Tag: opera

INTERVIU CU MAESTRA DE BALET ANA VALKAY

On By nelursIn InterviewLeave a comment

Ana Valkay – o viata închinata baletului. L-a slujit pe scena timp de peste douazeci de ani, facând parte din trupa de balet a Operei Române din Timisoara si cam tot atât din culise, de acolo de unde începe el, unde se selecteaza si se slefuiesc cu truda nestiuta viitoarele sperante ale acestei arte. Devenita o pretuita profesoara de balet, are meritul de a-l fi coborât de pe scena pâna în casele si vietile noastre, ocupându-se de generatii si generatii de copii în cadrul studiolului de dans pe care l-a înfiintat si îl conduce.

Cornelia TURLEA-CHIFU: Stimata doamna Ana Valkay, va aflati la ceas aniversar. Anul acesta, studioul de dans pe care îl conduceti si va poarta numele, împlineste douazeci de ani de activitate. Cum a aparut ideea înfiintarii lui si cui i se adreseaza?

Ana VALKAY: În urma cu douazeci de ani încheiam o etapa importanta din viata. Cortina se lasa încet, încet peste ceea ce pot sa spun ca a fost viata mea de artist. Eram la vârsta când orice balerin este nevoit sa paraseasca scena, sa se transforme din actor în spectator. Este un moment greu. Risti sa devii un spectator nu numai al artei ci si al vietii. Înfiintarea unui studio de dans îmi oferea posibilitatea sa ramân un slujitor activ al artei dansului, sa împartasesc si altora frumusetea ei, sa-i învat si pe altii ceea ce stiam eu mai bine sa fac.

M-am adresat copiilor cu vârsta cuprinsa între 4 si 14 ani, întrucât nu era o noutate pentru mine. În vremuri nu demult apuse, când arta începuse sa fie folosita pe scara larga drept mijloc de „faurire a omului nou, multilateral dezvoltat”, în cadrul Operei din Timisoara luase fiinta un cerc de balet, unde trebuia sa prestam ore de munca voluntara. Acolo am descoperit bucuriile muncii cu copiii.

Pe lânga toate astea, am avut sansa sa cunosc, ca nimeni altcineva, perioada de glorie a baletului timisorean. Era firesc sa nu ramân indiferenta la viitorul lui care porneste în mod cert de la descoperirea copiilor talentati, de la motivarea si canalizarea acestora. Astfel ca acum, studioul de dans înfiintat în urma cu douazeci de ani este si o pepiniera pentru sectia de coregrafie a Colegiului National „Ion Vidu” din Timisoara.

Cornelia TURLEA-CHIFU: În memoria scrisa si nescrisa a Timisoarei este mentionata existenta, prin anii ’40, în coltul Pietei Unirii, a Scolii de Dans de Societate „Carol Valkay”. Se poate face o legatura între aceasta si Studioul de Dans „Ana Valkay”?

Ana VALKAY: Pe strada Alecsandri, colt cu Gheorghe Lazar, se afla „Scoala de Dans si Bune Maniere”, condusa de maestrul de balet Carol Valkay. La acea vreme Timisoara mai respira înca aerul Micii Viene, mai traia înca sub fascinatia valsului vienez. Scoala avea o sala frumoasa de dans cu parchet vienez si oglinzi venetiene unde cei dornici învatau nu numai pasii de dans ci si manierele impuse de codul de comportament în societatea timpului. Prima legatura de care am putea vorbi ar fi pasiunea pentru arta dansului, pasiune din care s-au nascut cele doua, sa le spunem, ateliere. Ele au însa si un numitor comun, o legatura cât se poate de vie, de palpabila: pe Francisc Valkay, sotul meu si fiul lui Carol Valkay, care a facut primii pasi de dans acolo, în sala cu oglinzi venetiene, iar acum, dupa o jumatate de veac, se ocupa de talentele Studioului de Dans „Ana Valkay”.

Cornelia TURLEA-CHIFU: Ce a însemnat pentru împlinirea dumneavoastra artistica si profesionala sa fiti Ana Valkay?

Ana VALKAY: Daca este adevarat ca fiecare din noi avem o stea calauzitoare sub auspiciile careia ne nastem, ne continuam drumul si apunem, atunci a mea este fara îndoiala steaua baletului. M-am nascut si am crescut sub lumina ei calda si învaluitoare, mama mea, Maria Klein, fiind si ea balerina. M-a ispitit sa-i descopar tainele, sa-i cunosc si sa-i stapânesc frumusetea si am ajuns balerina. La un moment dat, ca în povestile cu final fericit, drept recompensa pentru staruinta si fidelitate, o stea reala a baletului a intrat în viata mea si am devenit Ana Valkay. Am avut alaturi un artist complex de la care am învatat ca arta e bucuria sufletului si victoria spiritului. Am aflat de câta munca si sudoare e nevoie ca sa ajungi si sa ramâi o stea. Cât de important este sa fii multumit de ceea ce faci si sa vezi ca munca ta aduce bucurie si multumire si celorlalti. Am învatat sa ma bucur de lumina pe care o raspândesc stelele în jurul lor si sa fac tot ce-mi sta în putinta ca acea lumina sa nu se stinga.

Cornelia TURLEA-CHIFU: În prezent, în cadrul studioului, lucrati cu sase grupe de copii diferentiate ca vârsta si nivel de performanta. Cum au fost începuturile? Cum v-ati facut cunoscuta activitatea si cum a fost ea întâmpinata de timisoreni? V-a ajutat faptul ca purtati acest nume binecunoscut pe firmamentul baletului românesc?

Ana VALKAY: Începuturile? Ca orice începuturi… Firave si timide. Am debutat cu o grupa formata din cincisprezece copii. Am reusit sa conving însa prin seriozitate si munca sustinuta. Nu cred în publicitate. Lucrurile bune si bine facute îsi fac reclama singure. Sigur si numele pe care îl port a fost o garantie a calitatii. Undeva, pe un blog, o mamica marturisea: am înscris-o pe fetita mea la cursurile doamnei Ana Valkay, sotia lui Francisc Valkay. Face cu ele (balet n.a) „ca la carte”.

Se pare ca am reusit sa cuceresc cu „pasiunea” mea pentru dans un numar însemnat de copii, bunici, mamici. Astfel, activitatea mea a fost cunoscuta si recunoscuta de catre cei care doreau sa le ofere copiilor o ora în care sa cunoasca câte ceva din tainele si magia dansului si a muzicii.

Cornelia TURLEA-CHIFU: Ati fost interpret si sunteti creator pe tarâmul artei. Ati fost si sunteti dascal. Cum împacati sensibilitatea artistului cu exigenta pedagogului?

Ana VALKAY: Nu va vine sa credeti cât de bine se împaca sensibilitatea cu exigenta. Ce s-ar face un balerin fara grija, strictete, pretentie fata de executie, sau pedagogul fara sensibilitate, afectivitate? Un profesor de balet, dupa cum îi spune si numele, este atât artist cât si pedagog. Sensibilitatea artistului îl ajuta sa dezvolte starea de empatie cu elevii sai, iar exigenta pedagogului îl ajuta sa recepteze valoarea actului artistic si sa o transmita nealterata copiilor.

Cornelia TURLEA-CHIFU: Faceti o triere a elevilor dumneavoastra si daca da, dupa ce criterii?

Ana VALKAY: Studioul de Dans „Ana Valkay” are usile deschise pentru orice iubitor al artei dansului.Trierea se face de la sine. De obicei, dupa primele ore de contact cu armonia muzicii clasice, cu miscarea ritmata si expresiva, copiii care vin, la început, pentru ca „asa vrea mama”, se lasa cuceriti si devin elevi fideli ai orelor de balet. Mai ramâne de vazut daca fac fata efortului de a fi atenti si a munci sustinut timp de o ora si daca au, totusi, o minima dotare nativa în ce priveste auzul muzical si simtul ritmic.

Cornelia TURLEA-CHIFU: Care considerati ca este vârsta potrivita pentru începerea unui curs de balet?

