1. La început, Dumnezeu a făcut cerurile şi pământul.
2. Pământul era pustiu şi gol; peste faţa adâncului de ape era întuneric, şi Duhul lui Dumnezeu Se mişca pe deasupra apelor.
3. Dumnezeu a zis: “Să fie lumină!” Şi a fost lumină. Continue reading “GENEZA – La început Dumnezeu a facut cerurile si pamântul”
Noaptea nu-si doarme clipa niciodata,
Ea plânge cu vise peste sat,
O ancora din stele aruncata
În revarsarea timpului buclat.
Pamântul creste-n umbra selenara,
Norii trag obloanele pe deal,
La râul Doamnei cânta o vioara
Si clopotul cu sunet de cristal.
Potecile se-ascund în vagauna
Carunta cu flori de mar domnesc,
Luminile se-nchina câte una
Si obosite-n somn se prabusesc.
Tatiana Scurtu-Munteanu
Pamântul cu miros de cozonac,
Împaturit în flori de busuioc,
Dospeste pe o roata din cerdac,
În mâna care-l strânge de mijloc.
Cu gândul în dantelarii de Bruges,
Olarul croseteaza-n aluat
Petalele de catifea si ruj,
Si strujele din parul inelat.
Ca ochii sclipitori de margarit,
Goniti din paradisul de stejar
Al verdelui sub pleoapa pironit,
Înmarmureste lutul pe olar.
Din inima preaplina de framânt,
Ulcica se revarsa peste foc
Cu tainica tacere de pamânt
Si vinul parfumat de busuioc.
Tatiana Scurtu-Munteanu
DRUMUL REGASIRII SPERANTEI, RENASTERII SI AL UNUI NOU ÎNCEPUT
de Octavian LUPU
Îmi plac zilele în care vremea este ploioasa, când stropii de apa veniti din înaltul cerului îti izbesc fata cu putere în timp ce mergi pe strada, de multe ori grabit, în cautarea unui adapost. În astfel de ocazii traiesc o senzatie de primordialitate, un fel de întoarcere catre începuturile fiintei mele si ale întregului univers. Este ca si cum m-as contopi într-o esenta unica cu tot ce exista, iar gândurile mi s-ar uni cu materia într-o tesatura tainica, dar plina de lumina.
De fapt, imaginea ploii si a norilor încarcati de apa, plutind într-un vazduh întunecat, a fost des folosita în cinematografie pentru a sublinia o anumita nuanta de mister ce învaluie expunerea unei anumite povestiri dramatizate. Iar alteori, forta ploii este combinata cu motivul teluric al apelor învolburate ce tind sa iasa din matca sau al valurilor marii, ce izbesc cu putere tarmul. Rezultatul este de fiecare data garantat, mai ales daca se adauga si o coloana sonora corespunzatoare.
De asemenea, îmi place sa ascult ploaia, sa disting acele sunete pline de tonalitati nebanuite generate de picaturile de apa ce ating pamântul. As sta ore întregi numai pentru a privi si auzi spectacolul naturii într-o astfel de ocazie, sa ma minuneze de frumusetea marii creatii ce ma înconjoara. În astfel de clipe simt cum toate întrebarile launtrice se topesc în armonia sunetelor ce rezulta din unirea cerului cu pamântul în gestul daruirii fragmentelor de apa ca picuri de ploaie. În astfel de momente îmi doresc sa transcend realitatea, sa ma unesc cu eternitatea existentei, sa depasesc orizontul imediat si limitat a ce zaresc în jurul meu.
