FATA DIN VIS

On September 28, 2013September 27, 2013 By GeorgeIn literatureLeave a comment

by Irina Lucia Mihalca

Noli foras ire, in interiore homine veritas!

(Nu vă duceţi în afară, în omul interior locuieşte adevărul!)
„Fiecare este o oglindă pentru celălalt, în care se vede pe sine însuşi.”- Shakespeare
“Visul pe care îl visezi singur rămâne doar un vis, visul pe care îl visezi cu alţii devine realitate”

din scripturile antice tibetane

În serile calde de mai, prin fereastra camerei lui, aerul e plin de miresmele dulci de regina nopţii, suave arome de levănţică, parfum de iasomie, trandafiri, caprifoi şi mentă.

În faţa casei un tei îşi răspândeşte grăbit florile, corcoduşul şi-apleacă ramurile încărcate în adierea vântului printre crenguţele zvelte de liliac. Miroase a linişte şi a fluturi de vis. Dinspre marginea oraşului năvăleşte noaptea şi ţârâitul greierilor. Continue reading “FATA DIN VIS” →

GAURA DIN CIORAP…

On May 5, 2011 By nelursIn MemoriesLeave a comment

Ma însurasem cu Dana dintr-o dragoste „la prima vedere” de 6 ani. Eram un sot fericit ma întelegeam de minune cu Dana, o mai ajutam la bucatarie, ca mie îmi place sa gatesc, si când eram mai saraci îi ajutam si la curatenie. Apoi am avut o femeie, Matilda, o unguroaica din Ardeal, complect românizata, maritata cu un român cu care si ea se întelegea bine. Nici noi nici ea nu aveam copii, noi ne-am hotârât ca la prima sarcina a lui Dana sa lasam copilul… pâna acum facuse doua raclaje „ca eram prea saraci ca sa avem un copil”. Acum eu din sef de proiect la IPROCHIM, ajusesem desigur prin „pile”, seful departamentului „Vest Unu” în MCE (Ministerul de Comert Exterior), o pozitie foarte importanta, mai ales datorita foarte-deselor delegatii pe care le aveam în tarile capitaliste. Ma ajuta faptul ca franceza o stiam binisor si engleza „o rupeam onorabil”. Nici Dana nu a stat pe loc, si ea a ajuns sef de proiect la IPROCHIM, unde fuseseram amândoi colegi. Am uitat sa spun ca amândoi eram ingineri chimisti.

Dana nu era o femeie frumoasa, era o femeie foarte frumoasa, toti barbatii se uitau cu jind la ea si eu ma umflam în pene, ca EU eram barbatul ei, si ea îi respingea pe toti cu mult tact. Femeile o invidiau si unele cleveteau spunând pe la ureche ca ar fi avut „un trecut glorios”. Eu stiam, ca Dana a fost sincera si mi-a spus de la bun început ca nu e fecioara si a avut o aventura care însa este de domeniul trecutului. Nu prea mi-a picat bine, dar nu-i poti pretinde unei fete ca la 29 de ani sa fie fata mare „si sa te astepte pe tine ca tu sa vii calare pe un cal alb si sa-i ceri mâna”. Eu eram cu patru ani mai în vârsta decât ea, nici eu nu eram „baiat mare”, ba si mai rau, fusesem însurat si aveam si un îngeras de fetita de 3 anisori care ramasese la fosta mea nevasta de care divortasem recent, deci mai plateam si o pensie alimentara de 400 de lei pe luna cât îmi stbilise judecatoarea la procesul de divort. Dana stia toata poveste, o stia si pe fetita cu care se întelegea bine, deci asta era situatia când „mi s-au aprins calcâiele” dupa Dana. Dana a acceptat situatia si a fost de accord sa ne casatorim cât de curând.

La începutul mariajului meu cu Dana, nu prea ne ajungeam cu banii, ca eu trebuia sa dau lunar cei 400 de lei, pensie alimentara pentru copil, care era atunci destul de mult ca eu aveam 1000 de lei pe luna si Dana cam tot atât. Eu însa eram oarecum într-o situatie umilitoare ca eu ca barbat avem un venit lunar mai mic decât nevasta-mea. Mie însa leafa mi-a crescut rapid si când am ajuns director în minister aveam 3600 de lei pe luna si pe atunci se mai dadea câte 10% fata de salariu pentru fiecare limba straina stiuta si eu luam 20% în plus pe lânga salariu. În fiecare duminica ma duceam si-mi aduceam fetita care se întelegea bine cu Dana, si vara în concediu luam fetita cu noi la Mamaia sau la Vasile Roaita, fost Carmen Silva.

