Garantat sută la sută

George Danciu

Domnul zisese lui Avram: „Iesi din tara ta, din rudenia ta si din casa tatalui tau si vino în tara pe care ti-o voi arata.Voi face din tine un neam mare si te voi binecuvânta; îti voi face un nume mare si vei fi o binecuvântare. Voi binecuvânta pe cei ce te vor binecuvânta si voi blestema pe cei ce te vor blestema; si toate familiile pamântului vor fi binecuvântate în tine.„                                   (Geneza, 12.1-4)

Fiindca atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, ca a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica.”(Ioan, 3.16)

ÎN CALATORIA VIETII

Trista istorie a celebrului Vas maritim, TITANIC, este binecunoscuta!

A fost cel mai mare pachebot din lume, dar, din păcate,  doar pentru scurtă vreme  deoarece tragedia primei curse l-a prăbușit pentru totdeauna în apele înghețate ale Oceanului.

Înaintea istoricei croaziere, toata lumea era extraordinar de entuziasmata Continue reading “Garantat sută la sută”

UN INTERVIU CU UN RABIN

Rodica Botan

(Pe Ginduri, http://www.peginduri.com/)

Aseara am ascultat un interviu luat unui rabin crestin. Foarte, foarte interesant…Multe intrebari care le aveam despre majoritatea evreilor care sunt atât de liberali (în sensul pe care il dam noi cei din America cuvântului liberal) si-au gasit un oarecare raspuns în cele auzite.

Cum era seara si eram din nou la volan pe traseul meu spre casa, n-am avut la indemina cele necesare sa scriu numele rabinului- de altfel si autor al unei carti pe care am sa incerc sa vad daca o gasesc fara sa imi amintesc titlul cartii sau numele autorului…

Nascut in New York intr-o familie de evrei conservatori- (dar nu ortodocsi), este educat în traditiile evreesti pe care familia lui le tine cu sfintenie. La 7 ani merge la scoala evreiasca, invata ebraica…studiaza Torra, etc.

Ca unul care a devenit crestin, undeva prin anii de facultate, fiind un bun cunoscator si intelegind de-acum si pe evrei si felul lor de viata si apoi invatind despre crestini, omul intelege mai bine diferentele si dinamica care exista intre cele doua entitati.

Spunea el ca noi crestinii cind avem de-a face cu evreii sintem convinsi ca ei cunosc Vechiul Testament si ca vorbim pe picior de egalitate sau chiar ne simtim in dezavantaj cumva deoarece ei cunosc traditiile evreiesti si alte amanunte care dau si mai mult sens evenimentelor din Biblie. Spre mirarea mea am auzit ca 90% dintre evrei nu au habar de nimic din Vechiul Testament – ca desi pastreaza unele traditii nu au o cunostiinta intima a propriei lor mosteniri.

Am aflat ca ei sunt instruiti ca noi crestinii îi consideram pe ei vinovati de moartea lui Isus. Ca evreii au o toleranta la multe lucruri dar ca Isus nu este unul dintre aceste lucruri…ca este o mare rusine pentru un evreu sa devina crestin, s.a.m.d.

In liceu a avut un coach pe care l-a indragit mult – un om integru dar…un obsedat cu Isus…dupa cum spunea el. Acesta l-a invitat chiar la studiile biblice ce le avea cu alti tineri si i-a dat si o Biblie. Dupa ce in facultate a ajuns sa experimenteze tot felul de lucruri inclusiv drogurile, ajunge la un moment dat sa cunoasca pe cineva foarte apropiat – prietena lui care fusese un adict pe droguri si in pragul sinuciderii la un moment dat – dar – si-a dedicat viata lui Christos si a facut o intorsatura de 180 de grade. Curios si surprins pleaca de la facultate cu motocicleta iarna vreo 80 de km acasa la el sa isi ia Biblia aceea primita in liceu, vine inapoi, se inchide in camera lui si incepe sa citeasca Biblia cu o foame si o curiozitate pe care nici el nu si-o poate explica. In tot acest timp prietena lui – fosta adicta se roaga impreuna cu grupul ei de studio biblic pentru el.

Citind Biblia, in Matei vede inca de la inceput ceva ce-i fura atentia – ceva foarte cunoscut …Cartea neamului lui Isus Christos… Recunoaste numele Patriarhului Avraam si al imparatului David si este pur si simplu surprins sa afle cât de evreu este Isus…

Realizeaza ca si Isus a fost crescut de doi parinti evrei care duc jertfa la templu, ca Isus a invatat din Torra …, de unde el credea ca Isus s-a nascut la Roma, poate la Vatican… din parinti ai caror nume de familie era Christ: Iosif si Mary …

Si din ce citeste, dintr-aia intelege mai mult si mai bine. Spune el ca Isaia 54 si Psalmul 22 au fost bucatile de lectura care l-au lucrat , l-au convins, l-au schimbat…

Mai zicea el un lucru interesant…, ca dintr-o data a realizat ca traditia everilor de care tin cu atita incapatinare vorbeste de un Dumnezeu al lor care a fost in trecut, a facut minuni printre ei…, dar care parca a disparut la un moment dat si nu mai exista… Si tocmai in aceasta pauza, fara explicatie, Noul Testament vine sa completeze tot ce lipsea de acolo.

Cel care lua interviul l-a intrebat atunci daca evreii îl asteapta pe Mesiah… A raspuns ca majoritatea, de 90 la suta, nu-l amintesc de loc… ca pe undeva ei se multumesc cu acum si aici si poate acestui lucru i se datoreaza faptul ca se implica in atâtea decizii sociale care sunt impotriva propriilor lor principii: cum ar fi avortul, si assist suicide, si alte chestii sociale pentru care multi everi cheltuie timp si bani aiurea.

Si cu asta am capatat ceva intelegere in nedumerirea ce am avut-o când evreii au participat atât de intens si au investit atât in a-l alege pe Obama presedinte… si uite ce multam au dela el acuma…

Pentru mine cel putin, discutia m-a facut sa inteleg ca evreii îl resping pe Christos pentruca nu isi cunosc bine nici ceea ce au si ce zic ca pretuiesc.

Daca ar citi cu atentie Vechiul Testament ar intelege ca istoria lor nu s-a terminat acolo si ca ceea ce urmeaza…este Noul Testament si ca déjà au parcurs o mare parte din Istoria de acolo.

Ar intelege ca Isus este atât al lor cât si al nostru si Isaia 54 si Psalmul 22 aduc multa lumina in privinta asta… Si va veni vremea când înca odata evreii o sa caute dupa lege – dupa Torra sa o citeasca si sa o studieze… si nu mai este mult… si când vor intelege ceea ce citesc… istoria omenirii va fi la ceasul al 12-lea…

 

Promisiuni sigure

George Danciu

Domnul zisese lui Avram: „Iesi din tara ta, din rudenia ta si din casa tatalui tau si vino în tara pe care ti-o voi arata.Voi face din tine un neam mare si te voi binecuvânta; îti voi face un nume mare si vei fi o binecuvântare. Voi binecuvânta pe cei ce te vor binecuvânta si voi blestema pe cei ce te vor blestema; si toate familiile pamântului vor fi binecuvântate în tine.„                                      (Geneza, 12.1-4)

Fiindca atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, ca a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica.”                                                                                                                             (Ioan, 3.16)

.


ÎN CALATORIA VIETII


Trista istorie a celebrului Vas maritim, TITANIC, este binecunoscuta!

Scurt timp a fost cel mai mare pachebot din lume. Toata lumea care avea tangenta cu el era entuziasmata. Pe data de 10 aprilie 1912 atunci când Titanic a plecat în calatoria sa inaugurala din Southampton-Anglia cu destinatia New York, nimeni nu putea banui cât de scurta îi va fi viata!

Calatorii au platit sume enorme pentru o calatorie unica, dupa cum s-a dovedit, din nefericire.

Atât proiectul cât si executia au dat mari garantii prin mass media cu privire la siguranta sporita a acestui Gigant al transportului maritim!

Dar … la trei zile de la plecare, la ora 23:40 în data de 14 aprilie 1912, s-a ciocnit cu un aisberg si s-a scufundat la ora 2:20 în dimineata urmatoare, în urma careia si-au pierdut viata 1.517 persoane în una din cele mai cumplite dezastre maritime pe timp de pace, din istorie.

Capitanul a ordonat viteza maxima, 21 Nd (42 Km/h), apoi, dupa ce a primit avertizari de iceberg la orizont, a marit-o la 46 Km/h, vaporul putând genera 26.000 de CP.

Cauza catastrofei s-a dovedit a fi aceea ca cel de la cârma, capitanul Smith (dar si proprietarul si constructorul), s-au crezut în siguranta în orice conditii, iar viteza a fost unul din factorii principali ai scufundarii. La acea viteza, nava avea nevoie de 3 km pentru a se întoarce la 90 de grade si a evita impactul cu aisbergul.

Capitanul a luat decizii catastrofale. S-a increzut prea mult in constructia si arhitectura de exceptie ale Titanicului, crezându-sestapân pe situatie. Nu a folosit nici ultima sansa de a reduce viteza de deplasare si, aflat in fata icebergului gigant, impactul puternic a rupt nava, provocând o taietura în carena pe o lungime de 90 m din cei 300 m ai navei, cinci din compartimentele etanse au început sa fie inundate foarte rapid, iar dupa 2 ore si 40 minute, pe 15 Aprilie 1912, Titanicul, s-a scufundat rupându-se în doua parti. S-au salvat 700 de vieti, iar cca 1500 si-au pierdut viata neputinciosi in apele inghetate ale oceanului.

Timpul deciziilor bune si viabile trecuse demult pe lânga capitanul Smith si pentru vasul gigant care-i fusese încredintat, care probabil inca mai spera ca e valabila expresia Niciodata nu e prea târziu! Dar – pentru el, cât si pentru cei peste 1500 de oameni care si-au pierdut viata – a fost mult prea târziu!

***

Avraam – un model de viata

Avraam evreul, cum îl numise Dumnezeu, fusese invitat de catre Acesta la o calatorie urmata de mari promisiuni.

Iesi din tara ta, din rudenia ta si din casa tatalui tau si vino în tara pe care ti-o voi arata.Voi face din tine un neam mare si te voi binecuvânta; îti voi face un nume mare si vei fi o binecuvântare. Voi binecuvânta pe cei ce te vor binecuvânta si voi blestema pe cei ce te vor blestema; si toate familiile pamântului vor fi binecuvântate în tine. Avram a plecat, cum îi spusese Domnul …

Sunt oameni care au un fler special, un feel care-i ajuta si îi determina sa ia deciziile cele mai favorabile. Însa acestia au în spate o oarecare pregatire, un caracter, o vigilenta … care le determina actiunile. Au si un anumit scop pe care-l urmaresc, nu navigheaza la întâmplare, evita apele tulburi si învolburate.

Asa se face ca Avraam L-a înteles pe Dumnezeu. El a cântarit bine chemarea. Si-a dat seama ca nu are nimic de pierdut, ci dimpotriva, doar de câstigat. Avraam a fost un om responsabil. Nu a zis Dupa mine, potopul! Datorita deciziilor sale, bune, omenirea are o cu totul alta perspectiva. Binecuvântarea omului, de catre Dumnezeu, îsi are radacina si în promisiunile facute de Dumnezeu lui Avraam.

Voi binecuvânta pe cei ce te vor binecuvânta si voi blestema pe cei ce te vor blestema; si toate familiile pamântului vor fi binecuvântate în tine.

Daca Avraam nu avea credinta în promisiunile lui Dumnezeu, ar fi fost poate un anonim care nu s-ar fi bucurat de multimea binecuvântarilor primite. Avraam l-a ascultat si l-a urmat pe Dumnezeu. Dar viata lui Avraam nu a fost asa de roz cum am putea crede.

Credinta lui a fost supusa la încercari, a fost testata. El a urmat o scoala a credintei predata de însusi Dumnezeu (viata la care suntem chemati fiecare). Prima încercare a fost aceea ca l-a chemat sa iasa din confortul în care se afla împreuna cu rudele sale, din acel loc, si sa mearga unde-i va arata Domnul …

Apoi a venit o foamete, Avraam a coborât în Egipt…

Apoi s-a temut si a zis ca Sara e sora sa, ca sa nu aiba neplaceri în Egipt… Apoi a mai repetat aceeasi greseala, zicând ca e sora sa, când cu împaratul Abimelec…

Sunt multe cazuri de familii care nu pot sa aiba copii pe cale naturala. Dupa îndelungi tratamente sau interventia decisiva a Creatorului, sunt si cazuri de reusita, si li se împlineste dorinta.

Când l-a chemat Dumnezeu pe Avraam, el si Sara nu aveau copii. El avea 75 de ani, iar Sara, sotia sa, de asemeni era în vârsta si nu-i mai venea rânduiala femeilor care puteau sa aiba copii. Iar Dumnezeu i-a promis ca daca are credinta, daca asculta de el, si-L urmeaza, îl va face un neam mare, binecuvântat.

Avraam a pornit pe drumul ales de Dumnezeu si, treptat, treptat, a învatat sa se încreada tot mai mult în El, crezând ca Dumnezeu ce promite si face… Si copilul (Isaac) l-a primit târziu, dupa 25 de ani, când el era în vârsta de 100 de ani, iar Sara avea 91 de ani!

La Scoala de credinta, Dumnezeu îi pregateste lui Avraam un Test Final!

Avram a crezut pe Domnul, si Domnul i-a socotit lucrul acesta ca neprihanire (Geneza 15.6).

În Geneza 22 gasim istoria “Jertfirea lui Isaac“.

Dupa aceste lucruri, Dumnezeu a pus la încercare pe Avraam si i-a zis: „Avraame!” „Iata-ma!”, a raspuns el. Dumnezeu i-a zis: „Ia pe fiul tau, pe singurul tau fiu, pe care-l iubesti, pe Isaac; du-te în tara Moria si adu-l ardere de tot acolo, pe un munte pe care ti-l voi spune.

Marea încercare a credintei!

