Sărbătoarea Paștilor Domnului!

On April 19, 2012 By nelursIn Biblia, Credinta, Educatie, Eveniment, Incurajare, Inviere, Mantuire, Miracole, Natura UmanaLeave a comment

George Danciu

Predica pastorului Nelu Urs din 8 Aprilie 2012 – Hickory, NC

„…prăznuieşte sărbătoarea Paştilor în cinstea Domnului Dumnezeului tău.” Deuteronom, 16.1

O SĂRBĂTOARE A BUCURIEI!

Introducere în teologia despre moarte și păcat

Probabil în această săptămână am meditat mai mult ca în altele, la suferința și răstignirea lui Isus, la moartea și așezarea Sa într-un mormânt pecetluit de romani, dar poate că ne-am gândit și la moartea noastră, eveniment prin care trece orice om din această lume Continue reading “Sărbătoarea Paștilor Domnului!” →

CRESTINISMUL – O STARE PERSONALA, DAR SI PUBLICA

On January 19, 2012 By nelursIn Bible, Christian Perspective, TheologyLeave a comment

Wilhelm Busch

(Din cartea „ISUS – destinul nostru”, Editura CLV-1991)

Ezechia a fost bolnav pe moarte. Prorocul Isaia, fiul lui Amot, a venit la el si i-a zis: „Asa vorbeste Domnul: „Pune-ti în rânduiala casa, caci vei muri, si nu vei mai trai.”

Isaia, 38.1

CELE DOUA FATETE ALE CRESTINISMULUI

Tot mereu se aude propozitia: „Religia este o chestiune personala!” E drept? Noi vredm sa întrebam: „Este crestinismul o chestiune personala?” – sau si mai bine: „Este pozitia de crestin o chestiune personala?”

Înainte de a raspunde la aceste întrebari, as vrea sa va pun o contraîntrebare: Gânditi-va la o moneda de 5 marci. Ce se afla imprimat pe ea? Un 5 sau un vultur? Amândoua! Moneda are doua fete. La fel este si cu întrebarea: „Este crestinismul o chestiune personala?” Raspuns: Ambele! Si Da si Nu!

O pozitie crestina corecta, vie, are doua laturi: una strict personala si alta strict publica. Unde lipseste una din cele doua fete, ceva nu e în ordine!

As vrea sa va arat acum ambele fatete ale unei pozitii crestine corecte, lucrate de Duhul Dfânt.

1.Pozitia crestina are o latura strict personala

Ca sa va explic aceasta, vreau sa încep cu o istorie. Cineva mi-a zis odata ca as fi un povestitor. Atunci i-am raspuns: „Nu e nimic rusinos în asta. Totdeauna mi-e tare teama sa n-adoarma oamenii în biserica. Dar daca le povestesc din când în când câte o istorioara, asta îi tine treji!“ În afara de asta, întreaga noastra viata e tesuta din istorii – si nu din teorii.

În regiunea Ravenberg traia în veacul XIX un predicator cu numele Johann Heinrich Volkening.

Predicile lui au fost originea unei puternice miscari de trezire, si tot tinutul din jurul Bielefeld-ului a fost transformat.

Acest Volkening a fost chemat într-o seara la un bogat taran. El avea o gospodarie mare si era un om harnic si cinstit. Dar ura profund adunarile de evanghelizare – stiti, el nega ca e pacatos. El nu avea nevoie de un Mântuitor mort pe cruce. El spunea: „Fac ce este bine si nu-mi pasa ce zic altii!“ – Într-o zi Volkening este chemat la el pentru ca taranul era bolnav de moarte si dorea cina. Volkening se duce la el. El era un om înalt, ai carui ochi albastri stralucitori retineau atentia în chip deosebit celui cu care vorbea. Se apropie de patul bolnavului, îl priveste îndelung fara sa spuna nimic si apoi zice:

„Hinrich, sunt tare îngrijorat pentru tine. Drumul pe care l-ai urmat pâna aici nu duce la cer, ci drept în iad.“ Apoi se întoarce si pleaca. Taranul cel bogat, rosu de mânie, urla: „Asta-i pastor? Asta-i dragostea crestina?“ Apoi vine noaptea. Taranul, grav bolnav, sta treaz. Constiinta îl chinuieste: „Tu nu esti în drum sprecer, ci spre iad… Daca ar fi adevarat!?“ În memorie îi vin mai multe pacate. El, nu i-a dat lui Dumnezeu cinstea cuvenita. Iar ocazional a stiut sa însele pe altii într-un mod foarte viclean. În noptile urmatoare îl cuprinde spaima. El nu mai e linistit. Deodata, stie cât de multa vina este în viata lui si ca n-are nici un drept sa se socoteasca un copil al lui Dumnezeu. Acum ar vrea cu adevarat sa se întoarca.

Dupa trei zile îsi trimite din nou nevasta la Volkening ca sa-l aduca. Este seara târziu, dar Volkening vine imediat. Taranul ai spune cu o voce foarte nelinistita: „Pastore, cred ca trebuie sa ma întorc la Dumnezeu!“ „Da“, spune Volkening, „cu vârsta omul se întelepteste. Dar, pocainte grabite – pocainte moarte! Trebuie ceva ma i profund.“ Se întoarce si pleaca. Taranul e cuprins de o mânie si mai mare. Asta v-ar înfuria si pe voi, nu-i asa? În fond, n-ar fi trebuit ca Volkening sa se arate putin mai dragut, cu taranul? Caci omul acesta era la doi pasi de moarte. Dar Volkening traia în intimitate cu Dumnezeu. El stia ce spune.

Dupa alte trei zile, pe taran îl cuprinde o disperare coplesitoare. El stie ca va muri. Si se întreaba: „Ce loc a avut în viata mea dragostea, bucuria, pacea, rabdarea, bunatatea, facerea de bine, credinciosia, blândetea, înfrânarea poftelor?” El dispretuise toata viata pe Mântuitorul care a murit pentru el. Îl respinsese de fiecare data pe Acela care, în dragostea Lui, i Se aratase. El sta, la marginea iadului si e un om complet deznadajduit. „Nevasta!” o roaga el, „adu-l pe pastor!” Ea raspunde: „Nu, nu ma mai duc. N-are nici un rost!” „Nevasta, adu-l! O sa ajung în iad!”