Ana VALKAY: Exista o perioada premergatoare, de pregatire, cuprinsa între patru si noua ani când copiii pot sa-si însuseasca cu usurinta pasi, pozitii si miscari specifice si se familiarizeaza cu diferite tehnici ale acestei arte. Despre balet, în adevaratul sens al cuvântului, se poate vorbi însa abia de la noua ani. Daca îl faci „de placere”, nu prea conteaza vârsta la care îl începi. Dar pentru performanta sunt foarte importante toate etapele si este foarte important interesul pe care-l manifesta copilul fata de un astfel de curs.

Cornelia TURLEA-CHIFU: Vorbiti-ne putin despre forta magica a baletului care îi determina pe parinti sa treaca împreuna cu copiii lor pragul unui studio de dans, dar mai ales îi motiveaza pe micutii balerini sa vina iar si iar, de-a lungul anilor de studiu, în sala cu oglinzi.

Ana VALKAY: Baletul este o arta cu o mare putere de expresie care-ti da sentimentul de perfectiune prin armonia dintre muzica si miscare, prin puterea de a-ti controla si dirija corpul si spiritul si a le face sa vorbeasca fara cuvinte despre tristete si bucurie, despre durere si fericire, despre iubire si ura, despre viata si moarte. Aceasta este magia lui. Daca mai luam în considerare faptul ca el înseamna gratie si eleganta, sanatate si dezvoltare armonioasa, stimulare a imaginatiei, a memoriei, a puterii de creatie, întelegem de ce parintii apeleaza la balet ca la un partener în educatia copiilor.

Cât despre acestia, copiii sunt fascinati de subiectul narativ al baletului, de personaje si costume care îi transpun într-o lume de basm. Câte fetite nu vin sa „baleteze” ca sa fie printese?! Si mai este ceva, în cazul elevilor mei: spectacolele care au loc pe scena Operei Române din Timisoara si care le da sentimentul ca sunt artisti adevarati îi motiveaza „sa vina iar si iar, de-a lungul anilor în sala cu oglinzi”, ca sa va citez…

Cornelia TURLEA-CHIFU: Daca tot ati adus în discutie acest subiect, sa spunem ca în fiecare an pregatiti cu elevii Studioului de Dans „Ana Valkay” doua spectacole deja traditionale pe scena Operei din Timisoara: „Feeria fulgilor de nea”, în preajma Craciunului si „Gala micilor balerini”, în iunie, la încheierea anului de studiu. Cronicile le caracterizeaza ca fiind o explozie de culoare, gratie, candoare. Cine le semneaza coregrafia, regia, cine va asigura costumatia?

Ana VALKAY: Tot ce înseamna coregrafie, scenografie, regie are girul sotului meu, Francisc Valkay. Nu ma pot lipsi de experienta, priceperea si puterea lui creatoare. El este mentorul nostru, asistentul nostru, cel ce ne cizeleaza repetitiile finale, iar în ziua spectacolului este alaturi de noi ca prezentator, transmitând publicului emotiile noastre, iar noua, bucuria si sustinerea celor din sala.

Trebuie sa spun ca impresia artistica este creata în mare parte si de costumatie. Realizarea ei cere imaginatie, migala, materiale specifice, accesorii speciale si… bani. Fiecare grupa de vârsta executa în timpul spectacolului doua, trei si chiar mai multe numere, ceea ce înseamna cam tot atâtea schimbari de costume. Spun toate astea ca sa subliniez implicarea parintilor ce suporta costurile si sa le multumesc pe aceasta cale pentru efortul lor.

Cornelia TURLEA-CHIFU: Ziua spectacolului este o sarbatoare pentru familiile copiilor. Parinti, bunici, strabunici, frati, prieteni, înarmati cu aparate foto se transforma în spectatori entuziasti, le sustin cu aplauze îndelungate pe dansatoarele emotionate, le astepta cu flori la iesirea din scena. Este imposibil sa nu observi munca asidua, plina de daruire, ce se ascunde în spatele progresului micilor balerine, vizibil de la un spectacol la altul, cât si bucuria si încântarea adultilor apartinatori. Dumneavoastra însa, nu va dati în laturi sa afirmati, dupa lasarea cortinei, ca a fost cel mai slab spectacol. Cum se traduce aceasta nemultumire? Ce înseamna aceste spectacole pentru dumneavoastra?

Ana VALKAY: Întotdeauna un spectacol se vede diferit din sala si din culise. Parintii, destinsi ca orice spectator, se lasa încântati de candoarea artistilor. Micile lor greseli si neputinte sunt atenuate de emotia artistica pe care ei o transmit si de stradania si seriozitatea cu care executa numerele din program. În culise însa, primeaza grija pentru reusita spectacolului în general, si pentru fiecare interpret în parte. Mereu ti se pare ca ceva nu a iesit cum ai vrut, ca ceva se putea face mai bine…Cred ca este fireasca aceasta nemultumire. Si e buna. Pentru ca genereaza progres.

Pentru mine, fiecare spectacol este un „eveniment” de bucurie si tristete totodata! Bucuria de a vedea copiii si parintii fericiti si multumiti, tristete pentru încheierea unei etape din viata. În acelasi timp ma gândesc la urmatorul spectacol pe care mi-l doresc mai bun, mai „miraculos”. Implicarea tot mai mare în activitatea studioului a celui ce se cheama Francisc Valkay face ca „productiile” sa fie din ce în ce mai reusite si mai „pretioase”! Sper ca acest lucru sa fie resimtit de copii si de parinti.

Cornelia TURLEA-CHIFU: Sunteti o profesionista. Ati facut parte din corpul de balet al Operei din Timisoara. Sunteti cadru didactic la Colegiul „Ion Vidu”din Timisoara, catedra de coregrafie. Ce urmariti la cursantii dumneavoastra pe perioada unui ciclu de pregatire? Va opriti la stadiul de initiere, sau vizati performanta?

Ana VALKAY: Initierea este absolut obligatorie. Ea este specifica, dupa cum am mai spus, vârstei cuprinse între patru si noua ani. Exista însa si copii care se desprind de majoritate. Cu acestia nu ramâi la initiere. Îi stimulezi, îi lucrezi, încredintându-le numere solistice. Totul depinde de posibilitatile copiilor, de talentul si daruirea lor. Îmi place sa le cer cât mai mult, sa-i fac sa-si doreasca o executie cât mai aproape de perfectiune, pentru ca de aici porneste performanta. Si, da! Performanta se afla în vizorul oricarui profesor. Fara ea, munca lui nu este completa.

Cornelia TURLEA-CHIFU: Cred ca e momentul sa ne spuneti ce alte satisfactii profesionale mai aveti în afara de bucuria de a vedea cum niste „ratuste” galagioase care se împiedica una de alta se transforma la bara în „lebede” gratioase, tacute si atente. Ce rezultate de exceptie ati obtinut ca profesor de balet?

Ana VALKAY: Rezultatele mele de exceptie sunt elevii care au obtinut rezultate de exceptie datorita îndrumarii mele. Vorbesc cu drag de Andrei Morariu, format la Studioul de Dans „Ana Valkay” si plecat în anul 2004 cu o bursa de studii în Germania, la Scoala de balet „John Cranko” din Stuttgart. Acum este solist la Teatrul de Balet din Dortmund. Andreea Jura mi-a fost o eleva exceptionala, care timp de trei ani (2006, 2007, 2008) a obtinut Premiul I la Olimpiada Nationala de Coregrafie. În anul 2007 a fost în America cu o bursa de studiu de o luna, iar acum este solista la Teatrul de Balet din Cluj.

As vrea sa mai nominalizez doua eleve pe care le am în prezent la Colegiul National de Arta „Ion Vidu”, olimpice si ele si care s-au format tot la studioul de dans. Este vorba de Alexandra Funieru, cu premiul al II-lea în anul 2009, respectiv 2010 si de Codruta Balan cu Premiul al III-lea în anul 2010. Le doresc si lor o împlinire profesionala si multe bucurii pe scena baletului. Nu pot sa nu o amintesc pe Marcela Marcu, eleva în al saselea an de studiu, cu un mare potential interpretativ, dar si creator, prezenta în cadrul spectacolelor studioului cu productii proprii de o reala valoare artistica.