Sa observam si sa întelegem ca ispitirile pe care le avem, deseori, ne apar ca rezonabile, chiar daca contravin moralei pretinse de Dumnezeu. Ce e asa de grav daca vorbesc mânios, daca vorbesc neelegant, vai, poate trivial, ce e asa grav daca râvnesc ceea ce Dumnezeu zice ca nu e bine, ca-mi dauneaza? Cum poate sa-mi dauneze ceva care-mi place? Manânc ce-mi place, dar medicul îmi va zice ca-mi va face rau! Si asa e. Îmi place sa fiu mândru, dar Dumnezeu zice ca-mi va aduce necaz. Si asa e.

Acum sa întelegem ca testarile ni se par adesea ca nerezonabile!

Ba chiar ilogice! Cum, sa-i ceara lui Avraam asa ceva?!

Gândirea noastra, superficiala, nedocumentata, neîncercata, nu pricepe multe, fiind lipsiti de aceste exercitii atât de necesare pe calea credintei.

Avraam s-a încrezut total în Dumnezeu si L-a ascultat. Chiar daca noi, ceilalti, zicem ca pretentia lui Dumnezeu este ilogica si nerezonabila.

Prin credinta a adus Avraam jertfa pe Isaac, când a fost pus la încercare: el, care primise fagaduintele cu bucurie, a adus jertfa pe singurul lui fiu! El caruia i se spusese: „În Isaac vei avea o samânta care-ti va purta numele!” Caci se gândea ca Dumnezeu poate sa învie chiar si din morti; si, drept vorbind, ca înviat din morti l-a primit înapoi. (Evrei, 11.17-19)

Lui Avraam, i l-a cerut pe Isaac, ca pe o jertfa,  cu ce cuvinte …

Ia pe fiul tau, pe singurul tau fiu, pe care-l iubesti, pe Isaac; du-te în tara Moria si adu-l ardere de tot acolo, pe un munte pe care ti-l voi spune.

… singurul tau fiu, pe care-l iubesti …

Doua chestiuni care pe orice om rational îl va opri sa înfaptuiasca cererea Domnului!

Si credinta este o încredere neclintita în lucrurile nadajduite, o puternica încredintare despre lucrurile care nu se vad.(Evrei, 11.1)

O definitie a credintei, neoficiala, care ne poate ajuta sa pricepem mai mult, ar fi aceasta: Credinta se bazeaza pe ratiune si e superioara acesteia!

Singurul fiu, pe care-l iubeste. Ce drama e în inima oricarui tata! Între ei (tata si fiu) a fost o comunicare atât de normala, s-au încrezut unul într-altul (mai ales fiul în tata, care nu i-a împiedecat credinta tatalui). Ei, îi preînchipuie pe Dumnezeu si Fiul Isus, care au fost întotdeauna una, Fiul S-a încrezut pe deplin în Tatal, i-a împlinit voia Sa.

Trebuie sa ne concentram pe promisiuni, nu pe explicatii.

Prima lectie, e aceea ca trebuie sa ne asteptam la testari.

Dumnezeu, când a vazut ca voia sa împlineasca cerinta (exagerat de grea si ilogica, pentru oricine), Dumnezeu l-a oprit si i-a pus la îndemâna un berbece, un animal curat si nevinovat.

Însa, Dumnezeu va da la momentul potrivit pe unicul Sau Fiu, pe care-L iubeste, pe Isus, pe acelas deal;  care si-a dat cu adevarat viata pentru pacatele noastre, ca Jertfa de ispasire.

Fiul Sau – Isus Hristos, Mielul fara cusur -, va înlocui pe fiecare om care are credinta, în moarte, ca plata a pacatelor fiecaruia. Dar darul fara plata, pentru credincios, este viata vesnica. Glorie Domnului!

Fiindca plata pacatului este moartea, dar darul fara plata al lui Dumnezeu este viata vesnica în Isus Hristos, Domnul nostru.” (Romani, 6.23)

Pentru ca atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, ca a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica.” (Ioan, 3.16)

A Împaratului vesniciilor, a nemuritorului, nevazutului si singurului Dumnezeu, sa fie cinstea si slava în vecii vecilor! Amin.


***

Geneza 22. 7-18

Atunci Isaac, vorbind cu tatal sau, Avraam, a zis: „Tata!” „Ce este, fiule?”, i-a raspuns el. Isaac a zis din nou: „Iata focul si lemnele; dar unde este mielul pentru arderea de tot?” Fiule”, a raspuns Avraam, „Dumnezeu însusi va purta grija de mielul pentru arderea de tot.” Si au mers amândoi împreuna înainte. Când au ajuns la locul pe care i-l spusese Dumnezeu, Avraam a zidit acolo un altar si a asezat lemnele pe el. A legat pe fiul sau, Isaac si l-a pus pe altar, deasupra lemnelor. Apoi Avraam a întins mâna si a luat cutitul ca sa înjunghie pe fiul sau. Atunci Îngerul Domnului l-a strigat din ceruri si a zis: „Avraame! Avraame!” „Iata-ma!”, a raspuns el. Îngerul a zis: „Sa nu pui mâna pe baiat si sa nu-i faci nimic; caci stiu acum ca te temi de Dumnezeu, întrucât n-ai crutat pe fiul tau, pe singurul tau fiu, pentru Mine.” Avraam a ridicat ochii si a vazut înapoia lui un berbec încurcat cu coarnele într-un tufis; si Avraam s-a dus de a luat berbecul si l-a adus ca ardere de tot în locul fiului sau. Avraam a pus locului aceluia numele: „Domnul va purta de grija”. De aceea se zice si azi: „La muntele unde Domnul va purta de grija”. Îngerul Domnului a chemat a doua oara din ceruri pe Avraam si a zis: „Pe Mine însumi jur, zice Domnul: pentru ca ai facut lucrul acesta si n-ai crutat pe fiul tau, pe singurul tau fiu, te voi binecuvânta foarte mult si-ti voi înmulti foarte mult samânta, si anume: ca stelele cerului si ca nisipul de pe tarmul marii; si samânta ta va stapâni cetatile vrajmasilor ei. Toate neamurile pamântului vor fi binecuvântate în samânta ta, pentru ca ai ascultat de porunca Mea!”

SPECTACOL DE DATINI STRAMOSESTI ÎNCHINAT SARBATORILOR DE

 Camelia ROSU CRACIUN

 

 

Asociatia Culturala „Ca La Noi” desfasoara o activitate intensa în ceea ce priveste descoperirea folclorului autentic de certa valoare si promovarea lui în rândul publicului larg pentru ca împreuna sa împartasim din comorile de suflet ale neamului nostru. Pentru perioada imediat urmatoare avem în vedere realizarea unui spectacol de datini stramosesti închinat marii sarbatori crestinesti a nasterii Mântuitorului nostru Iisus Hristos si a Anului Nou.

Evenimentul, ajuns la cea de-a patra editie, îsi propune sa reînvie traditiile neamului românesc, care, din pacate, sunt din ce în ce mai rare. La fel ca în anii precedenti ne dorim sa aducem în fata publicului momente autentice specifice sarbatorilor de iarna, acest lucru fiind posibil cu concursul artistilor veniti din toate colturile tarii, punându-se un accent deosebit pe obiceiurile de Craciun si Anul Nou, dar si cântece si jocuri populare romanesti de peste an.

În acest an, pentru ca asteptarile publicului si ale noastre au crescut, dorim ca acest eveniment sa capete statutul de „Festival national de datini si obiceiuri”. Drept pentru care, în acest an spectacolul intentionam a-l desfasura pe parcursul a doua zile. Doua zile în care datinile, traditiile, obiceiurile si folclorul autentic vor face casa buna în Bacau. Astfel, pentru aceasta editie, ne-am propus sa primim vizita unor oaspeti de seama, virtuozi instrumentisti, interpreti de renume din România si Republica Moldova, precum si ansambluri de datini si obiceiuri care au promovat si continua sa promoveze folclorul românesc de calitate.

Speram ca editia din acest an sa se bucure de participarea urmatorilor invitati: Vasilica Tataru Nastase si Cristi Nastase, Maria Tataru, Anton Achitei, Viorica Macovei, Calin Brateanu, Angelica Flutur, Marius Zgâianu, Laura Haidau, Andreea Chisalita, Constantin Bahrin, Sofia Vicoveanca, Margareta Clipa, Augustina Dogot, Maria Iliut, Rodica Buhna, Nicolae Glib si altii. Totodata, îsi vor da concursul Ansamblurile Folclorice din Poiana Stampei, Ciocanesti, Pojorâta, Malini, Sfântu Ilie, Ceata ursilor din Asau, Ansamblurile Folclorice Saratelul si Ca La Noi si altele. Acompaniamentul orchestral va fi sustinut, speram noi, de orchestra „Mugurel” din Chisinau, condusa de maestrul Ioan Dascal.

Invitat special: Lia Lungu, nascuta la Timisoara, stabilita la New York, doamna cântecului banatean care nu si-a uitat niciodata radacinile.

Spectacolul urmeaza sa aiba loc în zilele de 17 si 18 decembrie, începând cu orele 17.30 ale fiecarei zile si va fi preluat de una dintre televiziunile de profil de la nivel national. Bugetul total estimat pentru acest eveniment se ridica la aproximativ 60.000 lei, în acest buget intrând onorariile artistilor invitati, cazarile celor care ramân peste noapte, masa pentru toti artistii, transportul lor si nu în ultimul rând cheltuielile ocazionate de promovare si organizarea efectiva.

Va rugam sa ne sprijiniti cu orice suma la realizarea acestui proiect, institutia dvs. având dreptul de a-si marca sigla pe afisul si programul spectacolului. Pentru alte detalii va stam la dispozitie oricând la numarul de telefon 0744/768010.

Aveti, stimate partener, garantia celor mai alese sentimente!

Asociatia Culturala „Ca La Noi”

Str. Marasesti nr. 151/B/34

cod 600115, Bacau – România

C.I.F 16777756/2004

cont IBAN RO70BPOS04003444914ROL01

Presedinte

Camelia ROSU

Manager proiect

Ovidiu DRUG

 

LIRICA NEWYORKEZA

Stelian PLATON

 

 

 

 

 

DIN SÂNII TAI CRESTEA MIROS DE CRINI

(respectuos, minunatei d-ne Ligya)

 

Din sânii tai crestea miros de crini,  

Luna se-ascundea în lacuri solitara.

Si azi ecoul blândelor lumini          

Suna cu miresme de odinioara.        

 

Vin zari sortite sa ma încline,   

Trupul îmi va fi parcursul ce ma doare, 

Iar chipul tau asezat în mine,  

Râul sopotind e, reîntors în mare. 

 

În mine striga vremi afunde, 

Între pagini mi-ai ramas un semn de carte. 

Nu stiu nici umbra ce te ascunde,

Cu ani sfiosi cu tot ai ramas departe.

 

 

A TE IUBI

Hai învata-ma sa te strig pe nume,  

Acum învat sa te iubesc ca într-un basm,    

Fiecare lacrima ce-a fi sa se consume,  

Va repeta caderea  în dulce pleonasm.    

 

As vrea sa cer lui Dumnezeu iertare,

Din însingurarea mea blajina,    

Iar din adânc refren în abdicare, 

Sorb seva mea din scoarta de chinina. 

 

A te iubi pe tine este un ultim basm! 

Halouri argintii plesnesc în vârf de raze,   

Când rascolind în pieptu-mi cu sarcasm,  

Ca serpii se-mpletesc nesabuite fraze.    

 

Cu lacrimi doara am venit pe lume     

Si nici atât nu voi lua unde ma duc.      

Lui Dumnezeu nu am sa-i cer iertare,   

Ca te-am iubit eteric si caduc.                

 

 

LÂNGA POETI

 

Motto:

Cu sufletul ravasit de durere
Inegalabilului si Nemuritorului
nostru poet nationalm Adrian Paunescu”

 

Azi-noapte te-am visat dezamagit,
Si lacrimi picurau din stele,
Se tînguia în bezna un cîine adormit,
Se pregateau de nunta ursitoare rele.

 

Acum te desfrunzesti în plina toamna,
Nu stie nimeni cînd te vei trezi.
Te asezi cu cei plecati deodata,
Si vei dormi de-acum în fiecare zi.

 

Ruga ta s-a înaltat pe jumatate,
În ramuris îngheata vîntul blînd,
Pamîntul straveziu se deschidea spre moarte,
Cum printre lacrimi ultimu-ti cuvînt:

 

Eu vin din viata sa va întreb de morti
Si de suspinele trimise ca simbrie,
De programarea învierii pentru toti
Si promisiuni ramase în sicrie.

 

Sa-mi spuneti daca o gara aveti,
Unde cobor uscat si trist din viata;
La noi se cere taxa cînd astepti
Si fiecare zi sa plîngi te-nvata.

 

Înfrigurat va fi transferul meu în toate,
Însingurat ma vor dezice toti,
Dar eu voi fi mai împacat în moarte,
Lînga poeti în satul meu de morti.

ULTIMUL ACTOR 

 

Greoi batrânul clopot croieste muta zare,

Cupola lui de floare  brodeaza si împarte

Culori de sunet blânde si mistificatoare, 

Pe drumul fara taxe si fara pasapoarte.

 

Privesc în urma ta cum ai plecat deodata,

Pe nameti de simtaminte ti-ai croit un drum;

Cum ai taiat în lacrima argintie poarta   

Si-n urma ta suspinul e un râu domol de fum.

 

Macar de-ai fi mintit ca te întorci vreodata

În casa bântuita de-amintirile ce dor…        

Pe scena noastra absurda si abandonata   

Cu-o crizantema-n mâna plâng eu – ultimul actor.

 

 

ACUM 


Acum este acasa primavara,
Printre uluci e stir si iarba grasa,
În sol minor, fac semne pe chitara
Si în refren e ruga de acasa.

Acum se-aprind în ramurele larme,
Mieii înmuguresc în jurul stânii,
Icoana înlacrimata adoarme,
Cum soarele în cumpana fântânii. 

