Tag: Mihai Stirbu

PELERIN ÎN TARA SFÂNTA

On By nelursIn WorldLeave a comment

PELERIN LA MORMÂNTUL SFÂNT – PROFESORUL ANDONE MIHAI

 

 Mihai Stirbu

 

Gânduri si impresii de calatorie, exprimate de profesorul Mihai Andone din Roman, dupa pelerinajul în Tara Sfânta

Sunt oameni care într-adevar n-au trait degeaba, fiindca lasa în urma nu doar niste copii realizati. Printre ei este si d-l. profesor Andone Mihai din Roman. Profesor, scriitor, fost consilier municipal, presedinte al unei formatiuni care viza reorganizarea teritoriala a României, în care sa se regaseasca fostul judet Roman, domnul Andone este un om modest, mândru de originile sale – dovada, în ultima perioada îsi semneaza cartile Mihai Andone Delahomiceni, tocmai pentru ca n-a uitat de unde a plecat. Copilaria i-a fost umbrita de lipsa tatalui, cazut la datorie aproape de Calarasii Basarabiei, dar i-a fost luminata de credinta, datorita mamei. Poate pretuirea fara margini pentru parinti, poate norocul, poate credinta, l-au ajutat în acest an prin doua împliniri: un ,,pelerinaj’’, si regasirea tatalui. De fapt nu sunt doar doua, sunt mai multe, pe care le va dezvalui mai jos.

,,O scurta introducere: în acest an 2011, Dumnezeu mi-a harazit câteva lucruri foarte frumoase pentru mine, dar dincolo de ele, doua lucruri frumoase si doua exceptional de frumoase. Cele doua frumoase pot sa le marchez prin faptul ca-n acest an am reusit sa public doua carti, prima ,,Omule, trezeste-te, înainte de a fi prea târziu” si a doua, a carei lansare va fi curând, ,,Predicile Sfântului Ioan Gura de Aur în haine ri(t)mate”. Ambele au o tenta religioasa, iar ultima este a treisprezecea mea carte.

În categoria lucrurilor exceptionale plasez calatoria în Basarabia, la Calarasi, localitate în apropierea careia se afla Cimitirul Eroilor Români, în care-si doarme somnul de veci tatal meu, mort în al doilea razboi mondial, la 8 iulie 1941. Momentul m-a încarcat din punct de vedere patriotic cu puternice impresii, care se vor constitui în subiectul unei carti, cumulate desigur, cu multe alte referiri laBasarabia. Sper ca-n câteva luni de zile, cartea sa vada lumina tiparului.

De departe, cel mai important eveniment al acestui an, a fost pentru mine calatoria, pelerinajul în Tara Sfânta, pentru ca-mi doream sa ajung în locurile prin care a calcat Mântuitorul Iisus Hristos, astfel reusind sa-mi depasesc si teama de calatoria cu avionul; înainte asa-mi ziceam, de-o fi sa mor, macar sa mor pe pamânt…

Vreau sa dau culoare evenimentelor petrecute la pelerinajul în Tara Sfânta. Mi-am depasit teama, m-am simtit bine si la dus si la întors. Eu, nefiind preot, n-o sa vorbesc despre dogma religioasa, voi atinge niste chestiuni de suprafata si niste impresii din aceasta calatorie. Recunosc, sunt profund credincios, si cred ca daca prin absurd n-as fi, (desi eu nu cred în absurd), dupa ce am vazut acele locuri, dupa ce am vazut smerenia preotilor din Ierusalim si a atâtor zeci de mii de oameni, ce as avea de pierdut daca totusi as crede în aceasta forta Dumnezeiasca? Nu este decît de câstigat; te învata Evanghelia sau cartile religioase sa faci rau? Nu, când spunem iubeste-l pe Dumnezeu, iubeste-ti aproapele, nu-i vorba doar de rude, este vorba de toti cei cu care vii în contact. Când îi iubesti pe cei din jur, inima îti este parca mai calda, pe când atunci când privesti cu ura, îti faci dusmani. Si este bine uneori sa ne rugam si pentru dusmanii nostri, care nu înteleg ce înseamna credinta. Credinta este singura sansa a existentei, de asta traim pe pamânt, pentru a ne pregati trecerea pe lumea cealalata, care este vesnica. Suntem trecatori. Nu cred ca exista om perfect fericit, unii sunt sanatosi fizic, dar nu sunt sanatosi la cap. Altii sunt foarte rationali, dar au defecte fizice. Practic, fericirea totala nu exista decît dincolo, dupa Judecata de Apoi, când vom ajunge in Raiul ceresc, promis noua de Hristos.

Asa cum mahomedanii sau musulmanii îsi propun ca macar odata în viata sa ajunga la Mecca, locul lor sfânt, si crestinii ortodocsi, catolici sau protestantii, ar trebui sa aiba drept obiectiv principal în viata, ajungerea la Ierusalim. Cine ajunge în Tara Sfânta se întoarce atât de încarcat crestineste, încât indiferent de obstacole sau piedici, nu se mai desparte de Hristos niciodata. Acolo, efectiv, îl simti pe Hristos ca este în preajma ta la tot pasul. Parca vezi cu ochii mintii orasul, transpunându-te în timpul evenimentelor petrecute cu aproape 2000 de ani inainte. În Ierusalim, caci despre el trebuie vorbit mai mult, se întâlnesc trei dintre cele mai importante religii ale lumii: religia iudeo-crestina – religia evreilor, religia crestinilor si religia musulmanilor. Fiecare are câte un obiectiv important acolo. La ,,Zidul plângerii”, sosesc evrei din toata lumea, sa se închine. Pentru musulmani, acesta este al treilea oras ca importanta dupa Mecca si Medina, care sunt în Arabia Saudita.

Pentru crestini, Ierusalimul fiind leagat de viata Mântuitorului, de patimi, de rastignire, de invierea si inaltarea la Cer, este sfânt. Prea putini cunosc aceasta perceptie crestina. Iisus Hristos a coborât din Cer si s-a nascut pe pamânt, despartind istoria lumii în doua. Tot ce a fost înaintea Lui se numeste ,,Înainte de Hristos’’ sau ,,Înaintea erei noastre’’, si tot ce a fost dupa aceea, se numeste ,,Eracrestina’’ sau ,,Era noastra’’.

Numarând anii înaintea coborârii Lui pe pamânt, în 5508 au aparut Adam si Eva, primii oameni. Evreii au început numaratoarea anilor de atunci, anul 5508 coincizând cu coborârea Mântuitorului. Dar, cea mai mare parte a omenirii începe numaratoarea de la coborârea Mântuitorului pe pamânt, de la care au trecut 2011 ani. Crestinii spun înainte sau dupa Hristos, dar raportarea este la acelasi eveniment. Unii nu cred în ,,înainte sau dupa Hristos’’, dar istoria se raporteaza la acest moment nodal în existenta omenirii: tot ce a fost înainte de Hristos este prins în Vechiul Testament, tot ce a aparut dupa, este prins în Noul Testament, cele doua ,,Testamente’’ alcatuind Biblia, sau ,,Sfânta Scriptura”.

Câteva repere geografice si istorice: Israelul este o tara cu toate casele din piatra, iar dunele de nisip înlantuite, parca nu se mai termina. Între dune am vazut beduini, oameni care cresc capre, oi, magari si camile, ducând o viata austera dar gasindu-si resursele necesare existentei. Magazinele si tarabele din Ierusalim erau înlantuite pe aproape un kilometru, pe o parte si pe cealalta a strazilor. Îti luau ochii multitudinea marfurilor, dar trebuie sa te si tocmesti, negustorii dorindu-si maximul de câstig. În Israel exista mari diferente de nivel, Ierusalimul este la vreo 800 de metri deasupra nivelului marii, iar Marea Moarta la 400 de metri sub nivelul oceanului planetar. Referitor la Marea Moarta, pentru cei care nu stiu, se numeste asa pentru ca procentul de salinizare este foarte ridicat, acolo neputând trai nicio planta, nici un peste, nicio vietuitoare. Dar interesant este ca pe fundul marii este un mâl tamaduitor, în special pentru bolile pielii. Si, dupa cum se stie, din cauza densitatii mari a sarii în apa, corpul pluteste, fara riscul înecarii.

Treceam prin zone înverzite, atât de frumoase, acolo fiind un sistem de irigatii cum nu cred sa mai fie undeva prin lume. Impresionante covoarele de flori, a caror culoare rosie este predominanta. Fiecare bucatica de pamânt este valorificata acolo. Maslinii sunt imensi, la fel palmierii, portocalii si lamâii, ale caror fructe probabil ajung si pe la noi.

Multi confunda Tara Sfânta cu actualul stat Israel, dar exista multe biserici si-n afara granitelor Israelului. Nu exista o alta tara în lume în care densitatea lacasurilor de cult sa fie atât de mare, ca în statul Israel. Aceasta tara este o fâsie în partea de rasarit a Marii Mediterane în Asia, învecinându-se la nord cu Liban si Siria, spre rasarit cu Iordania, spre sud cu Egiptul. Evreii se aprovizioneaza cu apa din Marea Galileii, sau prin desalinizare din Marea Moarta, din Marea Mediterana, din Marea Rosie si din apele subterane. O ultima sursa de apa este apa de ploaie, pentru ca acolo fiind doar doua anotimpuri, vremea ploioasa poate dura sase luni. Lacul Galileii sau Lacul Tiberiadei, situat în nordul Israelului, este cea mai importanta sursa de apa potabila. Aici a mers Mântuitorul pe apa, iar când apostolul Pavel era sa se înece, i-a strigat Mântuitorului sa-l salveze. Am facut si o croaziera cu o corabie pe care era arborat drapelul României; pentru atmosfera organizatorii au asigurat, spre surpriza noastra, si un fundal muzical cu imnul nostru national. Impresionant moment, unii au lacrimat, simtindu-se chiar români la ei acasa.

Istoria lor este foarte zbuciumata. Triburile evreilor, dupa ce au scapat de robia egipteana, au ratacit vreo 40 de ani prin deserturi, prin peninsula Sinai, condusi de proorocul lor Moise pe care-l venereaza si acum, pentru ca face parte din Vechiul Testament.

Au plecat spre Tara Fagaduintei, în locul în care sunt acum, dupa lupte cu alte triburi. Si înainte si dupa Hristos, au avut mult de suferit. În timpul regelui Solomon s-a construit un templu distrus apoi de arabi, si de persi. Un alt conducator al lor – Irod, a refacut templul. Romanii care voiau sa-i supuna pe evrei, au construit un imperiu în jurul Marii Mediterane, incluzându-i si pe ei.Dar evreii sunt un popor de oameni demni. Vazând ca atâtia oameni îl urmeaza pe Hristos, atrasi de minunile si vindecarile lui, l-au considerat drept conducator al lor împotriva romanilor. Dar Mântuitorul nu voia razboi, venise sa aduca pacea pe pamânt, fiind imparatul lor ceresc, nu împaratul pamântesc. De aceea s-au întâmplat grozaviile care au culminat cu Rastignirea. La câtiva ani dupa Înaltarea la Cer, evreii s-au revoltat din nou. Împaratul roman Titus, în anul 70 dupa Hristos, a distrus complet Ierusalimul, evreii pribegind dupa aceea prin toata lumea, aproape 2000 de ani. Pâna la sfârsitul primului razboi mondial, acel teritoriu fusese al Imperiului Otoman. Apoi, teritoriul numit Palestina a intrat sub dominatie britanica, o parte dintre evrei revenind pe pamântul stramosilor. În timpul celui de al doilea razboi mondial, Hitler, prin holocaustul care a îngrozit lumea, a omorât sase milioane de evrei. Când a fost posibil, dorindu-si înfiintarea unui stat, o varianta a lor luata in calcul, era pe o parte si cealalta a Prutului, în Moldova. Alta varianta era stabilirea undeva prin Argentina, sau în Africa. Au reusit sa determine Organizatia Natiunilor Unite ca în anul 1947 sa creeze în locul din care plecasera înaintasii lor în urma cu aproape 2000 de ani, doua state: Palestina si Israel. Palestina era locuita de arabi, care în timp ocupasera acele teritorii, si se opuneau cu îndârjire colonizarii evreilor. Conducatorii israelieni fiind în bune reletii cu americanii, s-au stabilit acolo, provocând apoi multe conflicte armate. Sustinuti de S.U.A. si-au extins teritoriile. Chiar si acum exista asezari evreiesti în teritoriile controlate de arabi.

Daca ne luam dupa Biblie, acolo va începe razboiul final, razboi în timpul caruia caii vor înnota pana la glezne în sângele oamenilor. Templul pomenit mai sus nu s-a mai refacut, a ramas doar un zid din el, Zidul Plângerii, care este cel mai important obiectiv religios al evreilor. În crapaturile lui, pun biletele cu rugaciuni adresate lui Dumnezeu, în care ei cred. Nu cred în Iisus Hristos, dar în Dumnezeu Tatal, da. Biblia spune ca nu l-au recunoscut pe Mesia, pe care l-au ucis, ca trimis al lui Dumnezeu, si înca îl asteapta. Dar cel care va veni, va fi Anti-Christ, singura scapare fiind sa se crestineze. De exemplu scriitorul Steinhardt, era evreu si s-a crestinat, devenind un mare propavaduitor al crestinismului. Crestinarea lor ar fi salvarea lor, si a noastra. Multi se întreaba de ce a aparut Vechiul Testament, cu tot ce tine de el, în Israel. Evreii erau poporul ales de Dumnezeu. Chiar daca se pune crima monstruoasa de atunci pe seama romanilor, ei cerusera sa fie omorât, evreii de atunci. Dar acum cine sunt alesii lui Dumnezeu? Crestinii, cei care cred în Iisus Hristos. Probabil, cu timpul, cât mai multe popoare, chiar din cele care nu sunt crestine, vor trece la crestinism. Când Biblia va fi biruitoare pe aproape întregul glob pamântesc, atunci va fi sfârsitul lumii.

Consider Ierusalimul capitala lumii, sub aspect religios. Impresionant numarul oamenilor de acolo, al grupurilor masive de vizitatori. Asteptând sa intram în biserici si manastiri, vedeam oameni de toate etniile, de pe toate continentele. Erau din Asia, indieni, coreeni, japonezi; din America, din Brazilia din Argentina, Columbia, din toata Europa, din Africa. Si erau oameni albi, negri, mulatri. Parca toti se închinau aceleiasi forte uriase. Daca as fi facut o pictura i-as fi reprezentat pe toti cu mâinile înaltate spre Cer, de acolo asteptând salvarea.