Cornelia TURLEA-CHIFU: Exista în Timisoara autoritati, institutii, personalitati de cultura sau politice care sa va sustina în acest demers cultural-educational de formare de minti frumoase în corpuri frumoase?

Ana VALKAY: Ne sustin în primul rând institutiile culturale. Avem o buna colaborare cu Opera Româna din Timisoara sub conducerea maestrului Corneliu Murgu, prin faptul ca de doua ori pe an sala si scena sunt ale noastre si ne putem desfasura cu succes spectacolele. De asemenea beneficiem de concursul croitoriei Operei în confectionarea costumelor necesare spectacolelor. Ne bucuram de sustinere din partea maestrului Ciprian Cipu, directorul Centrului de Cultura si Arta al Judetului Timis, care ne asigura sala în care îsi desfasoara activitatea Studioul de Dans „Ana Valkay”.

Si mass-media locala ne aloca spatii în emisiunile si publicatiile ei si ne promoveaza vorbind despre activitatea noastra, despre spectacolele si rezultatele noastre. Am fost prezenti în emisiunile doamnei Roxana Florea, redactor la T.V.R.-Timisoara, în paginile ziarului „Agenda” si în numeroase publicatii on-line. Oamenii politici au probleme mult mai importante pe agenda lor decât demersul de care vorbiti. Eu, totusi, am avut norocul ca unul dintre ei, Emil Cristescu, sa se aplece si asupra actului cultural si astfel am beneficiat de o binevenita sponsorizare.

Cei mai importanti si fideli sustinatori ne sunt însa parintii. Ei ne sponsorizeaza cu timpul lor, cu rabdarea si întelegerea lor, cu încredere si entuziasm. Unii, carora situatia materiala le permite, se implica si sustin si financiar activitatea studioului de dans. Tuturor nu pot decât sa le multumesc, sa-i asigur de toata stradania noastra, sa le spun ca fara ei nici noi nu am exista.

Cornelia TURLEA-CHIFU: Aveti perspective si proiecte noi în ceea ce priveste Studioul de Dans „Ana Valkay”?

Ana VALKAY: Ne propunem sa venim în întâmpinarea interesului cursantilor nostri pentru dansul modern, incluzându-l în repertoriu alaturi de dansul clasic, sub directa si exclusiva îndrumare a maestrului Francisk Valkay.

Cornelia TURLEA-CHIFU: Va doresc multa putere de munca, mult succes dumneavoastra si elevilor dumneavoastra, si va multumesc pentru timpul acordat.
————————————–

A consemnat,
Cornelia TURLEA-CHIFU
Timisoara
23 martie 2011

André Grétry – compozitor francez de origine belgiana al secolului al XVIII-lea

On By nelursIn CultureLeave a comment

André-Ernest-Modeste Grétry este un compozitor francez nascut în Liège(Belgia) ce a trait în perioada 8 februarie 1741 – 24 septembrie 1813.
Desi tatal sau a fost violonist, Grétry nu a manifestat un interes deosebit pentru muzica. A studiat canto, bas si compozitie, dar nu a fost niciodata un mare orchestrator, vocatia sa fiind opera italiana. A câstigat o bursa de studii la Roma, de la Fundatia Lambert Darchis (1761 – 1766). Cunostintele sale muzicale si inventivitatea sa îl incita sa scrie opera. Prima sa opera comica, Isabelle si Gertrude, a fost creata în 1766 la Geneva, acolo unde îl întâlneste si se împrieteneste cu Voltaire.  
Grétry se casatoreste în 1771 cu pictorita Jeanne-Marie  Grandon, fiica pictorului Charles Lyon Grandon.  
Ca urmare a succesului sau obtinut la Paris, Grétry a compus 15 opere si 40 de opere comice pâna în 1803. In a doua jumatate a secolului al XVIII-lea a fost un maestru al acestui gen muzical si teatral. Dupa ce a fost director muzical al reginei, a devenit, dupa Revolutie, protejat al lui Napoleon, care l-a decorat  Cavaler al Legiunii de Onoare în 1802.     
Conform dorintei sale, a fost înmormântat în cimitirul Père-Lachaise, iar inima i-a fost  repatriata în orasul sau natal în 1842 si introdusa în statuia de bronz, în fata Operei Regale din Valonia. Academia de Muzica din Liège îi poarta numele, precum si o strada din Liège.          
Muzeul Grétry din Liège, casa în care s-a nascut compozitorul, este situat pe strada Récollets. A fost inaugurat oficial în prezenta regelui Albert I si Regina Elisabeta pe 13 iulie 1913. Cladirea a fost detinuta de o familie din Liège, Dubois-Desoer, pâna în 1859. La acel moment, familia a decis sa o doneze orasului Liège. Casa a fost renovata dupa modelul anului 1824, îndepartându-se modificarile efectuate de chiriasii succesivi.  
Multiple evenimente care au facut parte din viata compozitorului sunt evocate în colectiile muzeului.Acestea sunt distribuite în diferite parti ale casei si îsi pastreaza fiecare scopul lor initial. Pretutindeni o iconografie îl prezinta pe Grétry la toate vârstele (125 de efigii rarisime, din care picturi rare, desene, busturi, statuete, medalioane, miniaturi). Mai multe instrumente muzicale vechi sunt, de asemenea, expuse (fortepiano, pian, viori). Etajul al doilea contine o biblioteca bogata cu partiturile si cartile lui Grétry, scrisori si lucrari critice sau biografice.          
In incinta muzeului sunt organizate cu regularitate expozitii, concerte si conferinte.

Tatiana Scurtu-Munteanu

Photographer: Raimond Spekking

Santiago MONTOBBIO – Un mare poet spaniol de azi

On By nelursIn EuropeLeave a comment

Campuri semantice: Amaranta Sbardella
Santiago Montobbio si cuvantul salvare (mantuire)
“Sí, em pots trobar, si goses,/ darrere el glacial no-res d’aquesta/  porta, aquí, on visc i sento/  l’enyor i el crit de Déu i sóc,/ amb els ocells nocturns de la meva solitud,/ un home sense somnis en la meva solitud. “ .S. Espriu
Umbletul meditativ al lui Santiago Montobbio parcurge sentimente de profunda penetrare a sinelui, de biciuire ceruta de un sens a sublimarii de aceasta cautare spasmodica in arta. Poetul, constient de propria singuratate, accepta incarcarea unui destin amar si spectral pentru a se refugia intre sinuozitatea moale a versurilor, intre cuvintele care se repeta de la poezie la poezie pentru a delimita un camp semantic intotdeauna mai orientat spre gandirea (reflexia) metafizica. Cu naturalete construieste ziduri si frontiere, cunoaste limitele si incearca sa inteleaga misterul. Penita curge pe hartie, doborata (coplesita) de o obligatie interioara, morala: documentarea anxietatii, tulburari ale sinelui care-l incearca si consimtindu-le o eterna, atat de fragila eliberare. Asa cum afirma insusi Montobbio, arta si aventura mantuiesc, intreprind si realizeaza salvarea proprie. Arta, poezia, in acel timp, parea sa linisteasca perturbarea pentru absenta unui Dumnezeu invocat in pagini sau re invocat de voalata stiinta crestina. Omul revendica propriul rol, de descifrator al existentei si complice al trecerii timpului, parcurgand  pe dibuite (orbeste) drumul unei vieti pline de obstacole, in cautarea zorilor si a luminii. Spiritul, purificat din carne, transcende si devine viu in poezie, instrument al vantului, al aerului ce vibreaza. Inspiratia, sau mai bine zic, inspiratia fulgeratoare, imprima scanteieri ale constiintei poetice pe fondul unei pelicule obscure, de care nici macar poetul cateodata nu pare sa o ( re) cunoasca. Operele lui Montobbio se nasc din saltul de moment si nu necesita revizii si meditari pentru ca ramificatia este continua de un unic, solid si simt poetic. In mod particular, poeziile propuse aici pentru traducere, accentueaza un aspect deja prezent in poetica lui Montobbio, acela a privirii mature si adera la absurditatea vietii, a conditiei umane. Verticalitatea, o suspensie sigura a limbajului si un salt  “international” al unor temeni sau conceptii.( trad E Daniela Sgondea si Eugen Evu)

