Seminar despre Dumnezeu

Cugetari culese

 de George Danciu

Domnul Dumnezeu a facut pe om din tarâna pamântului, i-a suflat în nari suflare de viata, si omul s-a facut astfel un suflet viu.  

                                                Geneza, BIBLIA                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                           

Daca Dumnezeu nu exista si tu nu ai crezut în El, nu ai pierdut nimic. Dar daca Dumnezeu exista si tu nu ai crezut în El, ai pierdut totul.          

Pascal

Am întotdeauna cu mine trei lucruri: ceasul, ca sa stiu mersul timpului, mersul trenurilor, ca sa stiu mersul drumurilor si Biblia, ca sa stiu mersuul vietii.          

Caragiale

Isus… daca nu ar fi trait niciodata, nu am fi fost în stare sa-L inventam.                                                            

Wink

Ferice de cine citeste si împlineste…      

  Domnul Isus Hristos

Daca nu constientizam existenta lui Dumnezeu, nu ne putem numi oameni, ci animale.          

  Vavila Popovici

Atentie! Praful de pe Biblia ta te va face praf!         

 Petru Cosarba

Daca ar fi sa fiu dus la închisoare si mi s-ar îngadui sa iau cu mine numai o singura carte, as  alege Biblia.

Goethe.

Dumnezeu este cauza existentei noastre pe pamânt; ceea ce vedem în jurul nostru sunt fenomene ale existentei.

Vavila Popovici

La Dumnezeu ajungem printr-un anumit mod de viata, nu printr-un anumit fel de a gândi.

Christos Yannaras

Eu sunt cel ce sunt, adica despre Dumnezeu nu se poate spune mai mult decât atât: El este pretutindeni, în tot ceea ce este si-n tot ce ar mai putea fi.

 Vavila Popovici

Stiinta îmi spune ca Dumnezeu trebuie sa existe. Mintea îmi spune ca niciodata n-am sa-l pot întelege. Dar inima îmi spune ca nici nu trebuie s-o fac.

   Dan Brown

Ferice de cei cu inima curata, caci ei vor vedea pe Dumnezeu.

     Isus Hristos

Pascal a formulat superb: Dumnezeu este pretutindeni centru si nicaieri margine.    

Vavila Popovici

În fata lui Dumnezeu nu exista genii, Dumnezeu lucrând nu cu genii, ci cu oameni.

  Petre Tutea

Dumnezeu tace, ca un bun Învatator, dupa ce ne-a înzestrat cu cuget si cu liberul arbitru.

     Vavila Popovici

Si viata vesnica este aceasta: sa Te cunoasca pe Tine, singurul Dumnezeu adevarat, si pe Isus Hristos pe care L-ai trimis Tu.

  Isus Hristos

Fara Dumnezeu omul ramâne un biet animal rational si vorbitor, care vine de nicaieri si merge spre nicaieri

  Petre Tutea

Între om si Dumnezeu – religia, filosofia.

Vavila Popovici

Dar Stefan, plin de Duhul Sfânt, si-a pironit ochii spre cer, a vazut slava lui Dumnezeu, si pe Isus stând în picioare la dreapta lui Dumnezeu; si a zis: „Iata, vad cerurile deschise, si pe Fiul omului stând în picioare la dreapta lui Dumnezeu.” Ei au început atunci sa racneasca, si-au astupat urechile si s-au napustit toti într-un gând asupra lui.L-au târât afara din cetate si l-au ucis cu pietre. Martorii si-au pus hainele la picioarele unui tânar, numit Saul. Si aruncau cu pietre în Stefan, care se ruga si zicea: „Doamne Isuse, primeste duhul meu!”

                                                                                                                                          Luca, Faptele apostolilor, 7

Lumina de care avem nevoie

Cugetări despre Dumnezeu

Domnul Dumnezeu a făcut pe om din ţărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viaţă, şi omul s-a făcut astfel un suflet viu.     Genesa, BIBLIA

Dacă Dumnezeu nu există și tu nu ai crezut în El, nu ai pierdut nimic. Dar dacă Dumnezeu există și tu nu ai crezut în El, ai pierdut totul.       

Pascal

Am întotdeauna cu mine trei lucruri Continue reading “Lumina de care avem nevoie”

BELEA CONSTANTIN

UN SAVANT CU GENIUL IN NORI, SI CU INIMA PE PAMANT

Primind doua fotografii din partea unui coleg, facute in 1985 la terminarea facultatii promotiei lui, il zaresc pe profesorul Belea, intr-o fotografie de grup, cu parul alb, asezat discret, intr-o extremitate. Era vara anului in care profesorul avea sa se desparta pentru totdeauna de studentii si facultatea lui.

Il caut repede pe profesorul Belea pe Internet. Sa imi aduc aminte câte ceva despre dânsul.

Surpriza! Nu figureaza in Wikipedia! Gasesc, totusi, un document de o singura pagina, la adresa:

http://www.aman.ro/files/digitale/personalitati…/belea%20constantin.pdf

Iat-o:

“BELEA, CONSTANTIN

Profesor universitar

N. 6 mart. 1929, Slanic, Prahova – m. 12 dec. 1985, Craiova. A studiat la Academia Tehnica Militara din Bucuresti; Doctor inginer.

A lucrat ca sef de laborator la Institutul Energetic al Academiei Române. A facut aspirantura la Institutul de Aviatie Jukovski, Moscova. A sustinut teza de doctorat si i s-a acordat direct titlul de doctor (echivalent la noi cu titlul de doctor docent) – exceptie în viata stiintifica. Lucrarea, cu calitati deosebite, a fost publicata în URSS: Nelinejnye kolebanga sistemandi avtomaticeskoyo regulirovanya i upravlenyo, Masghiz, Moscova, 1962. În 1966, a venit la Facultatea de Electrotehnica a Universitatii din Craiova, formând specialisti în domeniul automaticii si teoriei sistemelor. Având conducere de doctorat, a îndrumat multi specialisti. A fost seful Catedrei de automatica si prorector al Universitatii din Craiova. A dotat Universitatea cu aparatura performanta si tehnica de calcul. A luat premiul Traian Vuia al Academiei Române. A initiat Simpozionul National de Teoria Sistemelor, care se desfasoara cu regularitate la Craiova (din 1980). A publicat articole stiintifice în reviste de prestigiu din tara si strainatate.

Opera: Teoria sistemelor (Craiova, 1971); Introducere în teoria sistemelor (1971-1972); Teoria sistemelor (1982); Automatici neliniare: teorie, exemple si aplicatii (1983); Metode algebrice si algoritmi cu sinteza optimala a sistemelor dinamice (1985); Sisteme giroscopice si aplicatiile lor (în colab, Craiova, 1986).”

Asta este tot.

Caut si in fisele memoriei mele. Regasesc timpul primului examen de Teoria Sistemelor. Eram sef de an. Inaintea examenului, un grup de colegi ma inconjoara, si imi spun: voua, celor buni, nu va pasa. Stiti materia foarte bine. Va descurcati de minune in matematica. Dar noua ne e frica de examenul de Teoria Sistemelor. Uite, am adus ceva pentru profesorul Belea. Si imi intind o sticla invelita cu grija, si un buchet de flori. Spune-i sa fie mai ingaduitor cu noi. Mai, le spun. Va inteleg. Dar nu am curajul sa ma duc la profesor. Nu poti sa ne lasi. Raspund ei. Bine, raspund. Am sa ma duc la Tudoroiu. (Nicolae Tudoroiu era asistentul nostru la teoria Sistemelor, si al profesorului Belea). Cu el am curajul sa vorbesc despre asta. Si am mers la Nicolae Tudoroiu. Acesta, nici mai mult, nici mai putin, ma ia pe sus, imi spune ca trebuie sa-i spun chiar eu ce am sa-i spun profesorului, si ma introduce in biroul acestuia. Imi aduc aminte ca profesorul statea la birou. Mic, cu parul alb, si o privire de poet. Dusa, si in acelasi timp, extraordinar de atenta. Pe birou, era o plansa de hârtie imensa. Parea caroiata milimetric. Si pe ea, o mâna de o siguranta si frumusete de arhitect al universului desenase o bijuterie spatiala: traiectorii, ecuatii, calcule de stabilitate. Vazându-ma privind desenul, Tudoriu mi-a soptit: Omul acesta este un geniu.

Tudoroiu a facut prezentarile.Si m-a indemnat sa îi spun pasul. Domnule profesor, stiti, colegii mei va admira, am spus. Dar sunt in acelasi timp timorati in fata dv. Va rugam sa îi tratati cu blândete la examen. Si va ofer din partea noastra, a tuturor, acest mic dar. Profesorul a luat buchetul de flori cu o mâna, si sticla, cu cealalta.A intrebat: Ce sunt astea, flori cu dop? Apoi, profesorul a desfacut hârtia de pe sticla. Si aici este… coniac Unirea? a intrebat el, citind eticheta. Tudoroiule, scoate paharele! Hai sa ne unim!

Nu va mai spun cum asculta profesorul Belea la examen, si cum raspundea, in locul câte unui student pierdut, Tudoroiu. Toti au trecut examenul. Profesorul Belea era o legenda. Si legendele nu examineaza. Vegheaza.

Vor spune unii ca profesorul Belea bea. Si nu acorda notele “political corect”.

La acea data, proefsorul Belea avea deja parul complet alb. Si doi ani pâna la moarte. Ori, parul alb are dreptul la ceea ce spunea Petre Tutea:

Nu pot evita neplacerile batrânetii si nu ma pot supara pe Dumnezeu ca m-a tinut pâna aproape la nouazeci de ani. Însa batrânii au o supapa foarte înteleapta: au dreptul la nerusinare. O nerusinare nelimitata. Când ma gândesc la suferintele batrînetii, îmi dau seama ca în natura asta oarba cel mai mare geniu este geniul mortii. Faptul ca murim, de cele mai multe ori la timp, este un semn al dragostei lui Dumnezeu pentru noi.