Toate capelele, bisericile, manastirile, sunt construite pe grote ale crestinilor, care au fost niste gropi în pamânt, facute în anii persecutiei religioase. Dupa Iisus Hristos, vreme de vreo 300 de ani, crestinii au fost perscutati, ucisi, arsi de vii, aruncati fiarelor salbatice, numai sa nu creada în Iisus Hristos. Cu toate astea, ei si-au întarit credinta. Peste grote s-au construit capele, biserici, manastiri. Când cobori în grote, ai senzatia calatoriei în timp, în acele vremuri de persecutie religioasa. Daca acei oameni erau dispusi sa-si dea viata pentru Iisus Hristos, daca toti apostolii pe care i-a avut – cu exceptia unuia singur – au murit ca niste martiri, deducem ca erau convinsi de existenta Lui, si pentru ca-l vazusera dupa ce a înviat. Asa cum spune apostolul Pavel: ,,daca n-ar fi înviat Iisus Hristos, zadarnica ar fi fost credinta noastra’’. Mântuitorul a înviat mai multi oameni, printre care si pe Lazar.

Trebuie sa-i amintesc pe cei care ne coordonau în timpul pelerinajului, în primul rând preotul Mihaita Popovici, cel care a organizat deplasarea, apoi Cristian Vacaru – un preot catolic din Sabaoani care ne-a fost si ghid, cel care de noua ani este la Ierusalim. Este un om cu o cultura enciclopedica impresionanta, cunoaste locurile ca pe Tatal Nostru, vorbeste despre fiecare obiectiv cu pricepere, despre fiecare icoana, despre fiecare tablou.

A fost asigurata o securitate deosebita, începând chiar din Bucuresti. Prin Ierusalim, pentru a se evita incidentele, sunt patrule (din care fac parte si fete), pentru asigurea linistii. M-au impresionat gardurile lungi, care parca nu se mai terminau, înalte de 2-3 metri. Le facusera evreii, pentru a se apara de comunitatile arabe cu care nu voiau sa intre în contact. Paradoxal, gardurile fusesera construite chiar de arabi platiti, care nu intuiau de cine trebuiau protejati evreii.

Absolut toate evenimentele biblice, cele despre care se vorbeste în Noul dar si-n Vechiul Testament, au un corespondent local acolo, o biserica, ceva care aminteste evenimentele. Papa Paul al II-lea spunea ca Ierusalimul si Tara Sfânta în general, constituie a cincea Evanghelie, pentru ca pe lânga cele patru, scrise de cei patru evanghelisti, aceasta ar fi o Evanghelie în plus.

Impresionata Biserica Sfântului Mormânt, locul în care este mormântul si locul în care a fost rastignit, îngropat si apoi a înviat Mântuitorul Iisus Hristos. Te cutremuri când ajungi acolo. Mai exista placa pe care a fost asezat dupa ce a fost coborât de pe cruce, apoi îmbalsamat si pregatit pentru înmormântare, Mântuitorul Iisus Hristos. Toata lumea acolo se închina, se ruga, toti cadeau în genunchi, nu te poti exprima altfel când stii ca în acel loc a patimit atât de mult Mântuitorul. Locul rastignirii, se stie, este Golgota.

Alta biserica impresionata este cea cu mormântul Maicii Domnului, în Ghetsimani, unde este si o icoana facatoare de minuni. Este si o biserica cu casa Mariei. La subsol este si Izvorul Maicii Domnului, cu apa tamaduitoare, izvor care exista si acum, dupa atâta vreme, fara a-si fi pierdut harul.

M-a cutremurat grota Mântuitorului Iisus Hristos, în care fusese coborât în ultima noapte, înainte de a fi rastignit. Printr-un spatiu foarte îngust, dupa ce l-au legat la sutiori, l-au coborât în acel spatiu strâmt, la adâncime foarte mare, pentru a avea certitudinea ca nu va iesi de acolo. Si acum te zguduie, efectiv, nedreptatea uriasa facuta de oameni Dumnezeului lor. De fapt, neoameni îi poti numi pe cei de atunci, care faptuisera grozavia.

Biserica din Bethleem, locul în care s-a nascut Iisus Hristos, celelalte biserici închinate Mântuitorului, Maicii Domnului, apostolilor, celorlalti sfinti – fiecare cu specificul ei, n-au lipsit din lista obiectivelor de vizitat. De asemeneni, Capeala Înaltarii la Cer, foarte importanta prin ce aminteste, apoi biserica româneasca din Ierihon de care nu stiam, m-a miscat, fiindca acolo este tare greu sa obtii chiar un metru patrat, care costa enorm de mult. Acel petic de pamânt fusese obtinut prin intermediul lui Yaseer Arafat, conducatorul palestinienilor care era în bune relatii cu Ceausescu, despre care stim ca a distrus multe biserici în România, dar acolo a reusit sa obtina un teren pentru o capela româneasca. Chiar daca patriarhul Ierusalimului, nici acum nu este de acord cu înstrainarea pamântului, n-a avut ce face, fiind pus în fata faptului împlinit. În acea biserica sunt picturi frumoase, în care apare si fostul patriarh român al vremii, Teoctist.

Via Dolorosa, Drumul Crucii, m-a cutremurat. Este drumul pe care, dupa ce a fost judecat si condamnat la moarte de catre Pilat, Iisus Hristos a fost obligat sa-l parcurga pâna la Golgota sau Dealul Capatânii, cu acea cruce grea în spate. Si noi am parcurs acea distanta de mai mult de un kilometru, purtând simbolic în spate crucea (câte patru), pe strazi întortocheate, cu cele 14 opriri, fiecare având semnificatia ei. În trei locuri, Mântuitorul se prabusise sub greutatea crucii dar a fost ajutat sa se ridice. Într-un loc se întâlnise cu mama sa, cu Maica Domnului, într-alt loc cu Veronica. Se stie din cartile sfinte ca acea Veronica i-a sters fata cu naframa sa, chipul Mântuitorului ramânând astfel imprimat. Naframa se gaseste si acum la Vatican, pastrata pentru posteritate.

Se stie din Biblie ca la un moment dat, Mântuitorul le-a spus apostolilor sa-si spele unii altora picioarele, dar în urma ezitarii lor, le-a spalat picioarele El însusi. Pilda ca trebuie sa te ispasesti de pacate, sa fii umil, sa nu fii mândru, daca însusi Mântuitorul s-a coborât pâna la acest gest. Va dati seama ce emotii am avut chiar acolo, unde se petrecusera faptele. În Iordan, cel mai cunoscut râu din lume, prin tot ceea ce se leaga de Sfânta Evanghelie, s-a facut o reconfirmare a botezului nostru. De asemeni, a fost si reînnoirea si binecuvântarea casatoriilor, atât noua, celor care eram cu sotiile, cât si celor care erau singuri în acea calatorie, acasa fiind însa asteptati de perechi.

Pe Muntele Tabor, a avut loc Schimbarea la Fata. Pentru noi, în postura de turisti, era impresionant urcusul pe serpentine, pâna la bisericile de acolo.

Muntele Maslinilor este poate, unul dintre cei mai importanti munti, la 90 metri desupra Ierusalimului. Aici a calatorit în Dumnica Mare Iisus pe un magar, aici a deplâns soarta Ierusalimului, si a spus ce soarta groaznica îl asteapta pentru pacatele sale, aici a agonizat în Gradina Ghetsimani când a fost arestat si dus la judecata, de aici s-a înaltat la Cer (exista si o piatra pe care, se presupune conform traditiei, se vede urma piciorului Mântuitorului, ramasa de când s-a înaltat spre Cer).

În Capela Carmelita, sau Biserica Pater Noster (Tatal Nostru), Iisus Hristos i-a învatat pe credinciosi rugaciunea pe care noi o numim ,,Tatal nostru”.

Dupa cum spuneam, daca din Basarabia m-am întors încarcat cu sentimentul patriotic, aici m-am încarcat cu sentimentul religios. Cred ca daca un ateu se duce acolo, la întoarcere cu siguranta se întoarce crestin. Sunt acolo realitati care-ti confirma ca exista Iisus Hristos, si ca tot ce a facut El este în centrul universului. Lui trebuie sa ne închinam, si sa avem incredere ca va avea grija de noi. Pentru mine exista Iisus Hristos, indiferent de ce spun altii. Cei rataciti, care sunt sau se cred vremelnic atotputernici, sa stie ca omul este exact ca un fir de nisip în Oceanul Pacific. Atât este de mic si de neajutorat. Îmi amintesc, la un spital de boli cronice din Bucuresti, medicii au observat ca – firesc – mor cei care cred, si cei care nu cred. Credinciosii plecau pe lumea cealalta linistiti, iar ceilalti erau speriati, nu voiau sa moara. Dar nu mai depinde de om, omul este ca o jucarie în fata lui Dumnezeu.

În Betleheem s-a nascut Hristhos, acolo a nascut Fecioara Maria.

În grupul nostru de români eram cam jumatate ortodocsi, jumatate catolici. Nu s-a cunoscut asta, nimeni n-a facut nicio diferentiere, a fost o armonie totala, pentru ca în fond, aceluiasi Hristos ne închinam toti. Erau si câtiva tineri în grup, care fotografiau totul, desi educatia religioasa nu s-a facut asa cum trebuia nici înainte de 1989, dar nici dupa, fiindca unii doar formalizeaza educatia religioasa. Chiar unii dintre profesorii acestei discipline ar trebui sa aiba o responsabilitate mai mare, sa gaseasca mijloace prin care sa-i atraga pe elevi spre religie. Cred ca asta-i misiunea lor cea mai importanta, nu doar sa descrie evenimentele petrecute, ci sa patrunda în sufletul lor, sa-i emotioneze, încât sa-si completeze educatia religioasa. Un rol foarte important il au si parintii copiilor, dar cum multi dintre parinti sunt nascuti în perioada în care religia era ,,arestata’’, nu au cum sa dea si altora ce nu prea stiu ei însisi. De aceea, la nicio forma de educatie religioasa ei n-ar trebui sa lipseasca.

În alta ordine de idei, nici un efort nu este prea mare pentru a ajunge în acele locuri. Daca te duci macar odata în Tara Sfânta, te ,,molipsesti’’ de dragostea pentru Iisus Hristos, sentiment pe care nu ti-l mai scoate nimeni din suflet.

Un asemenea pelerinaj este într-adevar obositor, dar reconfortant. Acolo, parca dai toata rautatea din tine, pentru ca într-o doza mai mare sau mai mica, fiecare avem macar un dram de rautate în noi. Acolo simti ca-ti purifici corpul de toate pacatele, pentru ca pâna la urma, sufletul este cel mai important. Corpul este trecator pe când sufletul este vesnic. Si daca îl îmbogatim cu flacara Mântuitorului Iisus Hristos, este bine pentru noi.’’

A consemnat Mihai Stirbu

OMULE, TREZESTE-TE ÎNAINTE DE A FI PREA TÂRZIU

On By nelursIn Christian PerspectiveLeave a comment

Lansare de carte:

„Omule trezeste-te înainte de a fi prea târziu” de MIHAI ANDONE

 

Recenzie: de Mihai STIRBU

 

 

La începutul festivitatii, fiindca asa s-a dovedit a fi, d-ra Cristina Panaite, directoarea – gazda primitoare în vechiul si binecuvântatul plin de har local al Bibliotecii „Radu Melidon” din Roman, si-a aratat bucuria ca-n aceeasi zi de 21 martie s-a nascut George Topârceanu, iar în 1989 UNESCO a hotarât sa sarbatoreasca ,,Ziua internatinala a poeziei’’, tot acum fiind si echinoxul de primavara în care ziua este egala cu noaptea. Parafrazând, considera ca-n aceasta zi, primavara este egala cu poezia. Nu a ales întâmplator aceasta zi pentru a lansa ultima, dar nu cea din urma carte a domnului profesor Mihai Andone. Despre domnul profesor o sa va spun în linii mari câteva repere biografice. S-a nascut în satul Homiceni; este si motivul pentru care de la un timp asa-si semneaza lucrarile, MIHAI ANDONE DELAHOMICENI. A urmat cursurile primare în localitatea natala, a absolvit Liceul Roman-Voda, si este licentiat al Universitatii Alexandru Ioan Cuza din Iasi, Facultatea de Istorie si Filosofie.

Are peste patru decenii de apostolat, a fost un dascal cu o prodigioasa activitate didactica si pedagogica. Este o persoana foarte implicata în viata sociala, culturala dar si politica a municipiului Roman. Sa nu uitam ca domnia sa a militat pentru reînfiintarea judetului Roman, a fost între anii 1990 si 2004 consilier local, a fost presedintele comisiei de cultura, a publicat peste 12 volume, dintre care: „Cu cartile pe masa” – Roman în 2004, „Între adevar si eternitate” – o carte de meditatii reflectii si cugetari, aparuta la ed. Grafit din Bacau în 2005, „Doi metri patrati de pamânt” – Bacau 2007, „Monografia comunei Ion Creanga”. Domnia sa a scris peste 600 de articole în presa locala, regionala, nationala. Este o pezenta activa la toate manifestarile culturale organizate la Muzeul de Arta, la Centrul militar si Biblioteca Municipala. Este un familist convins, un sot desavârsit si tatal a doua fete, are doi nepoti minunati.

În ce priveste cartea lansata azi, ea are un titlu imperativ. Despre ea, si despre multe altele, o voi ruga pe doamna profesoara Minodora Ursachi sa ne vorbeasca”. Ca orice scriitor care se respecta, domnul Andone rânduieste permanent pe rafturile cartilor sale o opera de larga respiratie. O carte, daca nu i-ar purta numele, i l-ai identifica cu rapiditate, întrucât dumnealui etaleaza în scrieri acea frumusete a expresiei poetice, clara si de mare acuratete. Asa întâlnim si-n acest volum de poezii, al carui discurs poetic capata greutate si impresioneaza prin densitatea continutului de idei, si prin maturitatea mijloacelor de expresie. Este dialogul grav al autorului cu sine însusi si cu universul. Poetul nu se multumeste numai sa noteze evenimente, fapte sau dramele destinului omenesc. Se implica, poezia îmbraca haina stilistica a discursului retoric, versurile au claritatea dezamagirii si o retorica a mâniei; este mânia poetului, a sufletului insultat de mizeriile morale, de incapacitate, de ignoranta, de nepasare, de lene. De aici acea chemare, acel strigat catre spirit: Trezeste-te pâna nu-i prea târziu. Si, spune poetul ca vrea sa traiasca într-o societate cu dragoste de patrie, de limba stramoseasca, de respect fata de înaintasi, într-o societate cu precepte si cu valori morale de repect fata de parinti si profesori, de pretuire a valorilor autentice nationale. Vrea sa se bucure de armonie si pace, de frumusetea si de mireasma naturii vegetale, de creatiile artei. Poeziile sale se hranesc dintr-o credinta profunda, dintr-o comuniune cu sacrul, relevate de poet în cotidian, în gesturile simple, în lucrurile umile, pâna la trairile cele mai înalte ale fiintei umane.

