Tag: mistica

CÂND DIAMANTELE SE FISUREAZA…

On By nelursIn literature, poetryLeave a comment

 

Adrian Botez, Cartea profetiilor, Editura „Rafet”, Râmnicu Sarat – 2010

 

RECENZIE:  de Constantin Stancu

 

Adrian Botez prezinta sensurile existentei în volumul de versuri Cartea profetiilor, acele sensuri care lumineaza fiinta, o înnobileaza si deschide noi perspective sufletului dornic de initiere.

Este un curaj spiritual ca în vremuri din urma, vremuri de cadere, sa marturisesti despre profetie, despre taina ei, despre perpendiculara pe gând, pentru a da forta gândului.

Poemele scriitorului vin dintr-o convingere profunda în valorile crestine, asimilate prin prisma personalitatii sale, modelate de suferinta proprie, de boala proprie, de luminarea care lumineaza pe oricine cauta matricea, esentele – dimensiunea Cristica.

Toate sunt dinamizate prin mijloace literare aparent clasice, atinse de formele moderne ale revoltei artistului, împinse la ultima limita: MANE, TEKEL, FARES („Numarat, cântarit, împartit”).

Zicerea aceasta de veghetor se structureaza unitar în patru parti: Cartea profetiilor, Cartea glasurilor, gesturilor si tacerii, Cartea descântecelor, Cartea apocalipsei. Este o structurare cu semnificatii, sunt patru Evanghelii canonice, fiinta de lânga divinitate are patru fete, lumea are patru dimensiuni, patru sunt directiile pamântene pentru a focaliza în directia verticala a credintei.

Profetia este despre cel nascut într-un timp precis, despre judecata, înger, zi-noapte, Hristos-Viata, flori sub cenusa, armonia divina, lucratoare.

Dinamica lumii vine din zicere, din gest, din marturisirea simbolica si una liniara, culminând în tacere ca marturie deplina a celui care zice luminos. Iar glasurile sunt glasurile apei, liliac cu gara pustie, om, moarte, arta, moartea si forma suprema a zicerii: tacerea, motiv preluat din Scriptura (Cartea Ezechiel), cu profunde trimiteri spre viitor.

Descântecul, ia locul psalmului în Tinutul Carpatic, e leganarea naturii, a muntilor, atingerea umbrei de brad, tristetea realitatii, prezenta Divina…

Ultima carte este cartea pedepsei, dar si descoperirea perfecta a lui Hristos, bazata pe stâlpii de rezistenta a creatiei: vointa, ordinea, iubirea, cântecul la margine de lume.

Mesajul de ansamblu a întregului volum este arborescent, trimitând la copacul vietii si al mortii, la copacul cunoasterii binelui si raului. Versul penduleaza între tandrete si imprecatie, aduna cuvinte luminoase si vorbe de lut, uneori de noroi, revolta artistului în fata caderii este reala, bucuriile simple umplu poemul, marile motive ale culturii române sau universale sunt prelucrate atent si necesar într-o profetie necesara. Din acest punct de vedere Adrian Botez îsi asuma riscul de a merge la limita, acolo unde poemul poate exploda în vocale sau consoane. Exista la acest poet energii pozitive, dar si unele negative, profetia nu este una comoda, scriitorul are menirea de a zice, de a tacea, de a marturisi cumva adevarul si frumosul, de a accepta judecata divina, ca ultima instanta, depasind instantele umane… Se pune o presiune extraordinara asupra celui care trebuie sa zica lumii taine. E vremea împartirilor, a cântaririi inimilor, a numararii celor dedicati… Dumnezeu este activ în poem si-n lume… O mâna, brusc, scrie pe inima ta verdictul din care nu poti iesi, sentinta-cerc din care nu poti evada, cuvinte venite din alta lume pentru lumea aceasta în petrecere, în fast si glorie mundana…

Simplu, poetul dedica acest volum familiei, celor de lânga el, persoanele din Edenul de totdeauna, este semnul întoarcerii la zicerea primara…

„nimeni nu a mai vazut atâtea/punti de lumina – între/peticele întunericului lumii – nimeni/ nu a mai vazut atâta/speranta – între cei care deja/plecasera capul – pentru izbitura/finala/” – Despre cel nascut atunci, acolo…

Desi cartea se deschide profetiei, aceasta este concreta, vine prin om ca zicere divina.