Nu pot sa ma plâng, mariajul meu cu Dana putea fi dat ca exemplu, ea era atenta cu mine si cred ca ma iubea, eu nu am jignit-o niciodata si între noi era un accord tacit, nu pomeneam nimic despre trecutul nostru. Este adevarat ca pe mine câteodata ma „rontaia” un spiridus care-mi sufla la ureche, „cine o fi fost iubitul lui Dana si cât timp s-or fi iubit”. Dar ea nu-mi dadea nici un motiv sa fiu gelos cu toate ca si o gelozie retroactiva te seaca la inima. Datorita profesiei ei facea si ea dese delegatii la uzinele pe care le proiectase, atât în tara cât si în strainatate. Odata am stat în Algeria doua luni. Am mai stat odata si în Egipt o luna, îsa eu aveam o încredere oarba în ea, as fi bagat mâna în foc pentru ea. Ea era foarte multumita ca eu îi apreciam înaltele ei calitati de sotie iubitoare. Nici eu nu o înselam, cu toate ca atât cu fizicul cu care ma înzestrase mama cât poate si din cauza pozitiei mele de director într-un minister de prima mâna, multe cocoane ma lasa sa înteleg ca nu le-ar displace o aventura cu mine. Ele chiar se mirau cum eu sunt ca „o stana de piatra”, pe când altii erau proverbiali si „nu iertau nimic”.

Eram îngrijorati ca Dana nu mai ramâne gravida ca acum venitul nostru ne-ar fi permis sa mai avem un copil al nostru, afara de fetita mea din prima casatorie. Dana obisnuia sa se duca singura în oras unde de multe ori se întâlnea cu colege de birou sau cu prietene, cu care se duceau la cofetaria „de la Capsa” (atunci Bucuresti), sa manânce o prajitura buna si sa bea o cafea veritabila si nu „nechezol”, cum se dadea la toate cofetariile din oras. Nu ne interesa situatia politica, noi ne vedeam de ale noastre. Ea nu era membra de partid, dar eu nu am avut încotro si când m-a numit director în minister, în mod automat m-a înscris si în partid.

Fosta mea nevasta se recasatarise, cu un domn distins, profesor universitar, deci mi se luase o piatra de pe inima, ca oricum, ma mustra constiinta ca parasisem o fiinta care nu-mi pricinuise nici un rau, nu mai vorbesc de fetita, Ruxandra, pe care o iubeam cu pasiune.

Era o primavara frumoasa, totul de îmbia la iubit si hoinarit, dare eu trebuia sa ma duc la birou, câteodata si duminica, caci aveam foarte mult de lucru, însa munca îmi placea si aveam si satisfactii, o leafa buna pentru standardul de pe atunci, si desele delegatii în strainatate care-mi rotunjeau substantial venitul. Era într-o duminica când eu stateam acasa si as fi vrut sa stau cu Dana, însa ea mi-a spus ca le-a promis unor prietene sa se înâlneasca sa mai bârfeasca si eventual sa se duca la o cafea veritabila. Nu am avut încotro si am lasat-o sa plece, dar când iesea pe usa am vazut ca îi fugise un ochi la ciorapul din stângul, nu am mai avut timp sa-i spun, ca ea deja plecase. Mi-am facut de lucru, ca imi adusesem niste hârtoage de la minister si nici nu am abservat ca trecusera aproape cinci ore de când plecase Dana. S-a întors radioasa a venit sa ma sarute cum facea deobicei, dar fara sa vreau mi-au fugit ochii la picioarele ei si cu uimire am constatat ca ochiul fugit de la ciorap era acum la dreptul. Un cutit mi-a strapuns inima, dar fara sa ma tradez o întreb ce a facut cât a fost plecata. A ciripit voioasa o poveste ca se întâlnise cu doua prietene pe care nu le mai vazuse de mult, si ca deobicei s-au dus la o cafea veritabila la Capsa.

