Tag: N. Manolescu

“LA CIRC” – “D'ale democratiei – Editoriale. Tablete de toata ziua”

On By nelursIn RomaniaLeave a comment

ADRIAN BOTEZ

Senator de Drept al Logos-ului Valah, “în iarna vrajbei noastre”: “D’ale democratiei – Editoriale. Tablete de toata ziua” – de Mircea Dinutz


…La Editura Nico, din Târgu Mures, a aparut o carte (144 de pagini) foarte subtil, dar dramatic tensionata – cu un continut relativ constant-dinamic al meditatiei si al ideatiei atitudinal-cetatenesti: “D’ale democratiei – Editoriale. Tablete de toata ziua” – de Mircea Dinutz. Tot ce se enunta aici se subsumeaza, în mod straniu, unei coperti foarte inspirat alese – “La circ”, reproducere dupa o lucrare a Tiei Peltz. Dar circul la care se raporteaza Mircea Dinutz nu-i distreaza decât pe…oamenii noi (les nouveaux riches, cum ziceau francezii, în veacul al XIX-lea… – parvenitii/ciocoii neo-îmburgheziti, cum zicem noi, valahii, azi!) – …în rest, ramâne Spectacolul Amaraciunii (disimulate cu discretie, eleganta si …rasa!). Si, în cel mai bun caz – al hazului de necaz. Evident, nu lipsit de revolta camus-iana: “Albert Camus asocia solidaritatea de o stare de revolta – cf. Omul revoltat, 1951. (…) E un mod de a te <<revolta>> împotriva conditiei tale de fiinta (fatalmente) limitata în timp si spatiu (…) o “revolta metafizica” – cf. M. Dinutz, p. 10.

În cele trei parti ale cartii, relativ bine echilibrate structural (I-Editoriale – 15 texte, II-Tablete de toata ziua, cap. divizat în De-ale noastre, de-ale lumii – 11 tablete si De-ale politicii – 9 tablete) – asistam la tragi-comedia, cvasi-onirica, a României în care traim. Astazi. si Acum. De fapt, totul, în carte, fierbe de imediatetea trairii – concomitenta, aproape, cu Privirea, Reflectia si Expresia Estetica. Un tur de forta care nu este la îndemâna oricui – mai ales când linia estetica nu este afectata grav, din acest cazan în forfotire, al incandescentei flacarii teatrului românesc – involuntar, dar istorico-vitalist! – de veac XXI!

Autorul marturiseste, în prima tableta, Scurta invitatie…la spectacol!, având valoare de Cuvânt înainte/Precuvântare – N-am crezut, pâna acum sapte-opt ani, ca voi scrie vreodata pamflet, pe care-l consideram resentimentar, nascut din zonele obscure ale sufletului si mintii – dar…cum te poti, altfel, elibera de raul si urâtul acestei lumi, cum te poti exorciza, daca nu prin cuvântul, e adevarat, deturnat de la functiile sale firesti, întemeietoare? Noi, însa, amintindu-ne celebrul distih arghezian: Am luat ocara, si torcând usure/Am pus-o când sa-mbie, când sa-njure– socotim ca pamfletul este doar aversul destructurator de învechita (în rele!) lume, al epopeii demiurgice (ca-n semantica dansului shivaito-dionysiac!) – deci, o specie cosmic-necesara, în economia restructurarii nucleare – complementare Facerii unei Noi Lumi/unui nou Ierusalim postapocaliptic.

…Majoritatea tabletelor sunt texte pe care cititorii fideli ai Jurnalului de Vrancea online, le-au mai citit – deci, pot pretinde (zic ei…) ca le cunosc. Este o iluzie insidioasa si o cursa perfid construit-premeditata, de catre artistul-autor: atunci când fiece tableta intra, în contextul tragi-comediei globale, în constructul global – se nutreste dintr-însa/-însul, amplificându-si, re-structurându-si semantica, devenind parte vie, organica dintr-un spectacol sofoclian-aristofanic. Tabletele lui Mircea Dinutz, nuntite si orientate Nordic cu premeditare, îsi amplifica, reciproc, rezonanta semantica…

…Reverenta dedicatiei face onoare autorului: Mentorului meu spiritual, bunului si înteleptului meu prieten, Constantin Calin. Pe ansamblu, Mircea Dinutz depaseste, cu mult, prin cartea de fata, complexul provincial-vrâncean – deschizându-se, prin ea, spre Valahia etern-ludica: I.L. Caragiale (Paznicul Dharmei Cetatii, Cinicul Privitor/Observator!) este si fantasia extatica/expresia livresca a respectului dinutzian – dar si tinta si miza cartii. Evident, e vorba de acel I.L. Caragiale…rânjitorul amar, cel care simtea enorm si vedea monstruos, cel care nu stia sa râda, cum depun marturie sumedenie dintre amicii sai. Din punctul nostru de vedere, cartea profesorului, criticului Mircea Dinutz, capitol cu capitol, tableta cu tableta (cu unele ajustari estetice si adaptata, mai clar, cerintelor dramatice), poate fi pusa în scena, de un iscusit regizor al Marelui si Bizarului Spectacol al României, nu doar Contemporane – ci…eterne.

…E drept, fiind eminamente profesor, Mircea Dinutz este îngrijorat, în primul rând si pâna la exasperare, de circul/bâlciul grotesc si distructiv din domeniul educatiei. Si, în definitiv, aceasta obsesie profesionala este deplin justificata: daca, într-o societate (oricare ar fi aceasta!) nu exista grija pentru Educatie, atunci, necesarmente, apar/vor aparea, cât de curând, îngrijorarile nu doar pentru viitorul ei, ci pentru însesi sansele ei existentiale, ca neam, ca natiune: La urma urmei, câta educatie se mai face în scoli?? Nu cumva, pentru multi dintre oamenii scolii, comunicarea se reduce la un schimb de informatii, în sensul ca profesorul da, ca sa reprimeasca totul într-un soi de ambalaj considerat, cu un plus de bunavointa, acceptabil?? Pe de o parte, parintii absorbiti cu totul de viata social, în lupta destul de aspra pentru supravietuire, nu mai au destul timp sa se ocupe de educatia copiilor, iar pe de alta parte, profesorii (…) trateaza cu superficialitate problema (atât de delicata) a formarii pentru viata a viitorului matur. Ce poate sa iasa de aici?! Adolescentii au/dobândesc – prematur – o libertate pe care, nu întotdeauna, sunt învatati sa o foloseasca, lasati prada modelelor-antimodele, livrate generous de mass-media, cu toata zestrea eclatantelor vremuri pe care le traim: bani, glorie, putere, daca se poate cu eforturi cât mai mici, sau chiar prin frauda!! (…) Succesul social pare sa-i intereseze, în egala masura, atât pe parinti, cât si pe copii – lucru firesc, dar nu si pe caile prin care se poate ajunge la obiectivul fixat! În ce fel de lume traim? Dar, o întrebare mult mai grava decât pare la prima vedere: în ce fel de lume vor trai copiii nostri??