Sunt puse în lumina necesitatea jertfei, carnea care doare, povara dureroasa, în acest drum pe pamânt doar Hristos, calauza…

Viziunea poetului se împleteste cu cea a profetului: „da va veni – curând – din nou/vremea – când vei privi – deodata – cu/toate cele patru/fete ale/ nasterii tale – în mistica/tara din nori – cum/numai Dumnezeu – acum/mai poate/” – Cu toate cele patru fete

Poemul este dens, simbolistica profunda, strabate istoria credintei si istoria lumii, vazatorul devine desavârsit, cum numai Hristos ESTE. Vederea aceasta în patru dimensiuni este de natura divina, poetul o prinde în cuvinte, atrage atentia asupra viziunii, e posibil ca omul sa vada pâna la urma, daca îsi asuma starea perfecta, în adevar…

În economia zilelor exista o saptamâna a patimilor care frânge ritmul vietii, una de sapte zile, atunci lumina atinge spinii cununii lui Isus, neînteles atunci, neînteles acum, dar lumea a fost armonizata prin El: „împlinit este miezul în meri/chiar înainte ca mugurii sa-si/astâmpere frica vadirii/” – Saptamâna patimilor

În lume exista lucruri desavârsite, floarea are o taina a albului desavârsit, învierea vine din izvoare, e o nunta mistica în nori, comoara armoniei divine se marturiseste în nunta, în fecioara…: „copaci Gradinii, rastigniti în floare,/împrumutatu-ti-au si mâini si sânge,/iar Învierea vine din izvoare –/dar nimenea de Tine nu s-atinge!/Maria a razbit printre zavoare:/în noaptea-sfânta-a Florii – nu mai plânge!” – Taina florii.

Este un glas al apei, apa curgatoare de la lume la lume…poetul scrie pentru creatie în ansamblu, e un scris cosmic, literele sunt îngeri…

Zicerea metafizica este prezentata în poemul Rezolvarea metafizicii, launtru care este taina, toti dau din umeri, nu înteleg, dar sunt intrigati de metafizica interioara a omului atins de har…

Si mereu, argumentele artistului sunt din natura, liliacul da masura. În aceste poeme se simte lirismul unui poet patruns de vers: „scaparând misterios – malitios/liliacul – cutie cu bijuterii/ acest animal purtând blana tuturor/constelatiilor primaverii – s-a suit/dintr-un singur salt/pe ramura/arcuita – a cerului/” – Liliac

Poemele au grafia moderna a celui care se revolta pe realitatea imediata, cuvinte fara litera mare, versul frânt, modelat de durerea nespusa, dar în prezenta numelui divin scris corect cu litera mare, aduce în mod clar la stilul vechilor profeti, care dadeau cinste Creatorului, iar în limba ebraica veche, se stie, existau cuvinte speciale, folosite doar pentru a marturisi pe Dumnezeu, era ceva tainic, devotiunea celui care scria era perfecta, smerita, o smerenie necesara, pentru ridicarea din noroiul vorbelor zilnice…

Sunt unele poeme care au versuri grele de plumb, putini scriitori au capacitatea de a întinde zicerea poetica pâna la limita, cuvintele par a nu avea doza de lirism necesara pentru a se aseza în structura poemului dupa rigoarea literara general acceptata.