Uneori, când eram adolescent, îmi placea sa stau noaptea în fata ferestrei deschise si sa simt adierea plina de umezeala a ploii lovindu-ma peste fata asemenea unei pânze realizate dintr-o textura fina. Privirea mi se adâncea în albastrul dens al cerului întunecat de prezenta norilor. Cu cât era furtuna mai mare, cu atât traiam o bucurie extatica tot mai mare închipuindu-mi ca ma aflu pe puntea unei corabii în mijlocul oceanului. Frigul patrunzator al noptii ma înfiora de fiecare data în chip respingator si atragator deopotriva. Daca te-ai nascut si ai crescut la munte, cu siguranta ca ai trait ceva similar pe vremea când erai copil sau tânar.
Îmi mai aduc aminte de furtunile vijeliose ce faceau sa se clatine si chiar sa se rupa copacii falnici. Într-o anumita împrejurare, am stat singur într-o noapte când eram mic si am simtit cum casa în care locuiam se clatina din temelii în rasunetul tunetelor ploii dezlantuite. În astfel de momente de teama, dar si de venerare a puterii naturii, am început sa am tot mai clar simtamântul transcendentului, al existentei lui Dumnezeu, depasind impresiile cotidianului ateu si al educatiei nihilist comuniste.
Ploaia, furtuna, fulgerele si tunetele aveau o capacitate de a predica mai elocventa decât a celui mai stralucit vorbitor. Era o putere a exprimarii ce decurgea nu din multimea informatiilor transmise, ci din elementaritatea simtamintele comunicate prin sunete si imagini, ce se imprimau definitiv în memoria clipei.
La acea data nu citisem Biblia si nu eram influentat de vreo ideologie religioasa. Din acest punct de vedere, ateismul mi-a facut un bine nesperat, prin faptul ca impresiile mele despre Dumnezeu s-au format în mod natural prin contactul direct cu o realitate în genere capricioasa si lipsita de sentimente.
Teama o experimentam prin nesiguranta generata în perioadelor obisnuite ale vietii prin dispozitia schimbatoare a oamenilor de care sub o forma sau alta depindeam. Dar atunci când izbucnea furtuna, îmi trecea orice fel de temere si aveam ocazia sa vad cum curajosii zilei dadeau bir cu fugitii în fata dezlantuirii naturii. Tot orgoliul lor si toata înfumurarea dispareau într-o clipa.
Pentru mine furtuna si stihia aveau ceva eliberator si purificator. În alte ocazii, când eram elev în diferite internate militare, dezlantuirea naturii îmi aducea satisfactia de a vedea pe cei ce ne asupreau comportându-se bezmetic, asemenea unor copii, mai ales când primejdia era iminenta. Simteam ca în furia naturii gaseam un aliat de neînvins, si astfel în spatele chipului ei am început sa intuiesc un Chip inteligent, dobândind în cele din urma constiinta despre prezenta Marelui Autor.
Abia dupa aceea am avut ocazia, la o vârsta matura, sa citesc Biblia, recunoscând imediat amprenta Marelui Autor sub forma Creatorului cerului si al pamântului. Atunci cele doua s-au unit zamislind în mine dorinta de a trai, suferi si muri pentru El.
De fapt, în fiecare picatura de ploaie si în fiecare strop de roua se ascundea un mesaj pentru mine, o dorinta de comunicare cu ceea ce nu se putea vedea în mod direct, însa totusi Exista. De aceea, când am venit în Bucuresti în acei ani când chipul sau era desfigurat de buldozerele ce îi stergeau identitatea si trecutul, am reusit sa îmi mentin constiinta prezentei Marelui Autor privind la elementaritatea lucrurilor, mai precis la picaturile de ploaie, la firele de praf si la albastrul de nesters al cerului îmbracat de fiecare data altfel în mantia norilor, dar mai ales a noptii. Iar mesajul era acelasi ca atunci când îndragostit de imaginea de nesters a muntilor admiram profunzimea boltii pline de stele si simteam marama fina a ploii mângâindu-mi fata.