Raspunsul si-l da singur, atât de atentul Paznic al Cetatii si Dharmei ei: într-o lume care capata, tot mai clar, peceti apocaliptice, prin disparitia dimensiunii morale a duhului ei: a– pe de o parte, sentimentul de rusine e numit cu un cuvânt ( rusine…?!) care se afla în plin proces de arhaizare, sub privirile noastre neputincioase si b– pe de alta, atitudinile uman-sociale, nobil-constructive de Duh – dispar. Spre exemplu, solidaritatea (Solidaritatea e acel sentiment puternic si nobil (…) care ne face sa nu întoarcem capul nepasatori, în fata nefericirii altora, sa fim demni, mai generosi cu semenii nostri (…). Sentimentul de solidaritate (naturala) îi face pe oameni sa se simta mai frumosi, mai puternici, mai încrezatori în puterile lor – pp. 9-13). Se ajunge la sloganul sinucigas: Numai dezbinati vom reusi împreuna! – …sa disparem ca stat, ca natiune, în mod sigur!

…Iata ce zicea, despre adolescenta (ce vârsta minunata, dar amenintând letal societatea, daca aceasta din urma nu o trateaza cu grija si raspunderea cuvenite!), cel mai important si vizionar pedagog iluminist, din veacul al XVIII-lea, Jean-Jacques Rousseau: Dar nicio vârsta nu e la fel cu cea dintâi vârsta în care omul începe cu adevarat sa traiasca (n.n.: adolescenta). Vârsta aceasta nu dureaza niciodata îndeajuns pentru folosinta pe care trebuie sa i-o dam, iar importanta ei pretinde o atentie neîntrerupta; iata de ce starui asupra artei de a o prelungi (…) împiedicati-l pe adolescent sa devina barbat, în momentul în care nu-i mai ramâne nimic altceva de facut decât sa devina.

…Se propun si solutii, din partea profesorului-moralistului îngrijorat si înspaimântat de augurii cei rai: …fixarea unor obiective clare, elaborarea unui program coerent (…) dar – mai important decât orice – schimbarea, în timp, a mentalitatii, încadrarea exiegenta a dascalilor în conditii de competenta reala (…) dar si o salarizare pe masura, renuntarea definitiva la practica paguboasa a numirilor pe criterii politice, revenirea, pe toate treptele de învatamânt, la concursurile de admitere (n.n.: o, Doamne, în sfârsit, un profesor care o spune cu voce tare!). (…) Asta numai daca acceptam, cu adevarat, ca învatamântul este prioritate nationala si nu un salon de nasteri premature, cu malformatiile la vedere (cf. Bacalaureat 2011. Ecouri – niciodata tardive, p. 24).

…Si scriitorul moralist, în sens iluminist (în niciun caz… moralizator!) Mircea Dinutz subliniaza instaurarea, în societatea contemporana (din pricina egoismului, plezirismului imbecil etc.) a simptomului singuratatii tragice: Sa fie, oare, singuratatea singurul mod de a vietui onest, într-o realitate atât de bulversata?” (cf. Vocatia prieteniei, p. 14).

…E normal ca lipsa de educatie a societatii veacului XXI sa duca la grave (si grotesti!) perturbari, în viata sociala si în cultura: În viata sociala, <<averea>> (la vedere) a ajuns sa fie sinonima cu <<valoarea personala>>, niciun alt criteriu nefiind atât de functional. (…) Unul nu citeste ca-l dor ochii, altul uraste cartile si nu se sfieste s-o spuna în gura mare, al treilea nu are timp de asemenea fleacuri – multi, multi altii nu vad folosul de a citi, dar…se feresc, ca de foc, sa faca asemenea marturisiri. (…) Asa au aparut contramodelele, oferite cu o generozitate criminala, generatiei tinere. Si, în acest sens, fireste ca un rol important si degenerativ îl au si mass-media vizuala …degenerata (cea mai…cautata, pentru ca… apari pe sticla, ca vedeta de doi bani jum’ate si de-o derizorie clipa… – în fata a milioane si milioane de gura-casca!) – precum si politica de geambasi ori de madame de bordel, care se face în România (si, de-o vreme, în întreaga lume!): Dar ce sa faci cu toate acestea, adica sa înveti, sa te straduiesti pentru a-ti face o cariera cinstita, când vezi ca un cioban de vocatie poate deveni europarlamentar, ce rost are sa te consacri muzicii, sa exersezi ani de zile, sa participi la concursuri epuizante, când te poti despuia cu usurinta si ajunge – într-un timp scurt – o cântareata sexy (mai degraba, doar sexy), când poti spune câte prostii poftesti, la emisiunile lui Maruta sau a lui Capatos, te poti numi Senzual, Plugaru sau Zavoranu – n-are nicio importanta! Vorba cuiva: <<…este foarte usor sa nu-ti fie frica când ai curaj>>. Dar parca <<tupeu>> ar fi cuvântul mai potrivit… (cf. De la aparenta la esenta si…retur!, p. 17).

…Ei, si într-o astfel de societate fara niciun Dumnezeu, fara repere morale – de maretie, onoare si demnitate – este aproape logic ca Adevarul sa umble cu capul spart! Marturie se afla unicul artist, disident român autentic, Paul Goma! (cf. O întrebare legitima, p. 29). Si cine-l prigoneste? Pai, tocmai aia care n-au avut, daca nu vizionarismul lui Goma, macar bunul-simt…de a tacea : elita! Cu dl N. Manolescu în frunte! A se vedea procesul intentat de acesta lui Liviu Ioan Stoiciu, pentru vina de a fi publicat, în “Viata Româneasca”, un fragment din Paul Goma…Si de ce anume îl acuza N. Manolescu, pe Goma (implicit, deci, si pe publicatorul lui Goma – L.I. Stoiciu!): evident, de anti-semitism! În treacat fie zis: sotia dlui Goma este de origine israelita…

„Cum e posibil sa fie, în continuare, marginalizat, ignorat, înjurat – Paul Goma, la 20 de ani de la revolutie?” – se întreaba, „patetic”, L. I. Stoiciu.

Uite-asa, BINE! „Astfel, numarul evreilor ucisi, victime ale holocaustului românesc (?!!), întrece orice imaginatie, prin transferarea, foarte generoasa, a cifrelor înregistrate de Ungaria horthysta si Rusia bolsevica, în contul României! Prea putini sunt cei care protesteaza public – iar, daca o fac, sunt suspectati de…antisemitism!” – cf. idem, p. 31.

Mda! Si asta, pentru ca, azi, suntem victimele unei cenzuri mondiale/mondialiste dictatoriale, cu nimic inferioara celei bolsevice: political correctness. N-are încotro, de corecta ce-i!