„voi ramâne ca un avorton azvârlit de/curva de ma-sa – abandonat la/containerul de gunoi –pâna la/Judecata de Apoi/…” – Recapitulare de statut. Acest exemplu ar putea intriga pe unii critici, sau lumea academica, dar, evident, Adrian Botez, pornind de la modul de a fi a unui profet, merge pâna la capat în volumul acesta, exemplele sunt preluate din Vechiul Testament, din scrierile proorocilor mari sau a proorocilor mici, influenta este penetranta, acolo imaginile sunt mult mai socante, pentru a se pune în lumina voia divina. De fapt, specific scrierilor profetice, este modul de a privi lucrurile, prin Ochii lui Dumnezeu si, atunci, se poate observa nivelul caderii, a pacatului care face ravagii în fiinta umana. Pentru poet, însa, este necesar a se reaseza pe viziunea crestina a Noului Testament, de a vedea lucrurile prin Ochii lui Hristos, iar Adrian Botez depune acest efort vizionar, trimitând mereu la Mântuitor, ca Salvator Universal. Dar, pâna la urma, totul este perfectibil…

Volumul merita un studiu mai atent, temele, motivele, zicerile si tacerile artistului sunt calculat puse în opera, chiar daca exista un dezechilibru al starilor în unele zone, instinctul de vazator al lui Adrian Botez nu-i da pace, este instinctul poemului încarnat…

Sunt legaturi de cuvinte care dau forta poemelor: catedrala nerostitului cântec, nu e pace: e prea multa departare, miros de zei la masa, streasina de suflet, miros de stea, buzele arzând de tacere, furtuni de pasari, cutremure de verde, e atâta bezna în gândul zilnic, matematica ordine a cântecului…

Vine vremea: MANE, TEKEL, FARES! Poetul nu pune pe nimeni sa i se închine, este fulger si devotat al Luminii de Spada, cade universul real care împiedica privire, apoi se deschide panorama, de dincolo de realitatea imediata…

Volumul se încheie cu preludii vechi, din lumea veche: „diamante se fisureaza – pe linia/melancoliei: e gata/ alunecarea luminii în/ scrâsnet/” –Preludii hiperboreene

Temele finale se dezvaluie: nunta, cavalerii eterni, moartea fara de nume moarte, profetul pierdut, speranta, eonii… Profetul îsi gaseste locul într-o lume fara de profeti, poemul l-a preschimbat, lumea este eonul…

Adrian Botez tine sa-si regizeze volumul înserând câteva opinii asupra scrisului sau, sa lase un scurt „Curriculum Vitae” , argumente pentru o cunoastere mai apropiata a scriitorului pierdut în profetii, regasit în poeme, echilibrat de spiritele iubirii.

Mircea Dinutz scrie: „Ambitios, profund, cu gust pentru textul cu anvergura carturareasca, Adrian Botez respira lejer în aerul tare al ideilor…”

Roxana Sorescu, cercetator stiintific principal I, Institutul de Istorie si Teorie Literara „George Calinescu” – Bucuresti; noteaza: „ În critica literara româneasca nu exista, deocamdata, lucruri de acest tip. Prin lucrarea SPIRIT SI LOGOS ÎN POEZIA EMINESCIANA, dl. Adrian Botez este un precursor. Pe drumul pe care înainteaza se vor buluci multe persoane, ce vor confunda bolboroseala extatica, cu foarte severele discipline, care sunt Mistica si Initierea…”

Despre Spiritele Iubirii (Serafimii), Adrian Botez are revelatia: „peste iubirea de Dumnezeu – doar/misterul adânc: Dumnezeul Fetelor/Trei/”…

 

Note:

(1) Adrian Botez, Cartea profetiilor, Editura „Rafet”, Râmnicu Sarat – 2010

 

(31 mai 2011)

 

***

SA MÂNCAM DIN NOI ÎNSINE

On By nelursIn poetryLeave a comment

de Adrian Botez


SA MÂNCAM DIN NOI ÎNSINE


de ce sa ne tot mâncam numai unii pe

altii – în lumea asta atât de înghesuita si

strâmta? – de ce sa nu înfulecam – cu

nadejde si pofta

mistica – din noi

însine?

