatile (comunismul era ateu, nu?) ne-am schimbat numele în PHOENIX, la ideea lui Claudiu. Erau primii ani ’60, lumea era înnebunita de sunetul chitarelor electrice. Am ajuns în atentia orasului, cântam pe la serile de dans ale studentilor, unde veneau toti tinerii timisoreni… Am cântat la cantina MV, pâna nu s-a mai putut din cauza aglomeratiei, apoi la Constructorul devenit Lola, cu toata lumea venind dupa noi…

(…)

Prima recunoastere oficiala a venit de la Iasi. Lui Cornel Chiriac – care era seful comisiei – i-a placut, el era deschis, era mereu cu ochii pe ce era mai nou, pe avangarda; am luat marele premiu, iar la o saptamâna ne-a adus în Bucuresti, sa cântam la RadioTeleviziune. Sunam occidental, asta era însusirea noastra, asa ceva nu se mai vazuse pe posturile nationale, la ore de mare audienta. Imediat au pus ochii pe noi si niste impresari italieni, speram sa ne duca la casa de discuri unde era si Celentano. (mama lui Nicu, dna Tamara, vorbea de un fabricant de instrumente muzicale din Italia – n.m.) Ca timisoreni, fuseseram favorizati de aceasta conectare cu Vestul. Apoi, Moni primea muzica din Statele Unite. Eu eram prieten cu celebrul Drâmba, campion mondial la floreta, care mi-aducea dupa fiecare deplasare câte un disc. Tin minte primele doua single-uri BEATLES, luate de pe la Tokio, care au facut înconjurul orasului pâna abia se mai auzeau cu toate pârâiturile capatate de la uzura…

(…)

De fapt, toata generatia de tineri, de intelectuali din noul val se uita spre Occident, spre lumea artistica de-acolo. În particular, eram influentati de Tinerii Furiosi, un curent al anilor ’60, înainte de Hippie (care nu ne-a schimbat mai mult decât sub aspectul îmbracamintii). Era o vreme când la noi aparusera tot felul de carti si toate acele filme – «Blow up», «Z», «Ziua când vin pestii», «Viata sportiva» – care aveau în prim plan tineri deloc cuminti, furiosi, protestatari, destul de duri; de-acolo ne revendicam. Nebunul… e inspirat din piesa BEATLES – «Fool On The Hill», directia melodiei e una precisa – despre Ceausescu era vorba – dar nu si-au dat seama… Textierii erau din gasca noastra, aveau acelasi mod de viata cu al nostru, nu scriau la comanda ci în spiritul gastii.

(…)

Eram inconstienti, faceam totul din placere, nu ne pasa de bani. Altii de-afara, ajunsi în tara lor la nivelul PHOENIX-ului în România, sunt oameni bogati azi. Dintre fostii mei colegi nici unul nu s-a realizat pe partea asta, de la mine si pâna la membrii celei de-a doua formule. Cu compozitorii de curte era altceva, ei erau difuzati toata ziua cu muzica lor usoara. La noi nu era cazul, era un adevarat curaj sa dai pe post PHOENIX. Pentru primul nostru disc cu «Hei tramvai», vândut în peste jumatate de milion de bucati, am luat fiecare 600 de lei, cât un salariu mediu de-atunci. Nu fac un caz din asta, asa a fost istoria, nu? Dar i-am fentat cu textele, cu «Canarul»…

Pentru mine, dupa plecarea lui Moni, PHOENIX si-a încheiat activitatea. Nici nu m-ar fi interesat directia etno, care a fost un pact nescris cu Ceausescu, la întoarcerea din China. Pe de alta parte, un motiv serios de despartire a fost si faptul ca Nicu îmi tot striga sa cânt mai tare, în timp ce eu îi ceream sa cânte el mai încet, sa ne auzim unul pe altul; eu voiam sa aud totul…

(…)

Eu as face distinctie clara, pentru ca noi am cântat o muzica în limbaj international si sunt mândru de asta. Noi am creat aceasta formatie; nu sunt laudaros în general, dar asta-i adevarul, si numele tot noi l-am dat, a fost de notorietate internationala. Apoi a fost generatia cu etno, ce-i drept de mai mare succes, cu acele texte foarte bune.”