 

Acum se-ntoarce mama în gradina;
Cu degete triste rasfira pamânt,
Uita durerea ce trupu-i înclina,
Si uita de mine pe unde mai sunt. 

 

Acum e primavara Învierii,
Cu soare ce rascoace prispa iara,
O lacrima e-n vestea tamâierii,
Si mama-n rugaciunile de seara.

 

PERPETUUM MOBILE

 

Ati venit,

v-ati crescut pe voi si copiii,

ati muncit, ati râs, ati plâns.

Ati facut casa, cu gradina si vecini,

ati cântat si-ati blestemat,

v-ati privit în oglinda

din adâncul racoros

al fântânii:

ati strigat si Nimeni v-a raspuns.

V-ati rugat la Nimeni

si Nimic s-a-mplinit.

Apoi ati plecat însingurati

cum ati venit.

Iar noua cine sa ne numere

îndepartarile, frustarile

si mult prea mult

însingurarile?

Caci plecând,

cu voi ati luat

Nimicul!

 

AM FUGIT STRAIN DE VISE

 

Am fugit strain de vise   

Cu umbre albastre si moroi,  

Zâmbetul mi se acrise  

În tara mea cu bieti eroi.   

 

Si ma decupez din mine,  

De crucea mea cu vechi raspuns,  

Spalând cu vremi  eleusine    

Vanitati ce m-au strapuns. 

 

M-am detasat din timpul static, 

Si de paduri de falsi poeti       

Cântând laudativ si hemoragic, 

Trai de malaieti si precupeti. 

 

Sirul lung de generatii,    

Iluzii moarte si destine      

S-au retras cuminti în spatii, 

Cu obiceiuri bizantine.       

 

Pentru tot stiau sa lupte   

Cu murmur scos molâu pe gura, 

Cu sabiile lor corupte      

Fara otel, numai din zgura. 

 

De-acum pare hotarât:        

Spre noi alt înger va zbura, 

Iar eu va spun numai atât:   

Cred doar în tineretea mea.   

 

 

ILUZII

Orbise Homer de atâtea iluzii
Din taine pierdute prin secole arse;
Atâtea cuvinte-n vârtej de confuzii
Si-atâtea mistere din fulgere stoarse.

 

Vuieste vremea siroaie în clepsidre,
Pascându-si nisipul din faguri de stele;
Aluneca idei ca blândele vidre
În apa galbuie cu unde rebele.

Prin scorburi de ploi îsi ascunde fluenta
Blânde suspine în uitatele vesti,
Orasul carunt îsi vegheaza cadenta
Cu ramuri stinghere în aceleasi feresti.

Destinul anemic scânceste-n amurg,
Stau roata stejarii-n luminile certe.
Din lacrimi neplânse blânzi îngerii curg
Si cine pe cine ar putea sa mai ierte?

 

 

MITUL FEMEII ÎN 2011 

(pamflet)

 

Ce rasfatata-i azi femeia   

si cât de multe poate duce…

Asteapta-n ea

si rugul, si scânteia,

si n-o putem urca pe cruce.

 

Astazi are drept la drepturi

Si sa respire ca barbatul;

E inima în doua piepturi  

Si-un vis ce rascoleste patul. 

 

N-avem nici pregatite cuie,

Când din  mândrie ca paunul,

S-ar schingiui biata duduie    

Cu-n singur cui, numai cu unul,

 

Atunci când i-aratam greseala

Ce-ar bântui din vechi sabloane.

Si o cuprinde ameteala                 

Auzind vreo crunta veste,

Ca  pentru  prelevare de organe

S-au rapit si tinere  neveste.

 

Dura e rapirea de femei,

Stirea le arunca în marasm

C-aproape zilnic  pe alei,

Auzi ca s-a furat o doamna

Pentru prelevare de orgasm.

 

Stelian PLATON

New York, SUA

11 august 2011 

 

CUTREMUR DE PAMÂNT LA WASHINGTON DC

Simona BOTEZAN

Un cutremur cu magnitudinea 5.9 pe scara Richter s-a produs marti, 23 august 2011, în Northern Virginia, Washington DC si Maryland, la ora locala 1:51 pm.

Cutremurul s-a resimtit puternic din Washington DC Metropolitan Area pâna la New York, în cladirile de birouri Concord, NH. Momentan nu exista raporte privind pagube materiale majore.

Strazile din centrul orasului Wasington DC sunt pline de oameni, iar o serie de cladiri din zona centrala si Casa Alba au fost evacuate.

Epicentrul cutremurului a fost localizat la adâncimea de 1 km, în localitatea Louisa, din centrul Virginiei, unde intensitatea cutremurului a atins 7.0 grade pe scara Richter. Pagubele materiale sunt mici deoarece durat cutremurului a fost mica, 20-30 de secunde.

Alarmele de incendiu au sunat în întreaga zona metropolitana, dar din fericire nu s-au produs pagube materiale majore, pierderi de vieti omenesti sau întreruperi semnificative ale furnizarii de gaze naturale, apa si current electric.

Totusi, la 60 de minute dupa cutremur liniile telefonice fixe si mobile înca nu functioneaza, dar cauza este aglomerarea retelelor de catre utilizatori.

***

Noi suntem bine. N-am patit nimic!

Simona BOTEZAN

Washington DC USA

23 august 2011

MAI ARE ROMÂNIA O VOCE ÎN EUROPA? (CAZUL HAGI CURDA)

Victor Roncea

Protest fata de încalcarea de catre Ucraina a drepturilor fundamentale ale omului, a libertatii de miscare, a libertatii cuvântului si a presei, în cazul jurnalistilor romani Valentin Tigau si Simona Lazar. Mai are România vreo voce în Europa?


Domnule Presedinte al României, Traian Basescu,

Ne adresam Dvs ca sef al diplomatiei României si presedinte al tuturor romanilor, garant si aparator al drepturilor lor.

Sâmbata, 16 iulie a.c., în cursul diminetii, doi ziaristi profesionisti romani se îndreptau spre localitatea Hagi Curda, pentru a participa la sfintirea primei biserici romanesti din actuala Ucraina, de la ocuparea Basarabiei de catre URSS, cu crimele, deportarile si distrugerile odioase care au urmat, si pâna astazi. La granita cu statul vecin, punctul de frontiera Reni, Valentin Tigau, realizator la Radio România Actualitati si sotia sa, Simona Lazar, redactor la Jurnalul National, au fost încunostiintati ca sunt declarati indezirabili, „persona non grata”, mai precis „jurnalist non grata”, ca urmare a unei serii de articole din 2009, intitulate generic „Reporter în Basarabia de Sud”. Materialele incriminate pot fi gasite la adresa http://www.romanii-de-langa-noi.blogspot.com. Una dintre probleme este ca, desi aceasta interdictie dateaza înca din 2009, pâna acum nu a fost adusa la cunostinta autoritatilor romanesti, în ciuda zecilor de întâlniri bilaterale futile avute la toate nivelele diplomatiei.

Asociatia Civic Media, membra a Organizatiei de Media a Sud Estului Europei (SEEMO), bazata la Viena, care este afilitata la Institutul International de Presa (IPI) cu sediul la New York, protesteaza fata de acest abuz grosolan al autoritatilor ucrainene, care constituie o încalcare grava a drepturilor omului, asa cum sunt ele stipulate în Declaratia Universala a ONU, ratificata si de Kiev, a libertatii de miscare, a libertatii cuvântului si a libertatii presei, consfintite si de catre Consiliul Europei, unde Ucraina este membra, cât si un afront la adresa relatiilor bilaterale de buna vecinatate si a eforturilor pe care le face România pentru apropierea acestei tari de structurile europene la care suntem parte.

În lipsa unui raspuns adecvat din partea ministrului Teodor Baconschi si a ministerului Afacerilor Externe – care, pâna la aceasta ora, a treia zi dupa incident, nu au binevoit nici sa solicite scuze din partea Ucrainei si nici macar sa-i contacteze pe cei doi ziaristi profesionisti – va solicitam Dvs sa reparati demnitatea nationala stirbita si sa aparati drepturile si libertatile fundamentale ale cetatenilor romani si, în acelasi timp, ale presei libere din România.

Gestul de tip totalitarist-comunist al vecinei noastre rasaritene, la fel ca si tratamentul la care este supusa numeroasa minoritate româneasca de pe teritoriul actualei Ucraine sau modul în care Kievul ignora acordurile internationale în privinta Deltei Dunarii, dovedesc ca aceasta tara este înca profund ancorata în mentalitatea sistemului bolsevic si ale produsului acestuia, homo sovieticus, de ale carui practici si metode, de tip KGB-ist, nu se poate dezice.

Va aducem aminte ca, în urma cu sase ani, în aprilie 2005, Societatea pentru Cultura si Literatura Româna din Bucovina va transmitea printr-un Memoriu un set similar de probleme. „O mare problema – se afirma în Memoriu – este reprezentata de interdictiile de intrare în Ucraina impuse de autoritatile ucrainene fara nici o explicatie. Lista celor care au primit interdictie de intrare în Ucraina este lunga: Marian Voicu, realizator la TVR, Victor Roncea, seful sectiei de stiri Externe de la ZIUA, scriitorul George Muntean, fost vicepresedinte SCLRB, Ion Beldeanu, presedintele Asociatiei Scriitorilor din Suceava, Eugen Patras, fost vicepresedinte al Societatii pentru Cultura Româneasca “Mihai Eminescu” din Cernauti, s.a”.

Faptul ca, dupa sase ani, nimic nu s-a schimbat din atitudinea Ucrainei fata de România, de etnicii, cetatenii si presa ei, în ciuda faptului ca suntem membri cu drepturi depline ai NATO si UE, arata ca avem o problema perena, nerezolvata, ceea ce demonstreaza si ca diplomatia romana, cel putin pe aceasta relatie, este la pamânt.

În acelasi Memoriu se atragea atentia si asupra unei alte probleme, si anume „cea a faptului ca localitatile romanesti din Ucraina nu au revenit la denumirile lor istorice, pastrându-se denumirile impuse în perioada sovietica”. Am fost profund dezamagiti sa constatam ca, din Comunicatul oficial al MAE privind situatia celorlalti romani, în numar de 130, retinuti temporar la granita cu Ucraina în aceleasi împrejurari, lipseste cu desavârsire mentionarea numelui romanesc al localitatii în care se sfintea biserica Mitropoliei Basarabiei, si anume Hagi Curda, fie si numai în paranteza, dupa numele falsificator impus de sovietici, respectiv Camîsovca. Aceasta practica mai este uzitata doar de Ambasada Ungariei din Republica Moldova, care elibereaza vize Schengen folosind pentru Chisinau denumirea ruseasca, de Kisinyov. Este o rusine pentru noi, ca romani, în secolul 21, sa ne resovietizam numele numai ca sa fim pe placul unui stat agresor si perpetuu agresiv fata de conationalii nostri vitregiti de soarta, în timp ce în propria noastra tara nu mai stim cum si unde se la suflam reprezentantilor extermisti ai ungurilor, ca sa se simta mai bine.

Nu mai putin întristator este sa constatam faptul ca diverse cluburi si organizatii care se pretind „active” pentru drepturile ziaristilor au zacut pasive în acest caz, în lipsa vreunei mize financiare sau de interese politice si de grup. Dezarmant este si faptul ca o institutie publica, cum este Radioul National, condus, ce-i drept, de UDMR, nu a emis nici un protest în apararea propriului ziarist, angajat al RRA, ale carui drepturi au fost încalcate în timp ce reprezenta România. Astfel de ciudatenii sunt, din nefericire, dovada ca anormalul a ajuns o normalitate, începând de la sfaturile si informatiile “avizatilor” si pâna la nivelul de jos, al “activilor”.

Încheiem cu aceleasi cuvinte pe care le-am mai folosit în trecut într-un caz similar, când predecesorul Dvs, presedintele Ion Iliescu, a preferat politica “jocului de glezne” si a diplomatiei ridicate cam pe la acelasi nivel, a „genunchiului broastei”, care însa, în conditiile celei de azi, pare totusi o perspectiva a unei “înaltimi ametitoare”:

În dorinta ca acest caz sa nu devina un precedent pentru sisteme politice nedemocratice din jurul României, care ar dori sa „pedepseasca” abuziv libertatea presei, afectând astfel si alte institutii media romanesti, va solicitam luarea unei pozitii oficiale”.

Cum MAE si RRA nu au avut timp sa le faca publica pozitia ziaristilor „vinovati”, o reproducem aici asa cum a fost ea publicata, cu o solidaritate singulara, de ziarul „Curentul”:

Ca jurnalisti profesionisti, n-as miza, în totalitate, pe senzationalul episodului Hagi-Curda. Tot ce s-a întâmplat acolo era previzibil; scenariul se putea scrie, aproape la fel, în multe tari est-europene cu deficit de democratie. Acolo, unde un cunoscut ziarist ucrainean de opozitie, Gheorghi Gongadze, a fost asasinat, în anul 2000, de serviciile speciale cu ordin de la conducere, de ce ne-am astepta ca alt ziarist sa însemne mai mult decât înca un individ periculos? În definitiv, aici se afla raspunsul la întrebarea: «De ce ne-au refuzat ucrainenii intrarea în statul lor vecin si prieten?». Am publicat, în urma cu doi ani, o serie de reportaje documentate în Basarabia de Sud. Scoala, limba româna, biserica, constiinta de neam – toate aceste valori aflate în pericolul de a se destrama si asupra carora ne aplecam de mai multa vreme prin natura meseriei noastre. N-am trucat si n-am exagerat nimic. În general, s-a scris putin despre Basarabia de Sud, si acele reportaje au marcat, poate, deschiderea unei noi ofensive pentru adevar. Dar, cum stiti, în anumite situatii, adevarul doare mai mult ca o rana de glont. Revedeti aceste articole, pentru a întelege mai bine, la adresa http://www.romanii-de-langa-noi.blogspot.com. Istoria noastra nu e noua. Sute si mii de alti jurnalisti au suferit pentru ca au spus adevarul. Unii au platit cu viata, ca Gheorghi Gongadze. În ciuda acestor tragice întâmplari, jurnalistii n-au încetat sa caute adevarul pentru a-l spune oamenilor, având speranta ca ar putea schimba lumea în care traim. E ceea ce am facut si noi. Credem ca nu am gresit“, ne-au declarat colegii nostri Valentin Tigau si Simona Lazar.