Atunci femeia se duce iarasi la pastor. Când vine Volkening, gaseste un om care a înteles versetul: „Nu va înselati. Dumnezeu nu Se lasa batjocorit. Ce seamana omul aceea va si secera.” Volkening se aseaza pe un scaun lânga pat si întreaba: „Nu-i asa ca mergi drept în iad?” „Da, în iad ma duc!” Atunci Volkening spune: „Hinrich, hai sa mergem la Golgota! Isus a murit si pentru tine!“

Iar acu îi spune pe un ton binevoitor si prietenos cum salveaza Isus pe pacatosi. Si pentru aceasta, trebuie ca ma întâi sa ne dam seama de propria stare de pacat, sa nu mai tot repetam:„Fac ce este bine si nu-mi pasa ce zic altii!”, si apoi sa ne tinem numai de devar. Numai atunci ne poate Isus salva! Deodata taranul întelege: „Isus a murit pentru mine la cruce!” El a platit pentru pacatele mele! El poate sa-mi dea singura justificare valabila în ochii lui Dumnezeu!” Si pentru prima oara taranul se roaga cu adevarat: „Dumnezeule, ai mila de mine, pacatosul! Doamne Isuse, salveaza-ma de iad!” Volkening pleaca în tacere. El lasa în urma un om care cheama pe Isus.

Volkening e linistit, pentru ca în Biblie este scris de trei ori: „Oricine va chema Numele Domnului va fi mântuit!”

Când revine ziua urmatoare, afla un om care a gasit pacea cu Dumnezeu! „ Ei, cum e, Hinrich?” Si Hinrich, raspunde: „El m-a primit – prin har!” S-a întâmplat o minune!

Vedeti, asa si-a trait nasterea din nou un taranul Hinrich din Germania noastra!.

NOTA: Pentru a citi continuarea CLICK AICI

Idolii si blasfemia

On August 26, 2011 By nelursIn Biblia, Educatie, Tineri1 Comment

by Dan Bercian
www.radiounison.ro

Paziti-va de idoli (Epistola intaia a lui Ioan, 5.21)

Fara îndoiala ca stirea care a tinut capul de afis al tuturor publicatiilor, mult timp, a fost stirea mortii lui Michael Jackson. Am aflat ca lumea a plâns si s-a întristat din cauza acestui eveniment nefericit. S-a aflat acum cât de mult a fost iubit Michael Jackson. Probabil ca s-ar fi bucurat sa stie acest lucru înca pe când traia. Michael Jackson dorea sa fie iubit. A facut tot ceea ce a putut pentru a fi iubit si acceptat. Poate mai mult decât oricare altul.
Lumea isi ia ramas bun de la un megastar, dupa cum a fost numit, dar daca suntem atenti la toate lucrurile din viata lui constatam ca Michael Jackson nu a fost decât un meganefericit. Unul care a trait tot timpul cu teama în suflet, unul care a fost mereu nemultumit, in primul rând de el.

În contextul elogiilor care i se aduc înca celui ce a fost numit “regele muzicii pop” a spune despre el altceva decât bine pare o adevarata blasfemie. Si nu spun cuvinte mari doar de dragul de a le spune. Blasfemie este un cuvânt prin care se ultragiaza o divinitate sau un act de defaimare a lucrurilor considerate sfinte, sau demne de un respect deosebit. Poate nu ati stiut pâna acum ce înseamna blasfemie si ati folosit acest cuvânt doar atunci când v-ati gândit la Dumnezeu. Dar oare nu a fost Michael Jackson un dumnezeu? Si daca a fost, atunci ceea ce voi spune în continuare poate fi numit blasfemie. Sper sa nu aruncati cu pietre.

De fapt blasfemia este azi atât de comuna încât ma gândesc ca veti fi îngaduitori si fata de mine. În zilele pe care le traim blasfemia este la ea acasa. Numele lui Dumnezeu este vorbit de rau de dimineata pâna seara chiar de catre cei ce se numesc crestini. Cel putin crestinii din România parca si-au facut o preocupare deosebita din a înjura si a vorbi de rau Numele lui Dumnezeu. Continue reading “Idolii si blasfemia” →

Fiecare an e un dar de la Dumnezeu

On July 26, 2011 By nelursIn Christian PerspectiveLeave a comment

Pentru mine nu exista moarte, exista «trecere dincolo».“

Zoe Dumitrescu-Busulenga

Pentru mine, timpul n-a curs, nu l-am simtit. Viata mea a fost atât de activa si atât de plina încât un an în plus sau în minus nu s-a facut simtit cu efecte fizice, intelectuale sau de interes duhovnicesc evidente.

[pullquote]

Am avut întotdeauna obsesia mortii iminente. Cu fiecare an care trecea încercam sa adaug ceva la mine, la persoana interioara, caci persoana exterioara nu ma interesa. Când eram în viata publica, fiecare an însemna înca o posibilitate de a raspândi cultura, de a forma cultura, de a raspandi ceva din traseul fiintei mele.

Zoe Dumitrescu-Busulenga

[/pullquote]

Poate am evoluat din punct de vedere spiritual fara sa-mi dau seama, dar propriu-zis n-am simtit curgerea timpului. Pentru mine, acesti 84 de ani au fost un fel de dar ceresc pentru ca eu sa înteleg mai multe lucruri pe care tineretea, poate, nu le întelege iar maturitatea le ignora vrut sau nevrut. Am avut sansa sa ajung pana aici si sa privesc cu bucurie, dar si cu tristete. Vârsta asta lunga mi-a fost de folos pentru comprehensiunea unei deveniri. Ne aflam într-un moment de grava întelegere a sensului vietii. Fiecare nu priveste la cel de alaturi, nu îl intereseaza decât lucrurile materiale, iar restul este uitat.

Fiecare an care mi se dadea îl socoteam ca un dar în plus de la Dumnezeu. Socoteam în tinerete ca am sa traiesc cam 60 de ani, n-am sa ajung pâna la 70. Am avut întotdea-una obsesia mortii iminente. Cu fiecare an care trecea încercam sa adaug ceva la mine, la persoana interioara, caci persoana exterioara nu ma interesa. Când eram în viata publica, fiecare an însemna înca o posibilitate de a raspândi cultura, de a forma cultura, de a raspandi ceva din traseul fiintei mele. Astazi, copilul nu mai gaseste în cel din fata un model, o ima-gine care sa-l marcheze pentru întreaga viata. Când eram la Facultate, Iosif Sava îmi ura la televizor: «La multi ani“, iar colegii îmi faceau tot felul de placeri intelectuale. Ei bine, batrânetea mai toceste reactiile de bucurie, mai cu seama ca îti dai seama ca fiziceste slabesti. Traiesc din amintiri si încerc cât pot sa mai fac ceva. Anul trecut mi-a aparut o carte de portrete. Anul acesta îmi doresc sa fac volumul II, unde vor intra cei care nu au intrat. Batrânetea nu este o povara. Pentru mine nu exista moarte, exista «trecere dincolo».“

(Zoe Dumitrescu-Busulenga, august 2004)

INFRACTORUL DUMNEZEU

On July 16, 2011 By nelursIn poetryLeave a comment

De o zi începe, Hrist patimitor,

Viata Ta de simplu, mare infractor,

Vinovat de toate câte se întâmpla,

Vinovat ca lumea Ti se zbate-n tâmpla,

Vinovat de cruce, ca tamaduiesti

Fara nicio plata – vinovat ca esti,

Vinovat ca Fiul Domnului Îti spui,

Ca sa iei asupra-Ti relele oricui,

Vinovat de pilde, si de rugaciuni,

Ca-mpotriva legii faci mereu minuni,

Vinovat de-un bine, dat celui ce cere,

Sanatate, hrana, mila, înviere –

Vinovat chiar fara a avea de stire

De iertare fara margini, si iubire –

Vinovat ca înca, n-ai nici pat, nici casa,

Si ca stai cu vamesi, si cu slugi, la masa –

Vinovat ca înca, dai învatatura

Împotriva celei ce împarte ura –

Demn atunci de lanturi, chinuri, si bataie,

Demn de sângerare-n putrezite paie,

Demn ca toata lumea, înca, sa Îl spurce,

Si nedemn de toate – sugrumat pe cruce!