Expresivitatea si forta lirica reliefeaza, potenteaza sentimentul crestin al iubirii, ideea ca Iisus Christos este permanent alaturi de noi ca un simbol, ca un semn al adevarului. Imaginilor de suferinta, de durere, de apocalipsa, poetul opune seninatatea regasirii credintei, a încrederii în bunatatea si în puterea Dumnezeiasca. De aici si acea adoratie, elogiul adus unui mare patriot, aparator al credintei si al normelor si valorilor morale, Dan Puric. Citindu-i poeziile, gasesti nu numai profunzimea gândirii poetului, dar si frumusetea expresiei retorice a acelor întrebari mestesugite, si raspunsurile date. Ele impresioneaza, te misca, te îndeamna la meditatie, la cunoastere, împodobite cu aerul sinceritatii si al autenticului, dar si cu vigurosul talent al autorului, aceste poezii se recomanda de la sine. Cu siguranta, curgerea cuvintelor în mod firesc, cu sonoritati clare, îmbinarea lor în imagini plastice percutante, ca si neastâmparul fiintei sale, dau garantia întruparii a noi creatii literare. Noi le asteptam.

Implicat nu doar în mentinerea si adâncirea adevarului convingerilor credintei, parintele protopop Florin Tuscanu nu putea lipsi de la o festivitate care-l viza, nu numai pe domnul profesor Andone Mihai, ci si tema abordata. Tema apropiata omului care gândeste, poate mai mult slujitorului bisericii care întelege altfel existenta spirituala, ceea ce este dincolo, unde nu trebuie sa ajungi oricum, ci urmând o cale, poate trasata de autor. ,,Este prilej de bucurie, asa cum ati remarcat din mesajul gazdei nostre, d-ra Cristina care ne-a spus ca nu întâmplator în 21 martie, ziua echinoxului de primavara, este lansata aceasta carte. Dar acest volum apare astazi, când este si ziua poeziei. Este frumos si bine-venit acest dar, pe care domnul profesor îl face poeziei noastre românesti dar si poeziei crestine, literaturii noastre religioase, pentru ca în paginile acestui volum de versuri am regasit mesajul unor mari duhovnici, mesajul unui parinte al bisericii noastre, mai putin cunoscut românilor, Teofan Zavorâtu, care încearca sa raspunda întrebarilor fundamentale ale vietii crestinilor. Aceasta simbioza, aceasta frumoasa transpunere în versuri a mesajului crestin de catre domnul profesor, care se exprima cu mare usurinta în versuri, si orice predica, orice cuvânt de folos, este versificat cu rapiditate de domnia sa.

A transmis în paginile acestei carti un mesaj pentru sufletele tuturor, si a celor mari si a celor mici, si a celor mai apropiati de biserica, de credinta, dar si a celor care n-au descoperit îmca un drum, o cale catre cer. Titlul acestui volum este un mesaj, este glasul unui crestin care si-a pus întrebarile acestea esentiale: cine suntem, de unde venim si încotro ne îndreptam. Si gasind raspunsurile curate si sincere la aceste întrebari, domnul profesor si-a ales un titlu ca o voce adresata semenilor, si asa cum el însusi marturiseste în cuvântul înainte, în introducerea la acest volum, spune ca obiectivul a fost unul de ordin pragmatic, acela de a împartasi semenilor experienta unei vieti. Într-adevar, ca dascal de la catedra câteva decenii, a acumulat asemeni unei albine, cu fiecare cautare, cu fiecare lectie, o experienta deosebita care-l ajuta astazi sa împataseasca semenilor din învataturile vietii sale. Dar este si un mod de a prezenta simtirea sa, trairea sa, ca un simplu crestin, pentru ca în întreaga sa viata a fost ghidat si orientat de principiile moralei crestine, de adevarurile noastre de credinta. În încercarea de revigorare morala a acestei societati românesti care se afla astazi într-o deriva, în acesta criza materiala prelungita, care parca nu mai are un final, remarcam o altfel de criza, care ne întristeaza si ne îngrijoreaza pe toti, criza aceasta spirituala, când lumea traieste ca si cum Dumnezeu n-ar fi. Acesta este secularismul despre care se vorbeste, secularizarea întâlnita în occident, si iata, ea se infiltreaza si-n viata popoarelor majoritar crestine, ortodoxe, cum este poporul român. Unii traiesc, ca si cum Dumnezeu nu ar fi, nu-i neaga existenta, dar traiesc indiferenti. Când lipseste rugacinea, când lipeste aceasta prezbie, când lipseste starea de comuniune cu Dumnezeu în rugaciune, omul se înstraineaza si devine un fiu risipitor, un om ratacit, care poate fi salvat, si titlul acestui volum, omule trezeste-te înainte de a fi prea târziu, credem noi ca este plin de semnificatii si sugereaza, asemeni unui verset din Sfânta Scriptura la care ma gândeam, glasul Ioan Sfântului Ioan Botezatorul: pocaiti-va, treziti-va, ca s-a apropiat împartia cerurilor.

Este o lucrare recomandata tuturor generatiilor, tuturor celor care iubesc frumosul, care se orienteaza în acesta lume dupa principiile moralei crestine, dupa aceste traditii sanatoase si viguroase în care neamul românesc, numit asa de frumos un popor purtator de cruce si iubitor de înviere, a stiut tot de atâtea ori sa se ridice din suferintele lui, din caderile pe care le-a avut de-a lungul celor 2000 de ani de crestinism. Este o lucrare structurata pe trei parti, pe care autorul o sa le prezinte asa cum se cuvine. Am remarcat ultimul capitol, foarte frumos inspirat din viata si din opera unui sfânt: Teofan Zavorâtul, Domnul profesor a reusit sa scoata din mesajul acestui sfânt câteva idei crestine, idei duhovnicesti, spirituale, pe care le-a redactat într-o forma noua, versificata. Aceste idei au o arie tematica diversa, si sunt foarte necesare pentru lumea aceasta în care traim, asemanata atât de frumos de un ierarh de al nostru, cu un labirint în care fiecare crestin încearca sa caute iesirea, sa gaseasca drumul si întâlnirea cu Hristos. Este o aparitie care ne aduce bucurie.

Un profesor, truditor pentru raspândirea învataturilor limbii si a – pâna la urma – culturii românesti oriunde, domnul Nicolae Culbec de la Liceul din Halaucesti, a subliniat faptul ca-l pretuieste pe domnul profesor Andone, în aceeasi masura ca si pe parintele Mihaita Popovici, amândoi tinând niste cursuri deosebit de interesante la Colegiul National Roman-Voda, la care el însusi a participat, în calitate de cursant. Ati sesizat toata lumea, parintele protopop, antevorbitorii mei, au scos în evidenta faptul ca domnul profesor a avut de unde sa daruiasca celor din jur, orasului in primul rând, constiintei sociale a contemporanilor, niste lucrari fundamentale. Dumnealui ne mai ofera înca un esantion din preaplinul dumnealui, aceasta interesanta carte. Nici nu cred ca si-a propus s-o faca pe-a poetul, dar în mod sigur, în constiinta domniei sale a vrut sa ne etaleze ce însemna o constiinta treaza.

Cartea aceasta este un document al unei constiinte revoltate, a unei constiinte care a fost lezata în ceea ce are ea mai sfânt, si domnul profesor, într-un lant de întrebari retorice, încearca sa raspunda la aceste lucruri care tulbura ceea ce este sfânt, ce este curat în fiinta noastra nationala. Daca ar fi sa-l încadrez pe autor, l-as încadra în acele constiinte care existau cu vreo suta si ceva de ani în urma, în perioada pasoptista, care doreau sa materializeze acel sâmbure de identitate. Domnul profesor a raspuns la doua întrebari fundamentale, si probabil de aceea s-a identificat cu Dan Puric, cine suntem si, mai avem oameni frumosi sau cam asa ar trebui sa arate un om frumos. Ne-a aratat ca izvorul nostru „cine suntem” este adânc înfipt în istoria nemului nostru, dar nu mai avem acea pietate, acea responsabilitate sa o cunoastem si sa o constientizam, pentru ca degeaba stim ce este istoria, daca nu devine un fapt, adica o exprimare de zi cu zi. Istoria trebuie sa fie, de fapt, fiecare clipa pe care o traim – asta este de fapt istoria. Nu acea lectie care ni se preda la scoala, nu acele festivitati pe care le facem cu atâta pompa, istoria este faptul de a demonstra ca suntem români. Si sa ne aducem aminte ca acest român ar fi fost atât de greu rostit, încât deranja prin secolul al IX-lea ideea de român – România.

Este adevarat, treceau foarte greu cartile prin Austro-Ungaria, atunci când cuvântul român se afla în cartea respectiva. Nu mai spun ca imperiul de la rasarit nu facea decît sa stigmatizeze orice element românesc. Pâna si un cuvânt ca ,,propasirea’’ devenea subvresiv, dar sa mai spui ca esti român! Faptul ca autorul constientizeaza ca suntem români, ca ne revendicam niste elemente demne de pretuit, arata o constiinta care merita pretuita. Si dovedeste ca avem ce arata, si mi-a placut caracterizarea frumoasa a lui Dan Puric. Sunt nelinistile dumnealui, este sinceritatea, este constiinta dumnealui atât de treaza, si vrea ca acest semnal sa-l transmita si-n jurul sau. Deci sa rostim impreuna: Omule, trezeste-te înainte de a fi prea târziu.

Toti cei prezenti in sala bibliotecii, au fost de acord ca noua aparitie este o carte de învatatura în spiritul credintei ortodoxe, a românismului. Cartea este versificata, toate poeziile fiind un strigat, o implorare de urgenta fireasca fata de evolutia negativa a societatii contemporane. Pentru tineret este un îndreptar educativ care-i înfiereaza pe pe cei rai, necredinciosi, hoti, clevetitori, trândavi, betivani, tradatori ai datinilor stramosesti.

Autorul a multumit celor care i-au facut posibila exprimarea în acel cadru, personalului bibliotecii si Editurii Papirus Media, dar si celor care l-au onorat cu prezenta acolo. ,,Am sa spun câteva cuvinte în legatura cu aceasta carte, dar mai înainte câteva fraze despre celelalte lucrari ale mele. Marea majoritate sunt cu caracter monografic; patru din ele se refera la Roman, doua la Liceul Petru Poni. Din 1992 este ,,Istoria Romanului’’ din care am cinci capitole, iar a doua, la care am lucrat vreo 10 ani, am scris-o singur, cu mari eforturi cât am fost consilier municipal, presedinte al comisiei pentru cultura. Alte monografii sunt dedicate localitatii în care am functionat aproape 20 de ani, Ruginoasa din Neamt, una este pentru satul meu natal, alta despre un preot de la Stejaru – parintele Moraru care avea un har deosebit. Alta carte este de meditatii de la efemer la eternitate, pentru ca eternitatea este vesnicia de dupa moarte, fiindca eu cred în asa ceva. As putea prezenta argumentele concrete dincolo de cele care apar în biblie, comparând biblia cu stiinta, si stiind ca Dumnezeu exista si exista palpabil. Eu când va privesc pe dumeavoastra toti, il vad pe Dumnezeu, în ipostaze deosebite. Si stiti de ce? Pai, scrie clar în biblie: omul este dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu. Multi spun „dar cine l-a vazut pe Dumnezeu?”, ei uite, eu spun „l-am vazut pe Dumnezeu”. Dumnezeu nu apare ca un mosnegut, el este peste tot, unde nici nu ne gândim noi, ca spirit si ne vegheaza întreaga existenta.

De aceea, iertati-mi modestia, dar am citit câteva mii de carti în viata mea, si asta a fost problema centrala care m-a framântat: ce este dincolo. Oricât am spune noi ca ne este teama de capatul acela al vietii, e bine ca nu stim când este. Putem muri întotdeauna, de aceea este valabila acea maxima care spune „lucreaza si activeaza ca si cum ai muri mâine, gândeste si munceste ca si cum ai trai 100 de ani”, fiindca nu stim când ni se rupe firul vietii. Daca vreti, aceasta carte la asta se refera. Societatea româneasca este acum strabatuta de o criza economica, nu chiar asa de mare, de grozava, dar cea mai mare criza la care este supusa societatea româneasca este criza morala, criza existentiala, sub aspectul acesta al spiritualitatii noastre. N-ar trebui sa uitam ca, de undeva, de acolo de sus, chiar din acest an s-a hotarât sa se treaca la buletinele pe baza de cip, pana la anu’ sa se treaca obligatoriu la cardurile de sanatate, tot pe baza de cip. Asta-i unealta satanei, sa nu credeti ca-i altceva; cititi biblia, în ultima ei parte, Apocalipsa. Se arata clar acolo ca acel 666, este semnul Anticristului, al satanei. Vom fi obligati pâna la urma (sper sa nu prind timpurile acelea, dar mi-e groaza pentru urmasii mei), sa ne facem semnul acela cu laserul pe mâna dreapta sau pe frunte. În clipa aceea am pierdut tot ce a fost crestinesc, ce a fost bun.

Am auzit ca România este prima tara care experimentaza asa ceva. Cititi va rog Apocalipsa, sa nu credeti ca va spun eu ceva inventat. Aceasta carte, care este scrisa cu aprope 2000 de ani in urma, vorbeste despre acest 666 si abia acum se pune în aplicare. Dumneavoastra stiti ca multi dintre noi îl purtam pe satana în buzunar? Si când spun asta, ma refer la card, deci c a r d. Cititi invers, cum fac evreii si veti vedea ca iese drac. Nu s-o fi gândit nimeni sa-i spuna altfel? De aceea eu spun „trezeste-te omule”, adica sa fii atent la pericolele care si pe acest plan ne pândesc.

Se vorbeste despre globalizare, si multi spun ca poate este buna, dar globalizarea înseamna taierea tuturor natiunilor, însemna un fel de ghiveci din toate religiile lumii, înseamna tot ce este mai rau posibil. Prin ea am pierde enorm, toate popoarele. Practic, acest trezeste-te din titlul cartii, se refera la starea noastra de spirit, trebuie sa gândim si sa analizam daca ceea ce fac unii sau altii este în avantajul nostru, pentru ca sunt lucruri care ne vor depasi la un moment dat, si de aceea este bine sa urmati luminatorii, în special din rândul preotilor, si ma bucur sa am în preajma mea doi preoti (pr. Tuscanu Florin si Paiu Cornel) care înteleg pericolul urias ce se abate asupra tarii noastre, si nu numai, asupra omenirii întregi. Acestea sunt întrebarile retorice pe care le-am pus în primul capitol, si le pun în continuare, întrebari la care mi-am raspuns singur, si indirect va invit si pe dumneavoastra sa va raspundeti.