Intr-o buna zi, am organizat un spectacol in amfiteatrul facultatii. Un colaj despre dragoste. Repetitii, afise in facultate, anuntat conducerea UASCR a facultatii, al carui vicepresedinte cu probleme culturale eram, invitat foarte multi profesori. Multumit toti, promis sa vina.

La ora inceperii spectacolului, in sala era un singur spectator. Profesorul Belea. In fata, protagonistii, si un munte de aparatura: magnetofon, pick-up deck, preamplificator, statie, boxe, cabluri, cabluri, cabluri.

La terminarea spectacolului, profesorul s-a ridicat si a aplaudat. Am aplaudat si noi, de pe scena improvizata. Noi aplaudam. Profesorul aplauda. Nu se mai oprea. Incurcati, ne-am oprit, in cele din urma. Profesorul Belea continua sa aplaude. Aplauda rar, si ne zâmbea larg. Apoi, a urcat treptele amfiteatrului. In capul scarii, s-a intors din nou spre noi, ne-a zâmbit , si a iesit.

La sedintele de partid, profesorul Belea vorbea rar, si scurt. Avea un limbaj total diferit de festivismul si repetarea sau inflorirea sablonelor directivelor de partid. Profesorul trata de fapt, o singura tema:

Ce-i de facut. Ce avem noi de facut. Cu câte o gluma, doar, sau o vorba in doi peri, care insenina teribil atmosfera.

In 1986, primul calculator care conducea in timp real doua bucle de reglare in circuit inchis (putea conducea pâna la 8 bucle simultan), a functionat. Eu l-am programat. Pe genunchi. In cod masina. Fara cititor de banda. A luat premiul 1 la Cluj. La Sesiunea Nationala a Cercurilor Stiintifice studentesti. Dar profesorul Belea nu mai era. As fi dorit sa il vad, intrând in laboratorul de regulatoare, si sa ma bucur de bucuria micului om cu geniul in nori, si cu inima pe pamânt.

Privesc fotografia de la predarea cheii de an. Din fata facultatii. Promotia 1985. Sef de an: Dobra Marius.

Profesorul Belea IN FOTOGRAFIE. Mic. Cu parul alb. Asezat discret intr-o parte.

Omul acesta este un geniu, a spus Tudoroiu Nicolae.

Uite câte raman dupa un geniu: an dupa an, generatii de profesori si ingineri. Care isi predau cheia anului. O sticla de coniac Unirea, servita si gustata impreuna. Un spectacol studentesc, la care el a fost singurul spectator. O harta, pe biroul lui. Cu traiectorii de vieti. Cu traiectorii de sateliti. Trasate ireprosabil. Desenate perfect. Cu mâna lui. Libera. Si omenesc de goala.

4 octombrie 2011

Cu deosebit respect,

Jianu liviu-Florian

 

BACALAUREAT 2011

Supercultura hamburger, jeep, etnobotanice, internet

sau

O noapte pierduta” si „O scrisoare furtunoasa” =

Bacalaureat 2011

[pullquote] „Este o bucurie sa vezi încotro adie vântul si tu sa-ti întinzi pânzele si sa mergi chiar într-acolo.” – Máica Siluana

Centrul de formare si consiliere Sf. Arhangheli Mihail si Gavriil[/pullquote]

Noi nu stim privi. În adâncul lucrurilor, în esenta lor definitorie. Când se întâmpla ceva anume, brusc se cauta vina peste tot. Chiar si în closet, am putea spune. A detecta în detaliu si cu mare exactitate însa întreg ansamblul de cauze ale rezultatelor dezastruoase de la examenul de bacalaureat din acest an înseamna a se patrunde în mod completamente responsabil de catre toti vectorii constituenti ai actualului sistem de învatamânt românesc pâna în miezul putred al faptelor desfasurate acum. Iar acest miez nu e deloc greoi de observat. Faptul cel mai grav mi se pare ca se omite a se spune cu claritate ca, de fapt, aici s-a dorit a se ajunge – din varii motive, se întelege, unul dintre ele fiind acela ca o natie azvârlita în bratele larg deschise ale unei vadite inculturi e una tocmai buna pentru a fi manipulata fara un prea mare chin în fel si chip oricând si de catre oricine. Lipsa constanta a modelelor pozitive autentice de pe firmamentul sferei publice românesti si vârâtul pe gât a lungilor siruri de imagini grotesti ale asa-ziselor „personalitati” de moment – niste simple „personagii”, mai bine spus, umplute pâna la refuz cu „modernisme” penibile create în spatiul mediatic autohton – au cascat în mintea multor tineri prapastia fara fund a neamprostiei si a ideii ca merge oricum în ziua de azi, adica de-a valma.

[pullquote]Noi suntem cu totii cumva schizofrenici, adica avem doua fete ale personalitatii. Mai precis, avem o umbra, cum zicea Jung. Si aceasta umbra nu este crestinata.”

Máica Siluana [/pullquote]

 Când un profesor de filozofie avea curajul sa afirme public în vremi de dictatura comunista faptul ca „materia nu poate fi o forma superioara de organizare”, iar de aici sa suporte constient decaderea din drepturile firesti ale profesiei sale, acesta nu poate fi interpretat astazi decât ca un act de mare, de foarte mare libertate a cugetului sau. Cu alte cuvinte, daca Maica Tereza a fost, dupa mine, primul om care a dat o lectie strasnica unei religii bimilenare, înfiintând propriul sau ordin monahal, tot astfel Maica Siluana Vlad de la „Centrul de formare si consiliere Sf. Arhangheli Mihail si Gavriil“ cred ca poate fi considerata drept unul dintre intelectualii români, care a plesnit în fata cu putere conceptia sui-generis a unui întreg sistem de gândire antedecembrist. Nu stiu daca azi mai exista dascali de acest gen, adevarate modele unice de demnitate ale spiritului uman. Ar fi fost exact tipurile de repere benefice pentru copiii impregnati pâna la saturatie cu vaporii „culturii” distructive a consumerismului dominant din prezent. „Noi suntem cu totii, cumva, schizofrenici, adica avem doua fete ale personalitatii. Mai precis, avem o umbra, cum zicea Jung. Si aceasta umbra nu este crestinata.”, spunea Maica Siluana. Accentele puternic patologice ale societatii contemporane nu au dus decât la acest soi de derapaj curent în care salasluim cu groaza zilnica acum.

 Totdeauna am considerat ca orice copil este un aluat fraged în mâinile profesorului sau, fata de care acesta are o responsabilitate majora în a-i calauzi pasii de început ai liniei lui destinice. Un dascal îti poate scoate sinele la Lumina din linistea lui, altfel spus, te poate scoate pe tine din tine, dar, în cel mai rau caz, te poate si îngropa definitiv, taindu-ti cu indiferenta aripile. Consider ca absolut niciun profesor cu har nu are voie sa dea gres cu vreunul dintre elevii sai. Rateul profesional nu trebuie sa faca parte din filozofia vietii lui. De aceea, nu am sa formulez în mod depreciativ „generatia hamburgher, jeep, etnobotanice, internet”, dar am sa pedalez insistent pe ideea de „supercultura hamburgher, jeep, etnobotanice, internet”, fiindca ma deranjeaza enorm acest deja fenomen, iata, l-am putea numi. Este cert, nimeni nu se îndoieste de acest fapt, ca tipologia scolarului actual s-a modificat profund fata de ceea ce însemna aceasta în trecutul nu foarte îndepartat. Ceea vreau sa spun însa, acum ca s-a încheiat tumultuosul examen de maturitate al anului 2011, e faptul ca inutil se tot cauta în gramezile imense de gunoi societar tapi ispasitori, unul mai vinovat si mai urât mirositor decât altul. Promovabilitatea scazuta la nivel national ar trebui sa dea de gândit tuturor, dar mai ales celor care au pus umarul la degradarea evidenta a sistemului românesc de învatamânt timp de doua decenii încoace. Factori diversi, evident, si multi, carora le este greu, foarte greu, desigur, sa îsi deconstruiasca responsabil edificiul propriei lor culpe.

 Recunosc faptul ca nu îmi pot înca imagina o lume cu trupul mai rece decât gheata, pe care se va catara necontenit singura dihania amoralitatii si unde poezia nu se va mai auzi deloc (din simplul motiv ca aceasta nu va mai fi citita de nimeni). Nu am fost vreodata în stare a gândi ca se va ajunge la momentul când de principiile mecanicii newtoniene nu îsi va aminti mai nimeni nici macar în prag de examen, asa cum nu am crezut ca va sosi fatidica secunda în care fiorii emotiilor unui examen vor fi înlocuite cu cei ai microvibratiilor emise asupra timpanului urechii umane de un aparat extrem de performant si greu de depistat, prin intermediul caruia sa se poate face fata cu „succes” garantat unui anume examen. Nu am avut, se vede, capacitati de clarvazator.