GRAMOFON în pliantul festivalului CLUB A din 1981: “Formatia reprezinta azi vârful unei vieti muzicale timisorene care, chiar daca nu are intensitatea de alta data, a reprezentat mult pentru jazzul si rockul românesc. Grupul s-a remarcat la festivalurile de la Sibiu, evolutia din ’77 – cu “Muzica sferelor” – reprezentând o prezenta de fusion-jazz, cu inspiratii WEATHER REPORT de cea mai înalta calitate. Dupa despartirea de flautistul si saxofonistul Liviu Butoi – autorul unor piese de succes prezentate la Sibiu în 1978 – “Serial”, “Între nori”, “Gramofon” -, grupul în componenta Doru Apreotesei, Bela Kamocsa, Mihai Farcas, Tiberiu Ladner se prezinta la actualul spectacol-concurs cu “Uvertura” (Apreotesei), “Urme de pasi pe lut” (Farcas), “Urme de pasi pe omat” (Kamocsa), “Urme de pasi pe infinit” (Apreotesei).”

Doru IONESCU
Fragmente din cartea “Timpul chitarelor electrice”
ed. Humanitas, 2006

* Bela KAMOCSA alias KAMO (asa cum îl alintau prietenii) nascut la Oradea la 2 decembrie 1944. Chitarist de faima. A fost unul ditre fondatorii celebrei trupe „Poenix”. A cântat cu cei mai renumiti cântareti de jazz români, precum Johnny Raducanu, Mircea Tiberian sau Anca Parghel. În 2007 a primit titlul de Cetatean de Onoare al Timisoarei. Ne-a parasit joi 14 ianuarie 2010.

George ROCA
Redactia ROM VIP

Ziua Nationala a Romaniei, sarbatorita cu emotie in Phoenix Arizona

by Gabriela Petcu

ZiuaRomaniei007Duminica, 29 noiembrie 2009, in Phoenix, Arizona, a avut loc in premiera un spectacol intitulat “Ziua Romaniei la Phoenix”. La acesta sarbatoare au participat peste 200 de conationali. Evenimentul a fost organizat de revista Phoenix Mission (www.phoenixmission.org) reprezentata de Octavian Curpas si de Alianta Romaneasca condusa de Corneliu Nicolaescu si a avut loc intr-o sala de receptie a hotelului “La Quinta” situat la intersectia strazii Greenway Rd cu Expresul I-17.

In jurul orei 13:45 (1:45 pm) pe un fundal sonor cu celebra Balada a lui Ciprian Porumbescu, invitatii au sosit rand pe rand, ocupandu-si locurile in sala.

In deschidere, dl Corneliu Nicolaescu, fost ofiter in armata romana, a tinut o alocutiune in care a prezentat contextul istoric al Marii Uniri de la 1918, urmat de un moment solemn in care toti cei prezenti au intonat imnul Romaniei “Desteapta-te romane”. Apoi, Grupul muzical “Roua” a cantat “Clopotul reantregirii”. Programul a continuat cu un fragment din romanul “Baltagul” de Mihail Sadoveanu, interpretat cu maiestrie de Mihaela Reed.