Capitolul doi l-am dedicat lui Dan Puric, dupa parerea mea, o constiinta extraordinara, cum n-am mai vazut demult. Imediat dupa revolutie a aparut o alta personalitate remarcabila, Petru Tutea, care era într-un dialog cu Emil Cioran – pe care multi literati îl ridica în slavi ( nu si eu). Acest Dan Puric este un mirean, nu este preot dar are vocatia unui mare preot, asa cred eu. V-as recomanda sa nu pierdeti ocazia de a-l auzi, fiindca peste tot pe unde se duce, salile sunt arhipline la conferintele lui, desi-i cu plata intrarea. Numai ca banii nu-i foloseste pentru el, ci pentru manastiri, pentru biserici. El, pe când traia înca, îl considera un sfânt pe acel staret de la Petru Voda, Iustin Pârvu. I-am citit cartea „Cum, cine suntem” si am versificat-o. Iar acel sfânt Zavorâtu, si el fost fecior de preot, care a ajuns la mijlocul sec. XIX la Ierusalim, apoi în Rusia si la Constantinopole. A fost ridicat la rangul de mitropolit, dar pâna la urma si-a dorit o viata tihnita, sa fie singur, si s-a dus la manastire. Si-a facut o chilie, si vreme de douazeci si doi de ani îsi tinea singur slujbele acolo, fara sa aiba credinciosi, dar a scris carti, primea sute de scrisori din strainatate.

Si toate astea am vrut sa vi le aduc la cunostinta, fara a avea pretentia ca ce scriu eu va ramâne în istoria literaturii, pentru ca daca eu scriu în versuri, fac un fel de proza versificata pentru a fi mai usor receptata de catre cei care citesc, iar pe mine ma intereseaza ideile pe care le scriu, si daca din toate ideile mele, în inima dumneavoastra, macar una sau doua prind radacini, înseamna ca nu mi-am pierdut timpul degeaba. Este foarte greu acum, nu sa scrii o carte, cât s-o publici, este foarte, foarte greu. Eu mai am o carte, scrisa de doi ani si jumatate, care sta, pentru ca mi-ar trebui doua mii de lei si nu-i gasesc nicaieri. Nu mai vreau sponsorizari, fiindca-i penibil sa te duci la cineva sa-i ceri sa te sprijine, si el sa refuze. Cartea se numeste „Predicile Sfântului Ioan Gura de Aur” în haine ritmate…

Editorul, preotul Cornel Paiu – datorita caruia exista cartea, a sesizat si ineditul, poate cu semnificatii firesti: ,,Omule, trezeste-te înainte de a fi prea târziu’’ este prima aparitie a Editurii Papirus Media cu sediul în Roman, fiindca fiintase pâna acum la Bucuresti. Domnul profesor Andone este o personalitate complexa, care stie foarte bine ce alegeri a facut pe parcursul unei vieti dedicate pedagogiei si educatiei, culturii si spiritualitatii. Este o persoana care detine o zestre informationala si culturala, pe care doreste s-o dea mai departe, simtind nevoia imperativa de a se exprima prin cuvânt oriunde, cu volubilitatea pe care ati cunoscut-o si astazi. Simte nevoia sa se exprime într-un fel, poate arborescent, tocmai din nevoia de a comunica foarte, foarte mult.

Zesterea culturala, spirituala, traditionala, acumulata pe parcursul unei vieti, se reliefeaza si-n cartea de fata. Domnul profesor postuleaza si ideea unei amortiri, sau a unei adormiri sau a unui somn, în care ne-am afla. Si pe buna dreptate cred, pentru ca în contextul actual, cultura, spiritualitatea, credinta adevarata, sufera de tot felul de anomalii. Si mai ales, sufera de un fel de adormire, de un fel de angoasa somnolenta, si mai ales de deviatii de tot felul. Si-n cultura au aparut voci care denigreaza, sau vin cu estetica urâtului si a subculturii, iata se vorbeste de subcultura nu de cultura. În spiritualitate exista multe deviatii de tot felul, desi poate-n contextul actual omul ar trebui sa se apropie mai mult de spiritual, parca viata mai grea si mai complicata ne îndepateaza mai mult. Invitatia domnului profesor, si preocuparea sa în toate cartile, nefiind doar cea de fata cu un asemenea mesaj, induce dorinta de a puncta ce este biblic, ce este frumos, ce este autentic ce este curat, si se înscrie în traditia românului dintotdeauna, traditie pe care am primit-o si noi de la mosii si stramosii nostri. De aceea „Omule trezeste-te înainte de a fi prea târziu” este o carte care se adreseaza omului de rând, omului care vrea sa înteleaga mai bine, pentru ca fenomenul de uitare a traditiilor, a culturii autentice sau a spiritualitatii nu se manifesta doar în spatiul omului intelectualizat sau a intelectualului, ci se manifesta chiar si în paturile care nu au prea multa scoala. Chiar si cei care îsi stiau traditiile, pentru ca si le practicau la biserica sau le practicau în casele lor, încep sa le uite. Domnul profesor, prin aceste versuri, prin aceste exercitii de versificatie, dovedeste ca detine o tehnica desavârsita de a versifica, are o vocatie a rimei. Pâna si în proza prefera sa se exprime folosind rima.

Iasi

 

"La umbra timpului", insemnari despre un poet

On By nelursIn literatureLeave a comment

Sala mare a Muzeului de Arta Roman a devenit din nou neincapatoare, deoarece fosti elevi, fosti colegi sau pur si simplu oameni de bine, s-au adunat pentru a serba intr-un mod deosebit aparitia celui de-al treilea volum de versuri al doamnei profesoare Cecilia Banica Pal, dupa ,,Nelinisti firesti’’ si ,,Sentimente natalizate’’. Intr-un mod deosebit, fiindca momentul a fost, la propriu, de incantare si datorita grupului vocal al Casei Armatei, si datorita celor doua eleve ale Scolii de Muzica ,,Sergiu Celibidache’’ din Roman, talentate si aplaudate frenetic. Pentru ca recitarea versurilor din noul volum ,,La umbra timpului” a fost in cea mai mare parte pe fundal muzical, pentru ca au fost inserate minirecitaluri de vioara si oboi, momente muzicale ale vocalului grup al Casei Armatei, minicenaclul adhoc a fost o surpriza reala pentru doamna profesoara Pal Cecilia, coplesita de emotie. Cei care au prezentat poeziile au vorbit si despre omul  profesor-poet Cecilia Banica Pal, care le-a fost colega, in cazul domnului profesor Ciobanu, sau colaboratoare, in cazul doamnei psiholog Emilia Tutuianu, coordonatoarea Editurii Musatina, prin stradania careia volumul a aparut.
Deoarece iarna tocmai isi scuturase zapada, domnul profesor universitar Tudor Ghideanu de la Iasi, n-a putut sosi pentru prezentarea cartii, aceasta dulce povara revenindu-i mereu doritului si invitatului la acest tip de manifestari, domnului profesor Ciobanu.
Pentru ca momentul solemn al recitarilor inca nu incepuse, domnia sa in stilul usor autoironic menit sa descreateasca fruntile oricui, si-a justificat prezenta mereu repetata in spatiul muzeului ,,Mai demult, mama unui demnitar romasacan spunea in cancelaria Liceului 5, intr-un alt context, evident ,,De cate ori deschid televizorul, numai pe Ceausescu il vad”. Acum, dumneavoastra puteti spune la fel despre Ciobanu, care mereu apare in fata dumneavoastra. Regret, fiindca in locul meu trebuia sa fie scumpul nostru maestru, domnul Tudor Ghideanu, profesorul universitar de la Iasi, care din cauza ,,frumosului’’ de afara, n-a mai putut veni.  Eu sunt in  dificultate, nici nu stiu cum sa ma adresez autoarei: ,,scumpa mea eleva, draga mea colega, draga mea in cheia sol (fiindca noi ne-am cunoscut la Scoala de Muzica)’’. Sunt in dificultate pentru ca noi avem acum in fata carti de literatura, si nu trebuie s-o mai felicit pentru interpretarea la pian fara partitura, ci pentru ca scrie o frumoasa poezie, fara sa aiba o relatie cu un anumit stil, sau cu un anumit alt autor, dumneaei fiind unica in modul de exprimare. Este o colaboratoare si coordonatoare deosebita la tanara editura romascana ,,Musatinia”, oferindu-ne un alt volum de poezie, volum care de data aceasta parca ii reflecta biografia, ca o metafora. Sa nu uitam ca a fost profesoara de romana dar mi-a fost colega, si poate de aceea la volumul de poezie de fata am avut onoarea de a scrie post-fata, prefata fiind a multpretuitului domn profesor universitar Tudor Ghideanu, care se trage nu de departe  si este academician, academician international.
Din acest volum rezulta ca autoarea stie ca viata nu inseamna numai bucurii, dragoste, flori, existenta ,,cu capul in nori”. Ca s-o intelegi nu-ti trebuie cartea de logaritmi, trebuie sa fi trait viata asa cum este ea, pentru ca este o reflectare a realitatii de toate zilele, asa cum o surprinde Cici, poetic, nu ca pe un reportaj dintr-un ziar. In frumoasa ei poezie, printre randuri poti citi ca nu are volume mari ci volume cu amar, pentru ca viata este o lupta. In versuri arata frumusetea bataliei, arata ce insemna blazoanele victoriei, dar mai arata si cum este atunci cand ramai singur acasa si nu-ti mai poti permite sa deschizi sifonierul cu blazoane, sifonierul cu spadele, sau pe cel cu coroanele cu care ai fost incoronat in viata. Ai spune ca ea isi reaminteste la gura sobei ce a fost, traieste ce este si se gandeste cu emotie daca maine va mai fi ceva, si daca va mai fi, ce si cum va mai fi. Este mereu o poeta interogativa, preocupata nu numai de ce va fi, ci si de ce a fost asa. Pentru ca a fost profesoara de romana este legata de continentul Eminescu, iar Eminescu spune undeva ca trecutul si viitorul sunt a lumii doua fete. Se pare ca in poezia dumneaei sunt trei fete: exista trecutul, exista prezentul si viitorul. Pentru ea trecutul insemna amorul, prezentul amarul, viitorul inseamna amnar: o scanteiere scurta, si nu se stie ce se va fi pe urma. Unii spun: dupa noi potopul, poeta spune altfel: dupa noi va veni infinitul. Si-n felul acesta ne invata sa nu fim revoltati, sa nu fim baricadisti desi ea este baricadista, dar pentru baricadele ei nu foloseste  caramizi si scanduri, ea se duce pe toate campurile si campiile din jur, culege buchete de flori pe care le pune in fata spunandu-i vietii: Hai viata, vino si loveste in mine! Desigur viata, vazand atata bucurie si frumusete de flori, trece pe langa ea, poeta ramanand singura. Poezia ei este profund meditativa, si daca alti poeti fac haz de necaz, ea inlocuieste hazul cu meditatia, si nu face meditatie de necaz, ci ne spune noua necazul, cu meditatie. Citind o carte din trilogia ,,Pal’’- iana (spun asa introducand-o in marele stil al planetei), rezulta mereu ca asta este viata, daca nu, poti sa te duci, dar de fapt ramai tot cu noi, si amandoi brat la brat vom sti sa luptam. Dumneaei a luptat o viata intreaga, si-o felicit nu doar pentru cartea din fata mea, ci si pentru galaxia ei de baieti pe care o are in jur, ma refer la cei doi fii  admirabili care sunt prezenti aici in sala. Cartea de fata, pe langa faptul ca are un autor pe care-l vedeti langa mine, grafica admirabila fiind realizata de unul dintre cei doi baieti, motto-ul de celalat, mai are la inceput o prea indelungata, frumoasa si minutioasa prefata semnata de maestrul profesor universitar Tudor Ghideanu. Volumul pe care-l veti aplauda, mirandu-va ca si la Roman se poate asa ceva, este in fond un lexicon care cuprinde nume mari  si nume multe, nefiind doar o suma de poezii la care trebuie sa tragi perdelele, sa stingi televizorul, sa scoti radoul din priza,  si dupa ce se lasa intunericul,   sa-l citesti.”
Pentru ca doar l-a suplinit pe domnul prof. Ghideanu cu expunerea sa, domnul profesor Ciobanu si-a cerut metaforic  iertare, considerand ca spusele domniei sale n-ar fi fost a la George Calinescu, parere cu care nimeni nu a putut fi de acord.  N-a incheiat fara sa sublinieze faptul ca si la Roman se nasc oameni, stiindu-se statutul de ,,provincie’’ al municipiului nostru fost capitala de judet, defavorizat economic si admnistrativ dupa alipirea la Bacau sau Piatra Neamt.  Pentru a-si sustine convingerea, a adus si prezentat celor din sala mai mult de 12 volume aparute in ultima luna de zile, ale autorilor romascani, dintre care enumeram cateva: ,,La umbra timpului’’ autor Cecilia Banica Pal, ,,Mama si cu fratii grasi’’ autor Tudor Ghideanu, ,,Tu, iubirea mea cea mare’’ autor Natalia Rusu,  ,,Nunta neagra’’ autor Gheorghe Andrei Neagu, poezii hayku autor Tipordei Ioan, ,,Trecand pe zebra vietii.. autor Mihai Horga, ,,Paznicii peretilor’’ autor Corneliu Paiu, ,,Regasirea instrainarii’’ autor Mihai Stirbu, ,,Pur si simplu” autor Ioan Dobreanu, ,,Cultura lui  Eminescu’’ autor Viorica Constantinescu, grafica Violeta Lacatusu, un album de arta al lui Iosif Haidu, si nu in ultimul rand ,,Olnefonismul’’, al treilea volum al trilogiei avangardiste ,,Mileniul trei pe portativ’’ autor Gh.A.M. Ciobanu. Mai mult, in urma cu vreo 15 ani, cand s-a conturat perspectiva unui festivalul de muzica la Roman, domnia sa l-a botezat ,,Bagheta de Cristal’’, argumentul fiind cele peste 20 de personalitati ale muzicii, plecate din urbea musatina. Un reprezentant al conducatorior culturii judetului Neamt, domnul Cristian Livescu, surprins la auzul listei care incepea cu Sergiu Celibidache, Mihail Jora, D.D. Botez, George Pascu, a declarat placut surprins, (sau, poate cu o usoara invidie…) ,,Pai, daca Piatra ar fi avut macar jumatate din numarul muzicienilor romascani, ar fi ajuns oras international”. Parafrazandu-l, domnul profesor i-a felicitat pe toti cei din sala, aratandu-si bucuria ca unul dintre oamenii de cultura ai orasului super-international Roman, poarta numele Cecilia Banica Pal.
Un adevarat periplu sonor prin poezia Ceciliei Banica Pal a fost recitarea, pe fundalul muzical discret, asigurat de grupul vocal al Casei Armatei si de elevele Scolii de Arta ,,Sergiu Celibidache’’, a versurilor din proaspatul volum.
Aflandu-se printre oameni care-o pretuiesc, avandu-i aproape pe fii si pe un nepot, s-a adresat celor de fata si doamna profesoara Cecilia Banica Pal.
‘’Mi-e tare greu sa vorbesc intr-un moment in care auditoriul este unul inzestrat cu foarte multa sensibilitate, cand o parte dintre dumneavoastra ati fost cei pe care v-am privit in bancile scolii, si pentru care am pastrat impreuna icoana celor care ne deschideau sufletul spre cultura. ,,La umbra timpului’’ s-a nascut tocmai dintr-o meditatie asupra timpului pe care l-am trait. Timpul este ireversibil, este adevarat, totusi exista, asa cum spunea Marin Preda ,,repetabila povara’’. Iata, intr-o alta maniera la mine s-a materializat tocmai in aparitia acestui volum in luna februarie, luna in care m-am casatorit, si-n care venind demult cu trenul de la Faurei – Braila, am ajuns la Roman unde am stat o zi, fara sa stiu ca aici ma voi stabili. Parcul era plin de zapada si consideram, noi fiind tineri atunci, ca decorul acela de iarna era darul pentru nunta noastra. Dupa 58 de ani de casatorie, iata ca in acelasi zile de februarie traiesc o alta emotie, pot afirma ca mult mai puternica pentru ca este la o alta varsta, cand altfel percepem lumea. Am socotit ca si acesta este un dar, un dar pe care l-am primit cu intarziere, tocmai pentru aceasta viata pe care am dus-o La umbra timpului. Cate nu se intampla la acesta umbra pe care noi o simtim. Nu este perceptibila, dar este in noi. Traim aceste emotii, traim faptele, intamplarile, iubirile, dezamagirile; toate le traim in timp si le pastram in timp. Vedeti, pentru mine, tot ce mi s-a intamplat a fost un sir de, n-as putea sa spun ca nu numai de trairi, ci de incercari date pentru a vedea existenta mea, poate si-n poezie. Am inceput foarte timpuriu sa scriu, dar timpul mi-a fost potrivnic, mi-a fost dusman chiar. N-am putut sa ma debarasez de poezie, n-am scris, am purtat-o in suflet, am citit poezia altora,  am plans, am ras poate pentru ca mi s-a oferit altceva. Mi-a oferit Dumnezeu doi copii inclinati spre arta si-i vedeam pe ei, ma vedeam prin ei, si toate astea au fost timp. Timp rascolitor, asa cum spuneam intr-o poezie din ,,Sentimente metalice’’, timp care ne-a marcat existenta, timpul in care asteptam linistea ca totdeauna, linistea de dinainte de noi, linistea  de dupa noi, unde ne gasim in acest timp care ne-a fost dat. Dar o alta fateta, pentru ca n-o sa discut prea mult despre poezia mea, o alta fateta a vietii mele si a existentei poeziei mele, este influentata de oamenii acestui oras carora le-am dedicat o poezie, pe care-o voi recita: ,,Labirintul pasilor uitati’’. Sigur, invatand la Buzau, un oras cu un potential cultural, tot un oras in care oamenii traiesc arcade in timp, cand am venit la Roman am gasit acesti oameni, deschisi spre ce imi placea mie. Eu multumesc tuturor fostilor mei elevi, au fost minunati, si pe unii ii vad aici in sala. Au fost cei care m-au ascultat, poate m-au aprobat sau nu, nici pe mine nu m-a interesat lucrul acesta, ci m-a interesat sa le daruiesc dovada, sufletul meu. Pe parcursul anilor mi-au demonstrat acest lucru, mi-au aratat respect si stima de care avem fiecare nevoie. Elevii au fost sprijinul meu moral in orice activitate, si pe unii ii vad aici. Apoi au fost oamenii de cultura. Muzeul de Arta a fost locul in care m-am simtit intotdeauna bine; totdeauna am avut altceva de invatat, totdeauna a fost domnul profesor Ciobanu care ne-a incantat, care ne-a invatat, care  ne-a plimbat in toate domeniile, este unic. Stiu ca-i este greu ca fiecaruia sa spuna cuvinte, dar el le spune din suflet, a daruit,  si de aceea si noi ceilalti  am fost receptivi la arta. Datorita domnului Ciobanu, generatii intregi au gustat arta, in toata plinatatea ei, fapt pentru care noi ii multumim.
Toate generatiile de elevi, toti oamenii de cultura ai Romanului, in timp au dat dovada de receptivitate, si spiritual si material. Fiecare mi-a dat ceva: puterea de a vorbi in fata dumneavoastra, puterea sa scriu, puterea sa ma simt fiu al Romanului, fiindca din 1958 pana acum aici am trait si aici m-am contopit cu idealurile intelectualilor, muncitorilor, oamenilor din Roman. Poate va intrebati de ce am subliniat cuvantul ,,muncitorilor”. N-am sa uit niciodata: 30 de ani din viata le-am fost profesoara la seral si cred ca nimeni n-a putut sa-i cunoasca mai bine decit un profesor care 30 de ani ii astepta sa vina de la fabrica, sa-i asculte, sa-i inteleaga si va spun sincer, cand am fost prima oara la Tevi ca diriginta sa stiu cu cine lucrez, si-am  vazut tevile incandescente, i-am vazut pe elevii mei pe jumatate dezbracati, curgandu-le sudorea de pe ei, i-am socotit eroi. Sincer va spun, sunt mandra de generatiile care au iesit de la seral in Roman. Nu conteaza titlurile pe care le-au dobandit, toti oamenii care au trecut la seral prin liceul nostru sunt oameni deosebiti si-i pretuiesc pentru ca-si luau din timpul lor ca sa invete, si la randul lor acum daruiesc fiindca au devenit pictori, poeti, ingineri, profesori, muncitori de inalta calificare, maistri.’’
In cuvantul final, i-a multumit doamnei Tutuianu, reprezentanta Editurii Musatina, pentru harul pe care-l are, pentru ca si aici trebuie sa ai ceva de spus, cu o grafica frumoasa, sa stii sa realizezi carti, sa-i multumesti pe cei care au creat. I-a multumit pentru ca i-a fost eleva, si pentru tot ce a facut pentru sarbatoarea de astazi. Le-a fost recunoscatoare si celor din grupul vocal al Casei Armatei, si elevelor de la Scoala de Arta care au contribuit la realizarea momentelor muzicale.
,,Daca un moment din viata este ca acesta pe care l-am trait eu astazi, inseamna ca planeta, asa cum spune domnul profesor Ciobanu, nu va pieri niciodata. Va multumesc!’’