 Fara prea multe notiuni generale din vreun domeniu favorit si lipsiti de un vocabular propriu dezvoltat, insii-elevi de azi bat la portile unui sistem de învatamânt românesc ce seamana izbitor cu o imensa groapa de cadavre, unde vor muri cu zile în mod sigur de aici înainte generatii si generatii de spirite juvenile, care se vor trezi ciocanind zadarnic la poarta unei asa-zise cunoasteri, dar si la aceea a propriului lor viitor. Starea de nepasare prezenta în rândurile tuturor factorilor implicati aici este, daca vreti, aidoma starii de inactivitate psiholocomotorie în care se afla un alcoolic. Nimeni nu vede raul actual profund, radacina acestui rau, însa toata lumea discuta. Mult si inutil, spre a se auzi doar pe sine însusi si pentru consolidarea propriei imagini mediatice, fara a se face însa cu concretete ceva palpabil. Palavre, palavre, palavre, asa precum ar fi spus Petre Tutea. Tot ceea ce mai era viu în organismul complex numit scoala a ajuns azi, iata, în moarte clinica. Revenirea la viata îmi pare a fi ceva totalmente irealizabil în conditiile de acum.

 Criza educatiei, în care ramâne sa salasluiasca o întreaga natie româneasca a prezentului acesta discontinuu si haotic, se adânceste, iata, cu evidenta, cumplit de mult. Analfabetismul si subcultura ameninta crunt întreg spectrul societar fara ca ele sa fie luate în considerare ca puncte grave de dezechilibru pentru viitorul extrem de apropiat al acestei tari. „Tot ceea ce se întâmpla cu noi tine de darul disponibilitatii”, spunea Maica Siluana Vlad, dar si de cel al împartasirii unii altora a masurii harului interior dat fiecaruia în parte de Pronia cereasca, completam noi.

Mi-e din ce în ce mai clar ca integrala simpla din x în raport cu aceeasi variabila nu va mai avea o rezolvare corecta prea curând de aici înainte de catre marea masa a elevilor, dificultatea (si inutilitatea) ei trebuind a fi transferata, cica, doar catre scolarii dotati nativ cu duhul pentru a o rezolva. Exact ca la învatamântul vocational. Cânta opera, joaca teatru sau danseaza pe sârma doar specimenele înzestrate a o face, nu orisicine (e mult de discutat pe seama acestui aspect foarte serios conturat din plin zilele acestea pe piata vorbelor spuse sau scrise). Sa admitem însa cu îngaduinta si acest fapt. Dar un soi de „iesire” din situatia mult încâlcita a învatamântului românesc contemporan – caracterizat completamente numai de „culoarea care nu se mai întoarce niciodata”, asa cum frumos definea „negrul” pictorul Ion Salisteanu într-un interviu acordat Eugeniei Voda – tot ar exista. Una extrem de simpla: rugaciunea – unicul si de folos sufletului omenesc ajutor în momente de mare cumpana -, dar nu rugaciunea elevului, ci… „Rugaciunea unui dac”, poate. Cine o fi scris-o, oare, ca nu-mi mai aduc bine aminte acum?!… Ma poate ajuta cineva dintre elevii români, care nu au promovat bacalaureatul în vara lui 2011, sau dintre liceenii dependenti de computer, de droguri si de sex (dar extrem de putin de carte) ai Occidentului, autorul sau fiind unul dintre cei mai mari poeti din toate timpurile ai literaturii acestei lumi?!… Iata, am dat deja un prim indiciu întru aflarea rapida a autorului ei.

4 iulie 2011, România!

OMULE, TREZESTE-TE ÎNAINTE DE A FI PREA TÂRZIU

Lansare de carte:

Omule trezeste-te înainte de a fi prea târziu” de MIHAI ANDONE

 

Recenzie: de Mihai STIRBU

 

 

La începutul festivitatii, fiindca asa s-a dovedit a fi, d-ra Cristina Panaite, directoarea – gazda primitoare în vechiul si binecuvântatul plin de har local al Bibliotecii „Radu Melidon” din Roman, si-a aratat bucuria ca-n aceeasi zi de 21 martie s-a nascut George Topârceanu, iar în 1989 UNESCO a hotarât sa sarbatoreasca ,,Ziua internatinala a poeziei’’, tot acum fiind si echinoxul de primavara în care ziua este egala cu noaptea. Parafrazând, considera ca-n aceasta zi, primavara este egala cu poezia. Nu a ales întâmplator aceasta zi pentru a lansa ultima, dar nu cea din urma carte a domnului profesor Mihai Andone. Despre domnul profesor o sa va spun în linii mari câteva repere biografice. S-a nascut în satul Homiceni; este si motivul pentru care de la un timp asa-si semneaza lucrarile, MIHAI ANDONE DELAHOMICENI. A urmat cursurile primare în localitatea natala, a absolvit Liceul Roman-Voda, si este licentiat al Universitatii Alexandru Ioan Cuza din Iasi, Facultatea de Istorie si Filosofie.

Are peste patru decenii de apostolat, a fost un dascal cu o prodigioasa activitate didactica si pedagogica. Este o persoana foarte implicata în viata sociala, culturala dar si politica a municipiului Roman. Sa nu uitam ca domnia sa a militat pentru reînfiintarea judetului Roman, a fost între anii 1990 si 2004 consilier local, a fost presedintele comisiei de cultura, a publicat peste 12 volume, dintre care: „Cu cartile pe masa” – Roman în 2004, „Între adevar si eternitate” – o carte de meditatii reflectii si cugetari, aparuta la ed. Grafit din Bacau în 2005, „Doi metri patrati de pamânt” – Bacau 2007, „Monografia comunei Ion Creanga”. Domnia sa a scris peste 600 de articole în presa locala, regionala, nationala. Este o pezenta activa la toate manifestarile culturale organizate la Muzeul de Arta, la Centrul militar si Biblioteca Municipala. Este un familist convins, un sot desavârsit si tatal a doua fete, are doi nepoti minunati.

În ce priveste cartea lansata azi, ea are un titlu imperativ. Despre ea, si despre multe altele, o voi ruga pe doamna profesoara Minodora Ursachi sa ne vorbeasca”. Ca orice scriitor care se respecta, domnul Andone rânduieste permanent pe rafturile cartilor sale o opera de larga respiratie. O carte, daca nu i-ar purta numele, i l-ai identifica cu rapiditate, întrucât dumnealui etaleaza în scrieri acea frumusete a expresiei poetice, clara si de mare acuratete. Asa întâlnim si-n acest volum de poezii, al carui discurs poetic capata greutate si impresioneaza prin densitatea continutului de idei, si prin maturitatea mijloacelor de expresie. Este dialogul grav al autorului cu sine însusi si cu universul. Poetul nu se multumeste numai sa noteze evenimente, fapte sau dramele destinului omenesc. Se implica, poezia îmbraca haina stilistica a discursului retoric, versurile au claritatea dezamagirii si o retorica a mâniei; este mânia poetului, a sufletului insultat de mizeriile morale, de incapacitate, de ignoranta, de nepasare, de lene. De aici acea chemare, acel strigat catre spirit: Trezeste-te pâna nu-i prea târziu. Si, spune poetul ca vrea sa traiasca într-o societate cu dragoste de patrie, de limba stramoseasca, de respect fata de înaintasi, într-o societate cu precepte si cu valori morale de repect fata de parinti si profesori, de pretuire a valorilor autentice nationale. Vrea sa se bucure de armonie si pace, de frumusetea si de mireasma naturii vegetale, de creatiile artei. Poeziile sale se hranesc dintr-o credinta profunda, dintr-o comuniune cu sacrul, relevate de poet în cotidian, în gesturile simple, în lucrurile umile, pâna la trairile cele mai înalte ale fiintei umane.

Expresivitatea si forta lirica reliefeaza, potenteaza sentimentul crestin al iubirii, ideea ca Iisus Christos este permanent alaturi de noi ca un simbol, ca un semn al adevarului. Imaginilor de suferinta, de durere, de apocalipsa, poetul opune seninatatea regasirii credintei, a încrederii în bunatatea si în puterea Dumnezeiasca. De aici si acea adoratie, elogiul adus unui mare patriot, aparator al credintei si al normelor si valorilor morale, Dan Puric. Citindu-i poeziile, gasesti nu numai profunzimea gândirii poetului, dar si frumusetea expresiei retorice a acelor întrebari mestesugite, si raspunsurile date. Ele impresioneaza, te misca, te îndeamna la meditatie, la cunoastere, împodobite cu aerul sinceritatii si al autenticului, dar si cu vigurosul talent al autorului, aceste poezii se recomanda de la sine. Cu siguranta, curgerea cuvintelor în mod firesc, cu sonoritati clare, îmbinarea lor în imagini plastice percutante, ca si neastâmparul fiintei sale, dau garantia întruparii a noi creatii literare. Noi le asteptam.

Implicat nu doar în mentinerea si adâncirea adevarului convingerilor credintei, parintele protopop Florin Tuscanu nu putea lipsi de la o festivitate care-l viza, nu numai pe domnul profesor Andone Mihai, ci si tema abordata. Tema apropiata omului care gândeste, poate mai mult slujitorului bisericii care întelege altfel existenta spirituala, ceea ce este dincolo, unde nu trebuie sa ajungi oricum, ci urmând o cale, poate trasata de autor. ,,Este prilej de bucurie, asa cum ati remarcat din mesajul gazdei nostre, d-ra Cristina care ne-a spus ca nu întâmplator în 21 martie, ziua echinoxului de primavara, este lansata aceasta carte. Dar acest volum apare astazi, când este si ziua poeziei. Este frumos si bine-venit acest dar, pe care domnul profesor îl face poeziei noastre românesti dar si poeziei crestine, literaturii noastre religioase, pentru ca în paginile acestui volum de versuri am regasit mesajul unor mari duhovnici, mesajul unui parinte al bisericii noastre, mai putin cunoscut românilor, Teofan Zavorâtu, care încearca sa raspunda întrebarilor fundamentale ale vietii crestinilor. Aceasta simbioza, aceasta frumoasa transpunere în versuri a mesajului crestin de catre domnul profesor, care se exprima cu mare usurinta în versuri, si orice predica, orice cuvânt de folos, este versificat cu rapiditate de domnia sa.