…O lume pe dos. O lume cu centri de Duh falsificati (prin puternice influente de sus, de cât mai de sus!). Mircea Dinutz cauta sa fie corect cu Adrian Paunescu, dar nu prea-i reuseste (în fara de splendidul citat din final de capitol, dintr-un poem al bardului de la Bârca – cf. Posteritatea lui Adrian Paunescu, p. 37) – în schimb, pe centrul fals, Cartarescu (la fel ca si pe alti centri grotesti si tragici, totodata: Liiceanu, Patapievici, Plesu… – cf. Fenomenul Mircea Cartarescu, p. 33) îl identifica bine (cu exceptia, poate, a faptului ca dl Cartarescu ar fi, totusi…erudit…?!) – în lupta sa, jalnic-infernala, cu demonii propriului orgoliu, dar si cu…provincia (dinainte si definitiv învinsa/condamnata la insignifianta, de catre domniile lor, bucurestenii…!): Un scriitor din provincie ajuns la Bucuresti se simte exact cum ma simt eu, când ma aflu la New York, Paris, Berlin, Londra… Dle Cartarescu, cu tot respectul, dar va cam paste (pe ici, pe colo…) paranoia capitalista, vorba lui Nae Catavencu! De aici vine si luarea de pozitie a lui Mircea Dinutz, fata de toate manifestarile (critice sau pseudo-critice), venite din partea unora dintre corifeii bucuresteni (unii, aflati, azi, în zdrente spirituale! – …singurul care si-a pastrat “sarita” se pare ca a ramas tot profesorul si academicianul Eugen Simion – fie si numai prin aristocratia frazei rostite, vis-à-vis de un Adrian Marino, înnebunit de atâta gaunosenie a Duhului si rasturnare a scarii valorilor românesti: Îl iert, a suferit prea mult!): Asadar, în acesti ani din urma, de câte ori ma apropii de un dictionar, de o istorie literara – o fac fara sa ma cutremur de piosenie, încercând sa apreciez cu luciditate scara de valori propusa, fara prejudecati si fara resentimente, dar si fara prea mari iluzii (cf. Ce-i mâna pe ei în lupta?, p. 46).

Si acest pasaj rimeaza semantic si întru sastisire – cu alt pasaj, din tableta lamuritoare De unde ne vin criticii?(p. 42): De peste tot, din Suceava sau de la Târgoviste, din Satu Mare sau Slobozia, Constanta ori Iasi, din Tg. Mures, Bacau sau Timisoara – fiecare contribuind la efortul colectiv dupa puteri si talent, oferind repere viabile si constructii respectabile, chiar daca unii dintre ei nu ajung prea des pe Calea Victoriei …

…În ceea ce-i priveste pe scriitori, ca si pe politicienii contemporani – spectacolul dat de cei fara har, dar cu tupeu (har Domnului…!) – este similar cu cel din schita caragialiana Mosii (1901): Turta dulce – panorame – tricoloruri – braga – baloane – soldati – mahalagioaice – lampioane – limonada – fracuri – decoratiuni – decoratii – donite – menajerii – provinciali – fluiere – cersetori – ciubere – cimpoaie – copii – ministri – pungasi de buzunare – hardaie… : toti impostorii Pamântului fojgaiesc de mama focului, sufocând prim-planul Duhului Românesc – ba sub pretextul ca, cica, scriu arta!”, ba ca fac reviste: Votez, cu toata convingerea, pentru Curca literara!!” ( – cf. Hai sa facem o revista!!!, p. 62), ba ca…România e în stare de urgenta!, la meciul România-Luxemburg…(cf. România în stare de urgenta!, p. 73)…!!!

… Farsorii, tupeistii, arlechinii veseli si zglobii, impostorii si circarii (cf. Stima noastra si mândria! – p. 59); Ei scriu/graveaza mani pe stânci, pietre, tablite, dar, mai ales, consuma cantitati uriase de hârtie, spre pieirea inutila a padurilor românesti. Stima noastra si mândria! – creându-se, dupa prostul model heliadesco-pasoptist, un si mai prost si periculos contramodel (analfabet si letal-gaunos!), de Duh si de Logos (complet degenerate!): Scri-ti baieti numai nu va lasa-ti! (cf. Scrieti, baieti, nu va lasati!, p. 54) – dus înainte (?!) de, sa zicem, un Mihail Galatanu… (n.n.: dar acest lucru este posibil numai cu complicitatea greilor, de tipul N. Manolescu, Alex Stefanescu etc.!).

…Ce-a fost si ce ramâne – gloseaza, nostalgic, Mircea Dinutz, asupra propriilor observatii, meditatii si constatari (…noi ne oprim aici, la zona culturala, adica la finele Partii a II-a – nu pentru ca Mircea Dinutz nu ar avea fler si “nerv” si pentru Circul Politic Românesc, ci pentru ca acest “Circ”, hidos si letal, ne este mult prea aproape-îngretosator, deci nu mai avem nici cerneala în calimara sa-l exorcizam prin Logos, nici saliva/flegma în gura… – pentru o zona în care impostura arogant-agresiva si mitocania înmarmuritoare, cronicizate pâna la genocid/crima de tradare nationala, nu se mai pot vindeca/alunga nici cu vorba dulce si specializat-hermeneutica, nici cu polemica aristocratica…cel mult, cu mitraliera cheguevarica!): Am cam uitat sa polemizam (cu eleganta, cu argument, cu respect pentru celalalt), am cam uitat ce înseamna obiectivitatea, ascunzându-ne (abil) dupa conceptual de subiectivitate creatoare, inerenta oricarui act critic, am cam uitat de reguli, de principia, pomenind doar acele norme etice care ne avantajeaza si ignorându-le, daca nu ne sunt de folos! Vom intra în normalitate doar în conditiile în care ne vom privi unii pe altii cu sincera dorinta de a ne cunoaste, citindu-ne cartile si comunicându-ne, cu onestitate, impresiile, fara râvna de a umili, de a distruge si a ne distruge. Pentru ca, unde e multa vanitate, tot atâta desertaciune…la ce bun sa avem principii si sa ne conducem dupa norme etice? Se poate vietui si asa (ce cultura? ce constiinta?), de trait e mai greu!

…Cunoscând noi mult prea bine mediul socio-spiritual al României de azi, am fi înclinati sa nu trecem, prea blajin, cu vederea, aceasta viziune cvasi-utopica a unui critic, devenit scriitor moralist (cu destule valente estetice, printre rândurile sale, uneori de-a dreptul… neagoebasarabiene!). Un Sfânt Francisc a fost de-ajuns omenirii! De ajuns cu utopiile si cu predicile în pustie! – ar zice altii, mult prea usuratici, iresponsabil de pripiti. Noi stim si cunoastem: 1.– Cel mai blând dintre sfinti (Sfântul Francisc din Assisi) a stiut sa fie când ferm, chiar aspru, când sa se înfatiseze blând si, deci, sa-si intre în firea lui cea de Hristos, data – totdeauna, în functie de scopurile luptei sale neodihnite, întru Hristos-Dumnezeu si întru mustrarea Lumii, care re-intra, hidos, în bezna din Kali-Yuga: de multe ori, a reusit sa fie muscator de pamfletar, chiar cu Sanctitatea Sa Papa Inocentiu al III-lea (pe la 1210)…2. -…chiar Mircea Dinutz este un spirit mereu încordat, în lupta cu sine, cu lumea, cu destinul, în plin secol XXI!