Mihai Stirbu

INSTRAINAREA

On By nelursIn literatureLeave a comment

de Mihai Stirbu     
      
I.Soarele amiezii, darnic in Basarabia anului 1936, lumina clar casele din piatra, gradinile oamenilor si viile dese din departare. Tanarul de statura potrivita, slabut dar bine facut, cu parul rar mai mult saten decat blond, trase-n piept aerul tare de acasa. De acasa! Inima-i batea grabita, fiindca lipsise vreo sapte ani, desi pe acele meleaguri se nascuse, intr-un sat mare din apropierea Nistrului, inaintea primului razboi mondial, in 1914.
Privi lung coasta blanda si padurea, cum ii spunea el palcului de copaci in care-i placea sa se piarda de dimineata pana seara, cand era mic. Viata-l rupsese de ai lui parca dintotdeauna si, dupa sapte ani adaugati la cei 14 petrecuti langa parinti in satul natal, anii copilariei parca n-ar fi existat. 
Privi imprejur, rascolit de sentimente confuze trezite de vederea satului, aparut nu prea departe.
Se revazu cu cateva ore mai inainte, cand plecase de la Iasi.
Tulburat, febril si surescitat, isi scosese din sifonier costumul cel bun de croiala nemteasca, primul si singurul costum de haine pe care-l avusese pana atunci, pantofii negri cu talpa groasa, camasa bleumarin cu gulerul bine scrobit si cravata eleganta cu dungi albastre. In geamantanul ieftin, cumparat cu o zi inainte de la unul dintre negustorii de pe Lapusneanu isi adunase tot avutul: o camasa, doua batiste, briciul, cateva caiete din timpul scolii, multe carti, un stilou, palaria  primita-n dar de ziua lui de la colegii de camera si diploma. Fusese clasat, dupa absolvirea Scolii Normale Vasile Lupu, al treilea dintre cei 94 de absolventi pe centru si primul pe scoala, cu media 8,37 la examenul de capacitate pentru invatatori.                               
Doamne, cum mai trecuse timpul! La varsta lui, multi inca nu zburasera de la cuib, el avusese un destin aparte, trecuse de la copilarie la maturitate deodata,  fara sa-si dea seama.
Se-ntreba ce-or  mai fi facand ai lui,  mama si  tata?
                                              
                                                ***                        
Pe drumul plin de praf, umbra i se proiecta ciudat din cauza borurilor late ale palariei. Visase de multe ori intoarcerea acasa. Cat fusese elev, mereu se inchipuise imbracat oraseneste ca acum, cu palarie, doar devenise cineva asemeni fostului sau dascal, salutat de toti, fiindca acum era si el domn.
Din fata, starnind colbul drumului uscat, aparu o caruta. Era badia Niculae, vecinul de peste drum.Vazandu-l, uita toate gandurile despre aparitia lui triumfala in postura de invatator in sat. Isi aminti: cu ani in urma, dupa ce sarea gardul in gradina vecinului, asemeni celorlalti copii, se-nfrupta din perele, intotdeauna, mai bune decit cele de acasa. Deodata incantat de revederea unui chip familiar, desi imbatranit cu ochii parca mai adanciti in orbite cu obrajii mai supti si parul carunt, cu duiosie si respect fata de varsta inaintata a carutasului, involuntar il saluta ca atunci cand era  mic:
– Saru’ mana, nene Niculae! Saru’ mana!
– Traiti!
– Ei, cum asa?!… Buna ziua! Nu ma mai cunosti, eu sunt Ionica a’ lui Gheorghe!
– Cum? Nu cred, baiatul lui este plecat printre straini. Tu esti, Ioane? Chiar tu? Te-ai facut domn, da’ sa stii, noi tot cu necazurile noastre… Stanjenit, ingaima:  oile nu-s ce au, da-s cam betege… si dadu bice cailor. Mai striga:
– Vezi ca tat-tu nu-i acasa.
Tanarul invatator se-ntoarse-n loc, urmarind cu privirea caruta hodorogita, plina cu canepa. Tresari. Dar mama, mama o sa-l recunoasca? Se linisti pe loc. Cum sa  nu, o mama nu-si uita niciodata copilul.
Ea cum o mai fi? Sanatoasa, sau spetita de muncile grele, fara ajutorul lui in gospodarie? Rasufla usurat, doar ii ramasesera surorile acasa si, era convins, o femeie este mai de folos decat un barbat.
Se apropie de biserica mare cu hramul la Sf. Mihail si Gavril, care-si ivea printre copaci turlele. In spate era cimitirul in care-si dormeau somnul vesnic inaintasii lui, Dumnezeu sa-i odihneasca in pace. De cate ori nu se gandise la dansii, cand haladuise prin Iasul devenit orasul lui, mai ales cand trecea pe langa Mitropolie si Trei Ierarhi!
In centrul satului, deoparte si de cealalta a drumului pavat cu piatra de rau, casele negustorilor evrei, oameni de treaba care dadeau pe datorie, erau varuite in alb, cu aceiasi clopotei deasupra usii.
Ritmul batailor inimii i se accelera fara voie. Se apropia de ulita care ducea la casa parinteasca. Salcamii si stejarii cu frunze dese, gardurile, unele din piatra, scanduri sau nuiele impletite, de mirare, erau la fel ca inainte, numai ca parca mai mici.