Domnule Presedinte, aratati-le si aratati-ne ca nu am gresit!

Victor RONCEA

Presedinte-fondator Asociatia Civic Media

18 Iulie 2011

 http://www.ziaristionline.ro/2011/07/18/civic-media-catre-traian-basescu-protest-fata-de-incalcarea-de-catre-ucraina-a-drepturilor-fundamentale-ale-omului-si-a-libertatii-presei-in-cazul-hagi-curda/

Cititi si:

Crez de jurnalist non grata. Trei vorbe pentru domnul presedinte Traian Basescu despre Ucraina, demnitatea nationala, libertatea de miscare si a cuvantului

Crez de jurnalist non grata: Merita sa devii indezirabil dupa ce saruti mainile romanilor din Ucraina – Simona Lazar, Reporter in Basarabia de Sud »

VLADIMIR F. WERTSMAN

VLADIMIR F. WERTSMAN: OMAGIU EVREILOR DIN AMERICA SI CANADA (1850-2010)


de Lia LUNGU

 

 

[pullquote]

Sa ne apropiem, nu judecându-ne unii pe altii ci iubindu-ne si traind împreuna bucuria umanitatii fiecaruia dintre noi” (V.F. Wertsman)

[/pullquote]

 

 

 

 

Cu câteva luni în urma, Xlibris Corporation – Bloomington, Indiana, a publicat carteaSalute to the Jews în America and Canada” (Omagiu Evreilor din America si Canada) a scriitorului româno-american de origine evreiasca, Vladimir F Wertsman. Autorul, un excelent carturar care a lucrat vreme îndelungata ca bibliotecar principal la Mid Manahattan Library din NewYork, este un produs al scolii romanesti, fiind licentiat în Drept la Universitatea din Iasi.

Personalitate distincta si distinsa, Vladimir Werstman, este un erudit cercetator, care iubeste lumea multiculturala a New York-ului, pe care a cunoscuto îndeaproape în raport cultural, prin meseria practicata. Nobletea omului, dublata de intelectualul desavârsit în scoala româneasca, s-a exprimat printr-o prima carte dedicata emigratiei romanesti, apruta în anul 1975 sub titlul The Romanians în America”. Cartea, este o veritabila istorie a românilor stabiliti în America începând cu anul 1748 pâna în anul 1974.

Recent aparutul volumSalute to the Jews în America si Canada, vine ca o prelungire a celorlalte carti, vorbind de aceasta data despre istoria emigratiei evreiesti, provenita din zonele românesti. Cartea începe prin a exprima cronologic, asezarea evreilor în zonele carpato-dunarene, înca din perioada dacica, motivând conflictul istoric care le-a marcat trashumanta. De peste doua mii de ani poporul evreu a trait împreuna cu neamul românesc, pastrându-si cultura si limba, înmultindu-se, si-au gasit loc în negustorie, politica, cultura, influentând lumea româneasca.

Cel de al doilea capitol, vorbeste despre emigrantii evrei de origine româna, stabiliti în America începând cu anul 1850. Gasim lumea evreilor care, stramutati din Carpati în America, si-au pastrat datinile, cultura, limba si au prosperat, prin munca si inteligenta asa cum o facusera începând cu anul 70 î.e.n. si în teritoriile daco-valahe.

Cea de a doua parte a cartii, este o encilopedie: Who’s Who Among Romanian Jews în America and Canada”. Regasim personalitati precum: artisti, scriitori, istorici, muzicieni, politicieni, rabini, care au influentat si au marcat lumea americana. Între acestia enumar (pentru a va trezi pe deplin curiozitatea) pe – Nina Casian, Norman Manea, Vladimir Tismaneanu, Valery Oisteanu, dintr-o lista lunga si foarte variata.

Aceasta este cea mai recenta carte a lui Vladimir F. Wertsman, un gentilom si un carturar care a însemnat prin scris vietile oamenilor pe care i-a cunoscut, dar si istoria si vietile unor oameni trecuti în eternitate. Pe toti, evrei si români deopotriva, i-a imortalizat în paginile cartilor care îi vor însemna destinul pamântean, distinsul scriitor fiind un atent istoric în acelas timp.

————————————————

Cei interesati pot gasi cartea pe: Xlibris Author Information

http://www2.xlibris.com/books/webimages/wd/81254/

 

Lia LUNGU

New York, SUA

15 iunie 2011

 

EMINESCU MENTOR SPIRITUAL AL LUI NICOLAE IORGA

de Lucia OLARU NENATI

 

Luna iunie nu este doar arealul temporal peste care domneste auroral simbolul eminescian. Multi uita, din pacate, ca în iunie s-a nascut – cu 140 de ani în urma, tot la Botosani, un titan al gândirii si faptei culturale românesti, Nicolae Iorga.

Reamintindu-ne de el cu prilejul acestei rotunde aniversari, e momentul potrivit sa relevam si ca el este cel care, printre primii, intuieste anvergura universala si valentele mai largi decât cele poetice ale lui Eminescu si care are, dintru început, revelatia fascinatiei muzicale a verbului sau, fiind coplesit de „puternicele acorduri de orga religioasa pentru marile sfâsieri de suflet”, aflate într-un puternic contrast cu „mirajul elegant” al „bunei si surâzatoarei poezii a lui Alecsandri”. Rememorând drumul parcurs în tineretea sa catre apropierea de Eminescu, Iorga îsi aminteste cum, fiind elev la Liceul Laurian din Botosani (deci iata care este toposul-matrix al amândurora!) prin 1886, a aflat de la un coleg mai mare, „mai barbat”, deci mai apt de percepe mesajul eminescian, ca a aparut „o noua evanghelie pentru tineret”. Curios, citeste în vacanta Almanahul România juna de la Viena unde aparuse Luceafarul. Impactul acestei întâlniri este descris în amintirile sale cu mare sinceritate: „întîi n-am înteles mare lucru, pe urma am fost sedus de muzica, de la muzica am trecut la fond”, fapt comparat de marele istoric, geaman poetului prin anvergura personalitatii sale proteice, cu „o coborâre a Duhului Sfânt, care nu alege pe acei asupra carora se coboara”. Ceea ce a facut ca întâlnirea cu spiritul eminescian, revelat mai întâi pe cale muzicala, sa fie una decisiva, fundamentala, formatoare pentru toata viata sa: „când am intrat în Universitate eram eminescian”.

[pullquote]

Istoria este desfasurarea cugetarii lui Dumnezeu (Eminescu)

[/pullquote]

Armonia profunda a versului ales l-a urmarit toata viata, seducându-l cu muzica sa incantatorie. O ciudata coincidenta face ca unul dintre ultimele articole ale lui Iorga despre Eminescu, subiect despre care a scris substantial, fiind unul dintre primii si cei mai eficienti ambasadori ai personalitatii sale în lume, sa poarte titlul „Poesie si musica”, prilej de-a observa discrepanta ce se manifesta uneori, pleonastic si chiar fals, deformator, atunci cînd se încearca punerea pe note a versului eminescian, cel ce are “un farmec care e însusi muzica si care ajunge singur”[1].

În ce ne priveste, am primit cu mare încântare aceste marturisiri care veneau sa confirme cu asupra de masura concluziile pe care am încercat sa le relev în cartea intitulata Eminescu de la muzica poeziei la poezia muzicii, si anume ca muzica n-a fost pentru Eminescu doar un hobby sau un violon d’Ingres ori un capriciu trecator, ci o componenta structurala, ontologica, a fiintei sale si implicit a poeziei sale, concluzia la care m-au ajutat sa ajung numerosi alti exegeti ai lui Eminescu precum Vianu, Ibraileanu, M. Dragomirescu, Rosa del Conte, Caracostea, Calinescu, Edgar Papu, Ioana Em. Petrescu, Svetlana Paleologu Matta, doamna Zoe Dumitrescu Busulenga s.a., personalitati de patrimoniu ale eminescologiei, drept care am gasit curajul de a merge mai departe si de-a reconstitui repertoriul muzical cântat de Eminescu. si de-a conchide ca un poet care si cânta el însusi înnobileaza însasi muzica si îndeplineste dezideratul pitagoreic al poetului filozof ales de zei sa transmita memoria sacra. Dar atunci, la 1886, Iorga era primul care realiza acest lucru fundamental, aceasta taina aproape sacra, daca tot invoca revelarea mesianica a Duhului Sfânt, ca o comparatie aflata cel mai la îndemâna.

Si mai târziu Iorga avea sa pastreze raportarea la elemente muzicale ca aflate cel mai aproape de ceea ce dorea sa comunice: „Poezia lui Eminescu are în complexitatea ei caracterul unei simfonii sau al unei vaste creatii pentru scena lirica în care notele cele mai disparate se unesc ca într-o opera wagneriana”. Asadar prima întâlnire a celor doua genii, întâmplator (?) venite pe lume la Botosani a fost cu certitudine un act de fascinatie.

A urmat apoi etapa urmatoare de cuminecare si aprofundare prin lectura nou aparutului volum, editia priceps Maiorescu, a poeziilor sale, pe care si el, ca si atâtia alti liceeni, o citeau înfiorati în noptile internatului, faptul constituindu-se într-o mutatie cruciala – „o revolutie”, spune el – în fluxul formator al psihologiei si personalitatii acelor tineri, a lui Iorga, ca spirit afin, în primul rând. A fost, de fapt, stabilirea unui jalon existential de altitudine, un standard al idealului catre care Iorga avea sa priveasca toata bogata sa existenta, niciodata coborând mai jos de acest standard înalt al gândului si faptei. Cum nu se putea altfel, aceea a fost si etapa unor încercari poetice proprii, efemere, aflate desigur sub tutela lui Eminescu.

Apoi a urmat o alta treapta de apropiere în profunzime de universul eminescian de care a ramas mereu fascinat: capacitatea lui Eminescu de-a reînvia trecutul „cu o putere de intuitie a unei firi bine înzestrate” fenomen ce credem ca a contribuit decisiv la aflarea propriului sau drum aurit în istoria noastra framântata. Descinderile sale în acel trecut au avut ca model de urmat, daca vreti, dupa principiul actual numit „know how”, pasiunea lui Eminescu pentru a trai literalmente în trecut, ca într-un refugiu, în tarâmuri compensatorii cum le numea subtila exegeta Ioana Em. Petrescu. La fel ca Eminescu, Iorga avea sa stie a locui literalmente în acele vremi pe care le învia prin scrisul sau.

Iorga s-a straduit mereu sa-l înteleaga pe Eminescu cât mai profund, n-a epuizat niciodata acest tezaur, dorind sa-l reveleze si altora. Din acest punct de vedere îl putem considera unul dintre pionierii eminescologiei, dar mai ales se pare ca a fost primul care a avut revelatia complexitatii eminesciene, numindu-l pe Eminescu „expresia integrala a sufletului românesc” .Un rol de importanta prioritate îi revine lui Iorga în privinta utilizarii mostenirii eminesciene, el fiind acela care a afirmat ca orice cuvânt al lui Eminescu trebuie publicat: „orice a rezultat din necontenita activitate a acestui suflet ales merita sa fie cunoscut”, luând seama la faptul ca Eminescu, desi n-a publicat paginile ramase în manuscris, „dar nici nu le-a distrus, caci stia bine ca sunt în ele diamante care asteapta numai ceva mai multa taietura pentru a straluci deplin.” Cei ce cunosc arealul eminescolgiei stiu ca din acest punct de vedere el a întemeiat astfel o cale de conduita, la antipodul careia s-a situat, de pilda, G. Ibraileanu (si el aflat acum în anul 140 de la nastere!), cel care a condamnat cu indignare pâna si fapta lui Maiorescu de-a fi încredintat Academiei manuscrisele eminesciene pe care mai bine le încuia „domnia sa cu sapte lacate”. Si tot el avea sa exclame la aflarea valorilor cuprinse în postume: „Un nou Eminescu aparu: minte setoasa de a sti, suflet doritor de a se împartasi altora, inima revarsându-se în bunatate, ochi puternici tintind necontent idealul” (1903). Azi când generatii de oameni ai spiritului au trudit pe buchea eminesciana si au adus dupa mai mult de un secol, la lumina scrisul sau integral, mai apoi, prin stradania lui Noica si acum, prin demersul acad. Eugen Simion, chiar si imaginea acestuia, vedem ca intuitia lui Iorga a fost cea corecta si pe acel drum avea sa mearga viitorimea.

Preocuparea lui Iorga pentru revelarea si propagarea operei si personalitatii eminesciene nu lipseste nici din marile sale intreprinderi, din cursurile sale universitare, din marile sale sinteze de istorie, din Istoria literaturii române editia din 1925, si, desigur din Istoria literaturii românesti contemporane si multe altele.

Aprofundarea empatiei eminesciene a lui Iorga avea sa aduca noi valente, urmând depasirea etapei de fascinatie a versului, a imaginatiei sale poetice si aduncând preemptiunea laturii de constiinta civica si nationala. Am afirmat în studiile noastre ideea existentei unui metru etalon al existentei ideale pe care îl avea Eminescu în cugetul sau, fata de care raporta realul, dar nu se oprea la atât ci incerca sa micsoreze distanta fata de ideal, una dintre manifestari fiind lupta pentru destinul optim al natiunii sale, componeneta structurala a constiintei si a faptei sale pentru care întreaga sa gazetarie sta marturie. Ei bine, e limpede ca si acest model a fost preluat, constient sau doar intuitiv, de catre Iorga cel care avea sa fie numit „Apostolul Neamului” si sa devina omul providential al Marii Uniri. Unul dintre cei pe care i-am numit – preluând sintagma altcuiva – “oameni ai energiilor luminate” de la Botosani (la care se refera în principal lucrarea noastra Arcade septentrionale), de asta data Emil Diaconescu, îl numeste pe Iorga în paginile Junimii Moldovei de Nord „cel mai stralucit ostas al cugetarii românesti, care mai mult decât oricare altul ni-a pregatit cu mândra lui viata de vitejeasca lupta pentru ceasul acesta”. Altadata institutorul C. Iordachescu, autorul acestei sintagme, povesteste într-un numar din 1919, în aceeasi publicatie în articolul Colaboratorii întregirii neamului, cum Iorga „a semanat pretutindeni în calatoriile sale prin toate regiunile românesti, înflacaratele sale credinte” prin acele cuvinte pe care români de peste hotare „le sorbeau cu nesatiu”, rostite cu „acea elocinta si libertate de cuget care sunt pecetea geniului sau, subjugator de suflete”.