 

atâta grasime de

lene avem în suflete – atâta

carne de vointa

nevoita – în toti muschii

constiintei – încât

ne-ar mai ajunge de

hrana – pentru înca o

viata

 

dar Dumnezeu ne asteapta

deocamdata – sa ne consumam

ce ne-a dat fiecaruia

aici

 

sa mâncam – deci – din noi

însine – cu smerenie si

luare-aminte – ca si cum

ne-am împartasi din carne de cer – ca si cum

ne-am sopti rugaciunea fierbinte – din

urma – fumegând

proaspata – cu toate aromele negustate ale

lumii de-apoi – ca si cum

deja am fi ajuns – printre

icoanele bisericii – sa

stralucim a sfintenie – plina de toata

amânata de milenii

lumina

***

 

PROGRESIE ARITMETICA

 

tineri – oameni – chinuiti de

sexul lor – toti – trupuri nepotrivite cu

boala: Duhul – mereu mult mai

chircit – decât oricare dintre

zvârcolirile delirante (extravagante si

penibil acceptate – cu înghitituri de

maxima umilinta) – ale

trupului

 

tineri – oameni – cautând unde

nimic nu exista – sau

cel mult un spasm nocturn – tot mai

cetos si ambiguu sematic – si-apoi

iar – neantul întrebarii fara

buza de raspuns

 

carnea se supara aprig – de

atâtea sincope ale

simturilor si ale

pustiitei constiinte bolovanoase (poti

sa îneci – cu ea în sac – toti câinii din

ograda lumii) – carnea cade – cortina de lepra

în spatele careia

rânjeste – pedant si

triumfal – bonom suficient – scheletul

 

…scheletul

concluzia – ca miza ascunsa de seful

tripoului lumii – scheletul – concluzia care

de mult – se asteapta pe sine – într-un

joc masluit – de la-nceput – pâna la

sfârsit

 

…nu aplaudati – la iesirea din scena

trisorii

***

 

DOR DE STINGERE

Marelui Român – lui IOAN MICLAU

 

Doamne – stinge-ma undeva

între ape mari – cu tarmuri ametitor

departate – tarmuri pline de

lacrimi

 

stinge-ma – Doamne – sub un cer – care

sa-mi faca sufletul sa plânga de

bucuria înaltului – zborului

sufocarii cu mult mai larg si

mult mai departe

 

stinge-ma – Doamne – într-un

amurg în care – înca

nevazute – toate stelele sa-mi

cânte – toate izvoarele sa-mi

sopteasca – toti îngerii sa-mi

lumineze – despre o lume

în care durerile sfâsietoare si

nelamurite – sa se faca-prefaca – precum

soarta sfintilor – în bucurii

sfâsietoare si

atotlamurite

 

…Doamne – deasupra fluviilor

marilor si oceanelor – deasupra

tuturor cerurilor – bat clopotele – bat

noul ritm al inimii mele

sarmane – al inimii mele care a prins

curaj – a prins dor – necuprins

dor – sa se stinga – în

inima Ta

***

 

UN VAGABOND

 

vagabond – ducând în cârca o cocoasa:

rele gânduri – rele vremi – în traista strânse

…a fost om – e-o aratare lasa

trup de umbra – cu priviri prelinse

 

nu e sigur ca-i din lume – e vânat

nu-i doar singur: e pustiu de ce va fi

se-ncordeaza a pastra un loc curat

pe-unde pasu-i totdeauna sovai

 

când si-a frânt în’untru curcubeul?

când din jaruri stinsu-s-a cenusa?

asta stiu doar domnii cei de ceara

 

cei cu sufletul far’ de feresti ori usa:

l-au strivit – gonit din casa si din fire

de-si lasa si cer si soare-n parasire…

***

 