A transmis în paginile acestei carti un mesaj pentru sufletele tuturor, si a celor mari si a celor mici, si a celor mai apropiati de biserica, de credinta, dar si a celor care n-au descoperit îmca un drum, o cale catre cer. Titlul acestui volum este un mesaj, este glasul unui crestin care si-a pus întrebarile acestea esentiale: cine suntem, de unde venim si încotro ne îndreptam. Si gasind raspunsurile curate si sincere la aceste întrebari, domnul profesor si-a ales un titlu ca o voce adresata semenilor, si asa cum el însusi marturiseste în cuvântul înainte, în introducerea la acest volum, spune ca obiectivul a fost unul de ordin pragmatic, acela de a împartasi semenilor experienta unei vieti. Într-adevar, ca dascal de la catedra câteva decenii, a acumulat asemeni unei albine, cu fiecare cautare, cu fiecare lectie, o experienta deosebita care-l ajuta astazi sa împataseasca semenilor din învataturile vietii sale. Dar este si un mod de a prezenta simtirea sa, trairea sa, ca un simplu crestin, pentru ca în întreaga sa viata a fost ghidat si orientat de principiile moralei crestine, de adevarurile noastre de credinta. În încercarea de revigorare morala a acestei societati românesti care se afla astazi într-o deriva, în acesta criza materiala prelungita, care parca nu mai are un final, remarcam o altfel de criza, care ne întristeaza si ne îngrijoreaza pe toti, criza aceasta spirituala, când lumea traieste ca si cum Dumnezeu n-ar fi. Acesta este secularismul despre care se vorbeste, secularizarea întâlnita în occident, si iata, ea se infiltreaza si-n viata popoarelor majoritar crestine, ortodoxe, cum este poporul român. Unii traiesc, ca si cum Dumnezeu nu ar fi, nu-i neaga existenta, dar traiesc indiferenti. Când lipseste rugacinea, când lipeste aceasta prezbie, când lipseste starea de comuniune cu Dumnezeu în rugaciune, omul se înstraineaza si devine un fiu risipitor, un om ratacit, care poate fi salvat, si titlul acestui volum, omule trezeste-te înainte de a fi prea târziu, credem noi ca este plin de semnificatii si sugereaza, asemeni unui verset din Sfânta Scriptura la care ma gândeam, glasul Ioan Sfântului Ioan Botezatorul: pocaiti-va, treziti-va, ca s-a apropiat împartia cerurilor.

Este o lucrare recomandata tuturor generatiilor, tuturor celor care iubesc frumosul, care se orienteaza în acesta lume dupa principiile moralei crestine, dupa aceste traditii sanatoase si viguroase în care neamul românesc, numit asa de frumos un popor purtator de cruce si iubitor de înviere, a stiut tot de atâtea ori sa se ridice din suferintele lui, din caderile pe care le-a avut de-a lungul celor 2000 de ani de crestinism. Este o lucrare structurata pe trei parti, pe care autorul o sa le prezinte asa cum se cuvine. Am remarcat ultimul capitol, foarte frumos inspirat din viata si din opera unui sfânt: Teofan Zavorâtul, Domnul profesor a reusit sa scoata din mesajul acestui sfânt câteva idei crestine, idei duhovnicesti, spirituale, pe care le-a redactat într-o forma noua, versificata. Aceste idei au o arie tematica diversa, si sunt foarte necesare pentru lumea aceasta în care traim, asemanata atât de frumos de un ierarh de al nostru, cu un labirint în care fiecare crestin încearca sa caute iesirea, sa gaseasca drumul si întâlnirea cu Hristos. Este o aparitie care ne aduce bucurie.

Un profesor, truditor pentru raspândirea învataturilor limbii si a – pâna la urma – culturii românesti oriunde, domnul Nicolae Culbec de la Liceul din Halaucesti, a subliniat faptul ca-l pretuieste pe domnul profesor Andone, în aceeasi masura ca si pe parintele Mihaita Popovici, amândoi tinând niste cursuri deosebit de interesante la Colegiul National Roman-Voda, la care el însusi a participat, în calitate de cursant. Ati sesizat toata lumea, parintele protopop, antevorbitorii mei, au scos în evidenta faptul ca domnul profesor a avut de unde sa daruiasca celor din jur, orasului in primul rând, constiintei sociale a contemporanilor, niste lucrari fundamentale. Dumnealui ne mai ofera înca un esantion din preaplinul dumnealui, aceasta interesanta carte. Nici nu cred ca si-a propus s-o faca pe-a poetul, dar în mod sigur, în constiinta domniei sale a vrut sa ne etaleze ce însemna o constiinta treaza.

Cartea aceasta este un document al unei constiinte revoltate, a unei constiinte care a fost lezata în ceea ce are ea mai sfânt, si domnul profesor, într-un lant de întrebari retorice, încearca sa raspunda la aceste lucruri care tulbura ceea ce este sfânt, ce este curat în fiinta noastra nationala. Daca ar fi sa-l încadrez pe autor, l-as încadra în acele constiinte care existau cu vreo suta si ceva de ani în urma, în perioada pasoptista, care doreau sa materializeze acel sâmbure de identitate. Domnul profesor a raspuns la doua întrebari fundamentale, si probabil de aceea s-a identificat cu Dan Puric, cine suntem si, mai avem oameni frumosi sau cam asa ar trebui sa arate un om frumos. Ne-a aratat ca izvorul nostru „cine suntem” este adânc înfipt în istoria nemului nostru, dar nu mai avem acea pietate, acea responsabilitate sa o cunoastem si sa o constientizam, pentru ca degeaba stim ce este istoria, daca nu devine un fapt, adica o exprimare de zi cu zi. Istoria trebuie sa fie, de fapt, fiecare clipa pe care o traim – asta este de fapt istoria. Nu acea lectie care ni se preda la scoala, nu acele festivitati pe care le facem cu atâta pompa, istoria este faptul de a demonstra ca suntem români. Si sa ne aducem aminte ca acest român ar fi fost atât de greu rostit, încât deranja prin secolul al IX-lea ideea de român – România.

Este adevarat, treceau foarte greu cartile prin Austro-Ungaria, atunci când cuvântul român se afla în cartea respectiva. Nu mai spun ca imperiul de la rasarit nu facea decît sa stigmatizeze orice element românesc. Pâna si un cuvânt ca ,,propasirea’’ devenea subvresiv, dar sa mai spui ca esti român! Faptul ca autorul constientizeaza ca suntem români, ca ne revendicam niste elemente demne de pretuit, arata o constiinta care merita pretuita. Si dovedeste ca avem ce arata, si mi-a placut caracterizarea frumoasa a lui Dan Puric. Sunt nelinistile dumnealui, este sinceritatea, este constiinta dumnealui atât de treaza, si vrea ca acest semnal sa-l transmita si-n jurul sau. Deci sa rostim impreuna: Omule, trezeste-te înainte de a fi prea târziu.

Toti cei prezenti in sala bibliotecii, au fost de acord ca noua aparitie este o carte de învatatura în spiritul credintei ortodoxe, a românismului. Cartea este versificata, toate poeziile fiind un strigat, o implorare de urgenta fireasca fata de evolutia negativa a societatii contemporane. Pentru tineret este un îndreptar educativ care-i înfiereaza pe pe cei rai, necredinciosi, hoti, clevetitori, trândavi, betivani, tradatori ai datinilor stramosesti.

Autorul a multumit celor care i-au facut posibila exprimarea în acel cadru, personalului bibliotecii si Editurii Papirus Media, dar si celor care l-au onorat cu prezenta acolo. ,,Am sa spun câteva cuvinte în legatura cu aceasta carte, dar mai înainte câteva fraze despre celelalte lucrari ale mele. Marea majoritate sunt cu caracter monografic; patru din ele se refera la Roman, doua la Liceul Petru Poni. Din 1992 este ,,Istoria Romanului’’ din care am cinci capitole, iar a doua, la care am lucrat vreo 10 ani, am scris-o singur, cu mari eforturi cât am fost consilier municipal, presedinte al comisiei pentru cultura. Alte monografii sunt dedicate localitatii în care am functionat aproape 20 de ani, Ruginoasa din Neamt, una este pentru satul meu natal, alta despre un preot de la Stejaru – parintele Moraru care avea un har deosebit. Alta carte este de meditatii de la efemer la eternitate, pentru ca eternitatea este vesnicia de dupa moarte, fiindca eu cred în asa ceva. As putea prezenta argumentele concrete dincolo de cele care apar în biblie, comparând biblia cu stiinta, si stiind ca Dumnezeu exista si exista palpabil. Eu când va privesc pe dumeavoastra toti, il vad pe Dumnezeu, în ipostaze deosebite. Si stiti de ce? Pai, scrie clar în biblie: omul este dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu. Multi spun „dar cine l-a vazut pe Dumnezeu?”, ei uite, eu spun „l-am vazut pe Dumnezeu”. Dumnezeu nu apare ca un mosnegut, el este peste tot, unde nici nu ne gândim noi, ca spirit si ne vegheaza întreaga existenta.

