Cum e Craciunul in Spania? Subiectul pare banal, dar tot ma pune in incurcatura. Fireste, Craciunul e acelasi peste tot, premizele religioase sunt identice: cu totii suntem crestini si ne inspiram din aceeasi biblie. Insa ma tem ca paralelele raman, cuminti, prin biserici. Pentru ca, de cum iese din locasul de cult, Craciunul imbraca straie surprinzatoare, altele decat cele cu care ne-am obisnuit noi acasa.
 
In satul ardelean in care am copilarit, luam primul contact cu „Mosu’” pe 6 decembrie, cand ieseau pe inserate „Nicolausii” sasi pe strada. Pocneau amenintator din bice si somau copiii sa fie cuminti. Aveam o frica teribila de ei, chiar daca banuiam ca, la cat de cuminte eram, nu m-ar fi bagat tocmai pe mine in sac. Dar parca poti sa stii? Nici baiatul vecinilor – Culita al lu’ Stefenel – nu facuse cine stie ce nazbatii in anul in care l-am vazut itindu-si capul dintr-o gura de sac, din carca unui mos zelos nevoie-mare. Abia peste ani aveam sa aflu ca era acolo de bunavoie, la schimb contra unei pungi de boboroante.

Si pe Costa Blanca adie vantul innoirii de pe data de 6 decembrie, dar motivul e mai prozaic: natiunea sarbatoreste cu alai Ziua Constitutiei. Familiile de la oras imbraca hainele de duminica si se plimba alene pe falezele Mediteranei, asaltand ca la comanda hotelurile de lux si restaurantele scumpe. „Puente” – puntea –  e minivacanta care uneste zilele libere de 6 si 8 decembrie (Intampinarea Fecioarei Maria) cu weekendul cel mai apropiat. Se umplu casele ramase pustii dupa vara iar forfota turistica proprie sezonului estival ia litoralul cu asalt. Cat despre Mos, nici urma!

Usor zburataciti si bucurosi de oaspeti, noi, localnicii, ne scuturam veseli dupa plecarea „invadatorilor”, caci incepe sa miroasa a halvita de Craciun de prin fabricile din Alicante si Jijona, responsabile pentru exportul in intreaga lume a hranitoarei delicatese lipicioase, framantata din migdale pisate si miere. Strazile prind viata sub ghirlandele viu colorate, cu motive hibernale, pe care nu prea stii de unde sa le iei, aici unde zapada nu este. Nu exista localitate, oricat ar fi ea de mica sau de nevoiasa, care sa nu geama sub povara tavanelor grele de lanturi si plase din beculete colorate. Poate doar fastul paradelor de mauri si crestini, din vara de mult uitata sa depaseasca avantul nestavilit cu care lanseaza municipalitatile locale chemarea la intrecere in disciplina „lumini si umbre”.

Prin curtile si gradinile Costei Blanca „ard” frunzele arbustilor supradimensionali de „flor  de Pascua” (poinsetia), planta tipica de Craciun, care se vinde la ghiveci prin alte tari. Aici e la ea acasa si atinge inaltimi de pana la trei metri. Punctuala cum e, la cumpana anilor, ne putem fixa ceasurile pe ora de iarna dupa ea. Si asta in ciuda numele ei neasteptat, care aminteste de …Pasti. Frunzele afla pe cai nestiute cand se scurteaza lumina zilei si se branseaza automat pe rosu aprins. Un semafor de alarma pentru anul caruia in curand ii va suna ceasul. Un pom de Craciun mai reusit nici ca se putea!

Desi, parca poti sa stii? Nu sunt de ici colo nici portocalii si lamaii, care atarna plini de fructe. In preajma Craciunului, „globurile citrice”, comestibile si zemoase, isi ating apogeul in parg.

Entuziasmul pune de pe acum stapanire pe toata lumea. Se inghesuie popor ciorchine pe la targurile presarate generos in sambetele si duminicile inceputului de decembrie. Unele sunt de dimensiuni imense, cum este balciul din Cocentaina, care se tine fara intrerupere de mai bine de 650 de ani incoace (adica de la descoperierea Americii!). In cele doua zile de targ, oraselul de provincie lasa impresia ca nimic nu s-ar fi schimbat de cand lumea. Mesterii, imbracati in straie medievale, exercita in public cele mai diverse indeletniciri istorice. Strazile stramte, cat sa incapa un carucior tras de un magarus, au pavajul lustruit de talpile fluviului uman curgator. O jumatate de milion de oameni trec pe aici in doar doua zile!