                                               ***
Firesc, primele lui amintiri erau legate de casa parinteasca. De fapt, in ograda erau doua cladiri. Intr-una locuia el cu mama, cu fratele si surorile mai mari, Marioara si Tudora, tata fiind prizonier intr-un lagar german. In cealalta casa, in care fusesera incartiruiti niste soldati rusi se ducea adeseori, fiindca-i ii dadeau zahar si-l aruncau in sus, spre marea lui satisfactie.
Rusii se purtau  frumos,  chiar cand facea pozne paguboase.
Avea vreo trei-patru ani cand, descult fiind, isi oprise fuga exact in covata in care ei isi plamadisera aluat pentru paine. Pedeapsa a fost simbolica, unul dintre ei il ridicase si-l lovise cu latul sabiei la fund, in gluma.
Se-ntreba daca mai erau copacii din livada. Da, se zareau pe deasupra casei coroanele celor doi meri care rodeau pe rand, unul intr-un an, celalalt in urmatorul. In acea livada, care era in dreapta casei si mai in spate, erau pruni si zarzari, printre care se aranjau straturi pentru ceapa si patrunjel.
Se apropie de poarta mare, pentru carute, facuta din scanduri lungi, batute-n cuie. Privind locurile familiare odata, caruta veche uitata in curte de ani de zile, casa, surase. 
Peste gard, era fantana. Se revazu cu ani in urma, aplecat peste ghizdul fantanii din piatra cu cumpana lunga, la capatul careia atarna ciutura grea din lemn, cu doagele napadite de muschi verde, fie vara fie iarna. Se oglindea in apa clara, tulburata de picaturile prelinse de pe ciutura, care desenau cercuri concentrice. Odata tipase privind in jos, adancul intunecat imitandu-l. Era tare incantat de ecou, credea ca nimeni nu mai stia ce fenomene ciudate se produceau acolo, in intuneric. Gandea ca-i va uimi pe toti cu descoperirea lui; ridicandu-se de deasupra fantanii, tresari deodata atent. Aparuse pe drum o fetita de vreo unsprezece ani, cu o basmaluta colorata. Purta o fusta lunga, creata si o bluza scurta de stamba cu maneci largi. Era una dintre putinele colege de la scoala, a carei prezenta o remarcase, dupa ce aflase despre tatal ei, ca fusese mosier. Fostul boier inca mai purta, ca semn al averilor de alta data, o manta din doc si o sapca alba.Tipic pentru acea categorie de oameni! Sotia lui purta, cand iesea prin sat, o fustita cadrilata din panza de casa, o camasa de in brodata cu cruciulite albe si negre. Isi infigea un pieptene din metal in par si era incaltata in ghete stramte, din piele de capra. Poate si situatia acelei familii scapatate, care-i aratase ca nimic nu se dovedea vesnic: nici bogatia, nici tineretea, nici frumusetea, il hotarase sa invete, singura modalitate de a-si asigura un trai bun.
Prin clasa a cincea primara, odata revenit de la scoala, se hotarase sa scrie la Rezina (resedinta de plasa) si la Orhei (resedinta judetului), sa intrebe ce-ar trebui sa faca pentru a putea invata mai departe.  Cu mintea de acum, se intreba cui ar fi trebuit sa expedieze scrisoarea si, cum ar fi explicat ce voia de fapt…
Nu scrisese, dar isi deschise odata sufletul in fata preotului satului, un om intelegator, adevarat pastor duhovnicesc. Hotaratoare pentru viitorul lui fusesera si vorbele unui invatator mai batran. Il vedea in fiecare dimineata pe terasa casei galbene, cu cerdac in stil brancovenesc, imbracat intotdeauna in costum national moldovenesc, asezat pe un scaun, mereu cu o carte in mana. Se obisnuise sa-l salute, fara a-l cunoaste. I se paruse firesc asa, omul inspira incredere, avea o figura  blanda si-l privea cu interes. Intr-o zi il observa la scoala, vorbind cu invatatorul lui rus, care cu respect pentru varsta mai inaintata, il informase ca Ionica avea tragere de inima pentru invatatura, era destept, insa pacat de el daca trebuia sa ramana acolo, in sat. In alta zi il vazuse la biserica, dar nu la slujba ca toti crestinii, il vazuse vorbind cu preotul.
Imediat dupa aceea, preotul il chema la dansul.
– Cum iti place cartea, mai baiete? il cercetase parintele, dupa ce-l invitase in odaia mare pentru oaspeti.
Baiatul era nedumerit si putin speriat.
– Pai cum sa-mi placa? Imi place sa citesc, lectiile sunt tare usoare si simt ca as putea face mai mult la scoala, numai ca…
– Nu stii cum, asa-i?
Era chiar in perioada in care se hotarase sa scrie la Rezina.
– Da.
La cateva zile dupa aceea, fu randul tatalui sau sa fie chemat de preot. De fata era si invatatorul. Ioan n-a stiut niciodata ce-or fi discutat ei acolo, insa seara auzise dinspre bucatarie franturi din dialogul parintilor. Tata iritat, o intreba pe mama si se intreba  si pe el insusi:
– Bine, sa zicem ca-l trimitem la Iasi. Bine! Dar eu, cu cine-o sa ma mai ajut la  treburi? Gradina,  cine-o s-o mai pazeasca ziua?
– Da’ las-o-ncolo de gradina, mai Gheorghe, ca nu ne-om imbogati noi de pe urma ei!  Altceva ma framanta. Daca pleaca la Iasi, va avea nevoie de bani multi. Dupa ce se gandi o clipa, rasufla greu: Da’ n-om fi  nici noi chiar asa calici!
– Nu Evdochio, insa eu ma gandesc la gospodaria noastra…
Mama ii pregati o legatura din panza de casa cu doua randuri de schimburi, mancare si ceva bani de cheltuiala. Cu noaptea-n cap, intr-o zi a lui septembrie 1928, insotit de mama merse la gara, cumpara biletul de tren Mateuti – Iasi. Ingrijorata in ultimul moment, gata sa cedeze impulsurilor greu de controlat ale inimii, mama l-ar fi oprit acasa, insa dorinta pentru binele lui se dovedi mai puternica.
 Il dadu in grija unei femei care mergea tot acolo, il saruta. O vazuse, dupa aceea, privind lung dupa trenul care gemea greu, luandu-si avant fara chef, parca. Privind prin geam casele, drumurile, padurile si oamenii, constata ca pareau altfel din  goana trenului. Altfel, dar baiatul isi invinse cu greu strangerea de inima pe care-o simtise cand lasase in urma gara mica, apoi trecand de satul vecin in care se ducea deseori. Doar cand trenul se puse din nou in miscare, realiza ce se intampla de fapt. Nu, nu putea cobori, locul lui nu mai avea sa fie pe acolo niciodata, pornise pe un drum fara intoarcere.
Odata ajuns la Iasi, privea lung peroanele lungi, forfota oamenilor grabiti            s-ajunga pe la casele lor, sau la cine-i astepta. Numai el se simtea mai singur decat oricine. Derutat, speriat chiar, se aseza pe o banca din fier forjat in fata garii, gandind intens, incercand sa-si domoleasca bataile grabite ale inimii. “Trebuie sa merg la Scoala Normala, trebuie sa aflu cum ajung acolo s-apoi, voi mai vedea!“ se incuraja, privind oamenii care treceau atat de nepasatori pe langa el. Cum, chiar nimeni nu vedea ca el nu era  decit un copil strain de acele locuri, si ca nu stia ce sa faca?! Cum, doar el traia intens clipele acelea, importante pentru viitorul sau?
 Intr-un tarziu, intreba cum se ajunge la scoala. Un tanar scund, dar binefacut, il masura din priviri din cap pana-n picioare si-l sfatui sa ia tramvaiul pe care scria Copou, s-apoi sa mai intrebe. Oarecum lamurit, o lua pe jos pe langa pe strada ingusta din fata garii tot inainte, o lua la dreapta urcand o panta abrupta, pana-n dreptul unei cladiri cu adevarat frumoase, pe fatada careia remarca inscrisul cu litere aurii: ,,Hotel Traian”. Doi barbati inalti, eleganti, discutau privind porumbeii care ciuguleau farmaturile de paine aruncate de copiii care-i fugareau, iar si iar. Auzi:
– Hotelul asta select este o bijuterie a arhitecturii;  stii de ce? Fiindca structura lui de rezistenta este realizata din metal de catre Effel, inginerul care a facut turnul din otel in capitala Frantei. Stiai?“ Celalalt barbat nu stia, dar Ionica era multumit ca aflase un fapt care, probabil, avea sa-l ridice in ochii viitorilor colegi.
Fara voie, entuziasmat de frumusetea cladirilor care-i apareau mereu in fata, lasa-n urma linia tramvaiului, apropiindu-se de o cladire imensa, cu turnuri si geamuri multe, dinspre care se auzea un cantec  de clopote, cunoscut lui de la scoala de acasa, “Hora Unirii“. Incantarea produsa de vederea ,,Palatului Culturii” ii fu sporita apoi de imaginea ,,Teatrului National” si-a multor altor cladiri. Insa, incet-incet, sentimentul de care era cuprins, lasa pe nesimtite locul ingrijorarii, odata cu lasarea intunericului.
Unde avea sa doarma la noapte? Crezuse ca se va culca la scoala, doar pentru asta ajunsese acolo; mereu isi inchipuise ca odata ajuns la Iasi, toate se vor aseza in matca fireasca, numai ca in realitate, Scoala Normala era departe. Dezamagit asa deodata, facu calea intoarsa spre gara. Acolo, asemeni altor calatori ocazionali se aseza pe un scaun, unde adormi, toropit de oboseala drumului, de noianul de noutati, de grija a ceea ce va fi a doua zi.
Dimineata, dupa ce manca din ce-i pregatise mama, urca-n tramvaiul despre care stia ca-l va duce la capatul calatoriei lui, care era de fapt inceputul unui destin, inceputul unei vieti ghidate de principii si reguli noi, cu totul straine de ceea ce traise pana atunci.
Era emotionat de prezenta in Iasi si, putin ingrijorat. Il astepta examenul de admitere la o institutie de invatamant de prestigiu din capitala Moldovei, iar el venea dintr-o zona tare vitregita, constient de pregatirea lui scolara precara fata de a iesenilor sau a celor din alte orase, care nu aveau acasa alta grija decat invatatul. Odata coborat din tramvai, intreba un baiat cam de varsta lui,  despre drumul spre Scoala Normala Vasile Lupu.
– Pai eu, tot acolo   merg si tot pentru examen!
Secretar al scolii era Jean Livescu, viitor rector al Universitatii Alexandru Ioan Cuza, care citi la poarta un anunt:
– Candidatii la concursul de admitere vor prezenta la secretariat cererea de inscriere, insotita de actele ce vor fi lasate secretarului. Dupa achitarea taxei de una suta lei, se vor intoarce la gazde sau acasa, urmand ca a doua zi, pe 16 septembrie, sa fie prezenti la scoala la orele 7,30 cu cele necesare pentru scris.“
Ioan simtea ca i se taiau picioarele. Cum adica ,,a doua zi”? Ce va face pana atunci? Pai, el crezuse ca va da examenul si, gata.
Fara a sti cum isi va petrece ziua, merse iar spre sala de asteptare a garii care, se pare, avea  sa-i fie domiciliul pentru un termen nedeterminat.
Urmand linia tramvaiului in sens invers, isi aminti ca dupa ce platise taxa ii mai ramasesera inca 50 de lei, si asta era o problema.
De la gara, linia tramvaiului trecea prin Piata Unirii, se ridica spre nord-est spre strada I. C. Bratianu, care trecea prin fata Spitalului Sf. Spiridon, apoi prin dreptul Palatului Tufli spre Copou, pana la Gradina Restaurant Vidrascu, de unde se intorcea. Nestiind de scurtatura pe la Rapa Galbena, merse pe linia tramvaiului.
In gangul dintre strada Lapusneanu si str. I. C. Bratianu era un santier. Un om asezat pe un scaun il masura din priviri si-l opri, il lamuri dupa aceea pentru ce. Dupa cizme, dedusese ca era basarabean, ca si dansul. Auzindu-l, ii veni inima la loc. Daca departe de casa, printre necunoscuti, m-a gasit un conational, inseamna ca lumea nu-i chiar asa mare, gandi.
Omul il iscodi voind sa afle din ce zona a Basarabiei se tragea, cum de ajunsese in Iasi, si evident unde mergea. Odata lamurit, auzind ca dupa ce platise taxa de inscriere la examen, nu-i ramasesera bani pentru o eventuala gazda, deveni sincer ingandurat. Avea in fata un baiat cuminte, si n-ar fi vrut sa-l stie dormind in gara, sau mai rau, pe strazi. Il invita sa ramana la el fiindca, fiind maistru pe santier, avea o camera locuibila in cladirea care tocmai se ridica. Practic, ii propuse sa manance ce mai avea el in bagaj, urmand ca dupa aceea sa termine, tot impreuna si rezervele lui. Intalnirea cu maistrul il facu pe baiat sa simta altfel prezenta sa in acel oras mare si strain, devenit pe neasteptate, ospitalier.
La examen, multime de copii, majoritatea mai mici decit el.Toti aveau emotii, insa, macar erau insotiti de parinti. El, neavand cu cine imparti grijile, fu calm. Linistit, scrise cateva pagini, raspunse intrebarilor  profesorilor din comisie si, pleca. Daca l-ar fi intrebat cineva de-i fusese greu, rezultatele urmand a fi anuntate prin posta pana pe intai octombrie, ar fi raspuns evaziv: “Mai mult asa, decit asa…“ 
Excluzand posibilitatea de a mai ramane in Iasi inca vreo doua saptamani pana la afisarea rezultatelor, se hotari sa plece acasa pe jos. Era o decizie importanta, voia s-o puna in practica, insa nu fara a-i multumi maistrului care-l gazduise. Strecurandu-se printre gramezi de moloz si caramizi imprastiate la tot pasul, trecu de niste schele metalice inalte. Lucratorii cu tichii din hartie de ziar, umpleau din caldari de tabla, mortarul.
– Unde-i nea’ Pascaru, maistrul?
Cand il vazu, maistrul cobori de undeva de la etaj. Se sterse cu o carpa, ii intinse mana si-l intreba:
– Cum a mers la examen? I-ai   dat gata  pe  ieseni?  Hai, nu te bosumfla, c-am glumit. Nu, serios, cum a decurs examenul, cand vei afla rezultatul?
– Stiu si eu… Cat m-am priceput, cat stiam de la scoala, am scris. Necazul e ca rezultatele vor fi afisate peste doua saptamani, eu trebuie sa plec acasa pe jos, fiindca banii nu-mi ajung pentru tren.
Omul il privi viclean-ironic, apoi dupa o clipa de gandire il sfatui:
– Bine, sa zicem c-o pornesti pe linia de cale ferata, sa zicem c-o sa te descurci cu mancarea, pentru dormit sunt padurile, dar ce-o sa faci de te-or opri jandarmii  pentru acte? Cred c-ar trebui sa mergi, mai intai la scoala, sa-ti ceri certificatul de nastere sau macar vreo  adeverinta.
– La scoala cui sa-i cer? Adica lasa, m-oi descurca eu.
– Bun. Noaptea asta dormi tot la mine, maine dimineata mergi la ,,Vasile Lupu’’.
Dimineata urmatoare urca tot pe jos dealul Copoului, efectiv infiorat la vederea zidurilor masive ale Universitatii. Privea  copacii gradinii Copou, in care poposise candva Eminescu, apoi casele boieresti de mana intai.
N-avea nici un zor si-si misca incet picioarele deprinse cu mersul pe jos; insa nu pe piatra cubica, ci mai mult pe pamantul gol sau pe iarba. In dreptul Gradinii Expozitiei, profita de desisul teilor boltiti peste strada lata, isi scoase cizmele dupa ce se asigurase ca nici un trecator nu-l vedea.
Apropiindu-se de scoala, strabatu aleea cunoscuta deja, marginita de-o parte si de cealalta de castani.
Cu o zi inainte fusese luat de valul celorlalti colegi spre clasa de examen, acum trebuia sa se descurce singur. In cabina portarului il lua in primire un baiat imbracat in uniforma maro, cu petlite aurii la guler, cu o banderola rosie pe mana stanga, pe care scria  “Elev de serviciu“.
– Buna ziua! Vreau sa vorbesc cu domnul director.
– Nu zau! Chiar cu directorul? Ce doresti, de fapt? Elevul de serviciu se simtea,  o persoana foarte insemnata si-l privea de sus.
– Care-i problema ta?
Ioan derutat, explica cu glasul tremurat:
– Am participat ieri la examen si, pentru a ma intoarce acasa imi sunt necesare actele, o adeverinta, ceva sa am pe drum.
– Asa da, numai ca domnul director nu-i in scoala. Poate te ajuta domnul subdirector. Hai sa te conduc.
In curtea mare a scolii se auzea o chitara. Intr-acolo mersera. Elevul de serviciu batu in usa o data, apoi inca o data. Sunetul strunelor se stinse, apoi in usa aparu silueta inalta a unui barbat intr-un costum elegant, cu camasa alba si papion.
–  Despre ce-i vorba, baiete?   
– Pai am dat ieri examen la  scoala dumneavoastra, n-am unde sta pana se anunta rezultatele si ca sa pot merge acasa pe jos, imi trebuie actele – spuse el dintr-o suflare.
Barbatul lasa ghitara deoparte si-l invita in holul mare de la intrare. Voia sa afle unde statuse pana atunci in Iasi, cum se descurcase cu masa si de unde se tragea. Auzind ca din judetul Orhei, il privi lung si, mai in gluma mai in serios ii zise:
– Da… Pai sa stii, pe jos vei ajunge, numai bine pe la Craciun!
Simtindu-se dezamagit, asta fiind realitatea, baiatul reactiona, neasteptat pentru subdirector, dar firesc pentru varsta si  situatia lui: izbucni  intr-un plans de nestapanit.
Profesorul Cortez, impresionat de lacrimile la care nu-si inchipuia ca se va ajunge, pe un ton deodata grav, incerca sa-l linisteasca:
– Stai, nu vezi c-am glumit? Cel mai bine ar fi sa-l astepti pe domnul director, sa vedem ce va spune dumnealui.
Fu luat din nou in primire de catre elevul de serviciu care-l conduse spre intrarea scolii. Inainte de a se aseza in hol, intreba timid:
– Cum se numeste domnul director, ce fel de om este?
Surprinzator, elevul devenise mai ingaduitor, dovedindu-se bine informat:
– Am auzit de la domnul subdirector ca d-l. Mitrea G. a ajuns in aceasta functie printr-un concurs de imprejurari, cel putin ciudat. Nimic de spus, este un cadru didactic de exceptie, a fost student la Facultatea de Stiinte a Universitatii din Iasi, si ce-i mai important, a facut studii de specialitate in Germania. Interesant este cum a fost numit aici ca director. Un pedagog – unul inalt, cu o fata de salahor, care dintr-un impuls de neexplicat s-a apucat cu de la sine putere sa-i tunda pe toti elevii din ultima clasa, chiar inaintea vacantei de iarna. Urmarea, elevii au facut un gest pe care nu stiu cum sa-l calific: l-au imobilizat pe pedagog si, la randul lor l-au tuns in fata intregului internat.
– Cum asa… Dar pedagogul nu-i tot un fel de profesor?
Adevarul este ca era putin ingrijorat. Vazuse uniforma impresionanta a elevului, cu petlite, si nu-si putea inchipui un altul asemeni lui in postura de frizer adhoc. Imaginea cea mai realista a prototipului de elev trebuia sa fie dupa mintea lui, a unui baiat stand disciplinat in banca, cu o carte sau un caiet in fata sau in sala de meditatii, facandu-si temele.
– Ce legatura are domnul director Mitrea  cu  acest fapt?
– Dupa incident Ministerul a intervenit, pentru ca nici pedagogul nici elevii nu fusesera pedepsiti, prin schimbarea directorului.
– Aha, deci atunci a fost numit d-l. Mitrea…
– Nu, atunci a fost numit un domn din Husi care n-a fost acceptat. Ministerul s-a oprit asupra d-lui Mitrea, care era  inspector  general  al invatamantului normal-primar.
Se apropiase subdirectorul care, dupa ce ascultase interesat un timp, interveni:
– A venit in scoala in martie 1925, numai ca, pe scurt, atmosfera nu-i era prielnica. Cu toate astea nu s-a sfiit nici un moment si, din prima zi il concedie pe pedagog si-i elimina pe elevii frizeri. A modernizat cantina, a construit anexele scolii, l-a numit secretar la biblioteca pe Jean Livescu.
– Cel care ne-a citit anuntul despre desfasurarea examenului de admitere!
Ioan ascultase atent, insa pe masura ce afla mai multe cu atat hotararea de a-i vorbi directorului scadea. Gandea: “Cum ii voi explica eu, ce vreau, unui om care a studiat in strainatate, care a fost inspector general – nu stia prea bine ce insemna aceasta functie care impunea prin sonoritate – eu, care am venit la scoala asta mare singur?“. Nu avu cand sa-si raspunda fiindca usa mare din lemn se deschise energic,  ivindu-se un om un om inalt, cu parul scurt, cu mustata neagra in furculita, impunatoare. Toti se ridicara in picioare si-l insotira la cabinet.
Din nou povesti cum de ajunsese acolo de peste Prut, dar si despre hotararea lui de a pleca pe jos spre casa. Directorul il privi lung, intorcandu-se apoi spre subdirector:
– Vezi, te rog, care-i situatia baiatului dar, fii discret.
Intelesese, va afla in curand daca a reusit sau nu. Numai ca dupa vreo zece minute cand reveni, subdirectorul cu o fata ca de gheata, de pe care nu se putea citi nimic, sopti ceva la ureche directorului.
Toate nelinistile, oboseala drumului dintr-un colt de tara pana acolo, noutatea orasului, a scolii, examenul insusi, cunostinta cu atatia oameni noi, se concentrasera, eliberandu-se dupa cateva clipe cand directorul se apropie si-l privi in ochi zambindu-i discret.
– Te felicit, baiete! Ai reusit la scoala noastra si fiind de-al nostru, de acum ai un regim special, vei fi bursier!
– Ce inseamna asta? reusi  sa  ingaime,  bucuros cum  nu-si amintea sa mai fi fost vreodata in viata lui de 14 ani.
– Asta inseamna ca vei locui in internat, vei manca la cantina scolii, iti vei face lectiile in salile noastre de meditatie si vei primi haine. Ma refer la uniforma, daca bineinteles, iti vei mentine bursa. Dar, cum vei fi invatator deci educator ai altor copii, stiind  efortul pe care l-ai facut pentru a reusi, nu cred sa ma dezamagesti si nici pe parintii tai. Urmarindu-i reactia, adauga:
– In noul context, nu-i obligatoriu sa mergi acasa, pana la inceperea cursurilor poti sta la Infirmerie. Acolo vei cunoaste alti elevi care prefera sa ramana, fiindca noi avem o livada cu mere si vie cu struguri care trebuie culesi. Daca vrei totusi sa te intorci, iti pot elibera o adeverinta…
– Nu, nu! Si acasa avem vie, avem livada. Numai ca… numai ca trebuie sa le comunic alor mei reusita.
Scrise acasa. Isi inchipuia bucuria mamei primind scrisoarea care-i anunta implinirea viselor comune, devenind elev al Scolii Normale din Iasi si-i banuia incantarea fireasca cu care-si va impartasi bucuria tuturor cunostintelor si neamurilor. Ce satisfactie vor trai invatatorul si preotul! Intr-un fel, lor le datora reusita. Surorile, desigur vor fi incantate iar tata, tata… va fi si el bucuros.    
                                                    
