24 IANUARIE – 153 DE ANI DE LA UNIREA PRINCIPATELOR ROMÂNE

Vavila Popovici

.

Daca visul unora este sa ajunga în cosmos, eu viata întreaga am visat sa trec Prutul!

Grigore Vieru

În fiecare an, la 24 ianuarie, sarbatorim Unirea Principatelor Române, caci faptele înainte-mergatorilor nostri sunt cele care ne permit sa fim astazi ceea ce suntem.Si sa fim mândri de ceea ce suntem! Cu acest prilej ne amintim si de cei care au pus umarul la realizarea ei. Ideea Unirii Moldovei si a Tarii Românesti, avansata înca din secolul al XVIII-lea, a devenit dupa razboiul Crimeii (1853 – 1856) o tema de prim plan a dezbaterii politice, atât în cele doua Principate, cât si pe plan international. Situatia externa se arata favorabila; înfrângerea Rusiei si hegemonia politica a Frantei ofereau un context prielnic punerii în practica a proiectului, cu atât mai mult cu cât împaratul Napoleon al III-lea, dorea un bastion rasaritean favorabil politicii sale, care sa contrabalanseze expansiunea ruseasca.

Deciziile adoptate prin Tratatul de pace de la Paris (18-30 martie 1856) prevedeau intrarea Principatelor Române sub garantia colectiva a puterilor europene, revizuirea legilor fundamentale, alegerea Adunarilor ad-hoc care sa exprime atitudinea românilor în privinta unirii, integrarea în granitele Moldovei a trei judete din sudul Basarabiei (Cahul, Bolgrad, Ismail), trimiterea în Principate a unei Comisii Europene cu misiunea de a propune „bazele viitoarei lor organizari”.