Astfel, frate draga, de-ai sa patimesti,

Din înalte foarte ratiuni lumesti –

Astfel, fara vina, slab întru putere,

De cârpesti o lume, care, totusi, piere –

Si recunostinta, chin primesti, si moarte,

Dumnezeu, cu tine, înca, le împarte…

18 aprilie 2011

( saptamâna patimilor, ziua întâi )

din volumul LUMEA DE AUR, de Jianu Liviu-Florian

Poeme dulci amare

On July 14, 2011 By nelursIn poetryLeave a comment

Imposibila moarte

Imposibila linia dreapta în spatiu
Sensurile spiralei curbeaza proportii
Nimic nu stagneaza-i doar iluzia mortii,
Ca sa stim suporta ce ne daruie sortii

Un complot al subcuantelor
si-al efectului Timp
a reumple de Viu ce se pierde-n nesatiu
soare-al scurtei durate si lunarul lui nimb
imposibila moartea-n spiralicul spatiu.

Cardinal semnul crucii ( cândva rotitoare)…
Atlantide l-au sters, l-a uitat veacul nins…
Repetarea cunoasterii –i rasaritoare
Pulsatoriul Divin, a Splendorii lucrare,
Prin milenii în Fiinta nu poate fi stins…

Vane-s cele ce uita cu spaime lunare,
Doar surâsul gândirii prin sacre milenii
Primaverile omului prin Împreunare
Îi reda-vor etern Înfruptarea, altoiul de Genii…

Din batrâne religii uscate pe rod
Fiul trece-n Prezent, Verticala Vibrata…
Nevermore-i doar stigma de dupa Exod,
Paradisul e-n om, zeu purtat, Mama- Tata.

Spleen

Captive-n corolarul lor constrâns
În noapte florile se-nchid prudente,
Astfel tu, suflete flamând de Vis
Rabzi ca lumina fiintei inocente
Stiindu-ti, ca visat, cântatul plâns
Pe care dimineata îl învie
Sub fluturi, sub albine, cum adie
Dumnezeirea-n logos, poezie…
Ce-ti spune Gându-n faptul înserarii
Sa afle, neuitând, al învierii
De- sine- iubitorul duh al Starii
Miscarea-n lumi de lumi ce-o sa mai vie.
Spleen al Splendorii, curcubeu nocturn
Cosmic concentric Marelui Alburn.
Ce-ti spune Gândul Auzit, rotund ?
Roiuri de sfere-n dansul interspatii
Cei ce primesc sa daruie, fecund,
Preaplinul dornic- roditor, barbatii
Samânta noptii-n logos si-o patrund.

Paradigma

Sfideaza calm a imposturii ura
Reci arderi, putrezirea idolatra
Nimic nu zboara-n azvârlita piatra
Nici vazul ce-a tintit cu-a lui masura.

Iluzii, suspendate-n spaima firii
Se prabusesc. Doar fructele iubirii
Restituite-n veac le afla stiinta
Si le îmbie – opere- credinta.

Gemelara Fiinta

Din solzi Splendoarea- diafan salvat-
Ca zbor sa-nfrupte soarele luminii.
Din sine-n Sinea lumii înaltat
Omul devine-n cosmic spicul pâinii.

Constiinta stie, sufletul- pereche
Îngemanat o seamana- culege
Iar din nemoarte Fiinta ne alege.

Eugen EVU

O PASARE CENUSIE

On June 5, 2011 By nelursIn poetryLeave a comment

de Adrian Botez

o pasare cenusie sta – si ma

privegheaza – din copacul ei

descarnat

ceasul n-a mai gasit de cuviinta sa se

vadeasca – si

n-a mai sunat

ma priveste – pasarea cenusie – tinta

în ochi – pâna mi se raceste si

maduva spinarii – pâna ce îngheata

si cad din cer – câte

una sau buluc – stelele – prefacute – si

ele – în cenusa – de

prezenta obsesiva (piaza rea – piezis

ascultata de soarta cea moarta) – de prezenta

batjocoritoare – cât si-o vrajitoare – a

pasarii

de sub pamânt bulbucesc

suspinele unui monstru blajin – care

haladuieste acolo – din veac – ferecat în

adâncuri

si fata pamântului se face

riduri-riduri – de la suspinele

bietului întemnitat – în propria-i

necredinta

…nu mai am unde fugi – nu mai

am unde scapa: toate

drumurile s-au sinucis: uite

asa – s-au strâns

unul pe altul – de gât – cu

lungimea lor

insuportabila – nejustificabila – în fata

contabililor livizi ai

universului – napadit de

nepasare – si de

buruiana cenusii

stau – resemnat – ochi în

gavan gol – cu pasarea

cenusie: tot jarul din vine se

stinge – prelinge – se

scurge – bucati lichide – precum lutul

asudat de cosmaruri – într-o

mocirla: sunt ceasurile

pe care le-am tot amânat – de la

viata – si acum – zac îngalate

îngaimate – cleioase – unele în

altele îmbrâncite – fara chip

fandosite – resorbite în orbirea de

Moarte – în lipsa de

ecou – de onorabila – visatoare si

aprig – brav vânatoare

Moarte

…doar o surzenie cronica

scrisa în nicio

cronica – a înjositei prin

zdrentuire si uitare – printre

schelete umflate de-orgolii calare – fosta doamna

Moarte

…daca însasi Moartea a fost

parasita de onoare – daca însasi

Moartea – nu se mai poate tine în

sa – mândra si

exemplara – daca – deci

nici în Moarte nu mai ai nadejde – te-ntrebi:

unde ai ajuns – unde

s-a ajuns?

îmi plesnesc – explodeaza de

singuratate – unul câte unul

degetele mâinii

drepte – deci

nimeni nu va consemna – nu va

sti – ceea ce eu acum

spun – dau – catre zadar

marturie

…acum – am închis pâna si gavanele fostilor

ochi – sa

uit ca exist – sa uit sa fiu

trist

n-ai cum sa te opintesti

afara din soarta – când

nu mai ai chef nici macar

sa-ti chemi înapoi (ca pe câinii sloboziti – peste

noapte – din lant) – Privirile – care

s-au ascuns – toate – gavozdite unele peste

altele – în lucrurile privite

lasa-le acolo – Privirile: poate ele

recunoscându-se una pe cealalta

(privire privindu-se pâna la

osul privitului) – vor sti sa

plânga – macar

sa plânga – ceea ce orbitele

tale – scobite si

negre – nu mai sunt în stare si-n

rost – sa faca – s-au

dezobisnuit – pe buna dreptate: de ce sa-ti reversi posibila

vlaga – peste ogoare însamântate – burdusite deja cu samânta

a milenii de

zgura?