      ***
Primi un pat, cu toate cele necesare traiului acolo. Merse-n recunoastere prin cladirea mare a scolii, apoi prin curte si gradina, seara cazand istovit intr-un somn profund.
La infirmerie statea mai mult noaptea, fiindca munca la culesul merelor, la cositul si stransul strugurilor brumati din vie, il acapara. Traia intr-o stare de beatitudine continua, incercand sa-si inchipuie viitorul apropiat de elev si, mai indepartat, de invatator..
Dupa inceperea scolii, primi un pat in dormitorul celor de clasa a – I – a. Nu intampina greutati la asimilarea notiunilor si a cunostintelor noi, insa mereu la “Limba romana“ nu se simtea in largul lui, probabil din cauza ca ultimului sau invatator rus din Mateuti, nu i se putea cere prea mult la acest capitol. Cand timpul era urat – ploua fiind  septembrie – citea carti de la biblioteca. Clasicii francezi, rusi, marile romane ale secolului XIX  si contemporane ii devenira cunoscute, fiindca-i placea sa evadeze din realitate in acea lume mirifica a cartilor. Simtea ca pentru a face fata noii posturi trebuia sa se autoinstruiasca, sa citeasca.
Urmare a scrisorii trimise acasa in prima zi de scoala,  pe neasteptate tatal sau, ingandurat si plin de griji ca mai intotdeauna, il vizita. Numai ca acolo, intr-un loc in care nu era in largul lui, se simtea nesigur pe el, stanjenit, marcat de imensitatea cladirii in care fiul sau isi castigase un loc fara nici un ajutor din partea lui. Ii intinsese lucrurile pe care mama le considerase indispensabile unui elev intern: schimburi curate, cearsafuri, servete, ciorapi si mancare.
Auzind de bursa, barbatul oftase usurat. Incerca totusi, de mai multe, ori sa-i spuna ceva. Neindraznind pana la urma, mohorat de sfiiciunea care-l incurca, pleca la gara dupa ce vazu scoala si ferma. Ioan il insotise, ghicind ca tata l-ar fi vrut intors la Mateuti,  dar   n-o putuse spune fiindca  sclipirea din ochii lui pe cand  ii arata salile de clasa ii anulase, inainte de a-l incepe, discursul pregatit inca din tren.
In acea zi baiatul fu tulburat, nu era obisnuit cu tata in postura de om stanjenit,  nesigur pe el. Si  asta-l marca, chiar daca  recunostea,  nu avea o mare afectiune fata dansul, fapt explicabil fiindca lipsise mult din copilaria lui cat fusese prizonier.
Il privea pe cand urca in tren. Fara a fi batran la cei nici patruzeci de ani, ii starnea niste sentimente greu de definit. Si-l inchipuia in razboi in fata gloantelor, poate infricosat dar imbarbatat de comandanti, infrangandu-si teama atacand sau tinand piept inamicilor, manuind armele de foc si baioneta. Ii era tare greu sa alature acea imagine barbatului care ducea acasa esecul suferit in fata propriului copil.
Cand plecase de la Mateuti era sigur ca-l va readuce acasa, dar la Iasi nici nu indraznise sa pomeneasca despre intentia lui.
     
      ***
Primul an de scoala trecu relativ repede.
Atentia la ore, dupa amiezele petrecute cu incordarea sporita in salile de meditatii, lucrul intens in livada, contactul cu alt gen de discipline de invatamant, severitatea profesorilor, il acaparara total.
Carnetul de calatorie C. F. R. cu  50 % reducere ii usurase mult efortul banesc pentru deplasari. Cand, in vacanta mare se hotari sa ajunga acasa, merse la gradina   s-o pazeasca dupa vechiul obicei, dar  numai mama vazuse ca luase cu el teancuri de carti, imprumutate de la invatatorul si preotul  batran.
Fratele mai mare Anton fiind incorporat, tata ii amintea prea des ca el ramasese singurul sprijin pe care-l mai avea in gospodarie, ca probabil va trebui sa ramana acolo! Din cauza asta, Ioan nu dormea noaptea, se trezea la  gandul ca-n septembrie, cand profesorii vor striga catalogul la litera S, cineva va raspunde “absent“ o data, de doua, de trei ori… pana va fi exmatriculat.
Dar cu visurile lui cum ramanea? La o adica, putea pazi gradina si adapa caii, chiar dupa terminarea scolii… Nu?  Pai nu, in nici un caz!
Cam fara voia lui tata, mama ii pregatise bagajele si-l conduse iar la gara. Ioan simtise o bucurie imensa cand trenul se puse in miscare, dar si o strangere de inima cand il zarise in spatele mamei care-i facea semne cu mana, pe tata cu un chip impietrit, de pe care nu se putea citi nimic. Si el ii facea semne de drum bun.
Revederea Iasului, orasul care-l adoptase, il bucura. Cunostea bine drumul pana-n Copou, iar cladirea mare a scolii parea proaspat varuita, anume pentru el. Copacii de pe marginea aleii, cu frunzele stand sa rugineasca sub bruma toamnei, frematau odihnitor.
Isi lasa bagajele pe pat si fugi in livada. Nevazut de nimeni, mangaie cu privirea crengile nucilor tineri. Tacut se aseza sub pomul lui, copacul cu crengile torsionate la fel ca ale unui mar de acasa, sub care se refugia duminica c-o carte in mana, cand era cald afara si soarele il facea sa iasa din monotonia salii de meditatii.
In clasa a doua se simti atras mai mult de matematica si de fizica, mai ales datorita profesorului Vasile T., un dascal inzestrat cu har. Avea sa-i ramana in minte pentru totdeauna lectia despre ,,Propagarea caldurii prin metale”, pentru ca in final, la fixarea cunostintelor predate, profesorul intrebase:
– In viata de zi cu zi, aveti idee la ce v-ar putea fi de folos aceste notiuni?
Imediat isi aminti cum aprindea mama focul. Ridica mana:
– Asa, datorita faptului ca prin unele materiale caldura se propaga mai greu sau deloc in timp scurt, vom sti sa construim  si sa folosim instrumente sau obiecte casnice, de umblat in foc, cu manere din materiale rele conducatoare de caldura!
In acea zi, in catalogul clasei, in dreptul numelui sau, la rubrica pentru fizica fu trecut primul lui 10, datorita caruia il indragise pe profesorul T. Profesorul aflase ca provenea din Basarabia, unde limba romana avusese de suferit, il remarcase si-l urmarea in mod deosebit. Cand le aduse tezele corectate, tinu sa-l atentioneze:
– Mai baiete, sa stii ca tu, pe cat de bine raspunzi la oral, pe atat de prost te exprimi in scris.
Simti ca i se taiara picioarele:
– Te voi ajuta eu, daca doresti cu adevarat, sa te corectezi. La fiecare ora de fizica voi sublinia cate un pasaj din manual, pe care-l vei copia atent intr-un caiet. Te voi corecta si-ti voi atrage atentia asupra greselilor.
In fiecare zi dupa aceea, dupa ce-si termina temele, indiferent de oboseala, se retragea in sala de meditatii sa copie pasajele o data, de doua ori, pana cand considera ca se apropiase cel mai mult de forma originala.
Prin clasa a treia, tata ii scrise de cateva ori, cerandu-i obsedant sa revina acasa.
Raspunse, numai ca pentru el insusi:
– Trebuie sa-i fie intr-adevar greu, dar cale de intoarcere, eu n-am.  Sa las totul balta acum, cu trei ani inainte de absolvire? Nu, nu se poate!
 Deja stia ca erau multi elevi care ramaneau permanent acolo. Inaintea vacantei de Craciun se inscrise la elevul de serviciu pe lista internistilor pentru urmatorii ani. Isi motiva lui insusi decizia: ,,Mama ma va intelege cu siguranta, tata ma va ierta pentru ca in final va fi  mandru  de mine!”
Toti cei de pe lista fura chemati la director, pentru analizarea fiecarui caz in parte. Pe el, directorul Titus H. il opri in cabinet.
– Ce se intampla, de ce nu vrei sa mergi la ai tai?
Ii povesti cum ajunsese acolo, ca se simtea la scoala ca la el acasa, iar tata il voia inapoi in sat. Directorul il asculta cu atentie, si-i destainui cu o voce grava:
– Nu intentionam sa-ti spun, dar dupa ce te-am ascultat, m-am convis ca trebuie sa stii. Tocmai a sosit o telegrama de la el, imi cere actele  si retragerea ta din scoala.
Baiatul inlemnise de spaima.
– Si-i veti da ascultare? Va  rog sa intelegeti, nu plec dupa atatia ani de scoala, doar sa lucrez pamantul sau sa pazesc vacile, acum.  Sincer, cred ca  pot mai mult.
– Bine, ramai aici pe timpul vacantei si daca va sosi tatal tau, ii voi vorbi eu.
N-avea sa afle decit dupa multi ani, ca parintele sau sosise la Iasi, sa-i retraga personal actele. Profesorul remarcase de cum il vazuse pe barbatul chel cu cizme in picioare, ca avea in mana un geamantan gol, dupa cat de usor il purta. Aflandu-i numele de la elevul de serviciu, deduse ca era expeditorul telegramei de saptamana trecuta.
Ii stranse mana, ii arata un scaun apoi iesi din birou, nu pentru ca ar fi avut vreo treaba ci pentru a-l lasa sa se obisnuiasca cu acea incapere, speculand influenta pe care o exercitau asupra lui fotografiile promotiilor anterioare de absolventi.Dupa vreo zece minute reveni in birou, tacut cu un catalog in mana. Frunzari catalogul, oprindu-se la  ultimele pagini. Ca pentru el, vorbi incet:
– A scazut numarul candidatilor pentru ocuparea locurilor in scoala noastra, din cauza crizei economice. Dar la noi inca mai vin elevi buni, pentru ca  le putem asigura intretinerea completa, ca la liceele militare.
Musafirul nu-si gasea locul pe scaun, se foia intr-una, voind sa spuna ceva. Trebui sa astepte.
– Eu m-am nascut tot la tara, tatal meu era invatator si m-a trimis la studii in Germania. M-a prins acolo inceputul razboiului, am fost internat intr-un lagar de prizonieri.
Barbatul facu ochii mari:
– M-am nascut in acelasi an. Cativa ani mi i-am petrecut si eu intr-un lagar german!
Directorului ii sclipira ochii. Se ridica de la  birou  si-si trase un scaun aproape.
La vreo ora dupa aceea, directorul ii strangea mana musafirului si-l conducea pana la casuta portarului, unde elevul de serviciu se intreba nedumerit:
– Omul acesta pleaca cu valiza tot goala, fara sa-si fi vazut  fiul! Ciudat….