La acest spectacol dedicat zilei nationale a Romaniei, au participat mai multi lideri ai bisericilor romanesti din metrolopa Phoenix printre care: parintele Vasile Parau preot paroh la biserica “Sfanta Paraschiva”, dl Doru Levi Ilioi pastor al bisericii “Emanuel”, Ionel Borcea – pastorul bisericii “Philadelphia”, Dorel Micula si George Botea – pastori asistenti la biserica “Elim”. Salutara a fost prezenta pastorului John Todor din Quartzsite (Arizona) care a calatorit peste 2 ore cu masina sa ajunga la acest eveniment impreuna cu sotia si fetita lor intre cele doua slujbe (de dimineata si seara) de la biserica.
John Todor este singurul roman din oraselul Quartzsite din Arizona, este casatorit cu Mythyl Grace, originara din Filipine, amandoi fiind parintii unei fetite de doi ani, care s-a obisnuit deja sa auda vorbindu-se in casa in limba romana, filipineza si engleza. Acesta, este pastorul bisericii americane “First Baptist Church” din localitate.
Liderii bisericilor romanesti din Arizona, au luat cuvantul rand pe rand, intercalandu-se cu alte momente din program. Domnul Dorel Micula, s-a remarcat prin cuvantarea despe identitatea noastra ca cetateni americani de nationalitate romana. Face o buna remarca afirmand ca uneori ne consideram  americani (pt ca majoritatea suntem aici de multi ani, altii de decenii), alteori ne consideram pur si simplu, romani. Cel mai bine se observa cine suntem, la competitiile sportive internationale. Cand la o competitie sportiva este un american, toti dorim ca el sa castige. Insa, daca se intampla ca in final sa ramana un american si un roman, atunci, noi sustinem romanul (in o asemenea situatie se vede mai bine ce suntem).

Atmosfera a fost intretinuta si de cantaretul de muzica populara Vasile Tantas (din Surprise, AZ) care a interpretat mai multe piese muzicale printre care “Arizona, Arizona”, “Oameni buni din neamul meu”, “Nici n-am trecut granita”, “Am si prieteni si dusmani”, “Eu si varul Ion” etc.

Melodiile au fost intercalate cu cateva recitaluri printre care “Reaprindeti candela” de Grigore Vieru interpretata de Mihaela Reed, Simona Lucescu a recitat poemul “Din strainatate” de Mihai Eminescu si poezia “1 Decembrie” de Gabriela Petcu a fost recitata de Ligia Simon. Au existat si momentele vesele cu piese remarcabile precum “Proces verbal” si “Sarutmana Coana Mare” de Tudor Musatescu redate cu talent de Corneliu Nicoalescu.

Pe parcursul spectacolului, grupul “Roua” sustinut de o mare parte din audienta, a revigorat atmosfera in mod deosbit prin melodiile “Treceti Batalioane Romane, Carpatii”, “Basarabie Frumoasa” si “Traiasca duhul lui Iancu”.

Programul evenimentului a fost prezentat cu profesionalism, talent si daruire de catre jurnalistul Octavian Curpas, deschizand astfel drumul spre inimile celor prezenti la sarbatoarea dedicata Romaniei, un motiv in plus de regasire si traire a bucuriei de a fi romani.

In urma acestui eveniment, multi dintre participanti inca sub impresia placuta lasata de sarbatoare, au avut cuvinte de apreciere si multumire. Iata o astfel de scrisoare venita din partea lui Gheorghe Manea din Scottsdale, Arizona:

“Invitatia de a participa la o intalnire cu romanii din Arizona ne-a bucurat prin faptul ca am avut prilejul sa traim un moment de adanc patriotism fata de tara in care ne-am nascut si am trait o perioada a vietii noastre.
Sarbatorirea Zilei Nationale ne-a facut sa ne reamintim diferitele etape istorice prin care a trecut poporul nostru pentru pastrarea identitatii nationale.
Un domn (Corneliu Nicolaescu) care cu emotie ne-a facut sa rememoram eforturile eroice ale natiei noastre pentru a fi unita si puternica in pofida vicisitudinilor vremii de atunci, a trezit in fiinta noastra acel sentiment patriotic ca oriunde vom fi pe acest pamint, ceva din fiinta noastra a ramas si va trai in vechea vatra stramoseasca.
Adunarea a fost condusa cu multa caldura si spontaneitate de artizanul atator intruniri, Octavian Curpas, care a stiut sa imbine momentul solemn cu poezie genuina recitata de cativa invitati cu vocatie de artisti.
Cantecele sustinute de solistul ardelean (Vasile Tantas) si a formatiei “Roua” a inveselit audienta si imnul patriei noastre a rasunat grandios in hotelul “La Quinta” din Phoenix iar fiorul “Desteapta-te romane” ne-a facut sa credem pentru moment ca suntem acasa. Gazdele au fost foarte ospitaliere punand la dispozitie mici gustari si cafea pentru toti. Schimbul de dialoguri cu cei pe care i-am cunoscut ne-a bucurat mult si pentru un moment noi toti, parca eram o Romanie mica in acest frumos stat Arizona.
Asteptam ca astfel de evenimente sa se mai intample si noi de aici, sa trimitem un gand bun celor care au ramas sa infunte dificilele probleme prin care trece in momentul de fata, Romania.”
O alta participanta la aceasta sarbatoare, Ramona Pavlovici, impresionata de intalnire, scrie revistei:
“Atat eu cat si familia mea, am fost total miscati si emotionati ca putem sarbatori Ziua Nationala a Romaniei chiar si in Vestul Salbatic. Am avut un sentiment placut, imbinat cu speranta ca toti romanii, fara deosebire de varsta, religie, etc…se vor uni sub un singur Dumnezeu si un singur steag national.