De aceea, iertati-mi modestia, dar am citit câteva mii de carti în viata mea, si asta a fost problema centrala care m-a framântat: ce este dincolo. Oricât am spune noi ca ne este teama de capatul acela al vietii, e bine ca nu stim când este. Putem muri întotdeauna, de aceea este valabila acea maxima care spune „lucreaza si activeaza ca si cum ai muri mâine, gândeste si munceste ca si cum ai trai 100 de ani”, fiindca nu stim când ni se rupe firul vietii. Daca vreti, aceasta carte la asta se refera. Societatea româneasca este acum strabatuta de o criza economica, nu chiar asa de mare, de grozava, dar cea mai mare criza la care este supusa societatea româneasca este criza morala, criza existentiala, sub aspectul acesta al spiritualitatii noastre. N-ar trebui sa uitam ca, de undeva, de acolo de sus, chiar din acest an s-a hotarât sa se treaca la buletinele pe baza de cip, pana la anu’ sa se treaca obligatoriu la cardurile de sanatate, tot pe baza de cip. Asta-i unealta satanei, sa nu credeti ca-i altceva; cititi biblia, în ultima ei parte, Apocalipsa. Se arata clar acolo ca acel 666, este semnul Anticristului, al satanei. Vom fi obligati pâna la urma (sper sa nu prind timpurile acelea, dar mi-e groaza pentru urmasii mei), sa ne facem semnul acela cu laserul pe mâna dreapta sau pe frunte. În clipa aceea am pierdut tot ce a fost crestinesc, ce a fost bun.

Am auzit ca România este prima tara care experimentaza asa ceva. Cititi va rog Apocalipsa, sa nu credeti ca va spun eu ceva inventat. Aceasta carte, care este scrisa cu aprope 2000 de ani in urma, vorbeste despre acest 666 si abia acum se pune în aplicare. Dumneavoastra stiti ca multi dintre noi îl purtam pe satana în buzunar? Si când spun asta, ma refer la card, deci c a r d. Cititi invers, cum fac evreii si veti vedea ca iese drac. Nu s-o fi gândit nimeni sa-i spuna altfel? De aceea eu spun „trezeste-te omule”, adica sa fii atent la pericolele care si pe acest plan ne pândesc.

Se vorbeste despre globalizare, si multi spun ca poate este buna, dar globalizarea înseamna taierea tuturor natiunilor, însemna un fel de ghiveci din toate religiile lumii, înseamna tot ce este mai rau posibil. Prin ea am pierde enorm, toate popoarele. Practic, acest trezeste-te din titlul cartii, se refera la starea noastra de spirit, trebuie sa gândim si sa analizam daca ceea ce fac unii sau altii este în avantajul nostru, pentru ca sunt lucruri care ne vor depasi la un moment dat, si de aceea este bine sa urmati luminatorii, în special din rândul preotilor, si ma bucur sa am în preajma mea doi preoti (pr. Tuscanu Florin si Paiu Cornel) care înteleg pericolul urias ce se abate asupra tarii noastre, si nu numai, asupra omenirii întregi. Acestea sunt întrebarile retorice pe care le-am pus în primul capitol, si le pun în continuare, întrebari la care mi-am raspuns singur, si indirect va invit si pe dumneavoastra sa va raspundeti.

Capitolul doi l-am dedicat lui Dan Puric, dupa parerea mea, o constiinta extraordinara, cum n-am mai vazut demult. Imediat dupa revolutie a aparut o alta personalitate remarcabila, Petru Tutea, care era într-un dialog cu Emil Cioran – pe care multi literati îl ridica în slavi ( nu si eu). Acest Dan Puric este un mirean, nu este preot dar are vocatia unui mare preot, asa cred eu. V-as recomanda sa nu pierdeti ocazia de a-l auzi, fiindca peste tot pe unde se duce, salile sunt arhipline la conferintele lui, desi-i cu plata intrarea. Numai ca banii nu-i foloseste pentru el, ci pentru manastiri, pentru biserici. El, pe când traia înca, îl considera un sfânt pe acel staret de la Petru Voda, Iustin Pârvu. I-am citit cartea „Cum, cine suntem” si am versificat-o. Iar acel sfânt Zavorâtu, si el fost fecior de preot, care a ajuns la mijlocul sec. XIX la Ierusalim, apoi în Rusia si la Constantinopole. A fost ridicat la rangul de mitropolit, dar pâna la urma si-a dorit o viata tihnita, sa fie singur, si s-a dus la manastire. Si-a facut o chilie, si vreme de douazeci si doi de ani îsi tinea singur slujbele acolo, fara sa aiba credinciosi, dar a scris carti, primea sute de scrisori din strainatate.

Si toate astea am vrut sa vi le aduc la cunostinta, fara a avea pretentia ca ce scriu eu va ramâne în istoria literaturii, pentru ca daca eu scriu în versuri, fac un fel de proza versificata pentru a fi mai usor receptata de catre cei care citesc, iar pe mine ma intereseaza ideile pe care le scriu, si daca din toate ideile mele, în inima dumneavoastra, macar una sau doua prind radacini, înseamna ca nu mi-am pierdut timpul degeaba. Este foarte greu acum, nu sa scrii o carte, cât s-o publici, este foarte, foarte greu. Eu mai am o carte, scrisa de doi ani si jumatate, care sta, pentru ca mi-ar trebui doua mii de lei si nu-i gasesc nicaieri. Nu mai vreau sponsorizari, fiindca-i penibil sa te duci la cineva sa-i ceri sa te sprijine, si el sa refuze. Cartea se numeste „Predicile Sfântului Ioan Gura de Aur” în haine ritmate…

Editorul, preotul Cornel Paiu – datorita caruia exista cartea, a sesizat si ineditul, poate cu semnificatii firesti: ,,Omule, trezeste-te înainte de a fi prea târziu’’ este prima aparitie a Editurii Papirus Media cu sediul în Roman, fiindca fiintase pâna acum la Bucuresti. Domnul profesor Andone este o personalitate complexa, care stie foarte bine ce alegeri a facut pe parcursul unei vieti dedicate pedagogiei si educatiei, culturii si spiritualitatii. Este o persoana care detine o zestre informationala si culturala, pe care doreste s-o dea mai departe, simtind nevoia imperativa de a se exprima prin cuvânt oriunde, cu volubilitatea pe care ati cunoscut-o si astazi. Simte nevoia sa se exprime într-un fel, poate arborescent, tocmai din nevoia de a comunica foarte, foarte mult.

Zesterea culturala, spirituala, traditionala, acumulata pe parcursul unei vieti, se reliefeaza si-n cartea de fata. Domnul profesor postuleaza si ideea unei amortiri, sau a unei adormiri sau a unui somn, în care ne-am afla. Si pe buna dreptate cred, pentru ca în contextul actual, cultura, spiritualitatea, credinta adevarata, sufera de tot felul de anomalii. Si mai ales, sufera de un fel de adormire, de un fel de angoasa somnolenta, si mai ales de deviatii de tot felul. Si-n cultura au aparut voci care denigreaza, sau vin cu estetica urâtului si a subculturii, iata se vorbeste de subcultura nu de cultura. În spiritualitate exista multe deviatii de tot felul, desi poate-n contextul actual omul ar trebui sa se apropie mai mult de spiritual, parca viata mai grea si mai complicata ne îndepateaza mai mult. Invitatia domnului profesor, si preocuparea sa în toate cartile, nefiind doar cea de fata cu un asemenea mesaj, induce dorinta de a puncta ce este biblic, ce este frumos, ce este autentic ce este curat, si se înscrie în traditia românului dintotdeauna, traditie pe care am primit-o si noi de la mosii si stramosii nostri. De aceea „Omule trezeste-te înainte de a fi prea târziu” este o carte care se adreseaza omului de rând, omului care vrea sa înteleaga mai bine, pentru ca fenomenul de uitare a traditiilor, a culturii autentice sau a spiritualitatii nu se manifesta doar în spatiul omului intelectualizat sau a intelectualului, ci se manifesta chiar si în paturile care nu au prea multa scoala. Chiar si cei care îsi stiau traditiile, pentru ca si le practicau la biserica sau le practicau în casele lor, încep sa le uite. Domnul profesor, prin aceste versuri, prin aceste exercitii de versificatie, dovedeste ca detine o tehnica desavârsita de a versifica, are o vocatie a rimei. Pâna si în proza prefera sa se exprime folosind rima.

Iasi

 

EMINESCU ÎN ETERNITATE

de Elena ARMENESCU

 

Mi-au venit în minte, aduse de un gând razlet, urmatoarele versuri despre demnitate scrise în urma cu peste o suta de ani:

Din zei de-am fi scoborâtori,

C-o moarte tot suntem datori!

Totuna e dac-ai murit

Flacau ori mos îngârbovit;

Dar nu-i totuna leu sa mori

Ori câine-nlantuit.

(G Cosbuc – Decebal catre popor)


Acest mesaj a lui Decebal, regele dacilor m-a purtat fulgerator pe tunelul istoriei, si scanner-ul memoriei cauta, cauta acea rugaciune a unui dac, cu siguranta un întelept cu a carui gânduri numai Eminescu a putut intra în rezonanta anulând veacurile, aducându-l în prim planul presei sfârsitului de secol nouasprezece, ca prin intermediul acesteia sa ajunga la popor, sa-l trezeasca, pentru ca Eminescu a fost un trezitor al neamului sau! Redau doar prima parte a acestei poezii si propun ca nimeni sa nu mai citeasca partea a doua, cea cu blestemele, pentru ca se stie ca energetic, putem atrage fortele raului. Ele nu asteapta sa fie de doua ori invocate, pentru ca salasuiesc printre oameni, în oameni.

 

Rugaciunea unui dac

 

Pe când nu era moarte, nimic nemuritor,

Nici sâmburul luminii de viata datator,

Nu era azi, nici mâine, nici ieri, nici totdeuna,

Caci unul erau toate si totul era una;

Pe când pamântul, cerul, vazduhul, lumea toata

Erau din rândul celor ce n-au fost niciodata,

Pe-atunci erai Tu singur, încât ma-ntreb în sine-mi:

Au cine-i zeul carui plecam a noastre inemi?