Dar sufletul lui Iorga a fost mai întâi de toate subjugat de Eminescu, de la care a preluat misiunea pe care a dus-o atât de stralucit la îndeplinire. El spunea despre gazetarul Eminescu ca nu scria pentru pâine, facându-si râs de cei ce i-o dadeau cu o cumpana prea mica, ci din caldura adevarata a unui suflet ce voia sa faca bine nu sie însusi… ci neamului întreg. În acest punct este vizibila si influenta unei idei de forta din gândirea eminesciana în acea conceptie-fanion a lui Nicolae Iorga despre „ridicarea prin cultura” si iluminare, care vizeaza în mod sintetic ajungerea la unitate nationala prin cultura organica, ceea ce, s-a spus pe buna dreptate, a fost un obiectiv esential din programul energetist de inspiratie pur autohtona al lui Iorga.

La fel, este de necontestat si faptul ca teatrul lui Eminescu, fata de care Iorga si-a exercitat si calitatile de istoric literar cautându-i originile, a exercitat de asemeni o adevarata fascinatie asupra istoricului, el revelând în mai multe rânduri si rolul pe care l-a jucat în formarea constiintei nationale „teatrul vagabond” adica turneele teatrale ce strabateau tara care, precum stim, l-au fascinat si l-au rapit irepresibil pe adolescentul Mihai. Este neîndoios ca propria chemare de-a scrie teatru istoric are la baza admiratia sa pentru dramaturgia eminesciana care l-a inspirat fara îndoiala. Ceea ce se stie mai putin este faptul ca acest teatru pe care majoritatea covârsitoare a cunoscatorilor l-au considerat mereu doar un bruion dramatic fara calitatea de-a deveni teatru viu a fost reprezentat pe scena prima data, tot de catre… ati ghicit! N.Iorga. Astfel în cadrul congresului din 1939, Teatrul Ligii culturale reprezenta piesa „Lais” în traducerea elastica a lui Eminescu pe care regizorul N. Massim o gasea mai buna decât originalul lui Emil Augier! Citind dramaturgia eminesciana Iorga se entuziasmeaza de calitatea dramei Bogdan Dragos afirmând: „acest act ar putea fi reprezentat oricând”. Drama a fost reprezentata aici, la Botosani si, dupa stiinta noastra, singurul loc unde s-a reprezentat scenic dramaturgia eminesciana este Teatrul „Mihai Eminescu” din Botosani, în doua rânduri, cel de-al doilea fiind un spectacol intitulat „Intemeietorii”, montat de catre marele regizor Dan Alexandrescu de la Târgu Mures. Am optat, ca director al acestui teatru, pe atunci, pentru aceasta piesa ce reunea trei fragmente Decebal, Bogdan-Dragos si Mira, pentru a largi aria de cunoastere a operei sale cu prilejul centenarului din 1989 de organizarea caruia m-am ocupat atunci, dar si tinând seama de optiunea lui Iorga.

Neobositul si prolificul Iorga nu putea sa lipseasca dintre editorii lui Eminescu, chiar daca editia sa din 1922 nu este dintre cele de referinta. In schimb a facut tot ce-i statea în puteri pentru stimularea si popularizarea editiilor eminesciene câte au aparut în timpul vietii sale, în genere, scriind si cuvântând despre Eminescu, omul si opera, oricând avea ocazia, în comunicarile sale academice, în lectiile tinute la Universitatea de la Valenii de Munte, în diferite discursuri, dar fara a monopoliza domeniul, ci fiind bucuros sa atraga si alte personalitati în aceasta arie, precum Caracostea sau Ion Pillat.

O latura consistenta a acestei activitati s-a manifestat desigur si în gazetaria lui Iorga, articolele si referirile despre Eminescu fiind frecvente în publicatiile sale „Neamul românesc”, „Semanatorul” s.a., nu o data sprijinindu-se pe rostiri si gânduri eminesciene în polemicele sale, o lista a unor asemenea articole putând constitui substanta unei considerabile antologii.

 

La fel, Iorga este prezent la ceremonii si festivitati, dezveliri de busturi, precum cel de la Galati din 1911, la comemorari ale poetului, la tot felul de manifestari culturale si, nu o data, el este cel ce stimuleaza si-si îndeamna conationalii sa edifice asemenea monumente si modalitati de nemurire a amintirii poetului, peste tot cuvântul adaugând un nou spot de lumina asupra lui Eminescu. Iata, de pilda, articolul trimis pentru reusita numarului aniversar eminescian din 1919 al revistei „Junimea Moldovei de Nord” din Botosani (Câteva cuvinte pe care le-ati dorit), în care scrie astfel despre Eminescu: „era cel mai vast, mai sincer si mai adânc cunoscator al vietii românesti, din tot locul si din tot timpul”, adaugând aici si considerentul cel mai de seama, în viziunea lui, pe care l-a îndeplinit poetul: „prin nimic nu se arata valoarea unei generatii mai bine decât prin ceea ce întelege si pretuieste din viata sufleteasca de pâna atunci, a propriului ei popor.”

Nu trebuia uitata nici activitatea sa dedicata cinstirii memoriei poetului la Ipotesti, contributia sa la adunarea de fonduri pentru ridicarea bisericii si casei memoriale, care însa, din pacate si nu din vina sa, ci a lipsei de criterii muzeografice ale acelui timp, n-a respectat structura casei originale, drept care, semnatara acestor rânduri a avut mai târziu a restructura aceasta cladire aducând-o în conformitate cu originalul.

Dar poate cea mai remarcabila functie a lui Iorga în aceasta neobosita misiune autoasumata de-a nu lasa sa se decoloreze imaginea lui Eminescu este aceea ce-a putut fi calificata drept diplomatie culturala, el fiind un ambasador al întregii culturi române din care Eminescu nu putea lipsi. A facut si aici tot ce era supra–omeneste sa faca, a scris si inclus în sinteze internationale adevarate micromonografii ale lui Eminescu, în multele limbi pe care le stapânea fluent, ducând astfel faima poetului la New York ca si la Paris, la Roma sau Milano la Berlin sau Istambul si în multele universitati unde era invitat si încununat cu titlul de doctor honoris causa. De mentionat ca „Revista scolii” de la Botosani publica un reportaj splendid semnat de Tiberiu Crudu despre extraordinara vizita a lui Iorga în America. Sa ne amintim si ca printre cursurile tinute la Sorbona în beneficiul unui public numeros si plin de emotie, Iorga tine un curs despre Romantismul în sud-estul Europei si desigur despre Eminescu, drept cel mai important reprezentat al acestui curent în România, dar si cel mai înalt spirit în sud-estul Europei. Pastrând proportiile, semnatara acestor rânduri a sustinut dupa multi ani, un curs despre romantismul românesc la Universitatea de excelenta din Konstanz, Germania folosind, de asemeni prilejul, dupa modelul lui Iorga, pentru a comunica celor 250 de studenti ca în literatura româna exista un mare poet european pe care e musai sa-l cunoasca. Dar si în cursul de cultura si civilizatie româneasca am evocat pe cei mari ai Botosanilor: Eminescu, Enescu, Iorga, încât o tânara din Italia a exclamat ca acest oras care apare drept loc de nastere al celor trei titani e „una vera Firenze rumena”. Pe de alta parte, auzind despre uriasul numar de carti si articole semnate de Iorga si de universitati din lume care l-au omagiat si desemnat drept doctor honoris causa, un tânar german a exclamat „aber das ist ein echt übermensch!” („dar acesta e un adevarat supraom!” trad. red.)

Sa mai mentionam doar prima exegeza consistenta despre Eminescu aparuta în limba franceza în publicatia „Revue bleu” cu titlul „L’ame roumain modern: le poet Michel Eminescu”. Si aici am a face o conexiune cu Botosanii caci am gasit acest studiu publicat în „Revista Moldovei” (în nr.11-12 din 1922), în traducere româneasca. Acest text destinat strainilor pe care Iorga dorea sa-i convinga de dreptul spiritului natiunii sale de-a fi demn de atentia si pretuirea lumii, nu a fost publicat dupa vreun manuscris oferit de Iorga redactiei, cum s-ar fi putut crede, având în vedere prietenia statornica dintre redactorul sef Tiberiu Crudu si marele apostol al neamului, ci a fost tradus special pentru „Revista Moldovei” în mod impecabil de catre profesoara Cecilia Halunga de la „Scoala normala de fete” din Botosani dupa „Revue blue” din 15 august 1922 în care Iorga îl publicase în limba franceza. Asadar, Revista Moldovei prezenta astfel cititorilor sai în mod elocvent, fata literaturii române pe care o arata Nicolae Iorga lumii din afara tarii sale, demonstrând ca, desi acesta anatemiza influenta decadentei Occidentului, se straduia din rasputeri sa stea drept în fata acestuia în fruntea valorilor românesti pe care voia sa le integreze în lume. Intelegând importanta acestui text i-am acordat un spatiu larg în cartea noastra „Arcade septentrionale”. Amintesc aici si de primul volum de traduceri ale poemelor eminesciene în limba engleza realizat de Silvia Pankhurst, prefatat de Bernard Shaw si cu introducerea semnata de N. Iorga.

Si câte rostiri de-a dreptul aforistice, de profunzime si de sapat în piatra n-a lasat Iorga despre Eminescu! Iata câteva, dezarmant de putine din cele multe, aproape imposibil de adunat din marea de text scris de Iorga, ce depasete masura omeneasca si poate de aceea oamenii au cam obosit sa–l mai frecventeze si sa-l cerceteze, unele ce aveau sa prefigureze revelari notorii de mai târziu: „Poetul acesta n-a fost numai poet… care sa fii vânat tablouri, senzatii, sunete. (…) El a fost cel putin în aceeasi masura un cugetator, un luptator, un profet – da, un profet ca profetii vechii Iudee, biciuind si arzând, de o parte sfatuind si revelând de alta, în numele aceluiasi Dumnezeu al intelepciunii” (1904). Sau altadata: „Eminescu e om mare al natiei, ceea ce este poate mai mult decât un poet genial” (1911).

Despre articolele din Curierul de Iasi: „E o uimire câta bogatie, noutate, logica, prevedere, caldura, câta mare si curata întelepciune de om superior genial, se cuprinde în acele buletine politice, dari de seama teatrale, notite despre carti… La fiecare moment marea sa putere de intuitie fixeaza puncte sau deschide perspective cu totul noua.” Altceva: „Eminescu e cel dintâi scriitor român care scrie catra toti românii într-un grai pe care românii de oriunde îl pot recunoaste ca al lor… Eminescu e întruparea literara a constiintei românesti, una si nedespartita”. „Eminescu este drumul catre sanatatea acestui popor.”

Exemplele sunt enorm de multe si toate vorbesc despre o neostoita fascinatie pe care a exercitat-o Eminescu asupra lui Iorga, el fiind în mare masura cel ce i-a însuflat foarte devreme adolescentului Iorga, ceea ce avea sa fie enorma sa energie luminata fara de care nu se poate realiza nici o întemeiere benefica în societatea omeneasca. Asa cum am încercat sa relev în aceasta cartela care m-am referit, în care am cautat sa surprind monografia unei stari de spirit, aceea a entuziasmului si energiei luminate ce a dus la realizarea statului national, o vreme diametral opusa celei de azi, totul se face cu personalitati providentiale, oameni ai energiilor luminate precum a fost Iorga, un adevarat generator nuclear pentru atâtia altii, transmitatori-releu pâna în capilarele societatii. Ei bine, am încercat si sper ca nu fara folos, sa demonstrez ca pâna si la originea acestei miscari de psihologie sociala a stat acelasi Eminescu cel care l-a hranit sufleteste si i-a format mentalul lui Iorga fiindu-i fara putinta de tagada, în lumina acestor argumente probatorii, un adevarat mentor spiritual.

Si înca ceva, o tulburatoare coincidenta. Eminescu a fost, se stie, initiatorul si coordonatorul proiectului cultural „Serbarea de la Putna”, aceea care a generat în 1871 miscarea de constiinta menita sa culmineze cu realizarea Marii Uniri al carei om providential si spirit dinamizator a fost N. Iorga, cel ce se nastea exact în acelasi an, al „Serbarii de la Putna”. „Istoria este desfasurarea cugetarii lui Dumnezeu” spunea Eminescu si aceste coincidente un pot decât sa confirme afirmatia. Parca nu e întâmplatoare nici întâmplarea ca în iune, luna tragicului sfârsit al lui Eminescu, se nastea cu 140 de ani în urma, N. Iorga, cel ce avea sa-i duca mai departe cu atâta energie mesajul de constiinta.

Din pacate, contributia uriasa a lui Iorga este ca si uitata azi, ca si întreaga lui personalitate monumenatala. De fapt, ignorarea qusitotala de azi a personalitatii sale se datoreaza raportarii la masura omului obisnuit – azi din ce în ce mai precar din punct de vedere cultural – care nu poate cuprinde decât o cantitate limitata de informatie, de cultura, chiar de reactie afectiva, toate depasite fatalmente radical de dimensiunea supraomeneasca a personalitatii lui Iorga. Pentru ca nu poate vedea decât un mic fragment si pentru ca întregul l-ar coplesi si l-ar pune într-o umilitoare si inconfortabila inferioritate, omul de azi alege solutia ignorarii.