– Tu esti convinsa ca te-ai dus cu doua prietene le Capsa?
– Da desigur, si m-am simtit excelent.

Atunci m-am gândit sa o prind cu minciuna si sa inventez o poveste care mi-a venit rapid în minte. Deci Dana a fost undeva unde s-a dezbracat la pielea goala ca altfel nu si-ar fi scos si ciorapii, care apoi când s-a îmbracat nu a observat ochiul de la ciorap si a schimbat ciorapii între ei cum probabil facea în mod curent involuntar. Deci Daca Dana s-a dezbracat la pielea goala, de ce a facut aceasta? era evident ca Dana ma însala si cine stie de când.

– Dana, de mai multa vreme eu am avut impresia ca contrar comportamentului tau as putea spune ireprosabil, tu îmi ascunzi ceva si banuiala asta m-a facut sa sufar enorm, fiindca eu te iubesc în mod sincer, nu te-am înselat niciodata si as fi dorit ca si tu sa fii la fel. Ca sa-mi scot ghimpele asta din suflet trebuia sa stiu adevarul si atunci am angajat un detectiv particular care te-a urmarit pas cu pas, deci stiu totul. Dana a ramas buimacita, schema mea s-a dovedit foarte eficienta. S-a asezat zdrobita pe un scaun, a început sa plânga în hohote, si dupa ce s-a mai potolit a început.
– Recunosc, am fost necinstita cu tine care te-ai purtat cum nu cred ca s-a mai purtat vreodata un sot cu sotia lui. Si eu, cu toate ca te-am iubit si te mai iubesc, te-am înselat continuu. Am crezut atunci când tu te-ai îndragostit de mine si m-ai luat si de nevasta, ca voi putea rupe cu trecutul meu. Doream din toata inima sa uit trecutul sa-l uit pe Sergiu, care a fost primul meu barbat si singurul barbat din viata mea în afara de tine.

Sergiu era însurat si avea doi baieti gemeni, acum au 8 ani. Când a început idila dintre noi baietii aveau doi ani. Sergiu nu a putut sa divorteze, sotia lui este foarte acaparatoare si i-ar fi facut zile fripte. Nu i-ar fi mai permis sa vada baietii si cine stie ce i-ar fi trecut prin cap. Poate din cauza ca a fost primul meu barbat cu care „traisem” pâna ai aparut tu circa doi ani, se consolidase între noi o afectiune asi putea spune erotica extrem de puternica care nu am putut sa o uit nici eu nici el. Acum fiindca stii totul, pe tine te minteam când faceam amor împreuna caci simulam… (…!) Faceam asta ca sa-ti fac tie placere si fiindca te apreciam si chiar te iubeam. Cu Sergiu vibram exact pe aceiasi lungime de unda amândoi. Deci legatura mea cu Sergiu era pur de natura erotica. Nu am mai avut nici o legatura cu nici un alt barbat.

Dana era devastata, eu ramasesem mut, si pe mine ma dstrusese marturisirea ei. Deci 6 ani eu am trait în minciuna, eu am crezut ca am cea mai credincioasa sotie si ea ma însela continuu. Daca nu era poveste cu firul dus de la ciorapul din stângul poate niciodata nu asi fi stiut ca sotia mea joaca teatru. Desigur ca acum totul era clar, trebuia sa divortez cât mai urgent. Pâna la despartire adica separare, nu m-am mai culcat cu ea în acelas pat si am înaintat cererea de divort fara însa sa spun motivul real ci un motiv inofensiv „cu acordul ambelor parti”. Eu de fapt îl stiam pe Sergiu, era un coleg de al nostru, sef de proiect si el la IPROCHIM. Era un baiat linistit si manierat, foarte bun profesional.

Probabil ca Dana într-adevar ma iubea, dar îl iubea arzator si pe Sergiu. Procesul de divort a fost simplu si s-a dat sentinta dintr-o singura sedinta. Colegii, prietenii si toata lumea care ne cunostea au ramas uimiti. Noi nu ne-am certat, nu ne-am spus cuvinte urâte cum se obisnuieste în asemenea ocazii. Prima mea nevasta a jubilant si poate daca nu era recasatorita de dragul fetitei m-as fi întors la ea.