***

http://www.adrianbotez.com/

MIC TRATAT DE POMANA

On June 3, 2011 By nelursIn RomaniaLeave a comment

de Jianu liviu-Florian

Cea mai mare problema cu cersetorii, este ca nu iti cer doar o data. Este suficient sa le dai o singura data, ca nu mai scapi. Esti abonat la danie. Este suficient sa ti se inmoaie odata inima, de jegul, imbracamintea rufoasa, fata palida si rugatoare, a unui cersetor specializat, ca esti inregistrat imediat in baza lui de date, fotografiat, profil, fata, amprentat, si luat in evidenta, pentru pomana, in eternitate.

Cat esti tanar, puternic, si toata lumea iti sta la picioare, nu are prea mare importanta. Ii dai un covrig, odata, sau in fiecare zi, si traiesti o viata, cu satisfactia ca ai pus bazele unui bine divin incomensurabil.

Dar cand incep sa te cam lase puterile, cand lupti cu fiecare pas, sa mai pui unul, inainte, si cand de atata efort, ramai si fara suflu, si fara glas, si se tine dupa tine, cu “pravoslavnicul” “da-mi si mie…”, un cersetor tanar, cu ulei hidraulic in vine, chiar daca se preface bolnav, ori pe moarte, zau ca iti vine, ca mie, sa nu ii dai nimic, cum nu ii da, poate, nici popa, saracul, la gandul de cata putere zace pe lumea asta, se preface a fi neajutorata si umila, si iti scoate limba in gand, dupa ce ti-a furat din buzunar, pana si mila.

Zic unii ca banutul dat unui cersetor deschide portile raiului intreprinzatorului care investeste in danie. Cat eram tanar, eram perfect de acord cu aceasta zicere. Cand ma tarasc in fiecare zi, ca sa imi pot agonisi cele ale traiului, si cantaresc de 10 ori pomana, cui, si de ce, si cat, sa dau, banutul acela, dat unui tanar in putere, chiar daca pare copil, care cerseste, imi ramane in mana ca o piatra de moara. Si il las pe masa din fata altarului.

Il ia preotul? Bine. Il fura tanarul intrat dupa mine in biserica? Si asta e bine. Il ia cel caruia ii prisoseste, sau cel care isi bate joc de el? Bine si asta.

Dar sa se stie: eu l-am pus in palma lui Dumnezeu.

2 iunie 2011

FARMECUL UNEI VÂRSTE NEMURITOARE

On May 21, 2011 By nelursIn MemoriesLeave a comment

de Octavian LUPU

„Who wants to live forever” – Cine vrea sa traiasca vesnic – este una dintre cele mai sensibile melodii cântate vreodata de catre regretatul Freddie Mercury, solistul trupei Queen. Împreuna cu eternul „Last Christmas” (Ultimul Craciun) al lui George Michael, acest cântec readuce în suflete nostalgia anilor ’80 pentru toti cei care erau adolescenti sau tineri la acea data. În mod surprinzator, ori de câte ori am avut ocazia sa audiez din nou aceste melodii, involuntar am trait un sentiment de parere de rau pentru anii care au trecut fara sa materializeze asteptarile unei vârste la care crezi ca orice lucru dorit este posibil, fiind doar o chestiune de vointa sau perseverenta pentru a ajunge la împlinirea lui.

Într-un anumit sens, nimic nu se compara cu perioada adolescentei, cu acea treapta intermediara dintre copilarie si maturitate, acea interferenta stranie, dulce si amara deopotriva, dintre nazuinta de a deveni ceva cu totul deosebit si imaginea unei realitati potrivnice pe care crezi ca o poti învinge eroic la fiecare pas. Si de aceea, nu pot decât sa ma opresc la marginea timpului acelei perioade si sa strig din adâncul fiintei mele dorinta de a putea retrait farmecul unei vârste nemuritoare.

În ce ma priveste, amintirile din acea perioada se amesteca naucitor cu impresiile cele mai neobisnuite generate de experienta trecerii printr-un liceu militar. Uneori am senzatia ca toti acei ani, nu mai multi, dar nici mai putini de patru, au fost în mod brutal înlocuiti de instructie militara, plantoane, smotru de tot felul, precum si de urletele comandantilor strigând la mine ca nu ma supun disciplinei militare. Aceste senzatii profunde s-au amestecat spasmodic cu amintirea colegilor de clasa sau de ani, care nu de putine ori râdeau de mine sau de modul meu de a fi.

Adevarul este ca nu as fi putut sa îmi închipui ca ranile emotionale produse la acea vârsta aveau sa fie atât de profunde încât sa continue sa ma urmareasca zeci de ani mai târziu. Smuls brutal din bratele copilariei, am avut senzatia ca m-am pierdut cu totul în jungla acelor ani petrecuti la Breaza, când întreaga mea sensibilitate interioara avea sa fie ravasita de o experienta pentru care nu aveam cum sa fiu pregatit mai dinainte. În mijlocul anilor dementi ai constructiei socialiste, am fost surprins la o vârsta nepotrivita de rautatea naturii umane dezlantuite asupra unor tineri abia intrati în anii adolescentei.

Îmi aduc aminte cu precizie de nesfârsitele adunari pe platou, la fel de inutile ca marimea numarului lor, de jignirile continue la care eram supusi zi si noapte, precum si de duritatea relatiilor dintre colegi. Îmi revine în minte concurenta acerba în dobândirea de note cât mai mari fata de ceilalti sau permanenta încercare de a dobândi avantaje stranii pentru acea vârsta, în genul obtinerii de învoiri sau permisii de a pleca din unitate. Nefiind o experienta obligatorie în genul efectuarii stagiului militar, trecerea printr-o astfel de “unitate de învatamânt” avea un aspect de zece ori mai frustrant si mai dureros.

Cu toate acestea, în acei ani am învatat prin chiar obstacolele ce au fost puse în fata mea, ca dincolo de experienta nefericita a prezentului, exista mereu un spatiu, un orizont intangibil al libertatii interioare ce se constituie ca o proiectie continua a ideii de nemurire. Reusind sa depasesc momentele de cumpana ale compatimirii de sine si în sens contrar dorintelor celor ce ne “educau” prin brutalitate si exercitarea fortei, am ajuns sa am acel simt cu totul rar al transcendentului, ce m-a calauzit ulterior spre Dumnezeu si spre Scriptura.