El singur zeu statut-au nainte de-a fi zeii

Si din noian de ape puteri au dat scânteii,

El zeilor da suflet si lumii fericire,

El este-al omenimei izvor de mântuire:

Sus inimile voastre! Cântare aduceti-i,

El este moartea mortii si învierea vietii!

Si el îmi dete ochii sa vad lumina zilei,

Si inima-mi umplut-au cu farmecele milei,

În vuietul de vânturi auzit-am al lui mers

Si-n glas purtat de cântec simtii duiosu-i viers,

Si tot pe lânga-acestea cersesc înc-un adaos:

Sa-ngaduie intrarea-mi în vecinicul repaos!

S-a trezit oare acest popor? Acest neam caruia i-au fost dedicate atâtea pagini de catre toti gânditorii nascuti din el, din miezul lui, purtând în fiecare celula a corpului lor fizic genomul originar din aceste locuri, indiferent unde si-au petrecut fiecare pâna la urma viata: Mircea Eliade în America, Emil Cioran în Franta, Petre Tutea în închisorile din România, Pan Vizirescu în hruba casei din Slatina si lista ar putea continua pe sute de pagini.În oricare dintre acestia, fie în glorie si libertate, fie în poienile interioare ale spiritului neîncatusat a fost prezent mereu Eminescu, atât cu poezia sa flozofica, cu setea sa de alsolut –magistral analizata de Rosa del Conte*, ori cu poezia sa devenita rugaciune!

S-a vorbit mult si s-a scris despre credinta ortodoxa a poetului. Impresionante sunt relatarile supravietuitorilor din închisorile comuniste. De pilda, în urma cu câtiva ani, am ascultat cu profunda emotie pe doctorul Mija Teofil** – Teo-fil, nume predestinat sa-l iubeasca pe Dumnezeu – fost detinut politic povestind despre efectul întaritor al poeziilor lui Mihai Eminescu pentru psihicul celor aflati în iadul închisorilor comuniste.

Generatii întregi, în perioada comunista nu au cunoscut decât ceea ce a permis cenzura acelor vremuri, subliniind doar geniul sau poetic care culmina în Împarat si proletar cu revolta poetului împotriva celor avuti. Despre opera sa politica, despre caracterul profund nationalist în sensul bun al cuvântului pentru ca scria totul din dragoste de adevar si de neamul despre care –dupa îndelungate dialoguri cu Densusianu – aflase cât de vechi este pe acest pamânt, chiar de la facerea lumii! Cine stia în acele vremuri de dictatura, (în afara celor ce apartineau generatiei interbelice) poezia care a devenit rugaciune pentru cei întemnitati?

Copiii erau învatati de profesorii lor ca Eminescu a fost ateu, nu un cautator, nu un om care este strabatut de îndoieli, framântat de a gasi raspunsuri, asa cum se întâmpla cu multi pâna îsi gasesc calea cea dreapta spre Dumnezeu. Dupa ce trecuse prin toate treptele cunoasterii, nefiind strain de marile religii ale lumii, inclusiv cea indiana care promoveaza credinta în metempsihoza, în migrarea eterna a sufletelor pâna la desavârsire, dupa ce suferise ca un orfan de dumnezeu considerându-se „Bolnav în al meu suflet”, se întoarce la matca credintei practicata de parintii, mosii si stramosii sai.

Pentru ca este mai putin cunoscut, transcriu poemul: Bolnav în al meu suflet, în inima bolnav,/ Cu mintea depravata si geniul trândav,/ Închin a mea viata la scârba si-ntristare/ si-mi târâi printre anii-mi nefasta aratare,/ Prea slab pentru-a fi mare, prea mândru spre-a fi mic/ Viata-mi, cum o duce tot omul de nimic./ Nascut far’ de-a mea vina, traind far’ mai s-o stiu,/ Nu merg cum merg alti oameni, nu-mi pasa de-unde viu,/ Supus doar, ca nealtii, la suferinte grele/ Unesc cu ele stirea nimicniciei mele./ Sfânt n-am nimic, în bine nu cred si nici în rau./ Viata mea aceasta nici vreu si nici n-o vreu:/ A vietii osteneala o simt si n-o combat,/ As râde doar de-o viata, dispretuind-o toata,/ Muncind cu mii de chinuri suflarea ei spurcata,/ Muncind în mine însumi, vointa-n orice nerv,/ Peirea cea eterna din mine sa o serv,/ Dar vai! nici siguranta n-o am ca mor pe veci,/ – si daca oare – a mortii mâni palide si reci/ În loc sa sfarme vecinic a vietii mele norma/ Ar pune al meu suflet sarman în alta forma?/ La sorti va fi pus iarasi, de catre lumi din cer,/ Ca cu acelasi suflet din nou sa reapara,/ Migratiei eterne unealta de ocara?/ Nimic, nimic n-ajuta – si nu-i nici o scapare./ Din asta lume – eterna ce trecatoare pare,/ Gonit în timp si spatii, trecând din forma în forma,/ Eterna fulgerare cu inima diforma,/ De evi trecuti fiinta-mi o simt adânc ranita,/ Pustiu-alergatoare, cumplit de ostenita…/ Si-acum din nou în evu-mi, lui Sisif cruda stânca/ Spre culmea mortii mele ridic s-ast’ data înca./ S-ast’ data?/ Cine-mi spune ca-i cea din urma oara?/”

Despre aceasta poezie, Zoe Dumitrescu Busulenga avea sa afirme: „Nu cunosc pagina existentiala mai disperata în toata poezia lumii. Se îmbina aici atâta durere, atâta spaima de viata, atâta groaza de posibilele reveniri (migratia eterna) preconizate de filosofia indiana, atâta dorin’a, neputincioasa însa, de a distruge voin’a de a trai (aceea în care Schopenhauer vedea izvorul vietii), dar si atâta umilinta si dispret de sine (nimicnicia lui) încât existentialistii secolului al XX-lea apar, pe lânga el, ca niste snobi dezgustati de o viata odioasa. Deznadejdea concentrata aici, atât de cumplita, nu e crestina, însa izbucneste dintr-o sinceritate sfâsietoare”.

Acesta sinceritate, deschiderea sufletului ca la o spovedanie, este caracteristica totusi omului crestin, trasatura împregnata copilului Mihai care copilarise în tara de vis si de basm a Bucovinei (Tara fagilor), tara colindelor care ne încânta si azi, asa cum cu siguranta l-au încântat si pe viitorul poet, acum o suta cincizeci de ani.

Spre sfârsitul scurtei dar luminatoarei sale vieti, dându-si seama asemeni Fericitului Augustin care afirma patruns de adevar: „Unde sa te caut Doamne, daca eu ma aflu chiar în pântecul Tau?”, sub imperiul amintirii slujbelor de liturghie si a cântarilor slavitoare ascultate în copilarie în bisericuta din curtea casei parintesti, ori a corului calugarilor de la Mânastirea Neamt, patruns de dorinta de apropiere fata de Dumnezeu, scrie o invocare devenita nemuritoare, recitata ori cântata acum de multe corale: „Rasai asupra mea, lumina lina,/ Ca-n visul meu ceresc de-odinioara;/ O, Maica Sfânta, pururea fecioara,/ În noaptea gândurilor mele vina./ Speranta mea tu n-o lasa sa moara/ Desi al meu e un noian de vina./ Privirea ta de mila calda, plina,/ Înduratoare – asupra mea coboara./ Strain de toti, pierdut în suferinta Adânca a nimicniciei mele,/ Eu nu mai cred nimic si n-am tarie./ Da-mi tineretea mea, reda-mi credinta si reapari din cerul tau de stele,/ Ca sa te- ador de-acum pe veci, Marie!/”. Poezie învatata ( pentru ca acea generatie o memorase înainte de a intra în acel iad!) stiuta, recitata cu smerenie de oricare dintre supravietuitorii închisorilor comuniste.

Eminescu se roaga scriind, ori scrie rugându-se: „Privirea ta de mila calda, plina, Înduratoare – asupra mea coboara”, culminând cu acceptarea (sub influienta lui Creanga) a tratamentului sau din perioada ultima a bolii, la Mânastirea Neamt, unde se spovedeste si primeste si sfânta împartasanie. Aceasta atitudine vine sa confirme întoarcerea sa definitiva la credinta mântuitoare.

Amintindu-ne ca Eminescu facea, cu privire la iubirea de patrie precizarea: „Oare n-am uitat cumva ca iubirea de patrie nu e iubirea brazdei, a tarânei, ci iubirea trecutului” sa nu uitam nici îndemnul sau profund crestinesc cu privire la înlaturarea dezbinarii: „Nu merge la mormintele Domnilor tai cu samânta desbinarii în inima, ci precum mergi si împartasesti cu sângele Mântuitorului, astfel împartaseste-ti sufletul tau cu reamintirea trecutului; fara patima si fara ura între fiii aceluiasi pamânt, cari, oricât de deosebiti ar fi în pareri, frati sunt, fiii aceleiasi mame sunt.”

Tendinta actuala este ca cititorul sa devina egal cu autorul într-un sistem de valori legat de trairea în aceeasi gama, de rezonanta, de recunoastere, dovedind aceasta prin propria ardere pâna la incadescenta, cum ne-a sugerat poetul, ardere metaforica interioara a propriei fapturi, asa cum scriam – închinând un poem lui Eminescu – în urma cu câtiva ani:

Flacara gândului bun

Vesnic arzator, plinitor

Alearga prin univers

într-o credincioasa dezvaluire

a sacrului

Întru Adevar”!