Santiago MONTOBBIO

“ Lucrez pe munte,
dar nu-mi mai amintesc ce fac”
…….
“ vorbea prin gesturi,
intr-o limba
cu semne ciudate pe care
nu am putut s-o descifrez.”
…….
“Mainile care strang singuratatea
devin salbatice”

Fragmente inedite

Incarc ceasul atemporal
Il pastrez in adancul meu.
Este inutil sau antic
sau foloseste doar pentru ca
in timp sa nu fie timp
si zilele sa nu fie diferite si pamantul
sa fie uitat si diferitele forme
care amintesc infernul
printre buricele degetelor.
Am acest ceas si trebuie sa-l re-incarc.
Il pretinde sau implica doar faptul
ca traiesc.
A trai este incarcarea
acestui ceas fara timp,
avandu-l in suflet. Este samanta
care se imprastie si incolteste
in nopti si zile, pentru a fura chipul
si buricele degetelor, am mai spus-o.
Acest ceas con-fratern solitudinii.
A uratului este si cifra, frontiera.
Viata pastreaza acest ceas pierdut
si rupt si in profunzimea de sine
in liniste ne impune sa-l incarcam.
Sentinta lui cu bataia sa,
trecerile lumii.
*
Lucrez pe munte. Sunt padurar,
sau taietor de lemne
sau in mod mai industrial
lucrez intr-un joagar
sau pescuiesc raci in rau
pentru avantajul unui post in oras,
unde nu am mai fost.
Lucrez pe munte,
dar nu-mi mai amintesc ce fac.
Nici macar de acest munte
nu-si aminteste nimeni,
nici nu apare nicaieri. Lucrez acolo.
Pe un munte care s-a pierdut.
Acolo lucrez si sunt mizerie, uitare.
*
In calea obscura a uitarii
In spatele unei usi inguste, cu mahnirea
pe care numai viata precum fierea
o poate trezi si trezirea este daca
lumea se trezeste cu ea. In spate
aceasta usa, in acea cale,
este sechestrata racoarea
si respiratia intima a zilelor.
Noaptea este diavolul
tainuind adresa si orasul
unde este aceasta viata.
Ar ucide-o decat sa o tradeze.
Durerea obscura
este axa lumii si o roteste carusel.
Nu este aceasta un secret,
chiar daca in timpul insusi nimeni
nu cunoaste existenta
sau ratiunea, nebunia infinita,
unde nu are sfarsit padurea
– resemnarea obscura –
in timp ce ceasul merge, in orice
clipa care inregistreaza
intotdeauna mai mult
ne adancim in ea.
*
Omul cauta un rasarit  in ganduri.
Cineva l-a pierdut, cineva sau poate
o dragoste veche ascunsa pe o plaja
pe care uitarea a conturat-o si o exprima
mai meticulos. Totusi omul
este in cautarea rasaritului.
Nevoia rasaritului
nutreste suflarea sa toata ziua.
Poate ca s-a pierdut drumul
unde o cauta sau in viata sa.
Omul
este ratacire.
*
In mijlocul drumului m-am pierdut.
Este doar singuratate si nu stia
cum sa-mi spuna incotro.
Singuratatea uitase cuvintele
si acum vorbea prin gesturi,
intr-o limba
cu semne ciudate pe care
nu am putut s-o descifrez.
Dar in mijlocul drumului era doar ea.
Asa in viata mea intru in singuratate,
la mijlocul strazii, pe neasteptate,
fara a o  anunta. Si ei i-am ramas
tintuit, in mijlocul vietii sau al drumului
care cu furia de a strange doar mainile ei
devenea intotdeauna mai nicaieri.
Mainile care strang singuratatea
devin salbatice.
Urlau inauntru si inteteau focul domolit.
In circulatia sangelui sau, viata s-a pierdut.

Trad. de Elena Daniela Sgondea

TEOLOGUL  DIZIDENT

Nu exista moarte, nu va mai exista
Desi sub amenintarea sa a trait omul
In minciuna sa, nu exista moarte,
nu exista. Si daca ghicesti in spatele lunii
precisa fata
A absentei, daca, cu uitarea pironita
Pupila inchisa a asteptarii
A intelege ca nu exista,
ca intr-adevar nu exista
Si daca a inceput in a exista ca nume
Am avut asadar puterea
de a-l da acestui pamant.

Trad. de Eugen Evu

Fostul director al Operei de Stat din Viena, Ioan Holender: "Si totusi sint Holender si nu sint mai putin decit am fost"

On By nelursIn InterviewLeave a comment

Autor: Alex SAVITESCU
“It ain’t over until the lady sings. “Puneti dvs., anglofilii, atributul potrivit doamnei. Caci doamna solista de la Opera vrea sa devina personaj principal al intilnirii dintre publicul iesean si Ioan Holender, dindu-se de ceasul mortii si al institutiei pe care o reprezinta. “Va vaitati, dar nu faceti nimic!” , tuna vocea baritonala a lui Ioan Holender.

Stop-cadru: auditoriu numeros si curios, venit sa-l asculte pe unul dintre romanii care se asaza, ca o virgula intre subiect si predicat, intre fatalism si “hai sa schimbam ceva! “. O alta doamna, pictata de data asta de Balasa, pare sa scape din miini toata galaxia iubirii din “Aula Magna” a Universitatii iesene. Iar el, Holender, pare sa stie cum s-o aduca la loc, dar, pur si simplu, asta nu e treaba lui. Doamna?

Cartea dvs. de memorii se numeste Nu am terminat inca. Sint oameni de 20 de ani, care nu ar face niciodata promisiuni atit de raspicate. Unde va gasiti energia?

Afirmatia nu am nascut-o eu. “Ich bin noch nicht fertig” este o afirmatie pe care editura a gasit-o intr-o opera. Si asta este Capriccio de Strauss, in care directorul de teatru spune, la un moment dat, aceasta propozitiune: “Inca nu sint gata! “. Ar fi un titlu pe care il consider just pentru tot ce fac eu acuma.

Ar fi o traducere mai corecta.

Da, ar fi si o desemnare mai corecta, chiar si mai corecta decit in limba germana, a tot ceea ce fac acum. Si poate v-as si sfatui sa vorbim mai mult despre ce fac acum, in loc sa vorbim despre tot ce am facut. Aicea, toata lumea ma priveste ca “directorul Operei din Viena”. Si totusi sint Holender si nu sint mai putin decit am fost, iar indeletnicirile de acum nu sint mai putin importante.

Nu sinteti mai putin decit ati fost, tocmai de aceea va propun sa vorbim despre omul Holender. Ati facut acum citiva ani o declaratie care poate parea paradoxala: anii de studentie de la Politehnica v-au ajutat in cariera dvs. in domeniul artei. Cum vine asta?

Este o analiza obiectiva si, fiind constient de teroarea si de frica, si de toate cele rele care au fost, totusi trebuie sa vad si lucrurile bune de atunci din invatamint si din arta, si din cultura. Sub presiune, da! Dar nisele, partile in care puteai sa te exprimi au fost si ele prezente si am stiut sa profit de ele. Nu ma consider un criptocomunist, daca spun ca am invatat, in Romania, foarte mult in acea vreme, la Politehnica, unde am avut profesori exceptionali. Si nu toti cei care au avut succese si au facut o cariera profesionala pina in 1989 trebuie pusi acum la perete. Si nu trebuie considerati acum criminali si dusmani si scosi din toate posturile. Si asta pentru ca n-au fost disidenti. Oamenii nu s-au nascut pentru a fi eroi. Oamenii traiesc pentru a supravietui si nu poti sa-i condamni ca au continuat profesiunea si ca s-au acomodat situatiei. Aici, nu sint de acord sa cauti ce a facut unul inainte de 1989. Sa-l condamni daca a facut, intr-adevar, din proprie initiativa lucruri pe care nu trebuia sa le faca. Atunci, oamenii astia sint criminali si sint de o moralitate care astazi ii scoate din circulatie. Dar asta este vinatoarea, asta este continuata de 20 de ani si unii o vor continua: cu asta nu ajungem mai departe.

Cum ati ajuns sa fiti autorul acelei revolte din facultate, din cauza careia ati fost apoi exmatriculat din sistemul universitar, pus cu fata la zid, acuzat de colaborationism?