Si chiar acum, când prizonier sunt prin forta împrejurarilor în acest mare oras, pot distinge înca natura vorbindu-mi prin ploaie, prin firele de praf si prin cerul înstelat, amintindu-mi de fiecare data ca nu sunt decât un simplu calator pe pamânt aflat pe drumul care duce în vesnicie la Marele Autor al tuturor lucrurilor. Chiar daca mi-as retrai de mii de ori aceasta viata, cred ca mesajul ploii din cer mi-ar aduce aminte de fiecare data acelasi lucru despre existenta Marelui Autor. Iar în aceste clipe ce atârna greu sub fatada unei false modernitati, amintirea chipului Creatorului vesnic pe fata naturii nu face altceva decât sa îmi dea de fiecare data speranta regasirii, renasterii si a unui nou început.
„Un val cheama un alt val, la vuietul caderii apelor Tale; toate talazurile si valurile Tale trec peste mine. Ziua, Domnul îmi dadea îndurarea Lui, iar noaptea, cântam laudele Lui si înaltam o rugaciune Dumnezeului vietii mele. Pentru ce te mâhnesti, suflete, si gemi înauntrul meu? Nadajduieste în Dumnezeu, caci iarasi Îl voi lauda; El este mântuirea mea si Dumnezeul meu.”
Bucuresti,
11 iunie 2011
„si de n-ar exista toate astea, eu tot te-as iubi”
Azi Dumnezeu mi-a dat rabdarea fântânilor cu apa-nalta
În care soarele de-amiaza secatuit privirea-si scalda
Si pribegia prin cuvinte, vlastare ale nemuririi,
Ce marturie îmi statura în sfânta taina a iubirii.
Cu picaturi de iasomie sarate ca nisipu-n mare
Destelenit-am ne-ntelesul acordurilor de chitare.
Azi cuferele se umplura cu gândul anilor-lumina,
La umbra stelelor pamântul tacea pe muzica divina.
Când teii parasiti de floare îsi lasa bratele sa cada,
Îmi împletesc nemarginirea cu puntile dintr-o arcada,
Iar curcubeul, o ghirlanda legata-n zâmbet printre nori,
Separa ploile pictate din ochii dulcelor culori.
Tatiana Scurtu-Munteanu
de Adrian Botez
daca as vrea sa predic – n-as gasi ce sa
spun: as bâigui câteva vorbe
stinghere – si-apoi as tacea – rusinat
într-un colt de minune
n-am umblat lumea în lung si în lat
n-am pasit prin iarba – prin roua si-n soare – alaturi de
mari multimi de oameni – framântând
cu sfânta socoteala – în picioare si între pumni
pamântul
nici marile n-am înfruntat – în
fratii ale spumei talazului – nici în
fata pestilor uriasi nu m-am minunat
nici sub fâlfâitul cumplit al pasarilor vazduhului – rasarite din
neantul apei – nu m-am închinat
n-am cântat seara la focuri înalte
încercând sa ispitesc cerul si-ale lui
de aer mult si-ndesat – porti enigmatice – si
sipete scumpe si rare – cu multa
si îndelunga chibzuinta – dumnezeiesc
ferecate
n-am stapânit popoare fara de numar – închinându-le
lunii si soarelui – si nici piramide
n-am durat – în amurg
nu m-au vizitat – mari si mici – pasarile dumbravii – în
diminetile începutului lumii – si
n-am schimbat vorbe si nevinovate
ori cam desucheate
flecareli – flacarui – cu îngeri
seara – dupa ce-n siruri
nesfârsite – vitele se retrageau
de la adapat – lasând loc curat de
hodina – pe prispe si-n jurul
fântânilor – huhuind – din adânc – cu
glasul batrânilor
si – mai ales – n-am întrebat muntii despre ceasul
tacerii – iar piscul mi-a ramas fratele de sub trasnet – dar
mut si podidit de