Poetul a dat operei sale sansa de durata – alaturi de operele nemuritoare ale literaturii universale care s-au scris înaintea sa ori dupa – cel putin cît va exista si neamul omenesc, pentru ca Eminescu se înscrie, mai bine zis a fost înscris de Dumnezeu în cartea celor vii, ai Cuvântului.

Scrierile lui Eminescu ramân alaturi de cele ale altor luminatori ai neamului, adevarate torte aprinse la lumina carora, noi si generatiile care urmeaza, favorizati de era schimbarilor în care am intrat sa putem împleti gândul cu fapta, sa reliefam si sa ne regasim partea aceea ascunsa din noi responsabila cu armonia, blândetea, dreptatea si echilibrul, trasaturi pe care le avem înscrise în codul nostru genetic. Procesul extraordinar de trezire a Omenirii, pe care l-am trait pe parcursul primilor zece ani din secolul al XXI-lea, a fost miraculos! Se vorbeste mult despre transformarea constiintei care va avea drept rezultat unirea a milioane de oameni.

Sa nu uitam ca Eminescu a început aceasta lucrare în urma cu peste o suta de ani, si acest interval de timp ar trebui sa conteze mult în devenirea noastra.

———————————————-

* Rosa del Conte, critic si scriitor italian care în anul 1956 l-a propus pe Lucian Blaga pe lista nominalizatilor la Premiul Nobel pentru literatura.

** Doctorul Mija Teofil – iubire demonstrata conform îndemnului cristic, prin iubirea aproapelui concretizata de domnia sa prin înfiintarea si organizarea Azilului pentru batrâni din Sacele, judetul Brasov

Elena ARMENESCU

Bucuresti

15 iunie 2011

 

DACA PASARILE NU VOR CÂNTA, CIORILE VOR CRONCANI !

Vavila Popovici

“Fara Dumnezeu omul ramâne un biet animal rational si vorbitor, care vine de nicaieri si merge spre nicaieri.” (Petre Tutea)

 

 

Fiecare om are o conceptie despre lume si viata, exprimata sub forma de convingere sau ipoteza, care poate fi adevarata sau falsa si conform careia îsi desfasoara viata.

Filosoful român Petre Tutea sustinea ca înapoia lucrurilor omul pune doua concepte, materia sau Dumnezeu, materia fiind Dumnezeul ateilor. Vreau sa cred ca materialismul si cinismul ce pareau sa flancheze postmodernismul, nu au câstigat definitiv, ca foamea exagerata de concret în detrimentul misterului va disparea curând si un nou umanism se va întrezari la orizont, ca lumea va reveni la anumite sentimente si valori fundamentale, precum Iubirea. Scriitorul german Thomas Mann (1875-1955) spunea despre umanisti ca ei sunt singurii depozitari ai traditiei demnitatii si frumusetii omului.

Sunt atâtea întrebari pe care oamenii si le-au pus de-a lungul timpului si continua sa si le puna: De ce suntem aici pe aceasta planeta? Sunt fiinte pe alta planeta? De ce gândim, cum gândim? De cine am fost înzestrati cu spirit, aceasta forma de energie pe care omul nu o poate reproduce? Ce este dincolo? Unde este acel dincolo? Si multe altele. Alcatuirea omului din corp si suflet, creeaza un adevarat cutremur în mintea lui, neîmpacat fiind cu moartea trupului si cu misterul ei..

De la scriitorul german Johann Wolfgang von Goethe ne-au ramas celebrele versuri: „Când? Cum? Si Unde? – în zei tacere e! Ramâi la pentru casi nu-ntreba de ce.” Oamenii totusi cauta raspunsuri, cei credinciosi stiu unde sale gaseasca, ateii se zbat în necredinta toata viata.

Traim în acest univers care ne este scoala-laborator pentru ridicarea fiintei pe un plan superior. Universul pentru noi are o limita materiala, desi el pare nelimitat. În plan spiritual nu exista nici început si nici sfârsit. Individual si în ansamblu avem datoria de a evolua spiritual. Este necesar sacunoastem drumul pe care trebuie sa mergem în viata, pentru a ne crea un trai cât mai stabil, întrucât instabilitatea asculta de legile universale ale haosului. Principiul calauzitor, cel al luptei între benefic si malefic, face parte din dialectica universului, el existadeci la scara cosmica, precum si la scara infimei celule vii din orice organism nascut cu viata. Trebuie sa stim ca omul este compus din învelisuri energetice în afara corpului fizic, asemeni pamântului din care este facut. La ora actuala, din cauza degradarii progresive a Pamântului, învelisurile lui energetice s-au degradat profund, se prezintaca o plasa cu multe ochiuri, omul fiind cel vinovat de poluare sub toate formele ei. Este vorba de paduri, mari, oceane, râuri, pietre etc. La rândul nostru suferim de o degradare energetica, dovada sunt bolile, suferintele si scurtarea vietii. Oamenii cu viata matusalemica, descendentii imediati ai lui Adam traiau sute de ani, pamântul se rotea invers, iar rotatia în jurul axei se desfasura mai lent, anul avea 480 de zile. Se crede ca specia umanaa suferit atunci o mutatie genetica esentiala, dirijatade fortele nevazute. Amintesc de filosoful francez Henri Bergson (1859-1941) care credea ca omul va deveni nemuritor printr-o mutatie irationala. În Biblie se spune: „Celor care îsi vor pastra credinta pâna la sfârsit, li se va da sa guste din pomul vietii” (vezi cartea Apocalipsa). Or, pomul vietii, cred unii ca ar putea fi schema structurii ADN, modificata, care poate oferi omului o viata din ce în ce mai lunga (deci, nu vesnica, cum o promite Dumnezeu credinciosilor Sai- insa la El totul e posibil!).

Gândurile oamenilor pline de ura se spune ca afecteaza straturile geologice ale pamântului prin vibratii negative provocând cutremure, inundatii, surpari de falii. Nivelul pozitiv al sensului devenirii umane înseamna a trai în armonie perfecta cu toate legile Universului si cu toate principiile morale pozitive, a trai sub însemnul spiritualitatii benefice, conform legilor Divine ale Creatiei, spiritul benefic însemnând accesul la o înalta spiritualitate si ordine morala, o apropiere a omului de Absolut.

Iisus Hristos a fost cel care a reabilitat Pamântul, energetic si spiritual, dovada ca omenirea mai traieste si evolueaza. Daca n-ar fi fost reechilibrat, sunt de parere unii, acest strat energetic al Pamântului, planeta noastra s-ar fi ofilit probabil ca o floare sau totul ar fi degenerat în ceva greu de imaginat. Medicul, psihologul si psihiatrul elvetian Carl Gustav Jung (1875-1961) spunea: „Nevroza principala a vremurilor noastre este goliciunea spirituala.” Toti ne dorim din suflet ca viata noastra sa aiba sens, sa aiba profunzime. Ei bine, Iisus ne ofera o astfel de viata, bogata, plina de sens, printr-o relatie cu El. Iisus a spus: „Eu am venit ca oile sa aiba viata si s-o aiba din belsug” (Ioan 10:10).

Anton Pascale, autorul cartii „ Sa nu cadem privind cerul”, titlul superb inspirat de spusele lui Blaise Pascal: „Ne îndreptam privirea în sus, dar ne sprijinim pe nisip; si pamântul se va crapa si vom cadea privind cerul”, ne vorbeste despre provocarea lumii contemporane, mai ales a postmodernismului care a necesitat dialogul între teologie, în special apologetica, si stiinta. Afirmatiile despre alcatuirea omului din trup si suflet, sau din trup, suflet si duh pot fi armonizate considerând ca prin actul de creatiune omul a fost facut, din punct de vedere substantial, din doua parti – materie si spirit, iar functional din trei parti, sufletul rezultând din interactiunea materiei si duhului. Duhul (spiritul) este suflarea directa a lui Dumnezeu si poate fi luminat sau întunecat, iar sufletul are o alta menire, înzestrat fiind cu minte, intelect, vointa si capacitate emotionala (sentimente, instincte), partea pentru care divinitatea are un program de rascumparare. Sufletul este creat de Dumnezeu pentru a transmite informatia AND –ului primordial (principiul vietii) si alte informatii catre corpul fizic si pentru a asigura viata sentimentala si mentala a omului. Prin legatura dintre duh si trup, asiguratade suflet, omul devine în totalitatea sa o faptura vie. Sufletul este viu, se perpetueaza cu binecuvântarea Duhului, care l-a creat pentru a se înmulti si a fi folositor creatorului. Biblia accentueaza ca sufletul este în ochii divinitatii averea care trebuie crescuta, pazita si curatita în cursul vietii pamântesti de încercarile de corupere ale Satanei.

Autorul mai vorbeste despre descoperirea importanta facuta de catre fizicianul german Max Plank (1858-1947) si anume aceea a conceptului de „cuanta” de energie, adica cea mai mica cantitate de energie care poate fi emisa sau absorbitade un sistem atomic, demonstrând ca în lumea subatomica domneste discontinuitatea (materie-antimaterie; corpuscul-unda; fizic-spiritual) si confirmând teoria specialaa relativitatii, dezvoltatade Einstein (1879-1955), precum si teoria generala a relativitatii publicata ceva mai târziu. Teoria generala a relativitatii renuntala notiunile de spatiu si timp absolut si rastoarna teoria mecanica cereasca clasica a unui univers infinit cu aceeasi densitate a materiei, cât si teoria newtonianaa unui univers în care lumea stelelor ar fi o insula finita(cu materie mai densa în centru) în vidul infinit al spatiului, înlocuindu-le cu posibilitatea unui univers spatio-temporal cvadridimensional, cvasi-sferic si nelimitat, în continuaexpansiune. Aceasta teza, se spune în continuare, a fost dovedita de astronomul american Edvin Hublle (1889-1953), calculându-se apoi viteza acestei expansiuni continue a universului.