Dana s-a dus la o matusa bogata care-i lasa casa si toata averea ei si care o iubea de când era mica. Matusa nu avea alti urmasi. Eu am ramas în apartamentul nostru, Dana nu a avut pretentie sa-si ia decât lucrurile de uz personal, matusa ei avea o casa mare boiereasca si Dana nu avea nevoie de nimic.

Dupa câtiva ani am aflat ca Sergiu a reusit sa divorteze, a lasat baietii la fosta nevasta care i-a permis sa-i viziteze si chiar sa-i ia de câte ori doreste. Secretul era ca si ea îsi gasise un partener, care dorea de mult sa se casatoreasca cu ea, lucru care s-a si întâmplat. Dana s-a maritat cu Sergiu, însa din pacate nu se întelegea cu el nici în ruptul capului. Era pisalog si gelos la culme si-i facea scene chiar si în public. Eu stau si mai reflectez, ca vorba românului, „cin-s-a fript cu ciorba sufla si-n iaurt”. Si când te gândesti ca toata povestea asta lunga si întortocheata s-a întâmplat numai din cauza unui fir dus de la un ciorap al nevestei mele.

Ovidiu CREANGA
1 Mai 2011
Toronto. Canada

MI-E DOR DE PRIMAVARA ROMÂNEASCA

On May 3, 2011 By nelursIn RomaniaLeave a comment

Pluteste în aer mireasma primaverii si mi s-a facut un dor nebun de primavara româneasca! Mi-e dor de primavara din timpul copilariei mele, de acel anotimp când striga zburdalnicia copilului din noi si ne cheama îndarat în tesatura de frumuseti ale primaverilor românesti. Copil batrân ce sunt! De primavara din satul copilariei mele mi-e dor, de Tiganestiul din Teleorman asezat în partea cea mai de sud a tarii unde poposea mai întâi primavara si simteam ca soarelele trezea din somnul lung al iernii toate fiintele pamântului perpetuând ritualul renasterii din fiecare primavara. Mi-e dor de curtea casei cu pasaretul foind si cotcodacind, de cocosul tantos dând rotocoale în jurul gainilor, de fluturii zburând în zig-zag, de ramurelele cu muguri gata sa plesneasca, de pisica ce mergea agale prin curte pâna o stârnea la goana câinele suparat ca i-a trecut chiar pe sub nas, de adierea usoara a unui vânticel strecurat printre crengile încarcate de floare si de zbor de albine, de zborul bondarilor dupa care alergam rupându-ne picioarele ca sa-i prindem si sa-i facem avioane, ori de gargaritele pe care le descântam surâzând cu o retinuta taina ca sa aflam dupa directia de zbor “încotro ne-om marita”. De florile caisului meu drag, de-o sema cu mine, mi-e tare dor. De fiorul cântecului unui cuc ce cânta ca nebunul fara oprire în nucul falnic din vecini mi-e dor, de rândunelele si berzele satului care îmi stârneau fascinatia migratiei, ca în povestirea “Bunicul” a lui Delavrancea, de soarele care se înalta vesel si plin de viata peste casa parinteasca, de florile pomilor, ale gradinilor si ale câmpului si de mirosul îmbatator al pamântului reavan, de zburdalniciile mieilor, iezisorilor, ale copiilor de seama mea cu care plecam la joaca si uitam sa mai ne întoarcem, iar strigatele si voia buna erau la ele acasa si de câte alte frumuseti simple, dar cu trairi adânci nu ma poarta adâncul dor al primaverilor copilariei.
Si de primavara Bucurestiului tineretii mele mi-e dor. Mi-e dor de Cismigiul încarcat de florile timpurii ale magnoliilor, cu iarba cruda si cu aleile mirosind a pamânt jilav, cu porumbeii gângurind, cu luciul lacului rasfrângând umbrele unduitoare ale salciilor înflorite sau apa valurind sub lopetile barcilor în care plutesc ca în vis îndragostitii, cu perechile înlantuite plimbându-se pe alei, cu toporasi si viorele si cu tigancusele vesele îmbiindu-te sa cumperi flori.