Eu nu vreau sa ma fac mai important si sa ma fac erou, ceea ce nu am fost. Imi amintesc perfect de ziua aia din octombrie, cind mergeam la un colocviu de teoria mecanicii, cu un lector de care mi-a fost frica, care era si un om de partid. “Nu se tine colocviul, este o sedinta!” , mi s-a spus. Eu am fugit in general de aceste sedinte, dar atunci eram foarte bucuros ca se intimpla asa ceva. Am intrat in sala mare a Politehnicii si, imediat cum am intrat, am simtit atmosfera, nestiind de dinainte ce e acolo – sedinta o pregatisera, din motive politice, studentii din anul al V-lea. A fost nu o rascoala, dar un protest. Si s-au spus lucruri acolo. Si nu stiu ce m-a apucat ca sa vorbesc, fara sa ma gindesc. Dar, stind sub dictatura si sub presiune, se deschide un mic ventil si tisneste dorinta instinctiva a oamenilor de a se pronunta si de a spune lucruri interzise. Si am spus primele cuvinte: “Daca aici sintem acum in aceasta atmosfera incarcata, in aceasta atmosfera pre-revolutionara…”. E!

“Pre-revolutionara” – ala a fost cuvintul care v-a atras nenorocirea.

Exact! Eu ii inteleg pe cei care m-au pedepsit pentru ca, intr-adevar, daca nu dai imediat cu ciomagul in ei, treaba asta devine din ce in ce mai mare. Asta nu am stiut eu atunci, ca era pe timpul revolutiei din Ungaria, si frica celor de la putere a fost ca revolta asta studenteasca va lua alte forme, apropiate de cele din Ungaria. Si dupa aia au venit represaliile normale, daca ti-ai deschis gura intr-un sistem de dictatura. Daca as fi gindit si as fi stiut ce urmari vin, nu stiu ce as fi vorbit, daca as fi vorbit.

Cum au trecut parintii dvs. peste toti acei ani? O matusa, victima a Pogromului, un bunic de-al dvs., disparut dupa ce fusese trimis la Canal, dvs., exmatriculat din facultate…

Foarte greu. Eu totdeauna am avut “origine nesanatoasa”: pina in ‘45, am avut “origine nesanatoasa”, iar dupa aceea, iarasi, “origine nesanatoasa”, pentru ca nu fusesera muncitori.

Ci proprietari ai unei fabrici de otet si marmelada.

Da, nu o fabrica mare, si nici nu au fost bogati, dar au fost burghezi. Dar am ajuns student, pentru ca un an de zile am lucrat pe tramvaie. S-a si scris la Viena povestea asta, ca “a condus tramvaie in Romania si acum conduce Opera noastra”. Da! Asa e. Am condus si tramvaie in Romania, dar nu ca vatman am devenit directorul Operei din Viena.

In ce ani ati condus tramvaie?

Intre 1952 si 1953. Dar nu am fost vatman in circulatie, ci in vagoanele de reparatie. Dar, in filmul ala pe care l-am facut la Timisoara si care a si fost premiat la Bucuresti (premiul APTR – 1999, n.r.), Holi, am condus din nou tramvaiul. Cei care au facut filmul au avut iscusinta sa ma roage sa reconduc tramvaiul. Si tot ce am spus, tot ce am vorbit a fost filmat in timp ce am condus. O chestie frumoasa.

Ati ajuns apoi antrenor de tenis in frac, intr-un frac al tatalui, ciuntit si adaptat. Cum de i-ati luat fracul?

Ha, ha, ha! Pai, ce sa mai faca el cu fracul pe vremea aia? Nimic, ca era imbracaminte de dusman de clasa! Am zis ca tai fracul ala si imi fac pantaloni scurti din el. Astea sint simboluri, totusi: “Ia uite unde a ajuns baiatul lui Holender si nepotul lui Donhelm!”. Donhelm, bunicul meu, a fost o figura de om instarit, vindea stofe. “Uite unde a ajuns familia asta, baiatul asta stropeste terenul de tenis in frac!”

Spuneati mai demult ca plecarea spre Viena a fost marcata de plins: tatal dvs. plingea de bucurie, dvs. de necaz. De necaz, dupa toate pe care le-ati patimit aici?

Da, pentru ca m-am simtit rupt de limba mea, rupt complet. Am plecat de nevoie, si nu de voie. Stiam ca plec ca un om ratat, la 24 de ani, un om care nu stie nimic, care nu e nimic, care nu a invatat nimic. “Ce fac eu cu 24 de ani, in lumea capitalista? ” Bine, si propaganda asta isi facuse efectul. Si am ramas la Viena. La 24 de ani, Viena mi-a displacut profund: pe strada erau curve, prostituate, decadere, Coca-Cola, eu sarac, ei bogati, si am continat sa fac pe omul de stinga.

Si cit v-a tinut?

Mult! Mult! Mult! Stii, devii fericit, te impaci cu viata, cind esti respectat, oriunde ai trai, daca primesti o anumita consideratie pentru ceea ce faci. Eu am primit multa consideratie, pentru ca am stiut lucruri pe care ei nu le stiau. De exemplu, literatura rusa: eu am cunoscut-o pentru ca, de nevoie, am invatat-o. Apoi, operele rusesti: eu le-am stiut, aia nu! Stanislavski, regiile rusesti… Si, stii, intotdeauna exista un interes si o curiozitate a unei parti pentru o alta parte pe care ei n-o cunosc: Brecht, Capitalul de Marx – eu le-am cunoscut. Ei, si asa am inceput acolo. Asa am fost atras de teatru. Dar nu am putut sa traiesc din asta, si atunci mi s-a spus: “Eee, daca ai avea voce!” … Si am zis: “Pai, eu am cintat la Timisoara si am luat si lectii de canto”. Am facut aceasta incercare (admiterea la Conservator, n.r.), si, cind mi-au dat bursa, mi-am zis eu, educat in spirit comunist: “Daca imi dau bani capitalistii astia, inseamna ca e ceva aici!”.

La Viena v-ati luat viata de la capat. Cind v-ati indragostit de opera?

Absolut, la Timisoara, la Opera si la Teatrul de Stat, prin ansambluri, prin repertoriile facute, prin artistii care au fost. Sotii Moruzan, Dinu Gherasim, Gheorghe Leahu – toti au fost zeii mei, asa cum astazi ii admir pe Domingo si pe Pavarotti. “Pavarotti”-i mei au fost cintaretii din Opera din Timisoara. De aia stiu ce rau e cind aceste teatre si opere – ca tot sintem la Iasi – nu fac spectacole, pentru ca pierzi publicul, pierzi o generatie care se dezobisnuieste de a se duce la opera. Si ei vor sa se duca intr-o cladire care e inchisa de ani de zile. Asta e o crima! E o crima fata de tineretul care creste in orasul asta si nimeni nu se sinchiseste, si pe nimeni nu deranjeaza. Nici un ministru al Culturii din Romania nu este deranjat ca, de ani de zile, cladirea Teatrului National din Iasi e inchisa. Acest fatalism este ingrozitor!

De care dintre marii artisti pe care i-ati adus la Viena va simtiti cel mai aproape?

Chestiunile private si apropierile mele nu sint asa de importante. Eu am fost prieten foarte apropiat, intr-adevar, de Ludovic Spiess, care a murit acum citiva ani si care a fost directorul Operei din Bucuresti. Simpatii am avut pentru multi si am adus aproape trei generatii la Viena, in activitatea mea de agent teatral, de la cei care nu mai cinta – Dan Iordachescu, David Ohanesian, pina la Ileana Cotrubas. Ea cred ca e cea mai importanta artista din istoria Romaniei, incomparabila cu altele, cu divinele dive ale mediatizarilor in Romania. Aceasta fata, cu o calitate absolut iesita din comun, a facut o cariera scurta, dar, de cele mai multe ori, exceptionala. Si au fost si altii, care n-au avut posibilitatea sa iasa pina atunci, daca nu ar fi fost conditiile politice de asa natura.

Va intreb, dupa 19 ani de condus un simbol al Austriei: munca de director al Staatsoper presupune si calitati de politician?