De îndata ce acest simt a prins contur în adâncul fiintei mele, am fost convins ca nimic si nimeni nu aveau sa mi-l mai smulga vreodata din suflet si astfel am descoperit ca poti bloca trecerea timpului în inima ta, ca poti face un “stop-cadru” interior asupra acelor impresii si trairi pe care ai ales sa ti le întiparesti pentru totdeauna în structura de nesters a constiintei tale. Iar o astfel de descoperire poarta amprenta si gustul nemuririi.

Un astfel de stop-cadru s-a petrecut si cu mine, iar acea perioada netraita a adolescentei avea sa îmi stabileasca reperul interior al fiintei mele la o vârsta cuprinsa între saisprezece si saptesprezece ani. As putea spune ca am ramas de atunci un vesnic adolescent în ce priveste valorile si perspectiva vietii, mereu la granita dintre copilarie si maturitate, având continuu în fata dorinta devenirii în a fi altfel decât “toata lumea”, în a ma minuna de fiecare data în fata miracolului existentei clipei prezente si în revolta suprema împotriva oricarei forme de compromis.

De aceea, ori de câte ori am ocazia sa ascult melodiile anilor ’80, senzatia plina de prospetime a vârstei adolescentei pune din nou stapânire pe mine, amintindu-mi ca desi au trecut atât de multi ani, sufletul meu a ramas sub puternica impresie a farmecului unei vârste ce nu cunoaste moartea. Are acest lucru ceva din gustul fericirii? Nu stiu exact parerea ta, dar în ceea ce ma priveste nu pot sa spun decât un simplu: Da.

“Ferice de cei ce plâng, caci ei vor fi mângâiati.

Ferice de cei blânzi, caci ei vor mosteni pamântul.

Ferice de cei cu inima curata, caci ei vor vedea pe Dumnezeu.”

„Adevarat va spun ca, daca nu va veti întoarce la Dumnezeu si nu va veti face ca niste copilasi, cu nici un chip nu veti intra în Împaratia cerurilor.”

Mai 2011, Bucuresti

DESCHIDE-MI OCHII !

On May 19, 2011 By nelursIn Bible, Christian PerspectiveLeave a comment

Recenzie de Carte – de George Danciu

Motto: „Deschide-mi ochii ca sa vad lucrurile minunate ale Legii Tale” – Psalmul 119.18

Deschide-mi ochii!. Autor: Ana Tatar Andras. Editura „RISOPRINT”, Cluj Napoca, 2011, 371 pagini.

Ana Tatar Andras este originara din zona Clujului, însa acum locuieste si traieste în North Carolina, USA. Cei care o cunosc constata ca Ana este o fire deschisa, mereu zâmbitoare, atenta, gata sa vina in intâmpinarea nevoilor celorlalti, cu o vorba buna, de încurajare, sau cu o fapta care sa împlineasca o trebuinta.

. Cele peste 360 de meditatii, câte una pentru fiecare zi a anului, nu dezmint cele afirmate, dimpotriva, contureaza si mai bine, si implicit ne vorbesc, despre caracterul si înclinatiile sale crestine,în pagini strânse cu pricepere în cartea de „Meditatii zilnice bazate pe Evanghelia dupa Ioan”, Deschide-mi ochii!, publicata la Editura RISOPRINT Cluj Napoca.

Pastorul Livius T. Percy descrie in doar câteva cuvinte care e scopul acestor meditatii pentru cititor:

„ Cu sensibilitate si dragoste, Ana Andras ne invita sa ne delectam in Cuvânt, in rugaciune si in meditatie la frumusetea Domnului, descoperita in Scriptura. Ne invita sa privim apoi viata si problemele cotidiene prin prisma Cuvântului, sub calauzirea Duhului Sfant, asa incât Cuvântul sa devina viu si lucrator in noi.”

Inca din primele cuvinte scrise, Ana Tatar marturiseste:

„Nu este un lucru usor sa fii o femeie credincioasa in zilele noastre. Viata nu a fost niciodata o provocare atât de mare.” … ”Dumnezeu sta gata sa ajute, ori de câte ori î i cerem.” … ”Pânza vietii se tese cu multe obiceiuri, dar nici un obicei nu este mai important decât rugaciunea si citirea Cuvântului.”

Cu alte cuvinte, esti ceea ce citesti si ceea ce faci. Ana Tatar citeste Cuvântul mereu insetata si plina de iubire, mediteaza la El si inalta zilnic rugaciuni catre Dumnezeu. Ea si-a adaptat viata cotidiana dupa câteva principii benefice, traind ghidata de aceste practici spirituale sanatoase.

Chiar daca nu se refera in mod explicit cine i-a fost modelul pentru viata sa spirituala, Ana vorbeste despre bunica ei si despre matusa Florica care au incurajat-o sa invete, sa citeasca, sa cânte si sa se roage; vorbeste despre exemplul bun al parintilor; vorbeste despre Biserica din Panticeu si despre Biserica Baptista Iris, din Cluj, unde l-a avut pastor pe Beni FARAGAU – foarte cunoscut in lumea evanghelica din România si de afara –,îl aminteste si pe Nelu Cartis si alti prieteni clujeni alaturi de care a crescut spiritual.

Insa, fara nici o indoiala, modelul ei este Isus Cristos, pe care îl adora si despre care marturiseste in mod constant în meditatiile sale.

E bine sa retinem acest nume, ANA TATAR (Ana Tatar Andras, in urma casatoriei cu John ANDRAS, român stabilit in America), deoarece, cu ajutorul lui Dumnezeu, ne propunem sa publicam periodic cate una din meditatiile ei.

POEME TRISTE

On May 16, 2011 By nelursIn poetryLeave a comment

de Georgeta RESTEMAN

GÂNDURI

Suspine pierdute ’ntre pietrele reci

Rasfirate pe creste golase de munte

Nazuinte crescute pe-albastre poteci

Contrarii ce vor destine sa-nfrunte

În scorburi de suflete triste se-ascund

Dureri nestiute de minti prigonite

Ce-acum vad pamântul patrat, nu rotund

Si se zbat sa învie dorinte-mpietrite.

Noian de sperante se sting în taceri

De focuri aprinse în nopti linistite

Potire de suflet râvnesc primaveri

Limpezime de cer si iubiri împlinite.

Deschid larg fereastra, spre lume privesc

Ce multi stau la coada…la vise în drum

În vremuri atât de perfide … zâmbesc

Caci visele-s vise…dispar ca un fum…

ÎNROBITI DE VISE

Traim sub zapezi ce-s de doruri ucise

Si stânci care tânguie doine în noapte

Cu suflete triste ce murmura soapte

Suntem înrobitii acelorasi vise.

Asteptam primaveri sa renasca în noi

Iar viata sa zburde-n crâmpeie de gând

Ghiocei sa ne scalde în albul flamând

Si linisti adânci sa coboare din ploi…

Râvnim bucurie si mai cernem tristeti

În lacrimi de-argint sa se stinga-n uitari

Sperante-minciuni, dorinti, dezmierdari

Albastre lumini conturând dimineti.