Asa cum Predicile de pe Munte nu sunt menite a crestina omenirea într-un…pocnet de bici, asa si îndemnurile morale ale unui critic si scrib (abras cârtitoriu!) al Faptelor Lumii, bine-cunoscator al Ahrimanizarii Lumii de Azi – nu sunt menite sa îndrepte, instantaneu, liniile de forta deviate/strâmbate, ale Luminii Morale de pe Terra ori, numai din România. Dar Mircea Dinutz a fost, o viata de om, în primul rând, profesor/pedagog, si, deci, stie bine ca orice îndemn spre Bine trebuie repetat, cu rabdare, de atâtea ori si cu o voce din ce în ce mai ridicata, încât sa blocheze, mental, altfel de porniri decât cele spre Bine…

…Mult mai curând decât predicator si chiar moralizator (chiar creator de teatru absurd-ionescian, în cele mai impetuoase dintre tabletele sale: Hai sa facem o revista! (p. 62), Trei întrebari si niciun raspuns (p. 101), Ce bine e în democratie!! (p. 113), Mircea Dinutz ne apare, în unele dintre cele mai îngândurate si încordate pagini ale sale (pseudo-ludice, atractive… – …dar, desi, deseori, problematizant-impresionante – nu ramân, totdeauna si constant, la cea mai înalta valoare estetica – aceea din, spre pilda, cosmic-liricul Instantaneu, autentic poem incantatoriu, epifanie si colinda metafizica, totdeodata: …<<E un sticlete>>, spuse, fara sa ezite, tovarasul sau. <<A fost>>, raspunse primul, îngropând pasarea, din nou, sub zapada, ceva mai departe de locul batut de toata lumea atât de grabita, încât nu stiuse sa vada, sa auda, sa simta fiorul dumnezeirii, care se aflase aproape, uimitor de aproape de ei… – doar cântecul ramasese între crengile copacului, pentru ca numai cei alesi, doar ei, sa-l asculte si sa se lase vrajiti!) – pagini nascute în iarna vrajbei noastre (cum zicea bardul Will…) – ca fiind un senator de drept al logos-ului valah contemporan (în linia George Pruteanu) – Logos contorsionat de toate vijeliile demonice (ale veacului si mileniului acestuia apocaliptic), care ne strâmba Duhurile, date noua spre Sfânta si Luminata Pastrare întru Dreptate, de catre El…

…REPETITIO [est] mater studiorum…dar poate si: …mater luciorum et revelationibus!

 

Nota:-Mircea Dinutz, D’ale democratiei – Editoriale. Tablete de toata ziua, Editura Nico, Tg. Mures, 2012.

 

ÎNTOARCEREA FIULUI RISIPITOR

On By nelursIn literatureLeave a comment

RAZBOIUL MUSTELOR de Gheorghe Andrei Neagu

by Ioan DOBREANU

Plecat în lume dintr-un sat, Sofracesti, din Tinutul Neamtului, nu departe de Târgul Romanului, Gheorghe Andrei Neagu se întoarce din când în când la cei dragi din satul natal si în Roman aducând de fiecare data câte o desaga de carti din propria-i creatie si le împarte aici cu aceeasi generozitate cu care s-a risipit spiritual peste tot pe unde a umblat. Si aceasta fara a avea pretentia a i se taia vitelul cel gras. Luând pseudonimul „Semper Purus, Ion Prepeleag”, ne atrage atentia asupra unei moralitati exemplare si asupra unui erou al lui Ion Creanga, Danila Prepeleag.

Autor a peste douazeci de volume de scrieri: poezii, proza scurta, eseuri si doua romane, Gheorghe Andrei Neagu lasa urme de o certa valoare artistica în patrimoniul literaturii noastre nationale si nu numai, fiindca parte din operele sale au fost traduse în peste sase limbi, din care amintim: franceza, germana, engleza, italiana si spaniola, în cei douazeci si cinci de ani de la debutul editorial.

Activitatea domniei sale nu s-a limitat doar la propria-i creatie literara. A colaborat la peste douazeci si cinci de reviste, parte înfiintate de el, a organizat si a condus cenacluri literare si evenimente culturale, a editat antologii ale scriitorilor români, a reprezentat România la târguri internationale de carte. Critica si istoria literara, întotdeauna severe, a trebuit sa-l aprecieze. Amintim doar câteva nume: N. Manolescu, Eugen Simion, Ion Rotaru, Corneliu Leu, Al. Pascu, Magda Ursache, Al. Sasu, si altii. Pentru aceasta neostenita munca, a fost rasplatit cu peste treizeci de premii literare si medalii, a fost introdus în ENCICLOPEDIA PERSONALIT?TILOR DIN ROMÂNIA, în MARELE DICTIONAR AL SCRIITORILOR ROMÂNI, i s-a conferit titlul de cetatean de onoare al comunei Trifesti, a primit mai multe diplome de excelenta din partea unor institutii de prestigiu din tara. Un critic literar remarca faptul ca „el urca acum în topul celor haraziti a lasa urme”.

În cele ce urmeaza, nu ma voi referi la întreaga sa opera, ci doar la ultimul volum de proza scurta, „Razboiul mustelor”, în care, pendulând adesea între real si fantastic, autorul ne ofera spre lectura nuvele si povestiri ce-l situeaza în aceeasi familie de spirite cu Mircea Eliade, Vasile Voiculescu, Gib Mihaiescu, Ion Vinea, Alexandru A. Philippide si altii. Teoreticieni ai conceptului de literatura fantastica stabilesc un regim estetic ce tine de fantastic foarte variat, fara frontiere precise între tipologii: 1. Fabulosul feeric, 2. Miraculosul mitico-magic, 3. Proza poetica si alegorica, 4. Proza vizionara de factura absurda, 5. Fantasticul vointei de mister, 6. Ocultismul magic, 7. Fantasticul absurd, etc. Niciodata nu poti încadra proza fantastica a unui scriitor într-o singura tipologie. E ca si cum l-ai introduce într-un Pat a lui Procust. Dealtfel pendularea între real si fantastic în acest ultim volum de proza al scriitorului este vizibila în aproape din fiecare din cele douazeci de povestiri care îl compun.

Tudor Vianu si George Calinescu credeau ca scriitorul român nu ar avea vocatia fantasticului, ci doar sentimentul naturii, o observatie a vietii morale, ar fi creator de mitologii si evocator înzestrat al trecutului. Poetii si prozatorii din perioada interbelica si cea contemporana au dezmintit prin creatia lor aceste pareri transante. E suficient sa amintim în acest sens pe Al. A. Philippide, Ion Vinea, Emil Botta, A. E. Baconski, Romulus Vulpescu, Iordache Chimet, Gib Mihaiescu, Max Bleker si altii.

Dar sa ne aplecam asupra volumului cu pricina a distinsului nostru oaspete pentru a comunica doar câteva impresii de lectura. Fiindca volumul se inspira si din realitati pe care autorul le-a trait în orasul nostru în tineretea sa, ne permitem sa fim mai didactici în aprecieri, pacat ce tine de meseria de dascal de Cetire, crezând ca astfel va vom face o invitatie la lectura, urmând ca dumneavoastra sa descoperiti textele în tot farmecul lor, traind alese emotii estetice. A filozofa pe marginea lor, mi se pare a fi mai putin folositor cititorului.