La 22 septembrie 1857 s-a adunat Divanul Ad-hoc al Moldovei care era favorabil unirii, iar la 30 septembrie cel al Tarii Românesti si prin documentele redactate au pus bazele fuzionarii celor doua principate. De fapt, Adunarile ad-hoc aveau caracter consultativ si erau alcatuite din reprezentanti ai bisericii, marii boierimi, burgheziei, taranimii clacase, cu scopul de a face propuneri referitoare la realizarea unirii Principatelor Române. Între taranii fruntasi care au luat parte împreuna cu boierii cu episcopii si cu mitropolitul tarii la Divanul ad-hoc din Moldova, în 1857, era si vrânceanul Ion Roata, om cinstit si cuviincios, cum sunt mai toti taranii români de pretutindeni. Desfiintarea hotarului de la Focsani (Vrancea) echivala cu Unirea celor doua Principate si crea premisele punerii temeliei statului national unitar român. În ziua de 5 februarie 1859, când domnitorul Cuza a fost oaspetele orasului Focsani, mii de oameni i-au iesit în cale în drumul dinspre Marasesti, pe unde venea de la Iasi. Se consemneaza ca în cinstea Domnitorului s-au ridicat pe sosea, pe ulitele pe unde trebuia sa treaca, arcuri de triumf împodobite cu verdeata si înfasurate în pânza tricolora; tarafuri de lautari cântau „Hora Unirii”, valuri de flori se revarsau în calea Domnitorului care cobora din diligenta. Despartit în doua – Focsanii Moldovei si Focsanii Munteni – de un brat al Milcovului, orasul întruchipa, în acea vreme, situatia celor doua tari vecine si surori. Ajungând la hotar, unde era al doilea arc de triumf, Domnitorul s-a oprit, si a chemat la el pe cei doi soldati care faceau de straja la hotar: un moldovean si un muntean si spunându-le ca sunt frati, i-a pus sa se îmbratiseze. Apoi a dat porunca ca fiecare sa mearga la cazarma lui si sa comunice comandantilor ca de azi înainte si pe vecii vecilor, Domnitorul Principatelor Unite, a ridicat garzile de la hotarul dintre români, de la Focsani. Însotit de mai marii orasului si de multimea de oameni, Cuza a mers pâna în centru, la Podul de Piatra, unde au jucat cu totii „Hora Unirii”. Poetul focsanean Dimitrie Dascalescu, scria cu acest prilej poezia „O zi frumoasa”, asa cum a ramas în inimile românilor ziua de 5 ianuarie: „Azi, Românul dovedeste/ Ca-n sfârsit s-a desteptat,/ Si ca-n fapta vredniceste/ Libertatea ce-a visat.” Aici, în Moldova, a fost ales în unanimitate, la 5-17 ianuarie 1859, liderul unionist Alexandru Ioan Cuza, reprezentantul „Partidei Nationale”. Deoarece în textul Conventiei nu se stipula ca domnii alesi în cele doua Principate sa fie persoane separate, conducatorii luptei nationale au decis ca alesul Moldovei sa fie desemnat si în Tara Româneasca. Adunarea electiva a Tarii Românesti era dominata de conservatori, care detineau 46 din cele 72 mandate. În aceasta situatie, liberalii radicali au initiat, prin intermediul tribunilor, o vie agitatie în rândul populatiei Capitalei si al taranilor din împrejurimi. Zeci de mii de oameni s-au aflat în preajma Adunarii. Unul dintre tribuni nota ca poporul era gata „sa navaleasca în Camera si sa o sileasca sa proclame ales pe alesul Moldovei”. Asa s-a propus la 24 ianuarie 1859 alegerea lui Alexandru Ioan Cuza, aceasta alegere fiind acceptata în unanimitate. Era un pas important catre definitivarea Unirii Principatelor Romane, înfaptuirii statului national român unitar. Impusa sub o puternica presiune populara, alegerea ca domn al Tarii Românesti a lui Alexandru Ioan Cuza si-a gasit confirmarea deplina la marea manifestare prilejuita de sosirea alesului natiunii în capitala munteana. Problema urmatoarea era recunoasterea internationala a alegerilor. Faptul împlinit la 24 ianuarie 1859 era considerat de Poarta si de Austria drept o încalcare a Conventiei de la Paris. Situatia creata în cele doua Principate a determinat Conferintele internationale de la Paris, din 26 martie – 7 aprilie si 25 august – 6 septembrie. La cea de a doua Conferinta, sub presiunea evenimentelor internationale – razboiul dintre Franta si Sardinia împotriva Austriei fiind pe cale sa înceapa – marile puteri europene au fost nevoite sa accepte unirea înfaptuita de români. Cuza a fost recunoscut ca domn al Principatelor, recunoasterea sa fiind limitata numai pe durata vietii acestuia.

Alexandru Ioan Cuza nascut la 20 martie 1820 în Moldova a fost primul domnitor al Principatelor Unite si al statului national România, la 5 ianuarie 1859 – ales domn al Moldovei, iar la 24 ianuarie 1859 si al Tarii Românesti. Devenit domnitor, Cuza a dus o sustinuta activitate politica si diplomatica pentru recunoasterea unirii de catre puterea suzerana si puterile garante si apoi pentru desavârsirea unirii Principatelor Romane, pe calea înfaptuirii unitatii constitutionale si administrative, care s-a realizat în ianuarie 1862, când Moldova si Tara Româneasca au format un stat unitar, adoptând oficial, în 1862, numele de România, cu capitala la Bucuresti, cu o singura adunare si un singur guvern.

Dupa realizarea unirii, domnitorul Alexandru Ioan Cuza împreuna cu colaboratorul sau cel mai apropiat, ministru si apoi prim-ministru Mihail Kogalniceanu, initiaza importante reforme interne, cele mai importante fiind: secularizarea averilor mânastiresti (1863), reforma agrara (1864) si reforma învatamântului (1864), care au fixat un cadru modern de dezvoltare al tarii.

