Nistru – rau cu apa indiferenta. Indiferenta la sentimentele oamenilor. Oare?
Soseaua este intrerupta … nu putem inainta cu autocarul. Oprim, cu vreo 200 de metri, departe de linia frontului. Da, front langa apa Nistrului! Coboram si inaintam pe soseaua libera, nicio masina. Ajungem la bariera. De dincolo de bariera, din imediata ei apropiere, ne priveste tancul rusesc cu teava indreptata spre noi. In preajma tancului, trei soldati severi la chip. Ni se permite sa mergem pana la Nistru. Ni se permite, destul de usor, noua, celor din Romania, sa mergem sa privim Nistrul. Nu ne sperie teava tancului. Oare de ce? Pentru ca nu stim ce inseamna teama de a avea permanent o … teava de tun indreptata spre noi, o teava de tun care ne ameninta permanent. Catorva dintre insotitoarele noastre moldovence le-a fost teama sa mearga spre Nistru. Le-a fost teama sa mearga prin dreptul tancului cu teava amenintatoare. S-au intors la autocar.
Ceilalti am mers mai departe. Curaj? Nici vorba. Nu stiam ce este acolo. Netraind mereu amenintarea, spaima razboiului, ci vietuind in afara lui, nu cunoastem o asemenea teama.
Auzim cateva focuri de arma. Vedem soldati prin strujenii de pe campul Nistrului. Sa tot fie pana la zece. Nu mai multi. Sau, poate, nu-i vedem noi. Cineva dintre noi spune: „Impusca ciorile!” Da, imi zic in gand, se joaca si ei, ce sa faca? Liniste. Ajungem pe pod. Nistru! Privesc in jos. O apa curgatoare mai mare… Parca as fi pe podul de peste Olt, la Sfantul Gheorghe, unde apa este mai putina, iar malurile mai abrupte. Acolo, acea apa curgatoare se afla la poalele Carpatilor. Carpatii o apara. Aici, Nistru isi unduieste apele in plina campie. Vadul lui e intins. Cateva terase. Cand apa e mare, rar sunt inundatii, deoarece involburata apa se poate intinde pana hat departe. Casele sunt ridicate pe culmea unor dealuri. Ca cele din Gura Bacului. Privesc in departare saracacioasele gospodarii cu case vopsite in albastru.
Imi doresc sa fotografiez Nistrul. Imi aminteste de Rusoaica lui Gib Mihaescu. Am fost anuntati sa lasam aparatele de fotografiat la autocar. Nu avem voie sa facem fotografii. Este front, razboi. Ma uit mai atenta sa inregistrez totul in suflet. Pe o terasa a Nistrului, vad o turma de capre. De ce mi-au atras atentia? Capre – langa ele, un pastor. Se sprijina intr-un ciomag.
Ajunsi la jumatatea podului, nu ne induram sa plecam. Toamna frumoasa. Soarele ne priveste palid, dar inca straluceste, pregatindu-se sa plece la odihna. Frunze galbene pe jos. Pe malurile Nistrului, de-o parte si de alta, smocuri de padure. Ingalbenita. Mi se opreste privirea pe niste insulite care s-au format pe malul dinspre noi. Partea opusa este abrupta. Imi fixez in suflet fotografiile. Sunt pe Nistru!
Pornesc spre autocar. Trebuie sa trec din nou granita. Vad sarma ghimpata si tarana proaspat arata, ca altadata marcarea hotarelor. Aici marcheaza hotare intre frati. Trec din nou pe langa tancul cu teava indreptata spre … Ce vad? Teava este indreptata spre trei copii care stau cuminti de partea cealalta a barierei. Unul langa celalalt. De inaltimi diferite. Nu formeaza scara magarului – cel mic este la mijloc. Ajung aproape de ei. Observ ca nu-i intereseaza teava tunului. Cei trei copii privesc in departare. Ma opresc in fata lor. Ii salut. Toti trei imi raspund frumos la salut. „Ce faceti aici?” Imi dau seama ca lor nu le pasa de teava tunului. Nu le este teama?! Desigur s-au obisnuit sa vada zilnic tancul. Nici nu luau aminte la teava. Priveau mai departe. „Asteptam”, imi raspunde cel mai mare. Auzisem ca locuitorii celor doua sate, aflate de-o parte si de alta a Nistrului, puteau trece granita. Aveau permisiunea armatei, daca dovedeau cu buletinul ca locuiesc in cele doua localitati. In gandul meu, mi-am zis ca baietii isi asteapta parintii. Dau sa plec. „Asteptam caprele!”, il aud pe cel mijlociu. Caprele!? Turma de capre pe care am privit-o de pe podul Nistrului?! „Voi aveti capre?” „Da, avem doua capre, un tap si un iedut”, imi raspunde, mandru, cel mare. Caut sa raspund mandriei lui: „Da?! Si le iubiti?” „Cum sa nu le iubim, daca ele ne tin?” Extraordinar – ele ne tin! Iubirea este motivata. „Cum ele va tin? N-aveti parinti?” Cel mare imi raspunde simplu, indiferent parca: „Tata ne-a parasit de mult”. „Saracii, ma gandesc, au parintii divortati, vai de capul lor in saracia asta!” „Mama lucreaza toata ziua pe la oameni”, il aud pe cel mare, numit de ceilalti Nicu. Mi se trezeste curiozitatea de a afla cat mai multe despre viata lor. Desigur o viata amarata. Le privesc ochii. Sunt inteligenti si curajosi. „Dar voi sunteti mici. Cine va face mancare?” Imi raspunde cel mare, indraznet, demn, uitandu-se in ochii mei: „Surioarele noastre. Maria e mai mare ca mine, iar Niculina e ca Gicu. Acu ele dereteca-n casa”. Vorbeste corect romaneste. Aflu ca Gicu este cel mijlociu. Pe cel mic il cheama David. Doamne! Cinci frati de varste atat de apropiate! Doi gemeni. Ma bucur ca au priviri inteligente, sunt curatei. Desigur traiesc intr-o gospodarie modesta, dar curata. Ma bucur mai ales ca stau fara teama in fata tunului cu teava indreptata spre ei.
Atunci noua de ce sa ne fie frica de o teava de tun? De ce sa nu vedem cand vrem si fara teama Nistrul? Totusi …

Luminita Cornea
Straseni, 14 noiembrie 2010