Sunt tainice vise ce-n munte se-aduna

Se strâng printre pietre nespuse dureri

În izvoare-asteptari, în paduri mângâieri

Si iubiri înghetate sub raze de luna…

SUFLETUL NOSTRU NU-I DE RASTIGNIT

Împovarati de griji si de nevoi
Cu sufletul farâme, trist si gol
Gasim puterea de-a razbi în noi,
Nu facem parte din vreun protocol
Al celor care vor sa ne zdrobeasca
Si sa ucida ce ne-a mai ramas
Din mostenirea dulce stramoseasca,
Vor sa ne-atârne sufletul de-un ceas…

Ne-au pus impozite si pe simtire
Metafora din ei a disparut
Noi tot vom scrie ce ne sta în fire
Suntem plamada din destin durut.

Lor nu le pasa ca pasim tacuti
Ori ca strigam spre Cer cu disperare,
Cuvântul care-ncununa pe frunti
Sperantele, ne-aduce alinare.

Nu au masura în nimic ce fac
Tintesc, lovesc si spulbera în cale
Conduc cum vor si dupa bunul plac
Distrug valori în ritmuri infernale.

Dar n-o sa fure ce ne apartine
Caci le ajunge cât au praduit
Pamântu-acesta geme de suspine
Sufletul nostru nu-i de rastignit!

SATUI DE MINCIUNA

Stam zilnic smeriti asteptând la cozi de dreptate

Cu suflete triste si-atât de satui de minciuna

Nu mai stim sa zâmbim dar în noi o dorinta se zbate

Vrem liniste-n suflet, visând la o viata mai buna.

Copiii ne pleaca , batrânii ne mor de durere

Pe strazi felinare murdare si gemete surde

Saraci urgisiti de tristeti asteptând mângâiere.

Cei ”mari” sunt hiene si sfâsie suflete crude.

Convoaie de gânduri pierdute în râuri de lacrimi

Ne zbuciuma fruntea, mocnim în taceri prizonieri

Suntem biet popor ce-i sortit sa traiasca în patimi

Noi n-avem nici azi si nici mâine si n-avem nici ieri…

Mi-e-o sila imensa de cei ce-au promis bunastare

Satui de minciuna ai mei sunt mereu oropsiti

Blesteme-nfocate rostesc si se uita spre soare

De-a pururi sa zaceti în temniti, spurcati ipocriti!

Stam zilnic smeriti asteptând la cozi de dreptate

Cu suflete triste si-atât de scârbiti de minciuna

Poate stim sa zâmbim… de scapam de potai însetate

De averi si de glorii, înghiti-i-ar tarâna strabuna!

REVOLTA

Noapte de mai cu stele reci pe bolta

Si flori de mar pe ramuri împietrite

Gânduri icnind arar dintr-o retorta

În care disperate, durerile-nfratite

De-atâta chin în mine se revolta.

Parinti plângând neputinciosi destine

Copiii pribegind prin lan de vise

Pândind grauntele de dor de bine

Atunci când bat timid la usi închise

Si-s nevoiti s-apuce cai straine.

O tara-n care-i rege-acum minciuna

Batrâni cersind – cu lacrimi ruginite –

Un colt de pâine… si doar matraguna

Cu-amar le umple cupele-alamite

Din care sorb când îi mângâie luna.

Indiferenti, în jilturi aurite

Sfideaza un popor si vând iluzii

N-au teama de nimic, caci sunt elite

Ce nu mai vad si care fac pe surzii

La disperarea tarii de puteri sleite…

Frici razletite-n suflet, disperare

Cozi la sperante spulberate-n vânt

Biserici întesate si strigate-n altare

Cât mai rabda-vom pe acest pamânt

Atâta umilinta si-a lor nerusinare?

VOCILE STRABUNE DIN CETATEA BOLOGA

Sus, în deal, lânga Cetate
Se-aud vocile strabune
Plânge iedera-n ruine
Cautând din nou dreptate.

Ravasita-i astazi tara
De orgolii si de ura
De prin colturi – sare zgura
Si ne-aduce iar ocara.

Ei au reusit s-opreasca
Doar cu piepturi dezgolite
Hoardele turcesti, pripite
Spre Apus sa navaleasca.

Astazi noi privim cu teama
Înspre cei care se lupta
Între ei si se înfrupta
Fara ca sa deie seama.

De s-ar ridica strabunii
Si-ar vedea cum se darâma
Tot ce s-a cladit farâma
Prin orgolii-n fata lumii…

Au uitat cum bunii nostri
Si-au dat viata si-au luptat,
Cu zapisul la-mparat
Au putut sa-nfrunte monstri.

Glorie acelor care
Ne-au facut neam de eroi
Oare nu putem si noi
Sa fim OAMENI fiecare?

TATALUI MEU

E ziua Sfântului tau nume
Si-n zori ti-am sarutat icoana, TATA!
Ma simt stingher-acum în asta lume
Când nu-ti mai simt privirea-ngândurata.

Pe crestet, tu ades ma mângâiai
Si ochii-ti plini de lacrimi de iubire
Ma-mbarbatau în serile de mai
Când numaram trifoii…ce dulce amagire.

Revad tabloul sacru al bunatatii tale
Cu drag, în poarta casei de sub munti
Ma asteptai cu-n zâmbet si-mi asterneai în cale
Doar flori de bucurie si sfinte rugi, fierbinti.

Dar ai plecat devreme, de pe covor de nori
Veghezi spre noi soptind cu glasu-ti drag
Aceleasi vorbe calde…iar eu te vad în zori,
Ca-n dimineti de basm – trecând al casei prag…

GÂNDURI

Ratacesc printre gânduri usor ravasita
Cuprinzând orizontul cu palma mea uda
Sub cerul de vise, în linistea serii
Un munte de piatra-s, cu roua sfintita
Pe care-a ramas umbra verii, zaluda
Si tainic în noapte-ascult glasul tacerii.
Parca simt un fior ce-mi strabate fiinta
Cu raze de Luna mistere danseaza
Maestru tangou, reci umbre de ceara
Se mistuie-n gânduri – recheama dorinta
Iar undele-albastre, de suflet vibreaza
Când dorul din mine începe sa doara.
…………………………………………………….
Ratacesc printre gânduri usor ravasita…

SUNT

Sunt umbra si suflet nascut din esenta
Cuvântului lin ce se scurge din suflet
Sub lava încinsa ascund chintesenta
Aceluiasi gând ce ma-nvaluie-n cântec.

Stindardul ce flutur mereu printre semeni
E alb si el poarta sub falduri Lumina!
Suntem frati cu totii în toate, si-asemeni
Copacului-tara, sfintim radacina

Cu picuri de roua ce lin se-nfiltreaza
Spre secile-adâncuri uscate de vreme,
Lumina si Pacea mereu ne vegheaza
Iar sita în veci grâul bun îl va cerne.