Sirul de reforme initiate de Cuza si venirea mai apoi pe tronul Principatelor Unite a domnitorului Carol I, au facut ca actul de la 1859 sa fie ireversibil. Din 1866, potrivit Constitutiei promulgate la 1 iulie, Principatele Unite încep sa se numeasca oficial România. Cuza însa, în anul 1866, a fost obligat sa abdice; o coalitie a partidelor vremii, denumita si „Monstruoasa coalitie”, a hotarât aceasta din cauza orientarilor politice diferite ale membrilor sai, care au reactionat astfel fata de manifestarile autoritare ale domnitorului. A fost exilat si a trait la Viena si Florenta. A murit în 1873 la Heidelberg (Germania), dar a fost adus în tara si înmormântat la castelul familiei sale de la Ruginoasa (judetul Iasi), apoi înhumat la Biserica Sfintii Trei Ierarhi din Iasi. Complotistii au reusit sa-si realizeze planurile atragând de partea lor o fractiune a armatei, l-au constrâns pe domnitor sa abdice într-o noapte a lunii februarie 1866. La aceasta a contribuit însusi Al. I. Cuza, care nu numai ca nu a luat masuri în privinta factorilor reactionari, ci, într-un discurs, s-a aratat dispus sa renunte la tron în favoarea unui principe strain (fapt sustinut si de o scrisoare adresata unui diplomat strain).

În fiecare an, în ziua de 24 ianuarie, sarbatorim Unirea, „Mica Unire” cum i se mai spune, dar fara de care nu am fi putut savârsi faptele mari de mai târziu. Anul acesta se împlinesc 153 de ani de la înfaptuirea ei.Cu acest prilej ne amintim si de cei care au pus umarul la realizare. Unul dintre acestia este si Ion Roata, intrat în istorie ca o legenda. Cunoscut si sub numele de Mos Ion Roata, a fost un taran român, deputat în Divanul Ad-hoc si un sustinator înflacarat al Unirii Principatelor Moldova si Valahia si al reformei agrare din Principatele Unite Române. Se spune ca semna prin punerea degetului muiat în cerneala – puntea de veacuri a nestiutorului de carte – oficial semnând cu parafa primita în Divanul ad-hoc, dar era înzestrat nativ cu o minte agera si o judecata dreapta, fiind cunoscut ca un om cinstit, „cu gâdilici la limba”, adica spunea adevarul fara menajamente, neavând „ascunzatori în suflet”, dupa cum îl caracteriza Ion Creanga. Cinstit, cu alte cuvinte! Pentru spiritul sau de dreptate, Ion Roata a fost considerat de catre tarani ca fiind cel mai dârz si mai competent reprezentant al lor, care sa le poata apara interesele. A avut, se spune, o aparitie meteorica pe scena istorica a tarii.

Hora Unirii are o semnificatie sfânta pentru noi românii. Citind cartea „Ultimul tren spre Romania” a lui Anatolie Panis, m-a impresionat figura lui Constantin Stere, remarcabil om de cultura (jurist, profesor, gazetar, scriitor, om politic) care a trait între anii 1865 – 1936, despre care îmi povesteau si cei din familie. Acest scriitor, în alt moment al istoriei tarii, a cerut unirea cu România, spunând: „Fratii mei basarabeni, a sosit clipa marii noastre izbaviri! Suntem la un pas de a ne desavârsi libertatea! Acum ori niciodata…” El a citit delegatiilor rusi si ucraineni, hotarârea taranilor din judetul Hotin: „Tinând seama ca timp de 14 veacuri Basarabia a fost tinut al României, ca a facut parte din acelasi neam… cerem astazi în mod solemn în fata lumii întregi, Unirea Basarabiei cu România”. Autorul povesteste cum Basarabia s-a alaturat României nu prin razboi, ci prin constienta vrere, cum s-a înfiripat cea mai formidabila hora din toate câte s-au cunoscut, cuprinzând în mijlocul ei o piata si mai apoi strazile de jur împrejur ale Chisinaului, hora care a tinut o noapte, cum doua zile mai târziu deputatii basarabeni erau alaturi în parlamentul si guvernul României, alaturi de rege si regina, hora cuprinzând de data aceasta întreaga piata de la Iasi.

Hora este un dans popular în Balcani, în România. Se danseaza pe muzica cu un ritm specific, într-un cerc închis, dansatorii tinându-se de mâna, facând trei pasi înainte si unul înapoi. Se danseaza la aniversari, diferite festivaluri si în spatiile rurale; traditia la noi, la români era, ca în fiecare sfârsit de saptamâna, taranii din sate sa se îmbrace în costume nationale si sa danseze acest dans, bucurându-se de comuniune.