Mi-e dor de acele limpezimi de soare care ne fac mai tineri si aduc în atmosfera o stare de efervescenta si o dulce nebunie. Ma trezeam facând poezii, iar inima îmi cânta imnuri înaltatoare în cadenta iubirii. Primavara o simteam ca pe un miracol de care aveam nevoie, caci în el gaseam infinitul si simteam cum se plamadeste viata, acea viata care clocotea si în mine dând peste rascoale.
În visele mele, mai pastrez înca parfumul primaverilor tineretii mele si lumina care se limpezea si se facea floare în suflet.
Si de primaverile deplinei mele maturitati mi-e dor. Le pastrez si pe ele în tainitele sufletului. Cum sa uit, când începând din luna martie, primavara îmi trimitea primul semn – mirosul acestui anotimp, de verde crud, de vânt caldicel, de pamânt strapuns de firele de iarba. Apoi mi se parea ca aud cum creste firul ierbii, cum se desface floarea, cum se împrastie generoasa lumina din orice rasarit de soare. Parca auzeam urzeala vietii, iar noaptea parca auzeam muzica stelelor. Începeam sa simt dorinta de miscare. Totul mi se parea nou asa cum nu am mai vazut parca niciodata. Redescopeream lumea cu bucurie si ma redescopeream pe mine. Aveam impresia ca eu – omul neînsemnat de pâna atunci – devin alt om. Simteam ca prind puteri, ca devin mai usoara, transparenta, cu o puternica aspiratie de puritate, de generozitate. Simteam ca vreau sa darui mai mult, numai sa aiba cineva nevoie de acest dar al meu pornit din prea plinul inimii. Ma trezeam rostind cuvinte bune si frumoase si vorbeam cu sufletul în glas. Fetele vesele ale oamenilor erau oglinda sufletului meu. Îmi venea sa-mi iau zborul si pasii ma duceau parca pe sus, parca nu mai încapem în mine.
Primavara îmi sorbea sufletul cu culorile ei suave si îmi placea sa ma scald în lumina si în culorile ei. Ma scaldam si vibram în verdele regenerarii, culoarea vietii, a multumirii, a vindecarii si a concilierii contrariilor, a expansivitatii.
Ma scaldam si traiam intens în culoarea albastra, culoarea cerului senin, a aspiratiilor înalte, a trairilor interioare, a libertatii launtrice, a calmului, a iubirii altruiste, în acest anotimp al iubirii si al îndragostitilor. Îmi cârpeam sufletul cu petice de albastru.
Îmi placea sa ma scald în culoarea galbena, culoare vesela, culoarea luciditatii, a optimismului si a dragostei de viata, a cutezantei, a generozitatii, a initiativei si inventivitatii.
Îmi placea sa ma purific în culoarea alba a florilor de primavara, adevarat izvor de pace, de liniste si curatenie sufleteasca, un adevarat balsam pentru toate tensiunile emotionale care calmau gândurile si sentimentele, ma alina si ma facea sa simt încarcatura spirituala a lumii îngerilor, a aspiratiilor spre sublim.
Acum, în toamna vietii, pentru mine primavara este tot primavara si retraiesc visând pe rând toate etapele primaverilor vietii mele. Acestea s-au confundat cu cele ale tarâmurilor românesti pe care acum le privesc doar prin sita vremii din îndepartata Canada care îmi ofera multe satisfactii, dar nu si o primavara ca cea româneasca. Aici e o primavara scurta si precipitata, n-ai timp sa gusti pe îndelete, n-apuci sa ai acea stare de primavara cu acel farmec special ca în România si în special primavara în sat.
Si atunci, cum sa nu îmi fie dor de acea primavara româneasca ce trezea în mine o pofta Dumnezeiasca de viata si de neastâmpar si ma facea sa-mi ies din minti sau sa cânt cu gura mare asa cum cânta Tudor Gheorghe “Au înnebunit salcâmii/ De atîta primavara/… Au înnebunit salcâmii/ Si tu vrei sa fiu cuminte!”
Mi-e dor, mi-e dor nebun de toate câte-am spus mai sus si de înca multe altele nespuse si care nu vor sa mai stea cuminti în acele cuibare de taceri ale sufletului acum prins în vraja primaverii!