VREMURI FARA CEAS

 

pasari vremuiesc cu glasuri sure

vremea nu mai stie cum sa fie

vântul bate parca sta sa-njure

o lume livida – vinetie

 

asteptam sa fie iarna – -a câta oara ? –

urmele sa ni se stearga în zapezi

…cârd de gânduri – cârd de ciori coboara

facând întuneric bezna la namiezi

 

am uitat sa-ntorc vreun ceas sa mearga

stau la geam si-astept vreun om sa treaca:

nimeni nu s-arata – doar o barca

 

scârtâie-ntre nori prafosi ca o teleaga…

…Dumnezeul lumii e cenusa

n-a lasat pe nicaieri vreo usa

***

 

NEPUTINTE MISTICE

 

bat clopotele neputinta lumii

de-a-si duce-n linisti trai cuviincios

bat clopotele nestiinta lumii

de-a gasi-n ceasuri miezul cel gustos

 

degeaba plâng în batatura pomii

degeaba-si risipesc apele-argintii:

de peste tot se furiseaza domnii

vampirii-si tot ascut la luna dintii

 

ce nobila-i Gradina cu-a ei îngeri… –

de peste tot vin incendiatorii

de esti Hristos ori numai om – tot sângeri

 

culegi din praf preaînjosite glorii…

…drept în orbite îti înfig faclia

n-apuci sa-i vezi: îsi fac doar meseria

***

 

UNIVERSUL  CARTII: UN EXCEPTIONAL VOLUM ANTOLOGIC LUCIAN RAICU

On By nelursIn literature, News, RomaniaLeave a comment

by Zoltan TERNER

Note de lectura

Orice noua reeditare a vreunei lucrari din opera lui Lucian Raicu este înca un act de necesara repunere în circulatie a unei valori. La o editie de  „opera omnia Lucian Raicu” nici nu îndraznim sa visam, desi ar fi, în cazul lui, un lucru normal si elementar.

În acest context, e de salutat initiativa  a editurii “Hasefer”, aceea de a reuni într-un volum antologic, fragmente revelatorii din textele lui Lucian Raicu despre literatura, critica literara, lectura, despre propria sa metoda de abordare a (capod)operei.

Titlul acestei excelente antologii semnate de Carmen Musat, „Dincolo de literatura”, ne chiar chiar domeniul spre care tinde demersul marelui critic. Acest „dincolo” îl viza el întotdeauna. Asta a facut în tot ce a scris. Prin amplitudinea unghiului vederii, prin finetea intuirii nuantelor  si originalitatea gândirii sale despre literatura si critica literara, Raicu a gasit cu adevarat „calea de acces” (titlul unuia din volumele sale) la misterul „abisal” al operei, printr-un fel de vizionarism cuprinzând un spatiu întins pâna „dincolo de literatura”: „Caracteristica veritabilei literaturi, aceea de a fi ceea ce nu este, ceea ce este dincolo de ea…Zonele ultime, care depasesc fiinta literaturii, se reveleaza numai celui capabil de comuniune cu însasi aceasta fiinta, luata în sine, dotat cu vocatia iubirii pentru ea, pentru ceea ce nu este decât ea, într-o singura clipa valorând cât eternitatea”.

Pentru Lucian Raicu creatia literara se situeaza la o altitudine de-a dreptul mistica: „Daca undeva «mistica daruirii» si «mistica» pur si simplu au un sens, îl au cu siguranta în spatiul creatiei, al actului creator”.