spumele verzi ale sfioseniei padurilor – de spumele
albe – ale-ndraznelii izvoarelor : acolo sus
între tancuri – stau – nevazute – cumplit templele – carora doar
când si când – în cutreierul vesnic al
mintii – le jertfesc
ori – dimpreuna cu nevazuti preoti sau
genii de noapte – în taina pietrei stelare – cioplesc si de zor
zugravesc – cu tunet si foc
icoanele zeilor fumegosi – salbatici ascunsi – furiosi cât si
temeliile zbatute-ale lumii
radacinosi – naivi si barbosi
…si nici macar Dumnezeu nu m-a
chemat – ca pe-un ciumat – din când în când – sa
ma ispiteasca din
cuvânt – sa-mi descheie
sufletul – acolo – deasupra
cerurilor – si sa privesc – stând – de-mprumut si
în joaca – pe tronul lui
oceanele si câmpiile lumii – ca
pe niste locuri de tot sfinte – numai bune de
arat – cu privirea – cu
mintea – si – gemând de lung dor – pregatite spre
a fi însamântate – prin
alba de nesomn – nazuinta
n-am lasat vreodata foarfecele croirii de lume
cu gura deschisa – temându-ma ca-i voi
fi – eu însumi – mereu
hrana a nesatulei lui lacomii – sau ca
printre buze de fier – îl voi face-a rosti
ce nu se cuvine – cu prea multa
nemasurata si nerusinata pofta – prin nesabuinta mea
el va naste – numai începuturi de lume – monstri pe cioate
sprijiniti – orbi zurlii
muti – surzi si
sanchii
ce-as putea spune mai nou – la
cotirile fluviilor? – ele n-au nevoie de
glasul meu – pentru a-si
schimba – în rastimpuri – pozitia lunecosului
trup – sa nu le amorteasca apele – deltele
sfinte – si sa nu se lase napadite de bolile
stimelor – când istete – când
trist cântatoare – în noaptea
nelinistii
ce-as putea rosti în fata
popoarelor – care se misca – tacute – în
umbra si dupa umbra Lui Dumnezeu – ascultând
noapte de noapte – crugul stelelor – spre
a sti – a doua zi – cu ce rugaciuni sa-si întâmpine
cirezile faptelor?
sa stau – ca sub ploaia de roua a
lunii – sub propria-mi sudoare-n amiezi
si sa-nvat sa-nserez : e singura predica
folositoare si dezmierdat potrivita
oaselor mele – pe cer plutitoare
oaselor mele – prin care
trec aer sfânt si nemaiauzite cântece – si peste care
din când în când – se rasfata-a minune si-a
rasarit de proaspata lume – o
floare
***
S-a razvratit pamantul. Si el, cat sa suporte
Aceeasi lacomie, aceleasi vechi pacate,
In tehnologic lustru, barbarele cohorte
Calcandu-se pe gura, sfidandu-le pe toate –
S-a razvartit pamantul. S-a suparat oceanul.
Si ele, cat sa duca atata fala-n spate,
Cum sa suporte-n suflet ca Dumnezeu – e banul,
Si legea omenirii – e lupta pentru toate –
S-a razvratit pamantul. S-a suparat natura.
De multa prea dreptate ce-njuga armonia.
De mult prea multa stiinta, cu Regele ei, ura.
De cat de drepte fura, si justul, si hotia.
S-a razvratit pamantul de-atata neghiobie.
S-a razvratiti oceanul de-atata nesimtire.
S-a razvratit natura de lacoma prostie.
Calcam pe-un cer de tandari, cu mila, mantuire…
Jianu Liviu-Florian
A cazut din cer pamantul
Ca un bulgare de stea,
L-a luat pe aripi vantul
Si in bezna il veghea.
Tu dormeai in semiluna,
Langa tine leganam,
Aveam lauri in cununa,
Pentru tine ii purtam.
Iar cand se facu lumina
Bulgarele ne crescu,
Avea aripi de albina
Si de inger sufletul.