                                               ***
Timpul trecea repede la scoala. Sambata dupa amiaza, se plimba pe strazile batrane ale Iasului care pastrau memoria oamenilor de cultura trecatori sau adoptati de oras, incepand cu casa-castel a lui Sadoveanu, fosta a lui Kogalniceanu. Mai jos de Universitate stia de existenta Casei Pogor, leaganul “Junimistilor“ iar ceva mai sus, primul invatator roman, Gh. Asachi, isi facuse o casa mare. Toparceanu locuise in apropiere intr-o casuta care, ii placea sa creada, il inspirase cand scrisese “Balada chiriasului grabit“.
Uneori,  isi petrecea timpul doar cu gandurile proprii in biblioteca sau in sala de lectura. Odata, pe cand cauta prin vrafurile de carti un volum de Cosbuc, observase printre zecile de elevi o domnisoara insotita de director, care preocupata, frunzarea periodicele asezate  pe colectii, dupa anii aparitiei. El se cufunda in lectura fara a mai sti ce se intampla in jur. Dupa vreo doua ore de lectura intensa, voia sa lase cartea deoparte insa privind in stanga, o revazu pe domnisoara. In lumina care navalea prin ferestrele mari, conturul capului ei parea aureolat. Se-ntreba daca o mai vazuse vreodata. Parca da, insa nu era sigur. Isi lasa ochii pe carte dar, dupa cateva clipe iar privi pe geam. Fata era acolo si parea ca-l privea,  la randul ei deodata curioasa. El lasa ochii in jos. Da, isi amintea, o vazuse cu domnul director mai inainte! Printre gene, cu capul usor inclinat o privea din cand in cand, ca intr-un joc in care parea sa se fi prins si ea.
Era primavara. La 17 ani simtea imbolduri pe care nu si le putea explica. Sub soarele deodata binevoitor, privea lung prin livada crengile cu mugurii stand sa explodeze. Vazand coltul firav al ierbii, tot sufletul ii fremata de bucuria trezirii la viata a intregii firi. Ar fi vrut sa le strige tuturor ca, uite, a venit primavara e timpul sa se  schimbe ceva. O buburuza naucita de atata lumina, abia trezita la viata i se aseza pe mana. O ridica, sufla usor asupra ei apoi o lasa sa zboare, luata de o rafala de vant. Era frumoasa viata, iubea copacii, plantele si toate  gazele  primaverii!
Pe-nserat, cand revenea spre dormitor dupa plimbarea zilnica, pe aleea cu castani zari o fata.. Era frumoasa, intr-adevar frumoasa! Parul blond inchis ii era strans cu o panglica ingusta, avea ochi albastri adanci, si vadea distinctie in orice miscare! Era, cu siguranta, cea mai frumoasa fata pe care-o vazuse vreodata. Numai ca ea culegea din praf foile ravasite de vant ale unui ziar, “Timpul“, necajita de rafalele care le imprastiase pana departe. Fara a-si da seama cine era pagubasul din cauza  intunericului, prinse foile zburatoare si se-ntoarse spre fata. Surpriza-l facu sa nu spuna nimic in prima clipa.
Fata zambi si-i multumi, se-nclina  si-si spuse numele.
– Multumesc ! Eu ma numesc Iustinica H. si sunt eleva, in anul III la “Liceul Oltea Doamna“. Fiind ieseanca, locuiesc cu parintii chiar aici.
– Aa, erai ieri in biblioteca noastra, acum m-am lamurit. Eu… sunt de departe, tocmai din Basarabia si voi trece  in  anul IV.

                                               ***

A fost inceputul unei prietenii de bun augur pentru el. Pe parcursul vacantei mari preferase sa ramana la scoala, lucrand in campul de experiente, in livada si vie, iar seara se plimba pe aleea  cu  tei  intalnind-o, uneori. Ii povesti aventurile  de elev internist, dar starnindu-i curiozitatea pentru romanii de dincolo de Prut, care-si pastrasera identitatea nationala, in ciuda conditiilor istorice de care nimeni nu mai putea fi invinuit atunci. Ea asculta atenta. Fara intentia declarata de-a se lauda, ii spuse in treacat ca promovase prima din clasa. Atunci il strafulgera un gand:
– Oare eu  n-as putea fi premiant?
Urmarea, in clasa a IV-a, a promovat al doilea, fiind dupa aceea, mereu primul, cu exceptia clasei a saptea, cand fu al patrulea.
Ca o recunoastere a constiinciozitatii lui, fu numit sef al laboratorului de fizico-chimice, al campului de experiente si al muzeului de stiintele naturii.
In ultimul an de scoala, de ziua lui, colegii ii facura cadou o palarie de fetru, asortata costumului de croiala nemteasca, pe care si-l cumparase datorita economiilor pe care le putuse face, nefiind mofturos si multumindu-se cu ce primea de la cantina scolii. De altfel, un viitor invatator trebuia sa impuna in fata elevilor si prin tinuta, de aceea cheltuiala nu-i paruse inutila.
Sfarsitul vietii de elev il facu sa se gandeasca serios la viitor, fiindca  multi invatatori ramasesera fara posturi. Intoarcerea acasa era exclusa, nu invatase timp de opt ani doar pentru a prasi sau a lucra la vie, de asta era constient.
Dupa Examenul de  capacitate pentru invatatori, parca plutea. Pentru o clipa se revazu la acasa Mateuti, pe cand voia sa scrie la Orhei. Isi aminti interventia pe langa parinti a preotului batran si-a invatatorului, se revazu sosind la Iasi. N-avea cum uita primul 10 la fizica, ambitia de a se numara printre premianti. Directorul H., om de suflet, avea sa-i ramana in minte ca o figura luminoasa pentru ca-i  deschisese ochii spre lume. Realiza ca toate erau de domeniul trecutului, fusesera doar primele pagini intoarse ale vietii lui, in care lasase niste insemnari scrise cu majuscule. Personalitatea lui era adaptabila conditiilor de moment, structura lui sufleteasca, sau chiar insasi viata il instruise asa, de aceea colegii de scoala ii fusesera doar colegi, fara sa fi legat cu vreo unul dintre ei o prietenie stransa.
Izbanda o sarbatori singur, colindand incantat Iasul, zidirea de suflet, care nu mai avea taine pentru el. Strazile batrane ii pareau mai largi, oamenii mai binevoitori, tramvaiele electrice mai putin zgomotoase. A doua zi, dupa ce colinda din nou Iasul pe jos, cumpara de la un negustor din strada Lapusneanu un geamantan mare.

        II.

In curte, cineva trebaluia in fata bucatariei de vara, aproape de beci. Mama! Sub influenta primului imbold, vru s-o strige, dar renunta.  Deschise incetisor poarta, insa o inchise imediat. Un caine voinic, negru si stufos, spulbera surpriza pe care i-o pregatise mamei. Voia sa se strecoare neauzit si, din spate sa-i acopere ochii cu palmele. Savurand surpriza, avea s-o intrebe:
– Ghici, cine-i? incantat apoi de bucuria revederii. Dar cainele se ineca latrand furios, muscand in gol.
– Cutu-cutu, fii cuminte! Eu sunt de-al casei uratule! Adevarat, tu nici nu existai cand am plecat eu de aici.
Femeia se ridicase de deasupra covatelei in care spala rufe, isi sterse mainile de sortul din panza de casa, privind spre poarta.
– Mars, mancate-ar lupii! Nu-ti fie frica domnule, numai gura-i de el, ca nu musca!
– Mama, dar sunt eu, Ionica!
Femeia nu auzi. Legase cainele care se zbatea furios in lant, langa  cusca, si  privind  spre  poarta  se-ntreba: “Ce-o fi vrand domnul asta, doar noi ne-am platit toate  darile si,  a  postas  nu seamana“. Incet s-apropie; omul nu plecase. Pe cine cauta oare?
– Mama, nu ma mai cunosti? Sunt Ionica, mama draga!
Femeia-si duse mana la gura, apoi la ochi ca atunci cand soarele era prea puternic, privi peste poarta, o trase in laturi si se ridica pe varfuri sa-si imbratiseze baiatul. Avea obrajii ridati, umeziti de lacrimi. Il  saruta,  gasindu-si greu cuvintele:
– Mai baiete, mai Ionica! Zapacita de surpriza neasteptata baiguia, incurcandu-se si ducandu-si mereu mana la gura si la ochi. Cum de ne-ai lasat, cui ne-ai lasat?… Da, bine c-ai venit sanatos! Nu-ti este foame? Cum a fost la scoala, ai devenit invatator? N-ai fost bolnav acolo, printre straini? Ce-or sa se mai bucure surorile tale… si tata-tu cand te-o vedea! Hai sa-ti dau sa mananci ceva !

      ***
Isi amintea, cu sapte ani inainte isi ajutase baiatul, sfatuita de preot si de unul dintre invatatorii din sat, sa ia drumul Iasului, la Scoala Normala. Numai ea stia ca-si reprosase,  poate de sute de ori ca-si incurajase copilul sa plece singur in necunoscut, sa faca ceea ce ei ii era strain si ascuns. Se intrebase mereu: Ce avea sa invete la scoala, avea sa retina tot ce scria in miile de pagini ale cartilor din biblioteci, cum avea sa inteleaga ce scria acolo?
Dar baiatul reusise si acum ii crestea inima. Ea nu-si dorise niciodata sa invete, poate ca fratele ei, fost ofiter in armata rusa, dar baiatul izbandise cu adevarat! Cu ce sacrificii!
Numai ca stia, baiatul ei se rupsese definitiv de dansa, de ai ei, de ai lui.

          ***
Parca-l vedea imediat dupa ce-l nascuse, mic cu pumnisorii stransi si ochii inchisi, purtand semnul celor din neamul sotului ei: alunita de la baza nasului. Cand soarta hotarase ca barbatul sa-i plece la razboi, il insotise pana la Odesa, purtandu-si copilul mai mult in brate si acolo il scaldase in mare.
Fusese un copil nici mai cuminte, nici mai poznas decat altii insa n-avea cum sa uite ca de multe ori il surprinsese cazut pe ganduri, asezat pe prispa cu coatele pe genunchi si capul intre palme. Il intreba, sigura fiind ca va avea timp in tot restul vietii sa-si rezolve singur situatiile in care soarta-l va arunca:
– La ce te gandesti Ionica?
– La nimic, mama.
De fapt el nu stia cum sa explice ca nu intelegea de ce zburau doar pasarile, de ce era atat de frumos vara, de ce-i placea atat de mult padurea, de ce joaca-l atragea ca si pe ceilalti copii.
Ii placuse sa mearga la scoala sa-nvete. In primele clase avusese ca invatatoare o domnisoara, proaspat absolventa a Scolii Normale, datorita careia invatase usor. In clasele mai mari ii luase locul un invatator rus, preocupat mai mult de gospodarie. Nu-i prea era gandul la a face scoala serioasa, stia toata lumea. Pe el il striga “Mai Ione!“. Vorbea ruseste cu preotul din sat. Asta fusese un alt mister pentru el: de ce unii oameni din sat vorbeau ruseste, desi traiau in Romania si, de ce  Basarabia, nu  doar  Moldova s-atat?!
Se lamurise oarecum, abia la Scoala Normala.
In anul 1812, cand Napoleon incepuse campania impotriva Rusiei, guvernul tarist incheiase la 28 mai pacea de la Bucuresti, prin care ii revenea partea de est a Moldovei dintre Nistru si Prut,  pe  care-a anexat-o sub denumirea de Basarabia. Mai inainte, ,,Basarabia” se numea doar o mica parte din sudul Moldovei, la nord de Delta Dunarii, intre Nistru si Marea Neagra, cu cetatile Chilia si Cetatea Alba – tinutul Bugeacului.    In mai 1812 Poarta Otomana smulgea Moldovei jumatate din teritoriul sau, oferindu-l Rusiei ca recompensa pentru acceptarea conditiilor de pace. Dupa 1812, tranzactiile intre Poarta Otomana, Rusia tarista si Imperiul Habsburgic, au continuat. Prin pacea de la Adrianopol din 14 septembrie  1829,   incheiata  in  urma  razboiului ruso-turc, Rusia a anexat si Delta Dunarii, cu Insula Serpilor, frontiera fiind stabilita pe bratul Sfantu’ Gheorghe. Aceasta situatie s-a mentinut pana in 1856 cand, dupa razboiul Chinei, prin  tratatul de la  Paris  s-au restituit Principatului Moldovei atat Delta Dunarii cat si cele trei judete din sudul Basarabiei: Ismail, Cahul, Bolgrad, insa prin tratatul de la Berlin, incheiat in urma razboiului din 1877-1878, cele trei judete din sudul Basarabiei sunt din nou incorporate la Rusia, situatie mentinuta pana in anul 1918, cand el avea doar patru ani. Prin acelasi tratat Dobrogea, stravechi teritoriu romanesc cotropit de turci in 1417, revenise la patria mama.           
Sederea in casa parintilor, dupa ce colindase locurile familiare pe cand fusese copil, discutiile prelungite cu preotul, cu invatatorul rus, cu toti cunoscutii, nu o spunea, dar nu-i priisera. Era obisnuit din scoala sa faca mereu ceva, si tata, lucru de mirare, parca se sfiia sa-i mai ceara ajutorul la treburile gospodariei.
Simtea ca nu-i mai era locul acolo.