Si totusi nu e cu putinta sa se accepte tacit acest fenomen injust care de fapt îl asasineaza înca data pe savantul admirat si rasplatit de atâtea foruri intelectuale nationale si internationale! Trebuie sa reînvatam a ne apropria si a ne duce pe umeri destinul national din care acest accident istoric benefic, aceasta anomalie pozitiva numita Nicolae Iorga – venit pe lume tot în târgul Botosanilor – face parte integranta si demna de toata slava si mândria pe care trebuie sa reînvatam a le trai ca stari faste ale „vietii sufletesti” si sa nu ne lasam mereu coplesiti doar de starile negative si vibratiile joase cu care ne inunda azi realitatea din jur.

———————————————————–

[1] N. Iorga, Eminescu, Editie îngrijita, studiu introductiv, note si bibliografie de Nicolae Liu, Eminesciana, Editura Junimea, Iasi, 1981.

 

Lucia OLARU NENATI

Botosani

15 iunie 2011

 

 

EMINESCU

Institutul Cultural Român din New York prezinta spectacolul:

 

EMINESCU”

 

 

Recital extraordinar

ION CARAMITRU

 

cu participarea clarinetistului AURELIAN-OCTAV POPA

 

Un spectacol inedit, incluzând selectiuni din manuscrisele de poezie, proza si filosofie ale marelui poet. în colaborare cu:

 

Queens Library, NY

JOI, 23 iunie, 6:30pm | Queens, NY

Queens Library at Sunnyside

43-06 Greenpoint Ave., Long Island City (7 train to 46th St.)

 

VINERI, 24 iunie, 7pm | Manhattan, NY

Institutul Cultural Român din New York – Auditorium

200 East 38th St.

 

Ambasada României la Washington, DC

SÂMBATA, 25 iunie, 6:30 pm | Washington, DC

Bell Multicultural High School – The Gwendolyn and Morris Cafritz Theatre

3101 16th St. NW

 

Consulatul General Onorific al României si Biserica Sfânta Treime din Philadelphia, PA

DUMINICA, 26 iunie, 2pm | Philadelphia, PA

Biserica Sfânta Treime – Sala de festivitati

3rd St. & Brown St.

 

Spectacol în limba româna.

Intrarea este libera, în limita locurilor disponibile.

***

ION CARAMITRU

Unul dintre cei mai cunoscuti actori de teatru si film si regizori român, Ion Caramitru este actualmente directorul Teatrului National din Bucuresti si, din 1990, presedintele Uniunii Teatrale din România (UNITER). Personalitate politica a României post-decembriste, Ion Caramitru a condus Ministerul Culturii între anii 1996-2000. Pe lânga bogata activitate de regizor de teatru, musical si opera, Ion Caramitru a fost protagonistul a numeroase productii teatrale regizate de Liviu Ciulei, Andrei ?erban, Silviu Purcarete, Sanda Manu, Catalina Buzoianu, Alexandru Tocilescu sau Sica Alexandrescu. Ca actor de film, a semnat aparitii în peste 30 de filme românesti si internationale, printre care: „Padurea spânzuratilor” (1964), „Între oglinzi paralele” (1978), „Luchian” (1981), „Mission: Impossible” (1996), „Amen” (2002). Ion Caramitru a fost distins, printre altele, cu titlul de „Officer of the Order of the British Empire” si „Chevalier des Arts et des Lettres” oferit de Ministerul Culturii din Franta.

 

AURELIAN-OCTAV POPA

Clarinetist, compozitor si dirijor român de prestigiu, Aurelian-Octav Popa este din 1962 solist-instrumentist al Filarmonicii „George Enescu“, fiind în paralel si dirijor al Filarmoniicii din Constanta, al propriei orchestre de camera: „Quodlibet Musicum”, dar si al ansamblului de suflatori al orchestrei sale de suflet – Filarmonica „George Enescu”. A obtinut numeroase premii la concursuri internationale, începând cu Premiul I la „Primavara de la Praga” în 1959, ce a marcat primul premiu la un concurs international obtinut de un instrumentist român. A cântat sub bagheta unor compozitori si dirijori de talie internationala, unul din cele mai speciale evenimente fiind prima auditie a Concertului de Copland în România avându-l ca dirijor pe însusi marele compozitor american. Promotor în România a numerosi compozitori ai secolului al XX-lea, Aurelian-Octav Popa a avut un rol important în interpretarea concertelor compozitorilor români Aurel Stroe, Tiberiu Olah, Anatol Vieru, ?tefan Niculescu, Dan Dediu, Octavian Nemescu, Violeta Dinescu si foarte multi altii. A efectuat numeroase turnee, ca solist si dirijor, cu Filarmonica „Marea Neagra“ din Constanta, Filarmonica “George Enescu”, Orchestra Radio sau Orchestra din Cannes. Discurile lansate la Londra, Munchen, Paris au primit distinctii de exceptie.

 

***

Acesta este un spectacol inedit, care include selectiuni din manuscrisele de poezie, proza si filosofie ale marelui poet. Grosul operei lui Eminescu se afla în celebra lui lada cu care umbla pe unde se muta si în care îsi ducea caietele si notatiile lui, si care acum, în sfârsit, au fost tiparite prin sistem digital, facsimilate de catre Academia Româna. Marturisesc ca am avut o participare fundamentala la acest proces, pe durata mandatului meu la Ministerul Culturii” (Ion Caramitru)

 

Stilul contributiei mele muzicale în acest spectacol imaginat de Ion Caramitru este de sorginte simfonica si este ca o fereastra catre poezie. Nu este o ilustratie ci un discurs aparte. Artele sunt orgolioase, nu se aseamana, dar se pot intâlni daca ajung la acel nivel superior al bucuriei împartasite.” (Aurelian-Octav Popa)

 

O SEARA FURTUNOASA LA CENACLUL MIHAI EMINESCU DIN NEW YORK

de Lia LUNGU

 

Ma ard de o saptamâna întâmplarile de la Cenaclul Mihai Eminescu din New York.

La fel gândesc ca îl arde si pe Theodor Damian, poetul, filozoful, profesorul univesitar si nu în ultimul rând parintele Cenaclului, si initiatorul serii de dezbatere sub titlul: „Rolul Presei Române în Diaspora”. Piesa de teatru „The Stormy Night” jucata cu o seara înainte la Town Hall pe Off Broadway în Manhattan – (aduc pe aceasta cale omagiu actorilor Operei Comice din Bucuresti), a avut o prelungire pe masura, la Cenaclul din New York, fapt pentru care marele dramaturg, o fi mustacit fericit în Eden, vazând ca personajele sale se perpetueaza în bine cunoscutul stil, chiar si la mii de km distanta.

Pentru ca, dezbaterea propusa si mediata de distinsul intelectual, a luat o întorsatura cel putin ridicola, în care s-au exprimat frustrari si uneori argumentulul civilizat, a cedat locul atacului la persoana si publicatie, înlocuind minima moralitate. Având în vedere faptul ca reprezentam cel mai vechi ziar din America – Meridianul Romanesc (Micro Magazin), îmi pregatisem cu responsabilitate cuvântul si asteptam întrebarile si sugestiile cititorilor. Îmi propusesem sa vorbesc despre cea ce noi cerem de la noi însine ca jurnalisti, cum ne pozitionam în matricea natiunii, din punct de vedere cultural, politic, economic. Din capul locului m-am trezit atacata, nu eu, ci ziarul!

În contextul serii, atacul la ziar era un atac direct la mine care, de 15 ani lucrez pentru Meridianul Romanesc (Micro Magazin). Seara a suferit un viraj brutal, pe care o sa îl compar din punct de vedere al muzicianului, cu virajul pe care l-a facut muzica dodecafonica. Dupa prezentarea colegei de la „Romanian Journal” am fost invitata sa cuvântez. Cum era firesc, am început cu un scurt istoric al ziarului, raportându-l la celelalte societati romanesti înfiintate unele în urma cu mai bine de un secol de catre înaintasii nostri strarmutati în Lumea Noua.

Am avut surpriza, de a fi întrerupta cu un contraargument, referitor la omagiul pe care l-am considerat necesar împlinirii a 77 de ani de existenta a radioului Vocea Româneasca din Detroit. Am trecut peste interpelare, continuând istoricul ziarului „Micro Magazin” când, am fost întrerupta pentru a doua oara de aceasta data cu vociferari provocate de chinuri vizibile, pe care mediatorul serii a cautat sa le atenueze si, astfel am reusit sa îmi închei cumva cuvântul!

Revolta “atacatorului” nu era pentru vreun ideal privind subiectul serii (rolul presei…) era ca sa darâme credibilitatea ziarului Meridianul Romanesc (Micro Magazin). Desigur, colegul, „afisa” numai certitudini (!) fapt care l-a condus la nesabuinta de a ne numi HO?I!!! „Hotii care au furat Ziarul Micro Magazin!” (ziar care de aproape 40 de ani, apare fara întrerupere în America, având cel mai important tiraj si cea mai mare raspândire).

Tonul si aroganta dublata de îndrazneala de a spune la adapostul crucii celor disparuti, ca ei te-au respectat pâna la idolatrie si ti-au dat dreptul de a-i reprezenta verbal în viitor, (mortii oricum nu te mai pot contrazice!), sunt practici frecvente. I-am atras atentia, ca se înseala crezând ca lumea a uitat cum l-a tratat (cu palme) pe unul dintre fondatorii ziarului, un venerabil jurnalist al Micro Magazin-ului; deoarece venerabilul journalist îl prinsese cu ocaua mica, într-unul dintre magazinele romanesti unde se distribuia ziarul.

De asemena se înseala, închipuindu-si ca oamenii au alte griji, ori nu sunt suficient de priceputi ca sa înteleaga cât de deplorabila i-a fost comportarea, iar la o adica afirmatiile sale pot avea consecinte grave. Sigur în momentul în care ai un ziar, ai un instrument prin care poti influenta dar, poti si imbeciliza. Ai un vehicol în care tu tii frâiele, te prezinti întâi de toate „bine pe tine” în editorial, editorial care îti si nu îti apartine, important este ca îl semnezi. Astfel ajungi în registrul public – publicând! Si, culmea, devii temut pentru ca, vezi Doamne, spui lucrurilor pe nume! Pe care nume?

Asemenea colegului meu pe care voi continua sa nu îl numesc (!) un alt membru al cenaclului, încurcat în grandomania sa fara limite si stimulat de atitudinea înainte vorbitorului, a proferat injurii si vulgaritati greu de închipuit, la adresa directorului „Lumina Lina”. Desigur atacul a fost personal-subiectiv si frustrarea era vizibila. El, poet fiind, se simtea nedreptatit pentru ca nu era suficient publicat, în revista de cultura Lumina Lina.

Concluzia se impune. Nu contest dreptul nimanui de a scrie din vocatie! Dar vreau sa spun ca ipocriziile într-o zi vor iesi la iveala. Chiar daca mortii nu mai pot vorbi, sunt cei vii care stiu realitatea si mai au si dovezi. De altfel în curând vom începe publicarea în serial a istoriei celul mai vechi ziar romanesc din America, Micro Magazin – Meridianul Românesc. Pâna atunci eu, Lia Lungu, cu binecunoscutul meu simt al dreptatii, al omeniei si al apartenentei la neamul daco-valah, va doresc sa aveti si sa avem o vara frumoasa.

Lia LUNGU

New-York, SUA

Iunie 2011

 

Scriitorul VASILE ANDRU

 

Interviu realizat de Angela BACIU

 

[pullquote]

MOTTO: Într-o vreme m-am lasat si eu prada ispitei de a fi în frunte”

Destinul de a fi scriitor are un substrat tainic”

 

[/pullquote]

 

Domnule Vasile Andru, care este cartea care v-a chinuit cel mai mult? Si care este cea pe care o iubiti cel mai mult?

Scrierea unei carti, d-na Angela Baciu, oricât ar dura, oricâte înaripari sau înfrângeri ar presupune, nu te chinuie, ci te înviaza. Chiar când scrisul este un canon – adica devine ca un travaliu zilnic, ascetic, mortificator (vazut din afara) – eu îl resimt ca pe o sansa, ca pe o extatica mânare dinlauntru.

Dar înteleg, buna doamna Angela Baciu, ca ati vrut sa întrebati: care-i cartea ce v-a chinuit dulce cel mai mult. Mult ca durata, mult ca intensitate.

Este romanul Gradinile ascunse (aparut recent). M-a chinuit dulce si mult: ca durata întâi. Romanul acesta are o vârsta notabila. Are deja un curriculum! Într-o forma embrionara, a fost schitat prin 1973, când eram asistent universitar la Suceava. Într-o forma structurata, capitolata, romanul s-a nascut în 1984, la Bucuresti: s-a nascut în acelasi an cu fiica mea, Tamara. De altfel, nasterea fiicei a dat un alt sens proiectului initial. La început, aceasta proza era un exercitiu de supravietuire, în vremi siluitoare. Dupa nasterea fiicei, s-a mai adaugat un sens: l-am simtit ca pe o poveste pentru ea, jucaria ei, zestrea ei.

Romanul acesta are subiect, intriga, are personaje, în­tâm­plari. Este vorba de pataniile unui om ajuns în „tara hazardului”, în tara dresajului total, în tara dictaturii perfecte, a dictaturii desa­vârsite – la concurenta cu Dumnezeu! as zice.

În aceasta „tara” (la început, un oras: o Suceava concentrationara; apoi extinsa la un continent, la o planeta!) – un om cauta gradinile. Un om urmat de alti oameni. Un om cu statut antropologic enigmatic (ca noi toti) cauta gradinile ascunse. Cititorul va vedea cum si unde le-ar gasi.

Am terminat cu regret acest roman. În sensul ca scrisul la el devenise nu doar un „canon”, ci si „ratia” de bucurie zilnica.

