Bunul și statornicul meu prieten Adrian Botez mi-a mai făcut o surpriză – tot harică, tot plăcută, cu verbul spălat în roua florilor de pe Valea Izei și în apa sfințită, din aghiazmatarul etnogenezei românești. Căci ultima sa carte, consacrată poetului OCTAVIAN GOGA, NU MAI VORBEȘTE DOAR DESPRE OTAVA UNUI POET BINE ÎNȚELENIT ÎN CONȘTIINȚA publică românească, evidentă și ea, ci RECONSTITUIE ÎNSĂȘI DUREREA NEAMULUI ROMÂNESC, bântuit de o istorie toxică  și de vrăjmășiile hrăpărețe ale megieșilor – niciodată mulțumiți de ceea ce au de la Dumnezeu și li se cuvine de drept. Și n-o face printr-o alunecare  nestăpânită a gândului, ci pentru că însuși POETUL EVOCAT ESTE IMAGINEA PROTOTIPALĂ A ACESTEI DURERI NEOSTOITE. 

Continue reading “ADRIAN BOTEZ – DESPRE O IPOSTAZĂ A NEAMULUI URGISIT DE ISTORIE” →