Elena Buica – Toronto, Canada

MIHAI EMINESCU: „SARMANUL DIONIS”

On January 17, 2011 By nelursIn literatureLeave a comment

Semnificatia nuvelei „Sarmanul Dionis” consta in contopirea iubirii ideale si a celei reale in personajul feminin Maria, – sotia pe viata a eroului, – cu nume identic in „vis” si in realitate, spre deosebire de dublul romantic al numelor masculine: Dan – Dionis, Ruben – Riven. O asemenea apropiere intre polii antitezei incercase anterior poetul in finalul poeziei „Venere si Madona”, unde iubirea salveaza femeia demonica apropiind-o de cea angelica: „Tu esti sfanta prin iubire!”

Inainte de a fi zarit chipul Mariei, Dionis aude melodia pe care o canta la pian fecioara din casa de vizavi, in puterea misterioasa a miezului noptii. Iar efluviile muzicale ale extazului erotic sunt atat de puternice in sufletele amandurora, incat liniile rosii ale cartii de astrologie incep sa se miste; Dionis se transpotra „intr-un fel de vis” constient, cu ochii deschisi, o reverie romantica (aidoma”visului ferice” declansat de sarutari in poezia „Dorinta”, inainte ca indragostitii sa adoarma cu adevarat, troieniti de flori de tei). Simbolic este si cadrul selenar al iubirii cu Maria ideala, pentru ca aceasta iubire este nu numai un izvor de fericire personala, ci si o creativitate, de nemurire, de geniu, prefigurand „cununile de stele” din cerurile nemuritorului Luceafar. In bratele Mariei, calugarul Dan simtea ca este fericit si nemuritor: „Sarutarea ei il umplu de geniu si de o noua putere”. Dragostea ca izvor de fericire si de creativitate este motivul romantic fundamental al nuvelei. „Dulcea povara” a iubitei il faca sa impleteasca faustian iubirea cu setea de frumos („Si ce frumos facuse ei in luna”) sau sa-si exprime adoratia prin contopire absoluta, facand din drumul pana in luna „o sarutare lunga”
Eminescu imagineaza insa, inca din primul moment al expozitiunii, un plan secundar antitetic, ale carui linii urca pana la formatia eroului, cultivat in mediul cartilor vetuste ale anticarului Riven despre relativitatea timpului si spatiului magic.

Miscate sub imperiul aceleeasi melodii cantate la pian de iubita reala, liniile rosii ale cartii de astrologie il propulseaza pe erou nu in bratele Mariei, ci ca ucenic al filozofului Ruben, care ii inculca eroului setea de a incerca sa devina „ o bucata din vesnicia lui Dumnezeu” .Daca lui Ruben ii cresc apoi copite de diavol pentru acest „succes” cu aparenta morala, religioasa, ispititoare, povestitorul intervine constatand cu intelepciune ca si fericirea celei mai depline iubiri e innegrita adesea ca sufletul calugarului Dan. Ravasit de cele mai contradictorii aspiratii.

Forta divina a fecioreinicei iubiri creatoare se impotriveste, insa, acestor ganduri ratacite ale lui Dan, Maria astupandu-i gura si asigurandu-l ca nu ingerii indeplinesc vointa lui: „ cand Dumnezeu vrea, tu gandesti ceea ce gandesc ingerii”. Aici nuvela capata caracter de basm. Fila a saptea a cartii de astrologie devine pentru calugarul Dan o obsesie si din filele ei, ca dintr-o cutie a Pandorei, izvorasc toate nenorocirile. Vrea sa afle secretul ochiului magic dumnezeesc din coltul de luna pe care il ocolesc cifrele, vrea sa fie nemuritor si prin pactul, sugerat de Ruben, intre Dan si umbra sa, vrea sa fie puternic si aseaza in salba de margaritare a iubitei‚ „hurmuzul pamantului” , arzator, in timp ce, sub lucirea semnului arab, calugarul prezicea melodia ingerilor, nota cu nota, in cel mai candid spectacol sonor al universului.