Volumul începe cu povestirea care-i da si titlul – „Razboiul mustelor”. Un tânar descinde în Târgul Romanului în caruta încarcata cu pepeni a unui taran. Dupa ce trage, în târg, la un preot, continua experimentele care tin mai mult de alchimie. Studiase în Germania în preajma primului razboi mondial. Acesta amesteca praf din diferite pietre într-o eprubeta, si neobtinând rezultatul cautat, îl arunca într-o groapa veche de gunoi. În actiunea povestirii, pe neobservate autorul îsi muta personajul în plan oniric. Se visa într-un spital cu raniti carora le administra din licoarea aflata într-un flaconas, dupa care acestora le cresc câte doua rânduri de aripi si apoi îsi iau zborul pe geam, disparând. Suntem în planul visului într-un miraculos magic. Între timp, o musca neobisnuit de mare, dupa ce-i varsa una din eprubete, porni sa zboare nebuneste luând treptat dimensiuni neobisnuite. Se parea ca ucenicul vrajitor nu mai putea opri stihiile. Larvele lasate de uriasa musca si continutul din eprubeta le varsa în groapa cu gunoi.

Un alt episod amplifica fantasticul, aducând aparent actiunea în planul realului. Dintr-un tufis de pe malul Moldovei, trei insi ciudati îi administreaza câteva lovituri si-l doboara. Visa acum ca se afla în locuinta preotului invadata de muste neobisnuit de mari, care-si luau zborul împânzind cerul si devenind adevarati monstri zburatori. Atmosfera terifianta pare a fi demna de filmul lui Hicikok Pasarile. Fantasticul magic este acum doar în plan oniric. Trezit dupa loviturile primite în cap, constata ca cerul deasupra noastra e împânzit de acesti monstri zburatori. În cele din urma, ucenicul vrajitor este ucis de preot si aruncat de multimea din oras în groapa incendiata din care ieseau monstri zburatori. Acum Adrian zâmbi multumit, „gasise medicamentul”.

Stapânind ca un maestru arta descrierii, autorul reuseste sa creeze acea atmosfera de cosmar demna de pana unui Mircea Eliade sau Vasile Voiculescu. Aluzia la raul provocat de armata Kaizerului care declansase primul razboi mondial dupa atentatul de la Saraievo, e transparenta. În „Maria”, alta povestire a autorului, adevarata capodopera, scriitorul cultiva fantasticul miraculos. Actiunea e plasata într-un tren care duce vilegiaturisti la mare, din nordul Moldovei spre Constanta. În centru actiunii este o femeie, „Mama Maria”, care merge la bai la Herculane. În timp ce femeia se afla în compartiment cu alti calatori, un tânar ce suferea de epilepsie intra în criza. Mama Maria, sarind sa-i dea un prim ajutor, coboara cu bolnavul din tren. În acest timp o alta femeie îi fura geamantanul si coboara din tren, în scurt timp aceasta fiind calcata de un marfar care venea din sens opus. Trezit din criza si urcat în tren, tânarul adormi iar si, în somn, primi vizita unei tinere zvelte si gratioasa. Era aceeasi, Mama Maria, care-i vegheaza somnul fara sa se mai gândeasca la Herculane.

Suntem în plin fantastic magic. Trenul oprindu-se brusc în noapte, cei doi coboara într-un câmp dupa ce constata ca locomotiva nu are mecanic. Râzând, cei doi sar din tren si îsi continua drumul pe linie, în noapte, pe un cer înstelat în care astri nocturni se oprisera în aceeasi pozitie pâna când ceasul trecuse de ora opt. Apropierea tainica dintre cei doi tineri descrisa de autor cu multa arta. Mergând pe jos în urma trenului, cei doi traiesc senzatia unei reîntâlniri din alta existenta… „Trupurile dogoreau în nemiscarea ce ne cuprinsese iar gurile noastre s-au întâlnit într-o minunata cautare. Ne-am cuprins în brate cu disperarea unei regasiri de parca ne-am fi cautat toata viata”. Cei doi îsi continua drumul spre o zare luminata care se tot îndeparta ca o Fata Morgana.

Planul actiunii este întrerupt brusc de sosirea în casa profesorului Brumaru, sotul Mamei Maria, a unor politisti care-i aduc vestea ca aceasta fusese calcata de tren. Dintre putinele obiecte gasite, profesorul observa ca totusi pantoful nu este al Mariei.

În celalalt plan al actiunii, cei doi îsi continua drumul în întunericul noptii spre zarea luminoasa. Alternanta planurilor naratiunii este realizata cu atâta arta de autor încât cu greu sesizam plonjarea din real în fantastic. Trezit din starea de visare, tânarul se întreaba: „Putea fi oare adevarat real ce mi se întâmplase? Putea tot atât de bine sa mi se fi nazarit.” Când profesorul se întoarce de la morga, o gaseste pe Maria în casa si exclama înainte de a se prabusi: „Tu, aici !?”

Psihologia feminina pare a-l preocupa si în acest volum pe scriitor. Tânara Letitia – din povestirea „Ochii” – de o frumusete stranie, greu de descris, bruneta cu ochi albastri, cu un miros al carnii si al trupului de o prospetime aparte. Îndragostit de ea, desi se nascuse oarba, Sandu Potârniche, medic de profesie, se hotaraste sa o duca la Amsterdam pentru un transplant (de ochi), sacrificându-si pentru acesta propriul ochi. Actiunea are loc în viitor fiindca România era deja în spatiul Schengen. Când i se deschid privirile asupra lumii materiale, Letitia constata ca a fost doar o victima a „mariei sale cocosatul” si îi comunica acestuia printr-un bilet: „Iarta-ma, dar te suport din ce în ce mai greu. N-am stiut ca arati astfel”. Când medicul cocosat, Sandu, pleaca, îi scrie pe acelasi bilet: „Ochiul era de la mine”. Sandu. (Ochii)

Nu acelasi lucru se întâmpla în nuvela „Pamânt violet”, în care autorul cauta germenii sacrificiului pentru iubire în societatea antica romana, când un nobil roman, Perigeu, se îndragosteste de sclava consulului Luculus, Gea, despre care afla între timp ca este mare preoteasa sortita sa fie Phitia de la Oracolul din Delfi. Implorându-i iubirea si exprimându-si dorinta de a o poseda, Gea se transforma într-o statuie de piatra. Un milion de amfore de vin din Chios trebuiau sacrificate pentru a o aduce la viata. Când blestemul este ridicat, preoteasa reînvie, dar chipul ei feciorelnic era acum îmbatrânit. Perigeu sfârseste blestemat de zei în timp ce Gea scoate un urlet sinistru de batrâna turbata: „O zei fiti blestemati!” Cufundata în lacul cu vin, devine iar statuie de piatra, iar Perigeu urma sa cada victima vârcolacilor lumii. Fantasticul magic venea de departe din istorie, ca un destin nefast, autorul sugerând înca o data puterea magica a iubirii care cere jertfa.

Realitatile postrevolutionare când la noi are loc „marea si infinita lichidare” si când tinerii entuziasti sfârsesc dezamagiti, sunt o sursa de inspiratie pentru autor. Cu un umor jovial din care strabat accente de amaraciune, autorul surprinde odata cu aceasta mare lichidare, instalarea ciocoilor revolutiei. Daca badea Anton nu cunoaste disperarea când satenii îi lichideaza gospodaria în flacari, reusind totusi sa-si mai cumpere un porc în urma vânzarii la talcioc a unei medalii – „Pricopsitii decoratiilor” – Cristian, fiu al unui matematician nonconformist, condamnat la munca silnica pentru ca îl înjurase odata pe Stalin, el însusi exprimându-se odata transant: „Ma pis pe documentele congresului al XIII-lea”, dupa revolutie nu-si gaseste nici un rost. Pierzându-si locuinta, sfârseste prin a se spânzura într-un pod unde îsi gaseste adapost. La picioarele lui, pe un bilet, un scris mare si labartat lasa sa se desluseasca: „Fiti blestemati!” probabil ca lista era lunga, dar el nu mai avea timp.