Sa amintim ca Hora Unirii, poezia scrisa de Vasile Alecsandri, a fost publicata pentru prima data în 1856, în revista „Steaua” a lui Mihail Kogalniceanu. Muzica a fost compusa de Alexandru Flechtenmacher , iar în ziua de 24 ianuarie, când s-au unit Moldova si Tara Româneasca, sub conducerea lui Alexandru Ioan Cuza, s-a dansat si s-a cântat aceasta Hora a Unirii.

În minte îmi vine dialogul descris de Creanga: „…Si Roata se duce si vrea sa ridice bolovanul, dar nu poate. –Ia, du-te si dumneata mos Vasile, si dumneata… În sfârsit, se duc ei vreo trei-patru tarani, urnesc bolovanul din loc, îl ridica pe umeri si-l aduc lânga boier. –Ei, oameni buni, vedeti? S-a dus mos Ion si n-a putut face treaba singur; dar când v-ati mai dus câtiva într-ajutor, treaba s-a facut cu usurinta, greutatea n-a mai fost aceeasi. Povestea cântecului: „Unde-i unul nu-i putere, /La nevoi si la durere;/ Unde-s multi puterea creste/Si dusmanul nu sporeste.” Asa si cu Unirea, oameni buni…”

HORA UNIRII: Hai sa dam mâna cu mâna/ Cei cu inima româna,/ Sa-nvârtim hora fratiei/ Pe pamântul României!/ Iarba rea din holde piara!/ Piara dusmania-n tara!/ Între noi sa nu mai fie/ Decât flori si omenie!/ Mai muntene, mai vecine,/ Vina sa te prinzi cu mine/ Si la viata cu unire,/ Si la moarte cu-nfratire!/ Unde-i unul, nu-i putere/ La nevoi si la durere;/ Unde-s doi, puterea creste,/ Si dusmanul nu sporeste!/ Amândoi suntem de-o mama,/ De-o faptura si de-o sama,/ Ca doi brazi într-o tulpina,/ Ca doi ochi într-o lumina./ Amândoi avem un nume,/ Amândoi o soarta-n lume,/Eu ti-s frate, tu mi-esti frate,/ În noi doi un suflet bate!/ Vin’ la Milcov cu grabire/ Sa-l secam dintr-o sorbire,/ Ca sa treaca drumul mare/ Peste-a noastre vechi hotare./ Si sa vada sfântul soare,/ Într-o zi de sarbatoare,/ Hora noastra cea frateasca/ Pe câmpia româneasca!

Vavila Popovici, SUA

MUZICA SI POEZIE DE ZIUA LUI EMINESCU LA BIBLIOTECA JUDETEANA DIN BAIA MARE

Anca GOJA

 

  Ziua de nastere a lui Mihai Eminescu, ce coincide cu Ziua Culturii Nationale, a fost marcata la Biblioteca Judeteana „Petre Dulfu” cu o zi mai devreme, adica sâmbata, 14 ianuarie, în prezenta unui public numeros. La evenimentul de la biblioteca a participat si o delegatie coreeana, care a vizitat, cu aceasta ocazie, primul Colt Coreean din lume, deschis în aceasta locatie.

Dr. Teodor Ardelean, directorul bibliotecii, a fost cel care a vorbit auditoriului despre poetul national: „Mântuitorul nostru în limba este Mihai Eminescu. Au început cârcotasii sa lucreze si la acest piedestal, dar n-au reusit sa darâme monumentul, pentru ca el e în noi. Noi îl cântam pe Eminescu de câte ori avem sufletul încarcat de o povara. Ne-a lipsit Eminescu si Îi multumim lui Dumnezeu ca ni l-a dat. Nu stiu ce ne-am fi facut fara el în acele vremuri…”.

Studentul Razvan Marton a lecturat o poezie de Mihai Eminescu, iar Corala Armonia, dirijata de prof. Mihaela Bob Zaiceanu, a interpretat cântece pe versuri ale Luceafarului poeziei românesti, precum si câteva prelucrari folclorice. „În fiecare an, Corala Armonia învata un cântec eminescian nou”, a dezvaluit dr. Teodor Ardelean, aprobat fiind de membrii corului condus de Alexandru Nicolici.