În 2004 am zis: „Gata, îl public!”; si am angajat cu doua edituri aparitia cartii. Dar am vazut ca nu-i gata; si l-am mai rescris de doua ori, lucrând la el ceva mai intens în 2005. Daca compar prima si ultima varianta, vad ca, dupa decenii, din prima varianta au mai ramas circa 10 capitole (din cele 46 capitole ale cartii). Iar propozitiile ramase de atunci sunt parca atavisme…

Cartea a aparut în aprilie 2006, la editura „Paralela 45”, chiar în saptamâna patimilor. Ziceam, având o oarecare tristete ca l-am terminat. As fi vrut sa mai scriu la el, înca un an macar… Cred ca scrisul la o carte nu are sfârsit. Dupa cum omul nu este terminat, ci se afla înca în lucru, în atelierul Creatorului. Dar, desi neterminat, omul „functioneaza”. Cu toate sucelile lui, cu toate neroziile lui, cu toata cruzimea lui, cu toate dizabilitatile lui, omul „functioneaza”. Dumnezeu îl lasa sa functioneze asa neterminat. Poate cu oarecare amuzare… caci eu simt ca Dumnezeu se amuza un pic de nevolnicia si infantilismul omului; dar El stie ca a pus Legea în toti atomii omului si ca Legea îl va îndrepta pe om, în timp… Asa zicem si noi, când publicam o carte: ar mai fi de lucru, dar s-o lasam sa functioneze asa neterminata si-n faza aceasta… La anu’ ce vine, as vrea sa scriu o varianta restrânsa a „Gradinilor”. O varianta de circa 120 de pagini.

 

Gradinile ascunse este alt gen decât romanul non-fiction, care s-a vazut ca va este specific? Ce loc va avea acest roman în creatia D-vstra? Dar în peisajul literaturii de azi? Va rasturna clasamentele conventionale ale zgomotosilor critici care fac piata literara? Este acel roman-eveniment pe care-l asteapta un scriitor în cariera sa? Cum îl definiti?

Este ceva nou în scrisul meu. Un critic l-a si inclus în genul utopie (Al. Cistelecan). Este o utopie, prin idealismul sau total, prin geografia sa carpatica dar trans-pamânteana. „A-topos”, adica loc/ tara imposibile… Si totusi, usor de recunoscut sursa inspiratiei: „lagarul socialist” estic, cu dictatura cea mai „perfec­tionata” din câte a cunoscut istoria. Parabola concentra­tionara si utopia se întâlnesc, se îngemaneaza. Caci si în istorie, comunismul începe ca o utopie, sfârseste ca o crima; si din el mai supravietuiesc cioburi psihice, epigrame mintale.

În al treilea rând, sau mai presus de planurile semnalate, este vorba de un roman sapiential (sa-i zicem: initiatic), al unui autor care iubeste Ecleziastul si considera Ecleziastul o culme a romanului sapiential. Si un autor care iubeste Filocalia si considera Filocalia o culme a genului paideic. Aici romanul s-ar deschide spre revelatoriu, spre râvnita „întâlnire” cu Dumnezeu. Acel Dumnezeu care exista cu adevarat, si care va exista chiar si dupa ce omenirea va fi atât de sus, atât de nazdravana încât se va iluziona ca se poate lipsi de EL…

Nu uit ca m-ati întrebat ce loc are acest roman în scrisul meu. Desi are o factura aparte, Gradinile ascunse sta în continuitatea romanului Muntele calvarului (ducând mai departe teza precaritatii legii) si a romanului Pasarile cerului (si acolo este vizibila parabola concentrationara).

Dar, mai ales, Gradinile ascunse are un loc aparte prin aceea ca îl simt ca pe ultimul meu roman. si având în vedere ca a mijit prin 1973, se poate spune ca este si primul, si ultimul…

Asa, câte o proza scurta voi mai publica. Voi publica si acel jurnal Amintiri din jurul lumii, care-i gata de tipar. Dar un alt roman-roman, coerent si filimonez, nu cred ca voi mai scrie. Mapele continând minereul romanului indian Jagat nitya (adica Parelnica lume, sau Buna ziua, iluzie) va ramâne un conglomerat de nuclee narative si atât. Gradinile ascunse este ultimul, este un final de „cariera” literara.

 

Cum apreciati pozitia si locul pe care-l aveti în literatura? E vorba si de „imaginea” care s-a format despre Dvs – dupa carti, dupa aparitii publice, dupa ureche, dupa ecou, uneori cu rezerve, alteori cu nuante chiar „legendare”. Pentru unii existati ca prozator, autor al romanului istoric Noaptea împaratului sau al romanului postmodern Turnul; pentru altii ca redactor asezat pe viata la „Viata Româneasca”. Pentru altii ca îndrumator de scoala sapientiala (ipostaza în care multi va urmaresc scrierile, si multi va urmeaza; ipostaza în care sunteti azi invitat la biblioteca „V.A. Urechia”, Galati). Sunt oameni care au citit din Dvs. doar Terapia destinului sau Isihasmul, si care ignora ca aveti si romane! Dar sunt altii, si ma refer în primul rând la critici, care va iau în considerare doar romanele, doar proza. Asadar, sunteti multumit de LOC, sau de ROL? Când spun rol, ma refer la îndrumatorul de practici sapientiale. Când spun loc, ma refer la pozitia în plan literar. Sunteti multumit de acest „loc” în ierarhie?

Nu stiu exact ce loc am, dar sunt multumit de el. Joaca de-a numerotarea treptei pe care stai (joaca foarte serioasa în plan imediat), sau joaca de-a excelarea – tin de o solida gândire arhaica, straveche, când era absolut vital sa obtii un loc de frunte în hoarda primara: eventual sa devii „tatal hoardei”.

Ce loc detin eu în „hoarda literara”? Cred ca, într-o vreme, m-am lasat si eu prada ispitei de a fi în frunte… La alegerile din 1990, am fost ales seful sectiei de proza, Bucuresti. Si m-am complacut sa fiu vreo trei mandate „tatal” micro-hoardei prozatorilor din Asociatia Bucuresti (vreo 300 prozatori legitimati). În romanul Turnul, pe junii optzecisti îi numeam chiar „hoarda de aur a literaturii române”.

Dar, drept sa spun, n-am grija competitiei. Scriu elaborat, cu exigenta, dar fara grija competitiei. Ma bucur tare de performantele altora, de parca prin ele m-ar scuti pe mine de o truda. Ma bucur ca Svetislav Basara (un sârb optzecist) a scris romanul subconstientului balcanic mai bine decât puteam s-o fac eu în Pasarile cerului. Si ca Anton Doncev (bulgar saptezecist) a scris Cavalerul cartii de taina – depozite din subconstientul crestin al Europei. Simt continuitate, nu competitie.

Stiu bine, însa, ce loc am eu în ansamblul spetei umane: un atom din cei sase miliarde. A-tom, pre greceste; in-dividus, pre latineste. Dotat cu (sau daruit cu) „gena multumirii”. Sunt o suma de celule gânditoare; în continuitate buna cu alte celule gânditoare ale spetei. Un episod (românesc) din dorul materiei de a se povesti pe sine.

 

V-am trimis prin posta înca 12 întrebari, as vrea sa raspundeti macar la una-doua, la temele în care sunteti mai implicat. Stiu ca aveti legaturi cu diaspora literara. Ce destin au acesti scriitori? Mai sunt ei astazi vitregiti?

Am legaturi cu diaspora, cu scriitorii din exil, din emigratia fortata dinainte de 1989, si cu emigratia libera de dupa 1990. Ei nu mai sunt vitregiti, acum. Dar altadata, oare erau mai vitregiti scriitorii din exil, decât cei ramasi în „lagarul” de-acasa? Scriitorii din exil au stiut sa-si transforme trauma smulgerii în sansa de creatie. I-am cunoscut în Occident pe Emil Cioran, pe Virgil Ierunca, pe Matei Visniec, pe Dumitru Tepeneag. Acum am o buna relatie cu scriitorii românii din America. Chiar acum merg pentru lansari si dezbateri la New York, San Francisco, Atlanta. Am scris despre diaspora literara si neliterara, în volumul Viata si Veac, secventa „Povestind suflet românesc la românii de departe”. În revista „Viata Româneasca”, recent, vorbind despre viitorul lite­raturii române, am scris ca vad posibil „un viitor anglo-a­merican” al literaturii române.

 

Dar despre viitorul romanului românesc, ce parere aveti?

Romanul românesc de azi este în forma. Se scrie prea lung, prea valmasit, dar merge! Se scrie fluvial, dezgradit, dezlânat, mâlos, dar merge!

În fond, si ultimele succese internationale: Naipaul (premiul Nobel) sau Arundhati Roy (premiul Booker) – sunt dezgradite, mâloase, dar merg! (Nici o aluzie la faptul ca, în latina, mergere înseamna „a cufunda, a îneca”…)

Dupa ora poeziei, care se încheie cu Cezar Ivanescu, Mihai Ursachi, Liviu Ioan Stoiciu, Mircea Cartarescu, – vine ora prozei. Sau macar minutul prozei. Vine cu Constantin Virgil Negoita, Mircea Sandulescu, Adrian-Christian Kuciuk, Dan Stanca, Marius Marian Solea, Alexandru Ecovoiu, Marian Ilea, Cecilia Stefanescu.

Si mai adaug doi autori, buni, dar nemediatizati, cvasiimolati: indianista Oma Stanescu, prin romanul Arsita Karmei (1997) este la fel de frapanta ca belgianca „nipona” Amelie Nothomb, cu care are în comun o energie a demitizarii Orientului.

Alexa Gavril Bâle publica romanul etno-psihologic America de dincolo de gard (2003). Proza aceasta are un firesc, o acuratete si o polifonie cum de la Cuptorul de pâine al lui Mircea Nedelciu eu n-am mai citit. Alexa Gavril Bâle atesta si o mondializare a ruralului carpatic – fara precedent în scrisul nostru, cred.

Uneori simt totusi o neadecvare (trecatoare?) între noi si veac, între noi si chemare. Nu-i vorba de diferenta de viteza dintre plaivaz si computer (deja rezolvata de unii). Ci vad autori predestinati unei carti mari care însa ard ca si „în treacat”, facând în principal altceva, ca sa subziste.

Oricum, „destinul de a fi scriitor”, sau de a da „the book of the century” are si un substrat tainic. Si, personal, singura certitudine pe care o am în privinta rezultatului este bucuria lucrului la o carte. Restul se decide dincolo de noi.

 

În încheiere, as vrea sa discutam despre împlinire profesionala. În ce consta împlinirea Dvstra? În cartile publicate (circa 25 de volume), sau în discipolii care urmeaza cercul D-vstra de „stimulare mentala”? Sau în amândoua? Sunteti, evident, înainte de toate scriitorul Andru. Ati lasat cândva o catedra universitara – pentru a scrie, sau pentru o alta perspectiva de împlinire?

Împlinirea profesionala înseamna pentru unii sa devii bogat, pentru altii sa devii vedeta. Este acceptia populara a împlinirii, sau acceptia salbatica a împlinirii, dupa care suntem clasati, distribuiti în functii, capatuiti… Pentru mentalitatea salbatica (generala azi) vedetele sunt mai graitoare decât modelele. Vedetele sunt exhibate de mass-media, sunt masini de facut bani. Vedetismul se extinde, de la artisti la politicieni, pâna la clerici… Am vazut un cleric care, foarte roditor în asceza lui, a fost împins usurel pe panta vedetismului si a fost transformat într-o masina de facut bani la manastirea lui… Marile vedete politice, mai ales, dar si artistice, fascineaza multimile. Vedetele întorc spatele oamenilor, totusi oamenii le iubesc foarte tare, pentru ca ele sunt un fel de reparator (iluzoriu) al frustrarilor imense, sunt o proiectie a setei universale de a tâsni din cenusiul existentei… Am lasat cândva catedra universitara pentru scris, dar mai ales pentru a trai altfel.

Sa vorbim de împlinirea umana, – cea profesionala fiind doar un aspect, un instrument de etapa. Adevarata împlinire o da trecerea de la înrobitoare griji la eliberare; de la conditia nefericita la liniste; adica trecerea de la simturi la duh; si aceasta este cu putinta chiar în vremea noastra.

 

OVIDIU HURDUZEU – Interviu

de Drd. Stelian Gombos

Ovidiu Hurduzeu crede ca ascetismul ortodox este un antidot împotriva consumismului american: „România sa înceteze sa mai aplice modele din import!“

 

Românii au din ce în ce mai multe solutii ca sa priveasca realitatea lumii internationale. Afla astfel ca si în locuri mitizate, precum SUA, oamenii cauta disperati o realitate mai buna. Ovidiu Hurduzeu, scriitor si critic social român, ne propune câteva secvente americane, bune sa ne întareasca sufletul si credinta.

Ovidiu Hurduzeu, scurta biografie: Ovidiu Hurduzeu, nascut la Bucuresti în anul 1957, este un scriitor si critic social român, stabilit în California din anul 1990, doctor în literatura franceza si stiinte umaniste al Universitatii Stanford, SUA. Este autorul unui volum de proza scurta, al unui roman, al unui studiu asupra cazului Unabomber si a doua carti de eseistica: “Sclavii fericiti” si “A Treia Forta. România profunda” (împreuna cu Mircea Platon). Îngrijeste împreuna cu economistul catolic american, John Medaille, o antologie de texte despre distributism si noua economie civica, sub titlul “Economia libertatii: Renasterea României profunde”.

Domnule Ovidiu Hurduzeu, stiu ca traiti în SUA de ani buni. Cum îi vad americanii pe români, pe diferite nivele, de la nivelul omului politic pâna la cel al omului de cultura?