Acum trebuie sa va intreb eu ceva: ce intelegeti prin politician?

Capacitatea de a sublima si opiniile stingii, si ale dreptei, si ale tuturor celor care vor sa transforme o institutie de asemenea anvergura in propriul lor capital electoral.

Postul de director al Operei din Viena este asa de periculos si asa de periclitat, si asa de expus criticii pozitive sau negative, incit, daca acolo lucrurile merg cit de cit bine si politicienii nu au probleme din cauza asta, atunci ei te lasa sa-ti faci treaba. Cred ca de asta mi s-a si prelungit mandatul de patru ori: “Sint lucrurile in ordine acolo? Hai sa-l lasam pe Holender sa-si faca treaba, ca lucrurile acolo sint in ordine, si economic, si artistic! Si de ce sa ne incurcam cu altii, ni-i simpatic, e roman, simpatizeaza foarte mult si Austria, ne critica si pe noi, a adus o serie intreaga de lucruri care nu ne convin, ne tot reaminteste perioada ‘38-’45, pe care noi ne facem ca nici nu a existat, pentru ca noi am fost invadati de nemti”… Si eu le-am zis-o, ca nu au fost invadati, ci au facut-o de buna-voie…

Si nu v-au iubit pentru marturisirea asta…

Nu! Nu m-au iubit si foarte multi au fost bucurosi ca nu mai sint director. Si predecesorul meu (Dominique Meyer – n.r.), care conduce institutul intr-un mod foarte cunoscut, a spus: “Nu, de la mine sa nu va asteptati la declaratii politice, eu vin din Franta, sint un oaspete al acestei tari, rostul meu e de a conduce artistic Opera! “… “Slava Domnului ca asta nu se mai baga! ” Asta e o parte! Pe de alta parte, institutia Operei din Viena si-a cistigat o notorietate mondiala nu numai din motivele de calitate a spectacolelor, ci si prin faptul ca stam mult mai curati si mult mai verticali. Iar lucrurile pe care le-am spus si pe care le-am facut, aducerile aminte, toate au ajuns pina la Londra si la New York, pina in “The Times” si “New York Herald Tribune”. Deci notorietatea Operei din Viena s-a datorat si lucrurilor pe care le-am spus, si lucrurilor pe care le-am facut. Am schimbat edificiul acestei Opere de 140 de ani, am facut opera pentru copii: “De Holender am avut noi nevoie, ca sa vina din Timisoara asta nenorocita, ca sa ne schimbe fatada Operei din Viena pentru o opera de copii! “. Astazi, daca ai reveni si ai incerca sa faci sa dispara opera asta de copii, ar fi imposibil! Face spectacole in strada – astea sint mari succese, iar vienezii saluta toate schimbarile, cu conditia ca totul sa ramina asa cum a fost. Ei, nu mai e asa cum a fost! Gustav Mahler, cu siguranta cea mai mare personalitate dintre directorii Operei din Viena – 10 ani a fost director, nu a avut nici macar o camara denumita dupa el. Eu am schimbat o sala, care se numea altfel, dupa un pictor fara calitate, dar foaaarte cunoscut!, cu o mare cariera in timpul nazismului, si am botezat-o Sala “Gustav Mahler”.

Asta inseamna ca austriecii nu sint sinceri cu istoria lor, nici “la bine”, nici “la rau”? Sint tentati sa-si duca valorile in purgatoriu, la fel cum ati constatat si dvs. ca fac romanii, iesenii, cu cladirile istorice?

Sintem rude indepartate… E ceva!

Ce sfaturi le-ati da managerilor de institutii culturale din Romania?

Daca ei nu sint patrunsi si daca nu conduc aceste institutii cu dragoste si iubire, si respect fata de artisti… Succesele mele le-au facut altii, dar eu am ales artistii! Daca aveti colaboratorii pe care trebuie sa-i aveti si daca ai cunostinte profesionale suficiente, important este ce joci si cu cine joci. Asta intereseaza, asta conteaza, asta e tot! Daca stii ce repertoriu sa alegi si cu cine, si daca lucrurile acestea sint interesante, daca stirnesc curiozitate, e suficient. Nu trebuie sa stii de ce iti place, dar trebuie sa pleci impresionat. Te duci si spui: “Prietene, ma, ai vazut spectacolul?”. “Nu, dar eu stii ca la Opera nu ma…” “Ma, da’ asta tre’ s-o vezi!”

Sa creezi reflexe si legaturi in rindul publicului.

Asta e important! Nu-i spunem propaganda, ci “propaganda din gura-n gura”. Asta e cel mai important! Dar, vedeti, la noi au disparut criticii, n-au un ecou, asta e cel mai trist lucru: mai bine sa fluieri artistul, decit sa nu se intimple nimic. Iar la noi nu prea se intimpla nimic.

Astazi, realizati o emisiune de radio si sinteti in continuare implicat in proiecte prin toate colturile lumii. Exista vreun vis neimplinit al baiatului blond de la Timisoara?

Pe asta v-o zic in premiera: din decembrie, sint angajat la un post de televiziune, pentru doua magazine de cultura pe care le fac din tara, dar si din strainatate. Si incep la Milano, cu spectacolul de deschidere de la Scala. Am posibilitatea sa talmacesc ceea ce fac altii: asta inseamna ca nu sint gata! Asta inseamna ca sint ascultat, pentru ca, altfel, dumneata nici n-ai vorbi acuma cu mine.

——–

REPERE:

» Nascut pe 18 iulie 1935, la Timisoara

» Cel mai longeviv director al Operei de Stat din Viena: 1 aprilie 1992 – 30 august 2010

» Consilier al Metropolitan Opera din New York, presedinte si director artistic al Festivalului “George Enescu” de la Bucuresti

» Premii si distinctii: Ordinul Artelor si Literelor din Franta (1999), Medalia de onoare in aur a orasului Viena (2010), Cetatean de onoare al oraselor Cluj si Timisoara, Doctor Honoris Causa al mai multor universitati (Iasi, Cluj, Timisoara, Bucuresti, Sofia), Marea medalie de aur pentru merite a Republicii Austria (2002), Medalia de aur “Franz Schalk” a Orchestrei Filarmonice din Viena

» Carti publicate: Ioan Holender. Viata directorului Operei de Stat din Viena. Autobiografie (2001), Inca nu sint gata! (2010)

http://www.ziaruldeiasi.ro

REGAL LA OPERA!