În egala masura estetician al literaturii si psiholog al creatiei artistice, el avanseaza idei teoretice îndraznete, originale, de o mare subtilitate intelectuala, despre natura si semnificatiile de adâncime ale literaturii (si artei): „Creatia este rivalul si replica realitatii mai mult decât este «expresia» ei…Misterul creatiei geniale este la fel de tulburator ca misterul aparitiei vietii pe pamânt…Citim (si contemplam opera de arta) din nevoia uniui sentiment mai limpede dovedit  al apartenentei la specia umana, la conditia general umana; pentru a ne simti validati într-un statut solidar omenesc; pentru a atenua, pe cât cu putinta, raul singuratatii;  pentru a ne încredinta ca acest rau nu este numai al nostru; pentru a ne recunoaste unul pe celalalt ca locuitori ai aceleiasi case, ca membrii, oricât de feluriti si de nesuferiti unul celuilalt, al aceleiasi familii”. Pasajul impune si impresioneaza  prin larga  deschidere umana, prin  generozitatea, prin frumusetea lui morala.

Mai presus de toate, Lucian Raicu s-a manifestat ca un cititor de literatura cu o înzestrare fenomenala, ca un „cititor genial”, am putea zice. Îndraznim sa afirmam ca, vorbind despre Lucian Raicu, nu este exagerat sa  prezumam existenta în extraordinarele sale texte, a unei scântei de geniu. În fond ce este geniul altceva decât adâncirea în abisul unei capodopere si capacitatea de a merge pâna la capat? Capatul fiind acel vast teritoriu numit „dincolo de literatura”: ontologie, psihologie abisala, etica, sociologie, religie, mistica, spiritualitate.

Vorbindu-ne, din perspectiva propriilor  sale experiente si „aventuri” de cititor, Raicu ne ofera o interesanta schita de metodologie psihologica a procesului lecturii „(re)creatoare”: „«Placerea» lecturii nu este numai placere simpla si clara, decât în cazul unei anumite literaturi mediocre si usoare; contactul cu cartea buna presupune învingerea unei dificultati… efort de acomodare la un univers necunoscut, strain… într-o capodopera nu se paseste de-a dreptul, pe un drum deschis si drept, imediat accesibil… Opera este «opaca» si ea trebuie sa fie luminata din interior, printr-o lectura adecvata. Numai asa ajunge sa ne vorbeasca, altfel tace… Toata structura noastra afectiv-intelectuala, morala si politica, ansamblul prejudecatilor dar si al convingerilor noastre participa la procesul lecturii”.

Raicu ne explica cum trebuie sa te „razboiesti” cu o carte pentru a ti-o însusi, astfel ca ea sa devina cu adevarat “a ta”. Pentru a ti-o încorpora, sunt de fapt doua cai, ne lasa el sa întelegem: a cuceri opera literara sau, a te lasa cucerit de ea, printr-o totala deschidere, printr-un abandon plenar.

Dând definitia criticului „ideal”, Raicu nu face decât sa se defineasca pe sine: „Neistovit cititor, actor, interpret, lipsit de masura, de instinctul conservarii, de reflexul limitarii, capabil sa traiasca viata operei”.

O alta auto-definitie o gasim într-un pasaj despre eseu, acesta fiind vazut ca: „o meditatie capabila sa se desfasoare chiar sub ochii cititorului”. Asa sunt textele lui Lucian Raicu: un admirabil spectacol al gândirii „în direct” sau „la scena deschisa”. Aceasta face si puterea lor de fascinatie asupra cititorului.

Entuziasmul si uimirea lui, încântarea si cvasi-stupefactia sa în fata geniului, se exprima toate în extraordinarele rânduri scrise despre Montaigne: „Cum de-a fost cu putinta Montaigne, de unde «Eseurile», de unde, Doamne, atâta «întelepciune» si resemnare si zâmbitoare tihna? Sau poate le citim noi gresit, le întelegem (ca pe atâtea alte carti) anapoda? Deloc exclus; nimic, din principiu, exclus”.  Aceasta din urma idee  pare sa fie, în esenta, principiul final al accederii la misterul unei creatii literare: nimic nu e exclus. Totul fiind inclus.