De fapt, la unison bateau inimile celor doi indragostiti aflati la distanta, Maria reala si Dionis, sub imperiul iubirii rasfrante in melodia tot mai tumultoasa cantata de ea la pian. Nesocotindu-si propriile sentimente, in loc sa asculte glasul Mariei Mesteacan care il indeamna sa se daruie legilor iubirii, calugarul Dan intuneca sublimul consens al inimilor iubitilor din punctul culminant al corului de ingeri, considerandu-se singurul creator al acestei armonii sonore, singurul inzestrat cu creativitate, cu „geniu”. Si atunci isi pierde iubita in haos. E o clipa zguduitoare nu numai pentru pitorescul alunecarii ametitoare a calugarului si al repunerii in ordinea fireasca, pamanteasca, a „margelei rosii”, dar si prin contrastul dintre tenebrosul „vis” final iconoclast si maretia primavaratica a naturii stralucitoare, in care disperarea se transforma fulgerator infericire, eroul zarind chipul blond, identificat cu Maria din vis.

Iubirea deznadajduitului Dionis se incarca acum, in deznodamant, de speranta care „mangaie lin pe toti muritorii” ca va fi iertat pentru ratacirile lui, ca adorarea iubitei reale ii va readuce izvorul fericirii si creativitatii, al „geniului”: „Asa-i ca astfel te cheama. Nu se poate sa te cheme altfel.” Iubirea implinita invinge predestinarea fiului de nobil scapatat care isi pierduse mintea o data cu mostenirea, drama atat de evidenta in tabloul-umbra predat de medic lui Riven, o data cu manuscrisele ce-l dusesera la iconoclastic fata de divina iubire creatoare. Pierderea manuscriselor si a tabloului inseamna iesirea lui Dionis din pactul mefistofelic pe care il experimentase, la sugestia lui Ruben, imprumutand nemurirea umbrei pentru a construi o lume numai dupa vointa lui.

Nu numai „mana nevazuta care l-a tras in trecut” s-a purificat in aceasta revenire la realitate, dar si gandurile disperate, solitare, autoironice ale „cugetatorului sarman” s-au imbracat cu rodnicia iubirii implinite a Mariei reale. „Travestita in baiet”, Maria il viziteaza si il saruta, trezindu-l din delir. Ea va pastra simbolic travestirea in baiat, in refugiile lor „in vreun sat”, „gura-n gura”, dupa casatorie, apropiind acest final de cel al basmului de inspiratie folclorica, Calin – file din poveste, ce apartine aceleiasi perioada de creatie.
Eminescu dialogheaza cu cititorul de-a lungul nuvelei si mai ales in final. Ironizeaza pe cei care considera aceste trairi ca „simple vise ale unei imaginatii bolnave” si le denumeste „momente de-o luciditate retrospectiva”.

Prozatorul insista popularii acestui „vis” cu personaje si atitudini care izvorasc din trairile subconstiente ale unei ereditati ancestrale, in care inimile s-au cautat si s-au gasit. Astfel, pe langa metempsihoza Zoroastru – Dan – Dionis, cititorul descopera in opera lui Eminescu si puterea iubirii de a naste „randuri de vieti”. Dar mai ales poate urmari forta atavica a timpului ce contopeste in meditatie erotica lucida aspiratii milenare spre unire ale unor individualitati si nazuinte reancarnate macar in „vis” si afirma facultatea acestei iubiri de a sfarma inertiile sociale ale predestinarii, intrezarita zilnic in ochii intristati din tablou.

Personajele mefistofelice din realitate, ca anticarul Riven, capata in „vis” functii malefice, Ruben incercand ca vanda iadului sufletul calugarului Dan prin „taina” nemuririi omnipotente. Ramas singur, barba lui Ruben devine latoasa, capul cornut, rasul had. Destinul inamoratei Maria, ideala si reala, seamana, ca in basme, ca doua picaturi de apa.. Sfiosenia ideala, pilda muta pentru trairea fireasca si intensa a iubirii, e completata in planul real de „siretlic”.

Cel mai individualizat este personajul cel mai activ si mai interiorizat, Dionis. Dragostea lui „dureros de dulce”, puterea de a trai romantic iubirea ca pe o ora fanatica suficienta siesi, setea de absolutul iubirii datatoare de geniu, puterea de a „visa o alta lume pe-asta lume de noroi” se impletesc cu intelectualizarea setei de absolut.

Prof. Dr. Stefan CRISTEA
14 ianuarie 2011