On By nelursIn Art, Inspirational, News, RomaniaLeave a comment

Mihaela Dordea
Vineri, 22 octombrie, Opera Nationala Bucuresti parea locul in care cu multi ani in urma, paseam cu grija. Paseam cu emotie. Multa lume chiar de la intrare. In general, lume buna. Mai erau, desigur si personaje pe care le intalnesti cum se iveste o ocazie sa poata vedea ce se intampla in jur, dar mai ales sa se faca remarcate, chiar daca nu au nici un motiv.
In rest, asa cum ma asteptam cu totii eram patrunsi de o vie emotie, culmea, sincera, pentru ca in seara aceasta aveam o noua intalnire cu Verdi, „signor maestro” si a sa nemuritoare La Traviata.
Povestea Violettei Valery a impresionat zeci si zeci de generatii care au lacrimat in batiste la finalul dramatic al frumoasei traviate.
Tema operei este aparent simpla. Un tanar de familie buna, Alfredo Germont, se indragosteste de frumoasa Violetta la balul pe care controversata doamna il da cu ocazia intoarcerii sale la Paris. Sentimentul fiind reciproc, lucrurile evolueaza astfel incat, in actul doi, ii gasim pe cei doi tineri undeva in apropierea Parisului, locuind impreuna, fericiti si cu sentimente din ce in ce mai puternice.
Violeta insa, nu avea destui bani pentru o viata de lux. Isi vinde trasura si bijuteriile pentru a acoperi cheltuielile. Alfredo afla si pleaca si el la Paris sa faca rost de bani. In acest timp, Violetta primeste vizita batranului Giorgio Germont, tatal iubitului ei, care ii cere sa il paraseasca pe Alfredo, pentru binele familiei. Sora tanarului urma sa se casatoreasca, iar reputatia Violettei ii crea probleme. Urmeaza despartirea, pentru ca ea se va sacrifica pentru binele familiei Germont, apoi o revedere dramatica la o alta petrecere , intre cei doi iubiti, totul sfarsind cu boala Violettei agravata acum, o tuberculoza, si moartea ei in bratele lui Alfredo, care afla, prea tarziu adevarul , chiar de la tatal sau, framantat de remuscari.
Ei bine,Verdi nu ne spune doar o poveste. El a fost profund impresionat de ceea ce ascundea Violetta in interiorul sau, de drama sufletului unei femei indragostita, obligata de imprejurari sa isi paraseasca iubirea, fara sa poata face cunoscut adevarul, pentru ca a promis si pentru ca pe atunci, onoarea avea o mare insemnatate, chiar si pentru o „traviata”(intretinuta, femeie de moravuri usoare, it).
Signor maestro si-a propus sa nu esentializeze subiectul in sine, ci partea profunda, zona sensibila, psihologica, partea de suflet a personajului sau. A lucrat mult cu Francesco Maria Piave, autorul libretului, atat cat a fost nevoie pentru a reusi. Daca pana vineri am fost impresionata de poveste, si am vazut Traviata de nenumarate ori, ei bine, vineri m-a captivat, m-a subjugat Violetta Valery. Publicul din sala Operei a ramas pur si simplu fermecat de ceea ce vedea si mai ales auzea pe scena, de modul de interpretare a celei  care a dat viata personajului si a reusit sa fie, sa ne faca sa simtim, ca acolo, in fata noastra, se desfasoara cu adevarat, destinul greu de poveri al Violettei: soprana Irina Iordachescu.
De la Callas nu am mai auzit o astfel de voce, o astfel de interpretare! Vineri, 22 octombrie, marea triumfatoare a serii a fost tanara soprana care a demonstrat din plin speciala sa clasa de solist liric si de tragedian. Cu o voce de exceptie, Irina a facut sa transpara cele mai emotionante momente ale personajului sau, asa cum si-a dorit Verdi, cu cele mai mici detalii sufletesti.
Irina Iordachescu are o linie interpretativa cu patrunzatoare subtilitati in aprofundarea dimensiunilor psihologice ale personajului sau. Ea a descoperit cele mai intime detalii ale Violettei si a transpus totul cu un mare rafinament, cu sensibilitate si in acelasi timp cu o forta extraordinara de expresie.
Soprana are un glas special, lucrat, dar lucrul s-a facut pe un suport deja existent, pentru ca Irina are ceva in interior, se simte la momentele cheie, nuante fine, un gen de puritate a cantului cum rar intalnesti, mai ales in aceste vremuri.
Vineri seara, Irina Iordachescu a reusit sa produca noi emotii publicului prezent in sala, prin freamatul sau interior, dar mai mult prin calitatile sale vocale care au incantat un public ce a ovationat indelung si in timpul dar mai ales la finalul unui spectacol in care frumoasa soprana a dominat si artistic si prin personalitatea puternica pe care ne-a dezvaluit-o cu sau fara intentie, dar demna de toate omagiile. Bravo Irina! Un debut plin de triumf, asa cum anticipam.
Alaturi de eroina serii, au contribuit cu prestatia artistica, colegii ei de scena Marius Manea, Eugen Secobeanu, Sidonia Nica, Valentin Racoveanu, Vasile Chisiu, Daniel Filipescu, Ruxandra Ispas, Stefan Schuller, Constantin Negru si Alin Manzat, avand sustinerea orchestrei condusa de dirijorul si compozitorul Cornel Trailescu. Trupa de balet si corul, remarcabile si de data aceasta.
Nu pot sa nu remarc faptul ca prezenta Irinei in Violetta a fost covarsitoare, colegii ei fiind la fel de impresionati.
Astept cu nerabdare urmatoarele reprezentatii avand in centru pe soprana Irina Iordachescu, a carei voce va face istorie in lirica romaneasca.
„ In muzica, la fel ca in dragoste, trebuie sa fii, in primul rand, sincer”. –spunea Verdi. Si Irina este!

Marea Enciclopedie a Spiritualitatii Romanesti se scrie din mers ca o inchegare istorica

On By nelursIn Essays, History, Inspirational, literature, RomaniaLeave a comment

Volumul XLIV

Ajunsa la al 44-lea volum marea enciclopedie a spiritualitatii noastre”PERSONALITATI ROMANE SI FAPTELE LOR-1950-2010 „ de Constantin Toni Dartu, presedintele Filialei Iasi a Ligii Scriitorilor si directorul revistei”Moldova literara “, a devenit, pe drept cuvant, o  paleta policroma care cuprinde toate nunatele stradaniilor intelectualitatii noastre puse in slujba creatiei umane.Munca depusa cu acribie de autor in descoperirea personalitatilor, dar mai ales cea de cercetare pentru a descoperii si consemna date , evenimente, lucrari inedite, imagini, din viata celui care printr-un efort de-o viata lasa in urma sa o creatie utila societatii romanesti si nu numai.Toata aceasta stradanie a lui Constantin Toni Dartu se inscrie in filozofia ce se desprinde din glosa lui Protagoras din Abdera, care spunea: Omul e masura tuturor lucrurilor, a celor ce sunt, cat si a celor ce nu sunt, intrucat nu sunt. Aceasta este mizul mesajului dat de autor prin marea enciclopedie la care lucreaza de un deceniu si mai bine.
Despre volumele acestea am scris de fiecare data cand au aparut, ajungand la concluzia la ceea ce spunea Nicolae Iorga: Cultura poporului fara carti pentru dansul nu se poate. Si fara cultura poporului, orice alcatuire economica, orice forma politica n-au nici o valoare. Opera infaptuita de Constantin Toni Dartu, prin muca, stradanie, transpiratie intelectuala si generozitate este mai presus decat, facand aluzie la ce zicea Iorga,de orice alcatuire economica sau forma politica, daca acestea nu sunt puse in slujba culturii.
Aceasta lucrare de proprtii nu este un dictionar,fiindca acesta, conform DEX, este o lucrare lexicografica cuprinzand cuvintele unei limbi, ale unui domeniu de activitate, aranjate intr-o anumita ordine, de obicei alfabetica. Lucrare masiva de care este vorba este o enciclopedie, citez tot din DEX, care spune ca acest cuvant este format din grecescul enkyklia care ineamna “ansamblul stiintelor “ si paideia care inseamna “ educatie invatatura “. Este o lucrare care trateaza sistematic termini din toate domeniile de activitate, fie pe probleme, fie pe domenii. Nu acest lucru face lucrarea domnului Dartu?
Studiind fisele a celor peste o mie de personalitati din toate domeniile creative si de activitate, incluse in aceasta enciclopedie am ajuns la concluzia ca in societatea romaneasca din ultimii 60 de ani se castiga bani numai cu ajutorul banilor. Prin munca si creatie se castiga doar painea cea de toate zilele, cu toate ca omul de cultura creator daruieste societatii in care traieste o valoare inestimabila de care se foloseste.In acest sens, marele nostru istoric Iorga spunea”Totdeauna si in lume, intai se aud cantarile si apoi rasare soarele “.Adica intai este “cantecul creatiei “ si apoi vine lumina intelepciunii si a cunoasterii.
In volumul XLIV, dupa ce se face un remember al volumelor anterioare, unde sunt incluse aprecieri semnate de mari personalitati, inclusiv imagini de la diferite lansari organizate in marile orase culturale din tara, redescoperim personalitati despre care stiam, despre unii s-au scris volume intregi, cum ar fi poetul Grigore Vieru. Insa descoperim pe romanciera Dora Alina Romanescu nascuta in judetul Bistrita-Nasaud, sportivul militar Traian Moldoveanu inzestrat cu darul povestitorului si iubitor de calatorii, pe Pamfil Biltiu, din Baia Mare, etnolog, publicist si animator cultural, cunoscutul cantaret de muzica populara Benone Sinulescu, scenograful Elena Fortu, sculptor si artist plastic, iubitoare de cunoastere prin calatorie, si artistul plastic Sorin Spiridon Gatu din Gherla, artist plastic a carei opera este patrunsa de spiritul  Sfintelor Scripturi. Este unul din cei mai insemnati artisti plastici bisericesti, maestro in arta mozaicului. Este membru fondator al Uniunii Artistilor plastici Bisericesti a Patriarhiei Ortodoxe Romane, colaborator principal al al acestui dictionar enciclopedic. Alaturi de sotia sa Livia, artist plastic au pictat zeci de biserici.Si acest volum se incheie, ca toate celelalte, cu numele personalitatilor cuprinse in volumele anterioare.
Parafrazandul pe Grigore Vieru, cu care incepe prezentul volum, pot sa spun ca atunci cand m-am vazut in paginile acestei enciclopedii, m-am simtit ca femeia care naste: am strigat in sinea mea de bucurie si durere. Fiindca fiecare enciclopedie inseamna o recunoastere pentru cel inclus si declanseaza un catharsis, o purificare. Purifica lucrurile, faptele, creatiile, dar si sufletul celui care este inclus si al celui care citeste aceste volume.Purifica faptele, metamorfozand trasaturile realitatii in forme pure si armonioase. Iar prin citirea acestor fise, se purifica si sufletul nostru, tulburat si plin de incertitudini.
Citind masiva lucrare a lui Constantin Toni Dartu pot spune, cum zicea odata filozoful grec Constantin Tsatsos, ca exista lecturi pentru a fugii de lume( aici nu este cazul ), si lecturi pentru a te mentine in mijlocul lumii prin reprezentantii de varf ai neamului nostru, cum este enciclopedia  PERSONALITATI ROMANE SI FAPTELE LOR-1950-2000 de Constantin Toni Dartu.