Secretul farmecului si seductiei pe care le exercita textele lui Lucian Raicu  se ascunde în amplitudinea  surprinzatoare a variatiilor scenice cu care eseistul îsi „joaca” textul gândirii sale vii: el trece nonsalant de la patos la îngândurare, de la uimirea candid-copilareasca la elanul ludic si la încântarea juvenila cu care simti ca le traieste în fata unui text literar, a unui autor sau a unei idei.

Lucian Raicu este un moralist care nu se sfieste s-o declare asertiv, ca un  principiu: „Lecturile care nu actioneaza ca o forta morala sunt inutile: uneori chiar daunatoare”. Dixit!

Replicând celor care discuta „despre declinul poeziei, despre dezinteresul cititorului fata de poezie”, el scrie: „Dezinteresul  fata de poezie  este dezinteres fata de omenescul adânc al vietii, fata de  tragismul si de sublimul ei… Poezia este… esenta incoruptibila a literaturii în totalitatea ei. ?i este chiar mai mult decât atât”.

Lucian Raicu mediteaza asupra semnificatiei general-umane a scrisului, avansând o interesanta motivatie psihologica: „A scrie dintr-un prea-plin… Am adauga: dintr-un prea-plin dar si dintr-un prea-gol”… Marii creatori sufera – as zice – de un soi de manie a insistentei, de un exces tautologic, care-i face sa exprime în zeci si sute de feluri diferite acelasi lucru, unul si acelasi. Sunt niste geniali… pisalogi”.

Privind lucid si firesc propriile sale uimiri în fata  misterului creatiei literare majore, Raicu le si justifica simplu si transant:, „Raspunsurile noastre pot fi gresite; si de cele mai multe ori sunt. Mirarile nu sunt niciodata gresite”.

Dinlauntrul conditiei climatice a propriei sale naturi afectiv-cognitive, marele eseist da cu tifla la „biata seriozitate” a lumii, elogiind aproape strengar umorul, ironia, spiritul mucalit, acestora nelipsindu-le, însa, în viziunea sa, o componenta tragica. Raicu elogiaza pe acei mari scriitori care au stiut „Sa dea peste nas ursuzilor”. Extinzând sfera, el face apologia umorului: „ Nu poate face filozofie demna de oarecare încredere cine nu are simtul umorului, simtul ironiei (reflex al ironiei ascunse în lucruri, în realitati, în destinul uman), simtul derizoriului, simtul zadarniciei. ?i nici critica literara, asta chiar se întelege de la sine, nu poate face”.

Lucian Raicu este recognoscibil pentru ca este inconfundabil: are un domeniu al sau propriu, un stil , o atitudine, o definitorie tensiune a gândirii. Problematica lui este întotdeauna dusa pâna la ultimele consecinte. Temeiurile merg pâna la adâncimi: drama existentiala a literaturii este cea a  conditiei umane însasi. Referindu-se la literatura, el scrie ca un dramaturg al fenomenului: „Sa-i observam precaritatea, sa fim de-a binelea constienti de slabiciunea, vulnerabilitatea, lipsa de rezistenta, în fata marilor încercari si suferinte, si chiar inutilitatea ei. Este ciudat ca s-a nascut, este si mai ciudat ca a supravietuit si înca mai ciudat ca mai respira si da semne de viata… Literatura este precara. Dar si omul însusi este”.

Vorbind despre scrierile sale el marturisea: „Am încercat sa împing „explicatia” spritului creator cât mai departe, cât de adânc simteam ca se poate merge, cât ma ajutau resursele”. Caz întru totul fericit, resursele l-au ajutat din plin sa reuseasca  în ambitioasa sa încercare. Profunzimea si acuitatea  inteligentei sale, perspicacitatea si intuitia sa psihologica, imaginatia sa, i-au permis sa elaboreze texte situate în topul literaturii critice din România. De aceea, lipsa unei monografii Lucian Raicu, în spatiul editorial supra-abundent al României de azi, ni se pare un fapt de-a dreptul de neînteles. Un gol echivalând cu o tipatoare anomalie culturala.