Din limpezi izvoare îmi iau apa vie
Si fosnetul frunzei din codru mi-e cântul
Iar soarele toamnei si mustul ma-mbie
Sa darui cu dragoste, vesnic, Pamântul…

Sub raze de Luna o pânza de vise
Asterne-se tandru-n pridvorul Iubirii…
Desfac legatura de chei, usi închise
Deschid – lasand loc cuvenit implinirii.
……………………………………………………….

Sunt umbra si suflet nascut din esenta
Cuvântului lin ce se scurge din suflet
Sub lava încinsa ascund chintesenta
Aceluiasi gând ce ma-nvaluie-n cântec.

SINGURATATILE MELE

Seara si-a-ntins aripile-i albastre
Peste ocean de gânduri viscolite
Si-n umbre reci tacerile sihastre
Curg lin pe coli de viata ‘nametite.

Îmi iau în tihna sufletul de mâna
Împreunat cu dorul… si-n visare,
Singuratatii, vesnica-mi stapâna
Ma stradui sa-i aprind o lumânare.

Îmi tremur lacrima sub triste pleoape
Când mantia-i de gheata îmi întinde
Nu vrea sa plece si ma tine-aproape
Ma împresoara, viata mi-o cuprinde.

S-a cuibarit demult la mine-n casa
Si-a rasfirat prin colturi trena-i veche
Printre zabrele-o vad, e colturoasa
Si-o egoista-i… fara de pereche.

Singuratate, pleaca-n departare
Si lasa-mi liber sufletul sa zburde
Slabeste-ma din vesnica strânsoare
Tu daruie-ma dragostei flamânde!

Ma napustesc spre-a inimii fereastra
Cu gândul bun deschid acum carare
Si-n dragoste sadesc o floare-albastra
Precum singuratatii-i aprind o lumânare…

INCERTITUDINI

Încerc sa ma adun…

si sa-mi raspund

tot eu la întrebari…

mi-e capul plin de gânduri

de-atâtea cautari

ce-mi dau târcoale-n soapte

pierdutele visari

sunt triste orologii

ce suna goale-n noapte…

încerc timid sa merg

precum o fac ologii

dar drumuri ce converg

în puncte de lumina

dispar încetosate

si-n sufletul-gradina

de flori înrourate

te caut cu privirea

iar peoapele-mi plecate

regreta ratacirea

ramân înlacrimate

caci asta mi-e menirea

DEZAMAGIRE

Am asteptat un semn dar nu mi-e dat

Sa-mi bucur sufletul însingurat de vreme

Ce-i ferecat de nu stiu ce blesteme

Iar tot ce ma-nconjoara e trist si-nnegurat.

Demult, când totu-n jur se naruise

M-am cufundat într-un ocean de-amar

Si chiar de-as vrea sa scap e în zadar

Ramân neputincioasa si ma hranesc cu vise.

Viata dura, trista si plina de blesteme

Mi-a calit trupul, mintea si destinul

Ce nu se schimba si ramân cu chinul

Sperantelor desarte din vis, sub clar de luna.

Degeaba-mi macin gândul cu semne de-ntrebare

Raspunsuri lapidare roiesc în jurul meu

Încertitudini, temeri ce-au stapânit mereu

Fiinta-mi ravasita de-un straniu val de mare.

Se razvrateste-n mine-o multime de cuvinte:

De azi noi suntem unul…fiinta adorata…

Traieste nebunia caci clipa-i minunata…

Si altele atâtea ce-mi bântuie prin minte…

ZBUCIUM

O ploaie marunta de toamna e-n mine

Si-mi biciue trupul si gândul pribeag

Sub frunze-aramii ratacind în suspine

Îmi sprijin sperante de-un firav toiag.

Se zbat întrebari iar raspunsuri bizare

Încearca sa-mi spuna: asteapta-n tacere

Caci lacrimi de toamna si raze de soare

Si versul curgând îti vor fi mângâiere.

Sub picuri ce cad potolind fierbinteala

Din doruri nascuta sub soare de vara

Refuz disperarea, ignor amorteala

Iubirea-mi alin într-un cânt de chitara.

Ascult linistita-n decor de-ntristare

Refrenul ce unduie lin si-mi sopteste

Alunga tristetea ’ntrupeazate-n floare

Urmeaza-ti destinul, fetito, iubeste!

SINGURA-N TOAMNA

Mi-e sufletul gol si cu pasi tremurânzi

Ma zbuciuma toamna în vise pierdute

Cu mâinile-mi reci peste ochii flamânzi

Împrastiu sperante spre lumi nestiute.

Frunze-ofilite pe-alei ma-nfioara

Si vântul prin codri salbatec vuieste

Bruma pe flori si pe ierburi coboara

Iar sufletu-mi singur în toamna traieste.

Caut în mine puterea de-a-nvinge

În lupta cu gândul rebel si-ntristarea

O lacrima calda obrazu-mi atinge

Mi-e muntele frate si sora mi-e marea.

Îti simt departarea… te-afunzi în tacere

Eu stiu ca ti-e teama iubirea sa-mi darui

În tine musteste o veche durere

De ce fugi, iubite si-n ceata te-nvalui?

BLESTEM

În aceeasi limba sfânta

Plângem…nimeni nu mai cânta

Cum faceam odinioara

În aceasta tarisoara

Batuta de vânt si ploi

Si cu câini ce rup din noi

Ne ramâne azi cuvântul

Cu care sfintim pamântul

Sfâsiat si pângarit

De cei ce ne-au osândit

Sa traim încrâncenati

Despartiti de-atâtia frati

Fie-le pamântu’ rug

Celor ce ne tin în jug

Si ne-alunga pruncii-n lume

Dunarea-i înnece-n spume

Sa se zvârcoleasca-n tina

Ca au smuls din radacina

Un popor, l-au decimat

Slugi la Occident au dat

Iar cei mari …s-au îmbuibat

Fie-le viata amara

Duca-se de-aici, sa piara!

TRISTETE

Seara trista,

goala pe dinauntru

vuiet de vânt

sageti de lumina

si-un suflet rezemat de un vers

îsi cauta linistea

pierduta-n pamânt

umezit de ploi

napadit de nevoi

sau ratacita

pe un colt de stea

în univers…

Oradea, 16 august 2010

AZI NU MAI VREAU SA STIU DE SUPARARE!

Azi nu mai vreau sa stiu de tine, suparare!

Te-alung si te condamn pe veci la penitenta

Departe de tumultul din sufletul ce doare

De-atâta apasare si cruda-ti insistenta.

Nu te mai vreau, ramâi în temnita uitarii

Destul mi-ai stat aproape, vreau pace si credinta

M-ai asuprit atâta si-ai vrut ca disperarii

Sa ma încredintezi, nu fac a ta vointa!

M-au întarit necazuri, am plasmuit sperante

Nu las sa ma atinga sarutul tau bizar

Se-nghesuie în juru-mi atâtea discrepante

Dar sufletul mi-e floare, plin de-al iubirii har.