Al.Florin Tene

REGAL MARIUS BODOCHI LA OPERA NATIONALA BUCURESTI AMADEUS

On By nelursIn Art, Christian Perspective, Inspirational, RomaniaLeave a comment

By Mihaela Dordea
Mozart si Salieri…Inocenta si pacat. Ispasire…
De secole, milenii chiar, crestinismul isi sustine teoria despre pacat, cea cu oaia ratacita si rascumpararea prin penitenta. Cu siguranta, este o metoda evoluata fata de modul pagan de a simti, a practica si mai ales a sanctiona pacatul. Ma intreb daca nu cumva, practicile exterioare impuse de penitenta crestina gen matanii, rugaciuni, post, nu ofera acestei operatiuni un aer de contract, de „do ut des”, un fel de targ , de aranjament formal. Sigur, exista si aici remuscare si parere de rau, altfel ele nu ar avea nici loc si nici rost. 
Totusi, penitenta reala, cea care se naste din constiinta ca ai gresit, ca ai savarsit un pacat fata de lume, fata de tine insuti, este chinul tantalic de a rabda. Astfel de „plati” nu sunt nici catalogate, nici tarifate in coduri. Rascumparam suferind. Noi, in noi, cu noi, pentru noi insine.
Suferinta rascumpararii nu are limite prestabilite. Sorocul ispasirii nu este ca in canoanele crestine, implinirea unui anume stoc de actiuni, catehisme legiferate si tarifate, nu! Termenul este cu totul altul! Durata genului de ispasire launtrica poate fi de o zi, o luna, un an sau o viata. Pentru ca niciodata nu putem sti cand vine acel moment in care cel ce stie care e vina si cata,  iarta.
In lista martiriurilor posibile, acest tip de ispasire este cel mai dramatic si da, cel mai nobil.
Iata cu ce ne intalnim in spectacolul prezentat de Studioul Experimental de Opera si Balet „Ludovic Spiess” din cadrul Operei Nationala Bucuresti, in colaborare cu Fundatia Ileana Mustatza, pe textul lui Peter Schaffer, „ AMADEUS”, in regia unui tanar artist care a impresionat prin viziunea patrunzatoare in sufletul si mintea umana, atat de intortocheate, Marcel Top.
Se vorbeste despre un destin necrutator al lui Mozart. Despre o viata franta prea devreme in conditii pe care nu le vom elucida poate niciodata.
Drama  insa nu se consuma aici si acum, la moartea compozitorului. Drama incepe odata cu primele sale compozitii ascultate de Salieri, compozitor care poate, desi ii este greu, sa recunoasca valoarea tanarului sau confrate, dar se lupta cu tentatia de a-l distruge. Si o face treptat, treptat. Cel putin asa spun gurile rele ale vremii. Drama insa va ajunge la apogeu dupa ce Mozart nu va mai fi. Pura geometrie emotionala, generatoare de sensuri morale.
Moartea e prin natura ei ceva senzational, in comparatie cu cotidianul vietii obisnuite. Salieri reuseste o inversare categorica de situatii. Ceea ce se intampla cu el dupa ce se consuma moartea lui Mozart devine cu adevarat senzational. Efortul de a trece, de a supravietui, macinat de spaime si rataciri , de lupta launtrica, cu tine insuti pentru o ispasire numai de tine stiuta, devine un efort moral de fiecare clipa, un efort dramatic, senzational. Si Marius Bodochi, exprima toate aceste stari, intr-o evolutie de exceptie, facand un Salieri dramatic, ironic, inspaimantat, pierdut uneori in cautarea unui raspuns…Oare il va gasi vreodata?
In Amadeus avem de-aface cu un Salieri hartuit de indoieli, de disperare, in anumite momente, dar dureros de constient de neputinta sa ca individ in fata evidentei, si chiar, gandeste el, ca artist.
Marius ne dezvaluie noua, spectatorii sai, un Salieri care pune in discutie anumite indoieli, anumite spaime, dar si o luciditate speciala, si mai ales, face ca noi sa vedem nu doar o constiinta impovarata cat si, sau mai ales, o anume maretie.
Marius Bodochi este unul dintre putinii, rarii actori care au forta sa exprime cu atata eleganta un astfel de personaj. El reuseste sa evoce plastic si dramatic epoca, eroul si destinul sau in pofida unei opere care incearca sa prinda intr-o frantura de timp vasta structura simfonica a unei vieti, a unui suflet. As spune despre Marius Bodochi ca este un artist, un creator al imaginii din toate unghiurile ei, psihologic, pana la identificare fizica, prin puterea de expresie, prin nuantele subtile pe care numai un mare artist le sesizeaza la un personaj de factura lui Salieri.
Dincolo de regalul oferit de Marius Bodochi, in Amadeus avem muzica. Muzica de calitate. Mozart si da, Salieri.
Solistii Operei Nationale Simonida Lutescu, Mihaela Ispan, Vasile Chisiu, Marius Bolos acompaniati de un grup de muzicieni din orchestra operei, avand ca dirijor pe Ciprian Teodorascu, unul dintre cei mai distinsi dirijori ai ONB, in regia muzicala a lui Dan Ardelean, creeaza o atmosfera cu efecte lirice de mare calibru in cadrul acestui spectacol complet si complex.
Si, da, Marius Bodochi are veleitati lirice si el, cantand o arie.
Mozart. Un personaj care schimba putin atmosfera, aducand o pata de culoare,  as spune, o anume relaxare tensiunii din scena, in ciuda finalului necrutator, Mozart este interpretat de un tanar actor, care se straduieste sa sustina partitura alaturi de titan, Marius Bodochi, si , lauda lui, reuseste sa ne convinga ca este un actor plin de pasiune, cu talent, si mai ales cu pofta de joc, si da, de ce nu, de joaca, Razvan Oprea.
Atmosfera de epoca, cu usoare aluzii la burlesc, este creata de costumele create de Anca Cernea si realizate de Romanita Iovan.
Decorul simplu, dar cuprinzator, un decor care nu incarca scena si nu incurca povestea, este semnat de Daniel Divrician.
Spectacolul este unul dintre cele pe care le tii minte, cu care pleci acasa, si despre care ai tendinta sa vorbesti multa vreme dupa ce l-ai vazut. Impresionant din punct de vedere regizoral, Amadeus incepe in foaierul Operei , loc cu adanci semnificatii lirice, apoi Salieri ne invita sus, ca sa nu ramana singur , prada temerilor de o viata, epuizat de intrebarea la care nu va afla niciodata raspunsul: oare are vreun amestec in moartea lui Mozart?
Chiar asa: are?….