Desfasurarea programului a reprezentat un inceput promitator pentru felul in care romanii din Arizona si-au exprimat dragostea pentru patria mama si pentru cei de-acasa. Desigur ca multe aspecte se pot perfectiona in viitor si nu ma indoiesc de un si mai mare succes in 2010.

Sper din tot sufletul ca aceasta traditie initiata de dumneavoastra in acest an, sa continuie si sa dainuie atata timp cat curge sange de roman pe aceste meleaguri. Cred ca un mare aport la sucesul acestui eveniment in viitor il va avea atragerea a cat mai multor copii care sa promoveze valorile si cultura noastra romaneasca. In aceeasi ordine de idei as adauga o alta sugestie, si anume organizarea unui alt eveniment in Ianuarie, prin care sa comemoram creatia si contributia Eminesciana in literatura romana.”

Cu siguranta, si in anul 2010, revista Phoenix Mission (www.phoenixmission.org) reprezentata de Octavian Curpas si Alianta Romaneasca condusa de Corneliu Nicolaescu, vor organiza alte spectacole, alte minunate intalniri prilejuite de diverse ocazii. Si toate aceste evenimente, vor fi minunate, asa cum a fost cel prezentat iar de fiecare data, elemente noi vor intregi reusitele.

Arizona – O lume ivita in mijlocul desertului

by Elena Buica
Toronto, Canada

phoenixDupa cele zece saptamani petrecute in Romania, ajunsa acasa, nici n-am avut ragazul necesar adaptarii la diferenta celor sapte fuse orare, ca am plecat impreuna cu ai casei, de-a curmezisul Americii, adaugand inca alte trei fuse orare pana la Arizona. Dupa forfota romanilor, ca toti europenii aflati mereu in zorul treburilor, nu de putine ori agitati, gesticuland si vorbind tare, contactul cu calmul oamenilor de pe acest mare continent, mi s-a parut o binefacere.

In timpul calatoriei, printre gene, ma vedeam in cafeneaua/cofetarie clujeana “Tineretului” (cred ca era numele oficial) numita de toti, de fapt, “Arizona”, pe vremea cand era frecventata de literati, studenti si mai toata intelectualitatea orasului. Am pastrat multe amintiri frumoase de acolo, vizitand-o des, fiindca scoala la care profesam era la doi pasi de aceasta cafenea, aflata in plin centru, langa Libraria Universitatii. In acei ani ai tineretii, in aceasta cafenea, am visat prima data sa vizitez acest stat american. Intre aceasta dorinta si infaptuirea ei s-au scurs aproape 40 de ani. Faima statului Arizona cu capitala la Phoenix, a fost data de Marele Canyon de pe valea raului Colorado, dar si de desertul si muntii sai, precum si de indienii Apache si Navaro, cowboy si populatiile hispanice, locuitorii acestor locuri care au inspirat nenumarati artisti si cineasti.