Cu aleasa delicatete sufleteasca, autorul se apropie de lumea necuvântatoarelor, urmând în paralel destinul unui porumbel voiajor si a unei cateluse, Pepita. Catelusa nu-si mai gaseste locul dupa moartea stapânei decât pe mormântul ei, iar porumbelul sfârseste fiind devorat de catelusa, dupa ce fusese atacat de un uliu.

Umorul negru si absurdul situatiilor le întâlnim într-o nuvela a carei actiunea se petrece dincolo de ocean. Plecat într-o delegatie de serviciu în Brazilia, Tache Mindir, este întepat de o insecta, în timpul unei receptii, transmitându-i microbul malariei, ori al turbarii, sau poate al unei boli asiatice necunoscute, Amak. La întoarcere în tara, în timp ce calatorea cu avionul, musca de mâna o stewardesa, apoi, dupa o spitalizare de o luna, repeta gestul, victima fiindu-i însusi directorul institutiei. În cele din urma demisioneaza. Acasa, suspectându-si nevasta de infidelitate, îsi taie arterele de la mâna stânga. La rândul sau, directorul repeta gestul lui Mindir, muscând de mâna un functionar din minister. Turbarea se transmite. O lume halucinanta, contaminata, devine agresiva si la rândul ei contamineaza. Suntem într-un fantastic absurd asemeni celui din Rinocerii lui Eugen Ionescu.

Nici mediocritatea si excesul de zel al militienilor nu scapa de ironia autorului. Tânarul ofiter de militie Manolica Stirbu, aflându-se în exercitiul functiunii la serviciul de circulatie, opreste o masina suspecta ca ar transporta vin în bidoanele din portbagaj. Desi este oprit de sofer, acesta gusta din licoarea din bidoane, din exces de zel, si în cele din urma se convinge ca în acestea era de fapt apa. Cu aceasta apa însa fusese spalata o femeie care murise si care, dupa obiceiul locului, urma sa fie aruncata peste mormântul sotului decedat cu ani în urma. Aflând ce gustase, locotenentul cade pe asfaltul soselei icnind profund si sufocându-se.

În faptele cotidiene autorul descopera adesea un fantastic al vointei de mister. Gheorghe Catoi, pierzându-si deprinderea de-a vorbi în urma unui accident, când fusese lovit în plin de o masina, constata într-o dimineata ca nici nu aude. Neînteles de colegii de munca si concediat de director, Catoi îsi recapata glasul printr-o întâmplare miraculoasa. Salvând de la înec un copil dupa ce se prabusise un pod peste o barca în care se aflau mai multe persoane, o batrâna muta de spaima tragediei, cu fata brazdata de lacrimi se repede la el si-i spune: „Dumnezeu sa-ti dea sanatate si sa te ajute la ce ai mai greu în viata!” – „Multumesc, matusa, spune Catoi, realizând paralizat ca i-a revenit glasul”. Sfârsitul este însa trist. Câteva zile dupa aceea, în Drumul Taberei, Catoi murea singur doborât de o pneumonie galopanta.

În „Galovinul” aceeasi vointa de mister atinge limitele grotescului. La un Institut de crestere a pasarilor, un cercetator stiintific îsi propune sa încruciseze ovinele cu pasarile domestice pentru a obtine gaini cu lâna si mieluti cu aripi. Problema era cum sa împreuneze un berbec cu o gaina? Pâna la urma obtine o performanta: un ou paros de 500 de grame. Dar vine si ideea salvatoare: sa introduca în ou o substanta specifica vietii intrauterine. Dar încercare nu da rezultat. Ideea salvatoare vine de la Domnica. Aceasta, disperata, asterne rugi fierbinti Celui de Sus, sperând sa-i vina marea revelatie. Înca fecioara fiind, visa ca, în loc de prunc, nastea o gaina cu par. Astfel, îi veni ideea salvatoare. Prin însamântarea în vitro embrionul monstruos va prinde viata si iata ca odata cu trecerea timpului, formele trupului Domnicai începura a lua proportii. Fatul se dovedi a fi la nastere un cocos cu blana de oaie, un galovin cu trupul mitos pe doua picioare paroase. Într-o zi galovinul se repezi sa-l atace pe tovarasul Traci, dar acesta din urma îl lovi mortal. Dupa revolutie, gurile rele spun ca tovarasul Traci s-ar fi apucat de politica, iar Domnica s-a retras la o manastire unde „din când în când arunca mieilor graunte si-i chema ca pe gaini”.

Si în sfârsit, ultimele doua povestiri de care ne ocupam si a caror actiune se petrece tot în Târgul Romanului sunt „Un pahar cu lapte” si „În gazda”. La capatul Romanului, pe unde drumul trece peste apa Moldovei, Mitita, un copil de unsprezece ani, venea în cosul unei carute în târg pentru a-si continua aici scoala.

Strada Mare cu pravaliile evreilor din Romanul de altadata, gazda unde este lasat, o batrâna rapace, un pat neprimitor, îl asteptau aici unde este lasat de tatal sau – În gazda.

În povestirea „Un pahar cu lapte” o atmosfera halucinanta cuprinde Romanul când un comunicat anunta ca la orele paisprezece si treizeci de minute o falie deosebita se va forma în jurul Romanului. Locuitorii sunt rugati sa paraseasca de urgenta orasul.

Copiii de la gradinitele din cartier se aduna în curte, educatoarele plecasera acasa, Centrala Telefonica nu mai raspunde, Laminorul s-a oprit, în oras izbucnesc incendii, câinii vagabonzi haladuiesc printre fugari, zgomotele haulesc în tot locul, în scurt timp orasul este pustiu. Se mai vede doar umbra unui calator si fulgii care se zbenguie la lumina unui bec, iar la azilul de batrâni era liniste. Pe locatarii de aici nu-i mai interesa supravietuirea. Doar suierul unei locomotive mai reuseste sa reduca linistea.

În cele din urma aflam ca totul nu fusese decât un vis de cosmar din cauza durerilor de ulcer de care suferea unul dintre locuitorii orasului. Oras care la doua si un sfert varsa pustiu. Pentru a-si alina durerile de stomac cere un pahar cu lapte. Si uite asa, cititorul rasufla usurat.

Pe tot parcursul lecturii volumului, cititorul e mentinut treaz, cum s-ar spune „cu sufletul la gura”. Situatiile create, în planul fantastic atât de variat, ne aduce o atmosfera terifianta. Dialogul este viu, descrierile ne cuceresc, naturaletea cu care se exprima personajele si folosirea atâtor registre ale limbajului, adaptat la situatii, ne aduc în fata o opera a unui scriitor stapân pe uneltele sale, menit a înfrunta timpul.