Sarbatoarea poeziei si a cântecului a fost încheiata de recitalul Casandrei Maria Hausi, care a interpretat inclusiv balade de pe albumul ce poarta prenumele mamei sale, „Doina”, material discografic ce va fi lansat în curând. Casandra Maria Hausi i-a multumit, cu aceasta ocazie, etnologului Pamfil Biltiu, care i-a oferit o parte dintre doinele cuprinse pe album. Interpreta, care a devenit cunoscuta dupa ce, în urma cu doi ani, a obtinut trofeul „Maria Tanase” la cel mai cunoscut festival-concurs folcloric din tara, interpreteaza, cu vocea sa inconfundabila, hori cu noduri, cu sau fara acompaniament, aducând în actualitate cântece autentice stravechi care risca sa fie uitate în acest peisaj plin de stridente si kitsch al „muzicii populare” actuale.

Sa nu uitam ca „Ziua lui Eminescu e în fiecare zi, pentru ca în fiecare zi vorbim româneste”, vorba directorului Teodor Ardelean…

 Baia Mare

17 ianuarie 2011

Eminescu si dragostea

Eminescu este expresia integrala a sufletului românesc.”

N. Iorga

Se împlinesc 162 de ani de la nasterea lui Mihai Eminescu. Nascut ca Mihail Eminovici la 15 ianuarie 1850 în satul Ipotesti, judetul Botosani, a bucurat natia noastra cu doar 39 ani de viata, dar cu o imensa activitate literara. A fost cea mai importanta voce poetica din literatura româna, prozator si jurnalist. A fost activ în societatea literara Junimea si a lucrat ca redactor la ziarul Timpul, ziarul oficial al Partidului Conservator. A publicat primul poem la vârsta de 16 ani, la moartea profesorului de limba româna, Aron Pumnul. Din 1866 pâna în 1869 calatoreste din Cernauti, unde îsi facuse studiile liceale, la Blaj, Sibiu, Giurgiu, oprindu-se la Bucuresti, luând astfel contact cu realitatile românesti din diverse locuri. În aceasta perioada se angajeaza ca sufleor si copist la teatru, unde îl cunoaste pe Ion Luca Caragiale. Din 1869-1872 este student la Viena, locul în care o cunoaste pe Veronica Micle. Din 1872 pâna în 1874 – student la Berlin. În septembrie 1874 este numit director al Bibliotecii centrale din Iasi. Trei ani, cei mai frumosi ani ai vietii lui a fost bibliotecar, revizor scolar, redactor la Curierul de Iasi. În octombrie 1877 se afla din nou la Bucuresti. În 1883 paraseste Bucurestiul si este internat într-un sanatoriu din Viena. De aici trimite o scrisoare în tara, în care vorbeste de demoralizarea sa si de foamea nepotolita, dorind sa se sature „de mamaliga stramoseasca”. În decembrie 1884, dupa un drum în Italia, la Florenta, se înapoiaza la Iasi. În august 1885 se afla la bai lânga Odessa. În vara anului urmator pleaca din Bucuresti la baile Repedea de lânga Iasi, iar în noiembrie, la ospiciul de la Manastirea Neamtului. O duce greu din punct de vedere banesc. În 1887 îi raspunde lui Vlahuta la o scrisoare: „Nu te pot încredinta cât de odioasa este pentru mine aceasta specie de cersetorie, deghizata sub titlul de subscriptie publica, de recompensa nationala”. În decembrie 1888 vine la Botosani, se întâlneste cu Veronica si pleaca amândoi la Bucuresti. În februarie 1889 se reîmbolnaveste, este internat la spitalul Marcuta din Bucuresti si apoi transportat la sanatoriul Caritas. În data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineata, moare în sanatoriul doctorului Sutu, iar în 17 iunie Eminescu este înmormântat la umbra unui tei din cimitirul Bellu din Bucuresti. A fost ales post-mortem, la 28 octombrie 1948, membru al Academiei Române.