Drumul acesta lung l-am facut cu popasuri, cu masina noastra, dar si cu avionul. Prima impresie a fost aceea a unui imens teritoriu sterp si nisipos, luat in stapanirea unui soare nemilos. Intinsul desert m-a trimis cu gandul la locurile pentru habitat cautate de cand e lumea lume si omul om pe pamant, acele locuri unde apa se intalneste cu pamantul. Apa, acest element fundamental din care suntem si noi facuti in proportie de 70%, trebuie sa fie la indemana omului pentru supravietuire, dar in Arizona, oamenii si-au ales sa traiasca pe un teren atat de lipsit de apa, asa cum puterea mintii mele nu reusea sa inteleaga. Intinderile lipsite de apa ni s-au infatisat in imagini parca nepamantesti, parca apartinand altei lumi, oferindu-ne multe imagini cu rani adanci si suferinte ale pamantului, dar si multe dovezi ale marii puteri de adaptare a omului. Din loc in loc apareau copacei pitici, jnepeni, ierburi perene, plante chircite, dar mai ales, o lume foarte felurita de cactusi care, mai ales pentru bastinasi, au servit ca hrana, din care faceau supe, mancaruri, tot felul de preparate interesante, gemuri – si tot cactusii le astamparau si setea.

Privind intinderile de cactusi si plante pitice, simti lupta eroica pentru supravietuire si iti vine sa iti strigi bucuria in fata negraitoarei dovezi ca viata este biruitoare. Cateva bogatii ale acestor locuri din Arizona, arama, bumbacul, vitele si citricele, au chemat oamenii din alte parti care au raspuns “prezent”. Au inceput sa isi fertilizeze terenurile, sa aduca apa de la distanta de mii de kilometri sau de la mari adancimi. Prin munca si pricepere, adaptandu-se treptat, au reusit sa faca adevarate oaze de verdeata si de frumusete care iti starnesc mare admiratie pentru ce poate face omul pe acest pamant. In aceste zone, viata se desfasoara in normalitate si in deplina frumusete. Aceste oaze pline de verdeata, flori, fantani arteziene si de dinamica vietii contrastau puternic cu pustiul arzator aflat, uneori, in imediata apropiere, iti dau senzatia de ireal. Locuitorii s-au adaptat si le place aici. O doamna nascuta pe aceste meleaguri, ne povestea ca a plecat pentru un an in Europa, la fiica ei, dar nu a putut sa suporte clima si s-a inapoiat dupa doua luni. Parca nu-mi venea sa cred, pentru ca acest teritoriu mi s-a parut foarte fierbinte. Abia dupa ce am stat acolo vreo saptamana am inteles mai bine ce spunea. Caldura fiind uscata, se poate suporta mai usor decat zilele zapusitoare din Toronto, unde esti indemnat sa fugi la adapost. Aici e soare tot timpul si te invita doar la o dulce leneveala, dar nu la stat in casa.

Printre primele obiective propuse pentru vizitat a fost localitatea Sedona. In drumul nostru ne-am oprit sa vizitam un castel al lui Montezuma, dar nu am avut mult timp de stat pe acolo, asa ca ne-am multumit cu imprejurimile lui. Acolo am gasit un lac, o fantana de fapt, intr-un loc ascuns, unde nu te-ai fi asteptat, o incredibila oaza de supravietuire pentru oamenii lui Montezuma. Acolo am vazut cum acei oameni isi faceau case in zidul vertical al muntelui. Am vazut, aflat si invatat multe. Am aflat ca intr-un teren atat de arid cum e cel din Arizona, locurile cu apa sunt considerate locuri sacre. Sunt locuri in care apa este sarbatorita pentru ca este atat de pretioasa. Viata acolo, depinde parca de toana zeilor locali care trimit picul de apa anual cand au ei chef, din care cauza rugaciunile si ceremoniile din jurul ideii de apa sunt parte din traditiile locale transmise cu grija din generatie in generatie.