Biblia a postulat de aproape 2000 de ani universul deschis: „Tatal meu lucreaza pâna acum; si Eu, de asemenea lucrez” (Ioan 5:17) „Si am vazut un cer nou si un pamânt nou…” (Apocalipsa 21.1)

Formula energiei demonstrate prin teoria relativitatii speciale (E=m.c2) unifica conceptele de energie si materie. Materia este energie condensata si energia este materie disociata. Acest lucru l-a facut cunoscut Dumnezeu lui Pavel: „Tot ce se vede n-a fost facut din lucruri care se vad” (Evrei 11:3)

Descoperirile fizicii moderne au impus si notiunile de materie negativa, formata din particule non-fizice (energie pura) si de materie pozitiva, formatadin energie condensataîn particule, demonstrând faptul ca universul cunoscut are un bing – bang si va avea un sfârsit prin disiparea într-o noapte vesnica, datorita expansiunii continue, insa contravine creationismului si invataturii lasate de Dumnezeu pentru om.

Conform unei teorii, universul este caracterizat de particule cu masa pozitiva, ce evolueaza cu viteze pâna în preajma vitezei luminii, se transformaîn fotoni în dreptul pragului si trec apoi în universul spatiu-timp negativ, sub forma de particule non-fizice tahionice (doualumi distincte).

Se presupune de catre unii cercetatori catahionii ar oferi posibilitatea perceptiei, în acelasi moment temporal, a trecutului, prezentului si viitorului, putând reprezenta o posibila structuraa lumii spirituale. Se demonstreaza chiar ca particulele tahionice constituie substratul radiatiei electromagnetice ce caracterizeaza materialul negativ (spiritul), particule care ar calatori mai repede decât lumina. În legatura cu aceasta idee, un alt cercetator concepe omul ca un continut de materie pozitivasi negativa, sau altfel spus, de materie si energie. Se spera ca legile ce guverneaza lumea non-fizica sa fie descoperite. Astazi se banuieste ca timpul are o curgere lineara, uniforma în universul materiei pozitive, în timp ce în lumea materiei negative curgerea lui fizica este neuniforma.

Aceasta conceptie a fost acceptata de unii pentru a explica componentele spirituale ale fiintei umane, dar altii o resping pentru ca ar putea conduce la concluzia ca Dumnezeu este energie fizica pura. Se poate accepta însa, ca Dumnezeu este spirit, deci energie inteligenta divina, având legile ei proprii, înca nedeslusite de oameni, iar o asemenea energie poate produce cu usurinta energia fizica care sa stea la baza creatiei universului si a vietii pe pamânt. Spiritul divin poate îmbraca forma materiala, dar materia nu se poate transforma în spirit divin. Deci duhul omului nu este o formaa materiei negative, cum este cazul sufletului, ci este de origine divina (suflarea lui Dumnezeu).

Medicul, neurologul român Constantin Balaceanu-Stolnici (n. 1923) ne vorbeste într-o carte a sa despre evolutia gândirii omului despre suflet: „Posibilitatea existentei unor “suflete” extraterestre nu este exclusa, dat fiind dimensiunile cosmosului. Probabilitatea însa ca ele sa apara pe un “suport” material identic ca cel al inteligentelor terestre este foarte mica, deoarece biogeneza si apoi evolutia materiei organice (odata constituita) e putin plauzibil sa se repete în acelasi fel în alte planete din cosmos. Este suficient de exemplu ca materia “organica” sa fie bazata pe siliciu în loc de carbon sau ca simetria dreapta – stânga safie înlocuita cu o organizare radiala, pentru ca întreaga materie sa se structureze diferit. Mitul si realitatea stiintifica nu sunt chiar atât de îndepartate, mai ales când este vorba de o problema atât de complexa ca aceea a suportului material al vietii psihice.”

Academicianul român Eugen Macovschi (1906-1985) admitea viata extraterestra atragându-ne atentia ca extraterestrii pot avea un corp asemanator corpului nostru, dar cu particularitati anatomice si fiziologice corespunzatoare altor activitati si functii; din câte am înteles, cu o gândire care poate diferi sau depasi gândirea noastra, adica o altaforma a gândirii. Tot el ajunsese la concluzia ca dupa destramarea corpului fizic, materia noesica, câmpul noesic, adica câmpul gândirii poate persista în spatiu, fara a sti cât timp si ce l-ar putea face sa disparatotal.

Vad creierul asemenea unui computer care va înceta sa lucreze atunci când componentele sale se defecteaza. Nu exista Rai sau viata de apoi pentru computere stricate. Asta e o poveste pentru oameni care se tem de întuneric”, a declarat Stephen Hawking acum câteva zile, pentru „The Guardian”.

Dar creierul uman este mult mai mult decât un computer. Creierul uman nu poate fi comparat cu microprocesorul întrucât între neuroni nu circula doar electricitate, ci semnale electro- chimice care sunt mult mai complexe; oricum, neuronii nu functioneazaca tranzistorii. În creier exista miliarde de miliarde de celule si interactiuni.

Este adevarat, afirma profesorul, matematicianul englez Roger Penrose (n.1931) ca „în ceea ce priveste efectuarea calculelor numerice, omul este neperformant comparativ cu realizarile unui calculator. Dar, creierul uman este capabil, la rândul lui, de activitati pe care calculatoarele nu le pot egala. Omul poate lua decizii în conditii de incertitudine, este capabil de ceea ce noi obisnuim sa numim «intuitie», de a face legaturi între diverse notiuni abstracte. Posedam un organ cerebral extraordinar de bine organizat, ale carui structuri profunde ne sunt înca necunoscute.” Roger Penrose mai consideraca „exista în mintea noastra (sau mai curând în constiinta noastra) ceva nematerial…” si „Ceea ce se petrece în creierul uman este calitativ diferit de modul de functionare al calculatoarelor existente sau imaginabile. Calculatoarele actuale sunt departe de performantele gândirii si nimeni nu poate descrie exact care sunt procesele biofizice si ce fel de reactii chimice însotesc gândirea umana!”

Creierul se poate reface dupa anumite traume. Unii considera ca putem transplanta orice organ, cu exceptia întregului creier, fara a transplanta sau fara a ucide în principiu persoana. Chiar si atunci, ni se spune, nu vom fi în stare sa distingem între absenta vietii personale si viata umana personala compromisa (de exemplu, o persoana aflata în coma). Putem declara moartea doar atunci când natura întrupata a unei persoane a fost distrusa. De asemenea, din moment ce persoanele sunt o unitate trup, suflet si duh, ele trebuie recunoscute ca prezente chiar daca dorm sub anestezie profunda sau în coma, sufletul se gaseste în tot trupul.

Doctorul în stiinte din România, Adrian Iosif, într-un articol intitulat «Creierul si constiinta » aminteste dezmintirea unei afirmatii a neuro-fizicienilor despre impulsuri electrice, întelegându-se ca mesajele calatoresc spre creier, ajung la o entitate misterioasa numita «psihic», primesc ordine de la aceasta si apoi îsi continua calatoria. Dar psihicul nu are o pozitie în spatiu, ca atare nu are sens sa se vorbeasca despre semnale fizice care sa ajunga la el. De aici presupunerea ca memoria si constiinta nu pot fi localizate pe scoarta cerebrala, desi exista zone si formatiuni cerebrale care intervin în aceste procese si cea mai mare probabilitate este ca „prin elementele cuantice din structura sa, creierul are posibilitatea de a intra în legatura cu alte structuri sau entitati energo-informationale!” Constiinta nu se supune calculului matematic! Foarte multi cercetatori sunt neîncrezatori cu privire la patrunderea în esenta fenomenului. De ce oare ? Conceptia la care a ajuns neuro-fiziologul australian John Eccles (1903-1997) în urma unor cercetari îndelungate este extrem de interesantapentru atmosfera stiintificaa secolului nostru: „Mintea constientade sine este o entitate distinctade creier; ea «baleiaza» suprafata creierului, în care citeste diverse date.” Creierul, dupaparerea lui John Eccles, este un organ de legaturaîntre mintea constientade sine si corpul fizic. Cercetarile l-au condus la concluzia cala moartea creierului, când toataactivitatea cerebrala înceteaza complet, mintea constientade sine nu mai receptioneaza nici un fel de mesaje de la creierul pe care l-a cercetat si l-a controlat asa de eficace o viataîntreaga. Dar, desi creierul a murit, mintea constientade sine continua sa existe! „Astfel, scrie Eccles, poate exista un nucleu, un eu ascuns, care supravietuieste mortii creierului pentru a dobândi o alta existenta care trece în întregime dincolo de orice ne putem imagina!”

Nu exista Rai sau viata de apoi pentru computere stricate. Asta e o poveste pentru oameni care se tem de întuneric” – Stephen Hawking

Petre Tutea povestea despre sfârsitul unui var de-al sau, un om simplu, dar întelept si care a murit solemn. În momentul când fiica a adus lumânarea si o tinea ascunsala spate, el i-a spus: „Aprinde lumânarea, fa, ca eu stiu unde ma duc!”

Dumnezeu trebuie primit si nu înteles, la Dumnezeu nu ai acces prin luciditate.”- Petre Tutea

Nu mi-e teama de moarte, dar nici nu ma grabesc sa mor. Mai am atâtea de facut înainte…” – Stephen Hawking.

Sunt unii care înlocuiesc nemurirea reala cu iluzia nemuririi, adica cu gloria.” – Petre Tutea.

Raleigh, North Carolina