Si-i harazit sa darui iubire tot mereu

Gasesc putere-n mine sa-nving si sa zâmbesc

Tu suparare pleaca si de-o vrea Dumnezeu

În liniste si pace de-acum o sa traiesc.

Sacuieu, Muntii Apuseni

mai 2011

Addenda la Istorie

On May 15, 2011 By nelursIn Opinions, WorldLeave a comment

Addenda la OBAMA SI OSAMA

de Jianu Liviu-Florian

E loc de multe pe pamânt,

De multe Babiloane, zob,

De multa lipsa de cuvânt,

Si terorism destul, pe glob –

E loc de dinte pentru dinti,

De teleshowuri cu vendete,

Se nasc din crime, mereu, “sfinti”

Ce pun o lume, la perete –

E loc de lideri, spânzurând,

De executii comandate,

De stat pentru trait, la rând,

N-au unii Rai, altii – bucate –

E loc pe lume de batut

Gloriosul pas de defilare,

Sa fie-avutul, mai avut,

Sa n-aiba ioc, cel care n-are –

Se bate toba, cânta-n veac

Trompete ample, ca mai moare

Un vinovat, când altii fac

O crima, zilnic, si mai mare –

E loc de lideri, spânzurând –

De executii comandate –

De stat pentru trait, la rând –

N-au unii Rai, altii – bucate –

mai 2011

Dumnezeu este acelasi, ieri, azi si in veci

On May 13, 2011 By nelursIn Bible, EssaysLeave a comment

[pullquote]“Dumnezeu este pentru noi Dumnezeul izbavirilor, si Domnul Dumnezeu ne poate scapa de moarte.” – Psalm 68.2o[/pullquote]

Cât de mare este Dumnezeul tau?

de Ana Tatar Andras

De o buna perioada de timp ma gândesc la aceasta întrebare si îmi doresc sa vad mai mult maretia lui Dumnezeu în viata mea.

Un alt lucru la care ma gândesc mult este prezenta si puterea lui Dumnezeu în viata mea, mai ales în timpul meu cu Domnul si în timpul de rugaciune, pentru ca acest timp ma pregateste pentru bataliile zilnice.

În ultimele trei saptamâni si jumatate Domnul mi-a dat ocazia sa vad maretia Lui, sa vad prezenta, puterea si lucrarea Lui în urma rugaciunii. Fratele meu mai mic, Beni, în vârsta de 41 de ani s-a îmbolnavit de swine flu (gripa porcina), de doua ori, si a fost spitalizat, izolat, pe aparate (nu mai putea respira si era contagios). Desi s-a nascut într-o familie de crestini nu a ales calea Domnului si acum din punct de vedere medical nu mai avea sanse de viata pentru ca nu respira singur. Rinichii i-au cedat si ficatul a început sa cedeze iar medicii ne-au spus înca saptezeci si doua de ore, cel mult. Tot acest timp am strigat catre Domnul cu disperare, am cerut ajutor de la prietenii mei, de la biserici si grupuri de rugaciune. Ma durea inima pentru maicuta mea care era asa de departe de mine, care trecea printr-o durere de nedescris si la amintirea ca în urma cu doi ani a îngropat-o pe sora mea. Vaduva de 16 ani, credincioasa si curajoasa, luptatoare pentru credinta cea adevarata, acum era la capatul puterilor.

Ce sa fac? Rugaciunea nu e de ajuns?

Daca în tara nu e nimeni care sa faca ceva – nimeni nu avea voie sa intre la el în salon –, ce pot eu sa fac din departari (NC, USA)?

M-am rugat Domnului sa mearga El în salon, ca nimeni nu-L poate opri pe El.

Ieri am scris o scrisoare – cu întrebarile cheie: Crezi ca Domnul Isus este Fiul lui Dumnezeu care a murit pentru pacatelel tale?, Crezi ca El este Salvatorul tau?, Vrei sa-L primesti în inima ta? –, si am rugat-o pe Anca, nepoata mea, sa caute o asistenta care are voie sa mearga în salonul lui, sa o aiba în mâna si sa o citeasca fratelui meu. Anca s-a dus, a vorbit cu o asistenta care a zis: eu sunt ortodoxa si nu fac asa ceva. Scumpa mea nepoata nu s-a dat batuta si a zis: te rog frumos ajuta-ma sa gasesc un doctor baptist sau penticostal care poate sa mearga în salon ca sa citeasca aceasta scrisoare. A venit o doamna Doctor, fara ecuson, a luat biletul si s-a dus în salon. Timp de aproximativ treizeci de minute l-a tinut pe Beni de mâna si i-a vorbit de Domnul Isus. Beni a plâns mult, a vorbit, pentru prima data dupa trei saptamâni, si s-a rugat. L-a primit pe Domnul Isus ca Salvator al inimii lui. Era o liniste de nedescris, toata lumea a disparut de pe coridoare si doar la geam era Anca, nepoata mea si Crina, sotia lui Beni – ele nu sunt pocaite înca –, ca martore la o scena cereasca. Când doamna Doctor a iesit din salon, a luat-o de mâna si pe Anca. Anca a zis: va rog sa-mi spuneti numele dumneavoastra. Doamna Doctor a raspuns: numele meu nu este important, si a plecat. A venit doar pentru Beni si a plecat.

Pentru mine a fost clar ca Domnul a ascultat rugaciunile si l-a salvat pe fratele meu. Uneori ne gândim ca rugaciunea nu ajunge si mai trebuie sa facem ceva. Si eu ma gândeam ca sunt asa de departe de tara si nu pot sa fac nimic, numai sa ma rog ca Cineva sa-l ajute pe fratele meu sa spuna „Da” Domnului, înainte de a pleca din lumea aceasta. Lacrimile mele fierbinti, lacrimile mamei si ale tuturor celor ce m-au ajutat prin rugaciuni – am avut prietene care au pus ceasul sa sune la miezul noptii sa se trezeasca si sa se roage cu mine –, au fost numarate si Îngerul Domnului a mai salvat un suflet pentru Împaratia Lui.

Deaorece Anca este studenta la medicina, in anul patru, am întrebat-o mult despre partea medicala si mi-a spus ca doctorii au confirmat ca este o minune ca fratele meu sa respire normal si sa vorbeasca. Dar noi stim ce s-a întâmplat, Cine a intervenit.

Poate te rogi de multa vreme pentru cineva ca sa fie salvat. Nu te opri ci roaga-te caci Domnul înca mai salveaza suflete.

Când poporul Domnului se roaga, Domnul lucreaza în moduri pe care nu le visam sau cerem. Rugaciunea coboara cerul pe pamânt. Rugaciunea pentru altii ne schimba pe noi si circumstantele noastre, ne face bine mai întâi noua.

Domnul este Cel mai mare, mai puternic si mai tare, nimic nu-i prea greu pentru El!

Recunoscatoare-I sunt Domnului Doctor pentru totdeauna,

Ana