Fantana Montezuma este si ea un fenomen deosebit. E o fantana fara fund in care vine apa zilnic, din strafundul pamantului. A fost creata printr-un accident al naturii acum 11.000 de ani. Apa vine din strafunduri si se scurge printr-o cascada in imediata apropriere a fintanii. Este caminul unor specii de animale si plante care nu se mai gasesc nicaieri pe toata planeta. De mii de ani a servit ca oaza pentru viata salbatica, dar si pentru oameni. Impresionant! De acolo am continuat calatoria spre Sedona. O alta minune a naturii.

Sedona, care atrage cam 3,5 milioane de turisti pe an, este asezata intr-o zona despre care se spune ca are puteri miraculoase cu darul de a insufla forta, de a intineri si de a stimula privitorul. Am stat cu ochii si asupra cerului de o mare limpezime sa vedem daca zarim vreun OZN, caci Sedona este celebra si pentru OZN-uri, locul preferat al extraterestrilor despre care s-au facut mai multe fotografii si s-au depus multe marturii. Este considerata zona aparitiei ingerilor si al vindecarilor miraculoase. Aici se desfasoara multe activitati paranormale. Zona dimprejur este deosebit de frumoasa. Am venit pe un drum si ne-am intors pe altul, ca sa putem cuprinde cu ochii cat mai multe imagini pe care le-am dus cu noi ca pe un dar al frumusetilor rarisime ale lumii. Rocile rosii sunt ca niste monumente. Faimoasele roci Belle Rock si Cathedral Rock sunt adevarate castele naturale capabile sa impresioneze si pe cei mai putin sensibili turisti.

Dupa parerea mea, cred ca am mai intalnit in Arizona si un alt loc cu puteri miraculoase. Intr-una din zile, trecand prin frumosul oras Tucson, cel de al doilea mare oras al Arizonei, sediul cunoscutei University of Arizona, situat la 180 km distanta spre sud fata de capitala Arizonei, Phoenix, am ajuns si la o veche biserica a misionarilor franciscani “Mission San Xavier del Bac” in localitatea Tohono O`Odham. Absolut impresionanta cladire, frumos pictata de pictori care au renovat si Capela Sixtina, de aceea este numita si Capela Sixtina a lumii noi. Biserica era inchisa, n-am putut intra, dar am fost rasplatiti de frumusetile care o inconjurau. Zeci si zeci de soiuri de cactusi, infloriti in culori vii, erau cultivati cu aleasa pricepere in curte si imprejurimi, pe care nu pridideam sa-i fotografiem.

Dar mai mult ca orice, ne-a tulburat un fenomen, pe care nu putem sa-l punem decat pe seama miracolelor. Langa biserica era un damb cu o cruce mare alba in varf. Andaluza, fiica mea, si Tibi, sotul ei, au urcat curiosi pe damb. Nu mica le-a fost surpriza sa gaseasca o grota in munte cu o imprejmuire cu gard, si o statuie a Fecioarei Maria, replica a celei aflate la Lourdes, Franta. Dealul oferea o frumoasa panorama a complexului bisericesc. Acolo au aflat ei ca si-a facut aparitia Fecioara Maria. Aceasta grota pastreaza o multime de icoane si cruci. Aici s-a petrecut un mister. In linistea deplina, atat Andaluza, cat si Tibi au auzit clar dincolo de grilajul de fier forjat, ca s-a produs un zgomot ca ciocnirea a doua sticle si aerul s-a umplut de un parfum cu totul deosebit. Au fost cuprinsi de un tulburator mister care se petrecea sub ochii lor. Au coborat albi la fata.

In drumul spre aceste locuri, am vizitat o rezervatie naturala, Picacho Peak. Ni se asterneau inaintea ochilor frumuseti ale zonei desertice cu alte valori decat cele cunoscute de noi, pe care abia acum le descopeream. Din loc in loc, erau amenajate spatii pentru odihna si recreere. “Nu sunt serpi care sa tulbure odihna vizitatorilor?” l-am intrebat noi pe paznic. “Se mai intampla cateodata sa vina cineva care sa se planga de prezenta cate unui sarpe, dar noi ne ducem si cu grija il mutam in alta parte”.