Prof. Ioan DOBREANU

octombrie 2011

UNELE RISCURI ALE ÎMBELSUGARII TALENTULUI

On By nelursIn CultureLeave a comment

 

 

„POEZII DE DRAGOSTE – ANTOLOGIE” – de IONUT CARAGEA

 

Recenzie: prof.dr. Adrian BOTEZ

 

 

…Scoasa de Editura FIDES, din Iasi, în 2010, antologia scriitorului româno-canadian, IONUT CARAGEA, intitulata, cu simplitate (nu stim si cu câta modestie…): Poezii de dragoste – 148 de pagini (cu o foarte incisiva cultural-problematizanta Prefata, de Corneliu Leu) – nu este, în niciun caz, ceea ce pretinde a fi, un oarecare inginer de la U.S.R. (care, deocamdata, are mari dificultati cu cititul pe orizontala…al Prefetei lui Corneliu Leu – asa ca, „mai va” pâna la verticala, de Coloana Infinita, a Poeziei!!! – …de aceea si apar, pe blogul inginerului userist, alegatii aberante, referitoare la secvente…”din alte filme” – vizionate de domnia sa, în realitate ori în…cosmarul imposturii!: „Ionut Caragea nu e un simplu grafoman, mai exact e grafoman, dar nu simplu (…). Poetul începe sa delireze despre <<mitra genunii>>, <<paingul orb>> si alte tîmpenii (…)” [1]etc. – … ce întelept era latinul: „Si tacuisses, philosophus mansises!” – …dar de unde „întelepciune”, la un individ care n-are de-a face cu literatura/arta, decât pentru ca e Directorul de imagine al U.S.R. si, implicit, tuterul/belferul dlui acad. prof. univ. dr. N. Manolescu, seful U.S.R.?![2]) – …însa, din pacate, antologia pe care o privim, în aceste momente, nu este nici ceea ce si-ar fi dorit, în mod sigur, autorul – si, fireste, nici tocmai ceea ce ar fi asteptat cititorul.

…Exista, în acest volum inegal valoric, splendori impresionante, dar si pulberi… – serafic-rafaelite imagini izbavitoare de Duh:

– cf. Album, p. 24: „ma sfinteam în iordanul pulpelor tale”, sau „naiva” (în sensul fermecator, post-impresionist, al lui Henri-Julien-Felix-Rousseau „Le Douanier”!), sfios-crestina Întrebare retorica, p.70: „oare o poezie/fara tine si fara mine/nu se va simti parasita/de dragoste?”, inteligente si dinamice crochiuri lirice: “vom face dragoste în rime/îmbratisate/încrucisate/pâna când toate noptile/vor fi albe” (cf. Nopti albe, p. 87),

–…sau lirice tablouri luxuriant-expansiv-orientale, pline de o religie pagâna si candida a iubirii : “locuiesc într-o camera/cu pardoseala mozaic de saruturi/înca-ti mai simt mirosul talpilor si dogoarea” (cf. Phantom limb, p. 90), ori adevarate kenoze (goliri de “ego”, de sinele terestru) heraldice ale iubirii: “Priveam infinitul de la umbra sânului tau,/pescarusii zburau prin manunchi de fuior,/pe umarul stâng îti plana un cocor, pe dreptul Soarele îsi tragea rasuflarea” (cf. Priveam, p. 92) – sau

-…alcatuiri de mitologii “ad hoc”, dar…vechi, gratioase, fermecatoare si frumoase precum lumea si…sirenele/ondinele/stimele: “deseori iubita mea cânta/la miez de noapte/vrajeste pescarii” (cf. În alta viata am fost un râu, p. 118) –

-alegorii si elegii erotice, ipostazieri hieratice, de o melancolie atât de înalta, încât te face sa te cufunzi în Sinea Cosmica: “iubito,/m-ai învins si ma declar iubit/zâmbesti filigran la coltul gurii de aur/îmi arunc ghearele ancora în spatele tau/vântul îti bate în pânze valuri te poarta/departe ia-ma cu tine arata-mi/cum se înseala o moarte” (cf. Aripi de pesti, p. 30) – sau, chiar,

-întregul poem de debut al volumului, poem impresionant, prin delicatetea sa romantic-suprarealista – Am rupt o foaie de hârtie, p. 23: „dintr-un caiet/dintr-un oarecare caiet/am rupt o foaie de hârtie/dupa ce am lasat-o plina de semne/am strâns-o în palme cu ura/si mi-am îndreptat privirea spre cos/si parca…/si parca ceva/ca un fosnet de frunze/ca strigatul unui copac trecut/prin nu stiu câte generatii de prese/si parca ceva îmi spunea/sa nu ma grabesc/si-atunci am desfacut încet-încet/acel cocolos de hârtie/si… înauntru/iubita mea statea/cu capu-ntre genunchi/si plângea”) – sau expresionista si covârsitoarea panoramare cosmico-lirica a iubirii, din poemul În inima orasului, p. 66: “Eu si femeia din lacrimi/Ne desfasuram viata/În fata marelui ecran celest/Undeva în arcuirea Lunii/Ne confesam gândurile clandestine”… –

…dar si alunecari spre banalul pretios – cum e cazul sintagmei “iubirea mea focoasa” (cf. Întinderi abisale, p. 68: “as vrea sa fie-un traznet iubirea mea focoasa/si tunetul sa urle sub talpa mea mizera”),

…reusite experimente, de tip sorescian – întru acordarea viziunii poetice, la modernitatea tehnologica a veacului XXI, dar neparasind, nicio clipa macar, tezaurul arhetipalitatii mitice a umanitatii:

“au fost odata ca niciodata/doi ioni împovarati de iubire/stationau fiecare pe orbita lumeasca/ei stiau unul de altul si încercau sa sfideze/teoria relativitatii se întâlneau în vise/îsi descarcau sufletele împarteau trupuri si stari/centrul de greutate era în inima lor” (cf. Ion si Ioana, p. 72) – sau: “sa învatam sa piratam iubirea/copyrightul unui sentiment extrem de costisitor/s-o tragem la indigo în loc sa mirosim liliac/sa îi poruncim sa ne faca pe plac/fara prea mult efort/cu maxim de confort” (cf. Sa învatam sa piratam iubirea, p. 96)…