Tatiana Scurtu-Munteanu
Cristi IORDACHE
Tehnici de nerezistenta
Editura Cetatea de Scaun
Targoviste, 2010
ISBN 978-606-537-051-7
Cu adevarat nu poti rezista acestor „Tehnici de nerezistenta”. Nici nu trebuie, pentru ca a rezista inseamna poate a pierde, iar dinspre autorul acestui manual poetic nu ne ameninta nici un pericol. Pericolul caruia se supune singur Cristi Iordache, autorul volumului, ne poarta pe o sarma foarte bine intinsa de vers (a se citi culmi ascutite de munte), asemenea unui balerin care isi cunoaste bine fiecare miscare. Face din poemele lui fie un dans agil, fie un moment de repaus care poate parea nesfarsit. Ne copleseste cu grija unui suflet iubitor si tandru sau cu o stravedere care surprinde placut. Cum sa-i rezisti, n-ar fi pacat? Este un fin dirijor al unei orchestre care canta numai pentru noi.
Structurat in trei parti, volumul este un original. Prin cautarile lui montane, insingurat poate intre cer si pamant, Cristi Iordache nu este un pastrator numai pentru el al darurilor primite. Le daruieste: „hoinaresc pe crestele muntilor/ acolo/ zapada nu piere/ sub talpile-mi/ goale/ viscolul/ ma biciuie cu pasari de prada/ acolo/ ma pravalesc sub norii/ ce-ascund/ paraiele/ ochilor tai/ acolo/ cad/ unde tu ma poti obloji/ cu buze/ cu sani” (pag. 11). Poetul isi regaseste iubirea din sufletul lui la inaltimea acestor zapezi vesnic pure. Si ne-o spune cu o bucurie in care trebuie sa ii fim alaturi.
Prima parte, intitulata sugestiv „Amor cu Dumnezeu sau cu El intre noi (Gilda Mia)”, cuprinde poeme care sunt adevarate descoperiri interioare. Din hoinarelile/ascensiuni pe culmi ascutite si inalte descoperirile lui sunt profunde: „hrana rezistentei m-a abandonat/ nasterea/ si hienele-mi devorau/ trupul/ nu ma nascusem la Tagastes dar invatasem/ murirea” (pag. 21). Nu poti sa nu observi cum amintirile sufletului calatorind prin om se afla singure si se rostesc. Astfel, viata, asa cum o simte Cristi Iordache, se dezvaluie si se arata ca un mister, ducand mai departe catre alt mister. „As plange cenusa,/ dar flacari mai sunt,/ mi-e noaptea lumina/ ce-apune in zori,/ Inchide-ma-n tine/ (pamantul mi-e ciunt)/ si fi-vom, femeie,/ doi nemuritori” (pag. 25). Cristi Iordache observa cu rabdarea unui chinez, traieste si ne impartasesete trairea lui, dar in acelasi timp este un cal nobil si liber. Nici un frau nu lasa a-i fi asezat de maini straine. El este liber sa galopeze sau sa se odihneasca, iar riscul acesta, asumat poetic, este o adevarata incantare surprinzatoare. Uimit este si el, poetul, cand afla cum poate „alerga fara sa striveasca firele de iarba”, dar „cu teama de socuri/ ca orice om intreg dupa un transplant de cord” (pag. 15). Aspira catre dragoste cu toate fibrele fiintei lui si o spune cu o cucernica si romantica marturisire: „Si paj voi fi/ la Curtea Ta,/ Femeie,/ de-ar fi/ sa-mi smulg/ si cerul/ si pamantul,/ imi lepad heruvimii,/ toata ceata,/ ca Tu/ Esti/ mai intai/ si nu/ cuvantul” (pag. 14). De notat scrierea cu majuscula a cuvintelor, ca o accentuare a semnificatiei divine.