Capitala Arizonei, Phoenix, este un oras modern, plin de viata, care nu lasa cu nimic impresia c-a luat nastere de-a dreptul pe pustietati nimicite de soarele necrutator. Are patru milioane de locuitori impreuna cu localitatile suburbane, dar cu o rata de crestere vertiginoasa, si pentru ca s-au construit multe locuinte care au devenit acceptabile ca pret. Cladirile moderne isi etaleaza frumusetile in deplina armonie cu spatiile si cladirile invecinate. Frumusetea orasului este imbogatita de parcuri, gradini, fantani arteziene, spatii de joaca pentru copii si alte mijloace de recreere. In vecinatatea capitalei Phoenix ne-a atras si frumusetea casei si arhitectura iesita din comun a celebrului arhitect Frank Lloyd Wright. Portile si chiar semnele de circulatie din preajma erau facute in stilul naturii desertice, ca peste tot unde a intervenit mana omului in acest desert. In tesatura drumurilor noastre am poposit si la Flagstaff, ultimul oras inaite de Marele Canion. Aici ne-am petrecut doua ore intr-un magazin cu produse ale indienilor si nu am plecat cu mana goala.

Timp de o saptamana cat am petrecut in Arizona n-am putut sa cuprindem toate imaginile inedite, de-a dreptul fascinante. Din cand in cand am mai notat cate ceva deosebit. Palmierii, dar si alte plante au frunzele acoperite cu un strat subtire de ceara ca sa nu se deshidrateze. Sclipesc in bataia soarelui, oferindu-ti o imagine neobisnuita. Soarele si luna au alt traseu pe cer decat suntem obisnuiti sa vedem in zona in care traim. La amiaza, soarele straluceste deasupra capului si umbra noastra era aproape sub picioare. Si luna noua, mult mai mare decat o stim, ca o secere subtire, pe un cer incredibil de limpede, in amiaza zilei, am vazut-o deasupra capului nostru. In Arizona nu este nevoie sa schimbe ceasul pentru orarul de vara. Ziua este egala cu noaptea aproape tot anul. Seara se lasa brusc, la ora 7,13 apune soarele si peste un sfert de ora este intuneric deplin.

Impresia care ne-a insotit tot timpul si cu care am plecat, ca o concluzie, este aceea a unor aglomerari de imagini neobisnuite, ca in vise, despre care iti vine sa te intrebi daca le-am vazut cu ochii nostri sau numai aievea, dar care isi pastreaza forta vie de a te chema inapoi. Si ne gandim chiar sa raspundem acestei chemari daca ne va sta in putinta, caci sunt multe alte chemari carora le auzim glasul. Si nu putine sunt cele care ne striga cu glas tare.


Plafonarea – un cuvant tabu pentru angajatii din imobiliare din SUA

Tavi_3_Octombrie2008.Peste 90% din tranzactiile imobiliare care au loc in SUA sunt efectuate prin intermediul unei agentii de intermedieri imobiliare.
Tranzactiile imobiliare sunt un domeniu complex de activitate si implica o serie de aspecte legale, fapt pentru care, in unele state (cu precadere pe Coasta de Est a Americii), angajarea unui avocat este obligatorie atunci cand cineva vinde sau cumpara un imobil.
Deoarece din punct de vedere juridic “a scrie contracte” inseamna “a aplica legea”, unele state, inclusiv Arizona, California, Oregon si Washington, au anumite dispozitii legale care le confera agentilor imobiliari dreptul de a scrie contracte inerente tranzactiilor imobiliare. In aceste state, implicarea unui avocat “in tranzactie” nu este obligatorie.

Agent imobiliar sau REALTOR?

Pentru a deveni agent imobiliar in SUA, este necesara obtinerea unei licente emisa de statul in care persoana isi va desfasura activitatea (licenta numita “State license”).   Continue reading “Plafonarea – un cuvant tabu pentru angajatii din imobiliare din SUA”