…dar si regretabile ratari, spre frivolitate în jocul rimelor si insuficient control al semanticii (si insuficienta observatie a „istoriei” evolutiv-involutive a semanticii cuvintelor!):

a- “cu timpul aurul se schimba-n tinichea/si dragostea ti se va parea lichea” (cf. Inel de logodna, p. 61), sau: “Cu toate dorintele te voi cuprinde/Pâna la a doua runda” (cf. Îndragostit de cursa lunga, p. 64), sau: “eu sunt în jungla un leut – coama zburlita” (cf. Iubita de la capatul lumii, p. 76), sau: “iubi (n.n.: sic!),/acuma desavârsesc arta” (cf. Iubita mea, martiana, p. 80), sau diminutivari interzise, tacit, prin legea bunului-gust, de poezia ultimului veac: “Iubi-te-voi iubeata, iubire, iubareata/Draguta mea draguta” (cf. Iubi-te-voi, iubito, p. 84) etc. – sau ramâneri/întârzieri, lipsite de farmecul stampelor ori de aromele vechimii, în secolul al XIX-lea: “Sa te-alerg pe malul marii,/Sa-ti spun soapte dulci de-amor/si în clipa sarutarii/sa sfidam natura-n zbor…” cf. Te-am dorit, p. 103) – mici blasfemii si eclectisme religioase, destul de grosiere (ce pot fi, s-ar zice – “trecute cu vederea”, în zile precum cele ale veacului XXI…dar, în sine, foarte stânjenitoare, pentru viziunea româneasca a Dumnezeirii!): “este acum o fata marie/însamântata de dumnezeul ce se reîncarna în mine/a nu stiu câta oara” (cf. Tanti, tanti, p. 104) –

b-ori chiar alunecare spre „banlieu” si spre „ahturile” tiganesti-lautaresti (dar nu de secol al XIX-lea si nu „à la Miron Radu Paraschivescu”!), ale Demiurgului-Poet ; spre pilda, Ah, Ioano, p. 44: „ah, si ce pometi,/sinceri si glumeti (…) ah, si sânii tai,/plini de vânatai,/ah, si ce buric,/fara siretlic,/ah, si ce mai spate,/de-o sa am pacate,/ah, si ce mai brate/or sa ma înhate” etc.).

Toate aceste ratari sunt riscuri deja asumate „din nascare”, ale manifestarii dinamice a unui talent (prea) îmbelsugat, iar nu excrescente monstruoase, nefiresti – pentru Poezia oricarui Autentic Poet.

…Noi stim foarte exact, acum (dupa ce i-am citit, lui IONUT CARAGEA, câteva volume de excelenta Poezie!), la ce înaltimi suverane se ridica talentul lui IONUT CARAGEA – si, tocmai de aceea, ne cuprinde nostalgia, vazând cât de neglijenta i-a fost selectia poemelor. O „antologie”, cel putin asa ar fi de dorit, ar trebui sa adune-culeaga (…cu extrema raceala axiologico-chirurgicala, cu nemiloasa luciditate, folosind instrumente delicate precum firele pânzei de „paing”…) – bijuteriile cele mai orbitoare ale „coroanei”, ale antecedentelor carti… – carti, poate, scrise prea impulsiv/intempestiv, la temperaturi maladive…si, deci, purtând, agatate de metalul pretios – inevitabilele zguri. Dar, din pacate, multi scriitori, chiar dintre cei universal consacrati, îsi rateaza „auto-retrospectivele”, nu stau la distanta optima, fata de „tabloul” creatiei lor trecute, atunci când îsi executa selectia pentru „marea sinteza orfica”. Si, atunci, devin firesti scurgerile de aluviuni, peste chipul Giocondei…Ar fi de preferat, zicem noi (dupa experienta unor serii de „vizite” pe sub „simezele” retrospective ale poetilor lumii) ca niciodata, vreun Poet, sa nu fie încercat de luciferismul „auto-antologarii”: antologiile sa i le faca, totdeauna, fara exceptie, doar…posteritatea cititor-admirativa!

…Dar, ceea ce este indiscutabil, este îmbelsugarea Harului, la IONUT CARAGEA. De aceea, nici nu sunt atât de suparator-agresive, „ratarile de selectie”. Cine are un talent viguros si stufos, aproape furibund, precum IONUT CARAGEA, este firesc sa produca, pe lânga admiratia fata de sublimul coroanei avântate spre stele, si umbra: îti mai tragi sufletul, în conul de umbra al ne-izbutirii, pentru câta sufocare cu Frumos te-a obligat sa absorbi, prin bietele tale doua nari si doua pupile, strangulate-îngustate, ca la feline, de atâtea navale de lumina orbitoare.

…Totusi, pe viitor, trebuie facut ceva pentru a-l pune de acord pe (prea)plinul de Har-Poetul Princiar, IONUT CARAGEA – cu micii (sau mai marii) demoni ai deraierilor semantice (si chiar de „gust”!). Solutia am dat-o, deja, dupa opinia noastra: IONUT CARAGEA sa nu-si mai pritoceasca/alcatuiasca, în singuratatea auto-admirativa, propriile-i antologii… – ci sa lase posteritatea sa-i „cearna” si…”discearna”, întreaga Poezie. El, IONUT CARAGEA, sa se lase în voia fluviului Creatiei Orfice, adica, sa faca ceea ce TREBUIE sa faca orice poet, pentru ca este SINGURA LUI MISIUNE: SA-SI SCRIE „DICTEURILE DIVINE”, cu frenezie (neîntrerupta de zvârcoliri, ispitiri si curiozitati narcisiace!), sa consemneze TOTUL, el, Martirul Scrib Cosmic, aflat în ek-stasis! – …si sa-si faca aceasta datorie, fata de Dumnezeu si Univers, cu uluire de vesnic copil, întru vesnic regenerata prospetime a sfâsierii sacrificiului hristic.

NOTE

1– Cât de multa buna-credinta etaleaza inginerul userist, fata de IONUT CARAGEA, se poate vedea în modul cum amesteca valoarea (sau, sa zicem: nonvaloarea…daca asa crede ignorantul în ale literaturii, domn’ inginer!) cu… numele sau colectia unei edituri?! Îl citam pe dl inginer: “În ilustra editura si colectia ei Eidos (exista un brand în jocurile pe calculator numit asa) au aparut autori ca Florin Tupu, Virgil Poiana, Nicolai Ciobanu, Teofana Botosineanu“. Azi, draga domnule, daca dai bani “câti se cuvine”, poti fi publicat, si handicapat mintal sa fii, pâna si de…Editura Institutul European! – …si, invers: oricât talent sau, cine stie, chiar genialitate, ai avea, daca nu te-ai pus bine, din vreme, cu “hahamul”, ramâi sa te publice Editura din Cârligatii din Deal! Spre exemplu, Iulia Hasdeu, geniala fiica a lui B.P.Hasdeu, a fost publicata, înainte de 1989, la Editura Litera, vestita, pe atunci, ca fiind “ultimul refugiu” al celor neagreati…culturnico-politic (…si, de atunci, nu s-au schimbat prea multe si nici fundamental!).

 

2-Si superficialul „elefant” Alex Stefanescu are o tentativa de critica (jumatate de pagina),  în care confunda critica literara, cu referiri/atacuri (de o penibila vulgaritate!) la persoana: “Ionut Caragea etaleaza o masculinitate feroce” etc. Cam multa “atentie”, acordata, de “barosanii” din U.S.R., dlui IONUT CARAGEA – …pentru ca apoi, perfect logic, sa se afirme…”grafomania”-nimicnicia scriitorului româno-canadian…!!! Pai, domnilor boss-useristi, decideti-va, pentru Dumnezeu: daca e atât de neimportant, ca scriitor, de ce va preocupa si chiar va întreceti, care mai de care, sa-l spurcati pe IONUT CARAGEA, din toate puterile voastre?! Ceva nu rimeaza…si IONUT CARAGEA “cum a fost, asa ramâne” – adica un AUTENTIC si îngrijorator (pentru voi!) de talentat si cavaleresc-combativ (deci, periculos!) scriitor/ARTIST!