– Pentru americanul de rând, care nu poate localiza nici New Yorkul pe harta, România nu exista sau a aflat de ea din întâmplare, din surse aleatorii. Cât stim noi despre insulele Sao Tome si Principe, atâta stiu si acesti americani despre România. La nivel de stat, relatiile par excelente. În mass-media americana avem o imagine “calduta” spre negativa. Suntem mereu prezentati în negru-cenusiu, ceea ce ridica unele întrebari asupra gradului de informare si de obiectivitate a persoanelor care prezinta informatii despre România. În mediile universitare si în cele profesionale avem o imagine foarte buna. Studentii români care studiaza în SUA sunt peste media colegilor lor americani, iar profesionistii din diferite domenii sunt aproape unanim apreciati. Dar nu ne impunem numai prin competenta, ci mai ales prin competenta asociata unor trasaturi umane deosebite, între care inteligenta, omenia, cumpatarea si harnicia sunt doar câteva. Sistemul economic si cultural din România, pentru a-si justifica falimentul, a indus în mintea cetatenilor ideea unui caracter românesc congenital pervertit: nu mai este nimic de facut întrucât asa suntem noi ramasi de la Dumnezeu, sa fim neputinciosi si hoti. Nimic nu poate fi mai fals. Este o adevarata ideologie satanica strecurata în suflete cu scopul de a descuraja poporul român si a-l mentine într-o stare de sclavie.

Plecarea definitiva a tinerilor din România este o tragedie nationala

– S-a vorbit foarte mult de o anume atmosfera din interiorul diasporei românesti. Lucruri nu tocmai bune. Care este acum atmosfera în comunitatea românilor care traiesc în SUA? Care este orizontul asteptarii acestor români în legatura cu evolutia României în spatiul UE?

– Si aici se exagereaza dezbinarea si se trec sub tacere lucrurile bune care se fac în baza comuniunii spirituale a românilor. Pe noi ne uneste Duhul, si nu un spirit legalist sau colectivist, suntem o simfonie pluripersonala, nu un musuroi de furnici, crestem într-o Biserica, si nu într-o pura ordine juridica sau economica. La noi solidaritatea are la baza principiul vecinatatii. În diaspora, traim în familia extinsa, cu prietenii, cu neamurile, cu enoriasii de la biserica, iar aceasta poate crea impresia de “izolare”. La nevoie, “vecinatatile” se unesc, dar trebuie sa existe o nevoie adevarata. Majoritatea românilor din diaspora vor binele României – din moment ce noi, cei din SUA, nu ne lovim zi de zi de prezenta UE, nu traim din finantarile Uniunii, nu trebuie sa luptam cu legislatia ei stufoasa, suntem într-un fel detasati de evolutia României în spatiul UE. Ramânem însa profund îngrijorati de evolutia României în propriul ei spatiu, în propria ei casa si ograda.

– Ce valori culturale sau de alta natura, de marca româneasca, circula în sistemul atât de vast al civilizatiei nord-americane?

– Tot ce are mai bun poporul român ajunge mai greu sau mai usor si în SUA. Faptul ca aceste valori nu reusesc întotdeauna sa se impuna este o alta problema, care tine de modul lor de difuzare, de obstacolele pe care le întâmpina în a fi larg cunoscute, si nu de calitatea lor intrinseca.

– Multi tineri români, majoritatea bine scoliti, se îndreapta tot mai mult spre SUA. Cum se integreaza si, mai ales, cum se raporteaza ei în continuare la tara natala?

Plecarea definitiva a tinerilor din România este o tragedie nationala. O si mai mare tragedie este lipsa unui program coerent si realist de repatriere. Fiecare tânar are modul lui de raportare la România, în general tinerii români imigranti sunt prea preocupati sa-si faca un rost în SUA ca sa se mai gândeasca la soarta României. Ca orice imigrant, sunt mânati de imbolduri nostalgice sa “ajute tara”, mai organizeaza câte un club românesc pe la universitatile americane unde studiaza si… cam atât…

 

Ortodoxia cunoaste o raspândire mare în SUA

 

– Exista o opinie, conform careia modelul american de viata, în general, ar fi lipsit cumva de ancore spirituale. Care este locul Ortodoxiei, cu valorile ei, cu mentalitatile ei, în ansamblul lumii americane contemporane?

– Spre deosebire de România, unde se încearca subrezirea Ortodoxiei chiar din interiorul ei, în SUA, Ortodoxia cunoaste o vigoare si o raspândire extraordinara. Nu mai este un secret pentru nimeni ca SUA trec printr-o profunda criza culturala. Într-adevar, civilizatia americana si-a pierdut ancora spirituala. Religia principala a SUA, protestantismul, s-a transformat drastic în ultimii 30-40 de ani. Dintr-o religie bibliocentrica ce punea accentul pe sacrificiul de sine si dreptate în numele lui Dumnezeu, a devenit în mare parte ceea ce se numeste the prosperity Gospel: “Asculta poruncile lui Dumnezeu si El te va îmbogati”. Vechii predicatori ca Billy Graham au fost înlocuiti de tipi precum Joel Osteen, care a cumparat un stadion de 64.000 de locuri si l-a transformat în biserica, o biserica unde aproape ca nu mai este pomenita biblia. Popularitatea de care se bucura carti ca “Rugaciunea lui Jabez” este un exemplu graitor despre starea de cadere spirituala prin care trece America. În acest context, din ce în ce mai multi protestanti americani se convertesc la Ortodoxie. Unii regasesc credinta cea adevarata dupa ce au cunoscut modernismul si coruptia anglicanismului, saracia spirituala a protestantismului american si scandalurile care zguduie periodic catolicismul. Vreau sa subliniez ca majoritatea celor care se convertesc adopta Ortodoxia cu trup si suflet, iubesc traditia ei monastica si nu doresc în nici un fel ca Ortodoxia sa se schimbe. Regasesc acea ancora spirituala pierduta. Ascetismul Ortodox este un antidot împotriva consumismului american, ofera o atractie enorma pentru americani întrucât este un ascetism ce pune în valoare frumusetea lumii. Doar în Ortodoxie frumusetea si ascetismul nu sunt în contradictie, ci se sustin unul pe altul într-o viziune iconica asupra lumii. Dupa ce-au ratacit prin alte credinte, acesti americani redescopera cu multa multumire o biserica condusa nu de o carte (Biblia) sau de o persoana umana (Papa), ci de însusi Iisus Hristos. Am întâlnit multi dintre acesti ortodocsi. Fericirea de pe fetele fratilor mei americani, rugaciunile lor de recunostinta – recunostinta de a fi reintrat în Duhul dreptei credinte în Iisus Hristos, hotarârea lor ferma de a nu schimba nimic din dogma si învatatura transmise de traditiile Ortodoxiei m-au ajutat sa ma întaresc în propria mea credinta.

Prabusirea unui mod de viata rezultat în urma a doua revolutii

 

– În România, toata lumea acum pare a fi preocupata de criza economica. Multi vad primele cauze ale declansarii acestui fenomen complex în slabiciunile economiei de tip american. Adica o economie excesiv speculativa sau, în termeni de bun-simt crestin, o economie bazata pe lacomia excesiva a capitalului multinational. Care sunt opiniile dvs. cu privire la acest fenomen?

– Criza mondiala actuala este una de sistem. Asistam la prabusirea unui mod de viata si productie rezultat în urma a doua revolutii. Pe de-o parte, revolutia culturala a “noii stângi”, începuta în anii 1960, care a produs un relativism generalizat, o societate fragmentata si distrugerea valorilor traditionale – deci, un libertarianism cultural -, iar pe de alta parte, un libertarianism economic sustinut de dreapta neoliberala, declansat prin decizia politica a Administratiei Reagan, urmata la scurt timp de conducerile altor mari economii dezvoltate, de a relaxa legile antimonopol. Odata ce mecanismul “dereglementarilor” s-a pus în miscare, el nu a mai putut fi oprit. Dreapta neoconilor (neoconservatorii) nu a facut decât sa continue în plan economic excesele din plan cultural ale stângii. Potrivit actualului “rege-filosof” al conservatorilor britanici, Phillip Blond, libertarianismul cultural si cel economic au avut o agenda comuna, ambele sustinând o ideologie liberala denaturata. Si nu numai o ideologie denaturata, cât mai ales o antropologie anticrestina. În locul persoanei, în sens crestin, care exista numai în comuniune cu celelalte persoane, unice, libere si responsabile, neoliberalismul a pus individul monadic condus doar de propriul interes egoist. Tarile occidentale dezvoltate nu au luat în considerare sfatul întelept al Papei Ioan Paul al II-lea, care le-a avertizat imediat dupa caderea Zidului Berlinului, în enciclica Centesimus Annus: “Tarile occidentale, la rândul lor, risca sa vada în aceasta prabusire a comunismului o victorie unilaterala a propriului lor sistem, ceea ce le-ar împiedica sa opereze modificari necesare în acel sistem”.

 

“Omul nou” european va da gres

 

– Poate România, dupa 20 de ani de cautari si ajustari – mai ales la modele europene , sa-si gaseasca o identitate care sa-i asigure un echilibru economic, social si cultural într-un sistem mai larg, cum este cel al UE?

– UE nu poate oferi un model unic de dezvoltare într-o Europa a natiunilor, unite într-o comunitate de destin. Toate încercarile de amalgamare si pritocire a valorilor si populatiilor de pe batrânul continent pentru a obtine un “om nou” european, pe modelul lui homo sovieticus, vor da gres. Vor destabiliza si mai mult echilibrele economice, sociale si culturale, deja fragilizate de criza economica, declinul demografic si imigrarile masive din afara Europei. România sa înceteze sa mai aplice modele din import, venite la pachet, si sa treaca de îndata la elaborarea de practici economice si sociale “made in Romania”, spre binele comun al românilor si, deopotriva, al partenerilor nostri europeni.

– Am putea vorbi de un model românesc pe care sa-l cladim, usor-usor, si-n plan economico-social în urmatorii ani pe drumul asezarii României în sistemul european? Un model care sa semene întrucâtva cu cel al unor tari precum Spania, Italia si, de ce nu, Polonia?

– Noi nu avem de ce si nici nu am putea sa aplicam ad-litteram un model provenit din alte tari. Trebuie sa restauram, sa aducem la zi propriile noastre modele economice pe care le-am sters din memoria colectiva si în buna parte si din arhive. În cercurile conservatoare traditionale din Anglia si din SUA – ma gândesc în primul rând la gânditori si economisti catolici precum Stefano Zamagni, John Médaille, Thomas Storck, sau la anglicanul Phillip Blond – este redescoperit cu admiratie modelul distributist din România lui Ion Mihalache. În anii â20 marele gânditor englez G.K. Chesterton prezenta modelul românesc drept un exemplu demn de urmat pentru întreaga Europa. Pâna la expozitia dedicata istoriei cooperatiei din România, organizata de istoricul Emilia Corbu la Slobozia (expozitia este înca deschisa publicului), nu se stia mai nimic de dimensiunile si complexitatea sistemului economic distributist care a functionat în România dinainte de comunism. Tara noastra a fost pusa pe butuci fiindca a urmat modele straine de firea românului, de rostul crestin al vietii sale, modele prea putin adaptabile realitatilor social-economice de pe aceste meleaguri. Cum modelele importate s-au prabusit – chiar presedintele tarii a recunoscut-o în discursul recent de la Tusnad -, în zadar vom încerca sa le cârpim cu petice “morale”, keynesiene, etatiste etc. Observ ca în ultimul timp unii ar vrea sa vopseasca gardul economiei în culorile “crestin democratiei”. Este o încercare de a “binecuvânta” crestineste coruptia, abuzul si cleptocratia de la noi. Sper ca Biserica Ortodoxa sa nu se lase amagita de aceste manevre politicianiste. Mântuitorul a spus: “Nimeni nu pune un petic de postav nou la o haina veche, caci peticul acesta, ca umplutura, trage din haina si se face o ruptura si mai rea”.

 

Un model economic pentru România

 

– Dupa câte ne-ati spus, lucrati la “un model economic pentru România, model în concordanta cu valorile noastre crestin-ortodoxe”. Faceti o descriere succinta, pe întelesul tuturor, a acestui proiect. Singurul model care este cu adevarat în concordanta cu valorile crestin-ortodoxe este modelul distributist al “economiei civice”, bazat pe antropologia crestina a persoanei, pe sustenabilitate, pe subsidiaritate, pe valorile omeniei, daruirii si iubirii crestine. Prin ce este el în concordanta cu valorile crestine?

– În primul rând, prin faptul ca urmareste respectarea demnitatii si autonomiei cetatenilor în toate laturile vietii sociale, de la alocatia pentru nou-nascuti pâna la asigurarea unui venit drept. Celelalte modele economice promoveaza pe homo oeconomicus, care nu este o persoana, ci un mijloc, o “resursa umana”, exploatat ca marfa sau ca sursa de profit. În al doilea rând, economia civica promoveaza dezvoltarea durabila si la scara umana, si nu un progres nesabuit, de dragul progresului; hiperindividualismul este înlocuit de personalism, în care interesul personal este urmarit cu responsabilitate si armonizat cu cel al comunitatii. Si, în al treilea rând, economia civica propune raspândirea larga a proprietatii productive sub forma unor entitati mici si mijlocii care functioneaza “în retea” sau în asociatie unele cu altele. Numele de distributism, sub care mai este cunoscut modelul, nu înseamna “distribuirea bunastarii/bogatiei” din modelul socialist, ci distribuirea proprietatii productive (aici intra si cunostintele, si creditele ieftine destinate productiei). Nu este vorba numai de o schimbare de model economic, ci de o întreaga paradigma sociala si culturala. Modelul nu este “de import”, desi a fost teoretizat, la începutul secolului al XX-lea, de gânditorii catolici G.K. Chesterton si Hillaire Belloc. În trecutul nostru, distributismul a stat la baza economiei taranistilor lui Ion Mihalache, dar îl regasim si în modurile populare de guvernare din traditia zemstovului rusesc, evocate de marele gânditor ortodox Alexandr Soljenitîn si functioneaza cu succes, azi, în multe locuri de pe glob. Doua exemple concludente: cooperativele Mondragón din Tara Bascilor, cu cei 100.000 de proprietari-lucratori si 50 de ani de activitate încununata de succes, si economia civica a Emiliei-Romagna, unde 40% din PIB provine de la firmele care lucreaza în sistem partenerial si asociativ. Este o economie a libertatii si demnitatii umane. O economie a daruirii si fratietatii. O propunere ortodoxa de scoatere a României din criza.

– Domnule Ovidiu Hurduzeu, va multumesc foarte mult, dorindu-va mult succes în continuare!…