Popoarele conlocuitoare stabilite la Marea Mediterana purced la treaba. Nemtii impletesc coroane din ramuri de brad si aprind lumanarile de advent. Englezii scot mosul cu baterii de la naftalina si-l plaseaza in fata usii, pe post de detector de miscare, care striga „Ho-Ho-Ho” cand ii vine careva prea aproape. Americanii atarna adevarate lanturi si retele electrice pe fatadele caselor. Bazarele chinezesti vand mosi gonflabili in marime naturala, de atarnat pe scarite sau franghii pe la geamurile caselor. Olandezii impart dulciuri, norvegienii impodobesc brazi importati. Se scot cizmulite in fata usii, se agata sosete la gura caminului, se canta colinde in coruri, se merge la restaurant cu colegii de serviciu. Unii se bucura si de-o jordita, altii vor vin fiert si gasca impanata.

In puhoiul de obiceiuri exuberante, spaniolii trec aproape neobservati in propria lor tara. Dar nu si la ei acasa, aici e chitibusul. La loc de cinste, in fiecare camera de zi, se amenajeaza ieslea, infatisand nasterea Mantuitorului.

Noi, cand eram mici, ne alegeam cate un glob preferat, pe care il cautam infrigurati in pomul impodobit. Pustii spanioli au inventat, in replica, jocul de-a ieslea. Fiecare membru al familiei „adopta” cite un personaj biblic si il impinge imperceptibil, zi de zi, cu cate un pas mai aproape de pruncul binecuvantat. Asa se face ca in seara de Ajun se intalnesc toti ai casei in jurul mesei bogate, la fel ca figurinele, bulucite parca sa vada minunea. Nu lipsesc nici oitele, magarusii, pastorii. Ba chiar si prin boschetii „ieslei” nu-i exclus sa dai peste surprize. Poarta ghinion daca nu ascunde intr-un colt silueta chircita a unui personaj surprins de solemnitatea evenimentului intr-un moment nepotrivit. Micutul  simbolizeaza nevinovatia copilului nou nascut si, intr-un fel, propria noastra marginire fata cu maretia si miracolul vietii.

Daca noua, luarea in deradere a Nasterii Domnului ni se pare un sacrilegiu, spaniolii sunt lejeri. Comerciantii inventivi profita de moda inedita si scot pe piata, an de an, figurine de „cagones” cu „fata umana”. In Barcelona, onoarea revine primarului general iar in anul nuntii princiare figurinele stilizau dragastos un Felipe si o Letitie cu pantalonii lasati pe vine.

Ieslea publica (el belen) e prilej de mandrie. Primariile expun orgolioase rezultatul migalei artistilor locali. Se angajeaza actori pentru personajele principale, se incorporeaza fantani, mori de vant sau paraie cu apa curgatoare. Exista muzee de „belenuri” festive. Doar Mosul, ia-l de unde nu-i!

Hotarati parca sa ne puna rabdarea la incercare cu orice pret, spaniolii ne mai trag o fraiereala oficala pe 28 decembrie – Ziua Inocentilor – echivalenta cu 1. Aprilie de pe la noi. Trecem, asadar resemnati pragul Anului Nou si ne pregatim de pe acum de normalitate, consolandu-ne ca am ramas fara cadouri.

Cand colo, ce sa vezi?! Pe 6 ianuarie, rasuna ulitele de harmalaie ca la balamuc. Suflarea satului se aduna sa intampine nu un Mos, ci trei deodata! Cei trei Crai de la Rasarit  – „Los Reyes Magos” – vin cu ce se nimereste, uneori cu barca sau cu camila. Irod le taie calea, dar cedeaza si el, momit de o dansatoare din buric. Aerul e plin de confetti, zboara bomboane si nu-i exclus sa te trezesti bombardat cu „carbune dulce” (carbon de reyes). 

De pe tronuri fastuoase,  Caspar, Baltazar si Melchior ii striga pe copiii, inmanandu-le cadourile ravnite. Parintii indeamna odraslele sfioase sa recite o poezie sau sa cante un cantecel. In scuarul invecinat se incing deja primele hirjoneli si jocuri intre pustanii scapati cu bine de emotiile inca unui „interogatoriu” cu Inaltimile Lor.

Magii cum venira, la fel si disparura, in lumea lor de basm, peste mari si tari. A doua zi, nimic nu mai aminteste de miracolul serii precedente, de imbujorari si ochi sclipitori. Anul cel nou are deja o saptamana implinita. Scoala a inceput, nici pruncul nu mai trebuie infasat. „Mosii” de la rasarit vin cu intirziere, dar vin la plural.

Gabriela Calutiu-SONNENBERG
Benissa, Spania
decembrie 2010