Partea a doua, intitulata „Sssst, sa nu ne-auda soartea!” cuprinde poezii cu o mare forta de impresionare, care denota o deplina stapanire a mijloacelor poetice. Metaforele abunda si totul e transmis cu puterea unui mesaj bine definit. „Un sange rece serpuind, ma vede”, sau „E gandul-caninii ciobiti ce se-nfrupta” sunt doar exemple, dincolo de care se poate simti substanta filosofica ferma: „Tacerea-cantare de lauda, muta,// ciopleste liturgic caverna mea sluta./ Ecoul melodic, a ploaie de vara,/ est transitus Domini. Fruntea-mi saruta,/ ma naste poveste, ma pierde povara” (pag. 40). Dincolo de unele cuvinte in chip deosebit scrise (soartea, ciata), Cristi Iordache creeaza imagini pline se sens si profunzime, alcatuind un adevarat crez poetic. „Pantera neagra” poate duce cu gandul la leoaica tanara a lui Nichita Stanescu, dar e numai un loc al poeziei din care Cristi Iordache trece mai departe cu aripi adevarate si personale. Din nou atent observator al vietii in poezia „Joc”, ramane totusi detasat dincolo de epuizarea trairii, ca un maestru al propriei deveniri. „Copiii tai au invatat deja sa se joace”, ne spune Cristi Iordache, dar numai dupa ce va fi fost ucis de barbatii femeilor iubite si mame ale copiilor sai. Frumusetea si uratenia lumii capata deopotriva sens filosofic intregit prin cunoastere si traire. In ultima parte a capitolului Cristi Iordache se vrea a fi un Monte Cristo (de remarcat: Monte-munte, Cristo-Cristos), dupa intelegerea nebanuitului sens al gandurilor destinului: din fiinta care se nutreste simbolic din picaturile zapezilor pure si din gandurile limpezi ale inaltimilor, devenirea il poarta catre „un vaduv batran nereticent,/ mi-e idol murirea/ si pribegesc prin rezistenta.// Pretutindeni gladiatori;/ unii ma numesc in continuare,/ din mila,/ monte cristo” (pag. 82). Sunt versuri care aduc aminte de Eminescu („norocul va petrece”). Acceptarea riscului, (ne)rezistenta lui Cristi Iordache este tocmai provocarea libertatii. A cutezantei fiintei umane si a aripilor primite mereu in dar pentru un nou zbor.
Partea a treia se numeste „n mobil”, sugerand deopotriva anonimatul (n) matematic, statistic, dar si o epoca a mobilitatii si nu numai telefonice. Poemele sunt incarcate de aceeasi forta sugerand riscul si asumarea propriei libertati umane, al regasirii de sine in univers: „S-a ridicat pamantul in picioare/ trezit de sange de atei./ Adame,/ -ti spun/ din lumea mea de-acum,/ tu ce traiesti, trait-am eu!/ Asa precum/ Fecioara Preacurata,/ pamantul va ramane greu,/ vor naste umerii-i poteci/ batute de talpa patata/ cu suflete ratacite/ si reci” (pag. 98). Descoperim inca o data realitatea evidenta ca orice creatie nu poate fi decat liber consimtita, o urmare a experientelor existentiale deplin intelese.
Cristi Iordache, un explorator neobosit al umanului si divinului din el insusi, a ilustrat volumul cu desenele fiicei sale. Imagini de frumoasa puritate de copil insotesc poemele si dau o nota calda intregului. Editura Cetatea de Scaun din Targoviste primeste in randurile autorilor editati vocea distincta si clara a poetului Cristi Iordache. Mereu nelinistit si mereu framantat, asa cum numai poetul poate fi, dornic de noi aventuri cutezatoare, Cristi Iordache izbuteste un frumos dar literar pentru cititor. Mai cu seama ca manualul acesta poetic te invata cum sa nu opui rezistenta Vietii in toata minunata ei nesfarsire. Cristi Iordache poarta adevarata noblete a cailor liberi.
Constantin P. POPESCU
Revista ARMONIA - Saltmin Media 