Gheorghe Bogdan-Duica (1866 – 1934), istoric literar român, membru titular al Academiei Române vorbea la timpul sau despre stilul lui Eminescu, despre „minunea eminesciana”- forma limbii sale, muzica poeziei sale: „În cântecul lui este un factor metafizic productiv, care-l presupunem, pe care nu-l cunoastem decât prin rodul sau, la care psihologia limbii nu a ajuns, nu va ajunge.”

Un visator rupt de realitate care nu suferea din cauza conditiilor materiale în care traia, indiferent la ironiile si laudele semenilor, caracteristica lui principala fiind seninatatea abstracta”, este caracterizarea facuta de Titu Maiorescu.

În realitate, asa cum se poate constata din poeziile sau scrisorile sale, viata i-a fost o suprapunere de cicluri formate din vise frumoase, dar si din dureri datorate impactului cu realitatea. Întâmplarea care i-a marcat ciclul poeziilor de dragoste a fost întâlnirea cu Veronica Micle, întâlnire pasionala dintre doi poeti; unul dintre ei trebuia sa straluceasca! Perioada între 1874 si 1877, Perpessicius a numit-o «perioada veroniana» când Eminescu a scris cele mai frumoase poezii de dragoste.

Ca atare, nu voi vorbi despre activitatea politica din timpul studentiei, participarea la întâlnirile Junimii si nici despre ziaristica de la Timpul, cu toate ca reprezinta o pretioasa si interesanta componenta a vietii sale, ci voi scrie doar câte ceva despre poezia sa de dragoste.

Mihai Eminescu a fost un geniu! Un neam întreg s-a regasit în opera lui. El ne-a învatat sa dam ascultare inimii, ne-a luminat mintea spre a întelege bucuria, dar uneori si nenorocul de a fi român. Se spune despre creatie ca este rodul nelinistii metafizice; Eminescu spunea ca „o gândire este un act, un cutremur al nervilor”. A iubit si a pretuit sentimentul iubirii daruit omului de catre Dumnezeu. Este cel mai mare poet al iubirii si al frumusetilor naturii. La începuturile vietii dragostea lui este senina, frumoasa, împlinita cel mai adesea într-un cadru feeric al naturii proaspete si viguroase, ca în poezia „Dorinta”: Vino-n codru la izvorul / Care tremura pe prund,/ unde prispa cea de brazde/ Crengi plecate o ascund./ Si în bratele-mi întinse/ Sa alergi, pe piept sa-mi cazi,/ Sa-ti desprind din crestet valul,/ Sa-l ridic de pe obraz…” Iubita îi apare gingasa venind parca dintr-un dulce vis, în poezia „ Atât de frageda…”: Atât de frageda te-asemeni/ Cu floarea alba de cires,/ Si ca un înger între oameni/ În calea vietii mele iesi…

Tonalitatea senina a sentimentului erotic si chiar dragostea fericita, lipsita parca de umbre, ideala sa-i spunem, exista însa si în poeziile scrise mai târziu: „Freamat de codru”, „Somnoroase pasarele”, „La mijloc de codru des”, la care se pot adauga inegalabile versuri închinate iubirii si naturii din „Scrisoarea IV” si „Luceafarul”.  Iubirea pentru femeie si natura lumineaza si tulbura, cele doua sentimente însumându-se, ajung sa aiba o energie cosmica care pâna la urma, pare sa scape de sub imperiul vointei, ca o explozie, determinând destinul fiintei umane.

Sentimentul iubirii este integral, fara limite; lumea sa de vis, aspiratia spre o iubire totala în mijlocul naturii este redata superb în poezia „Lasa-ti lumea”: Lasa-ti lumea ta uitata,/ Mi te da cu totul mie,/ De ti-ai da viata toata,/ Nime-n lume nu ne stie./ Vin’ cu mine, rataceste/ Pe carari cu cotituri,/ Unde noaptea se trezeste/ Glasul vechilor paduri./ Printre crengi scânteie stele,/ Farmec dând cararii strâmte,/ Si afara doar de ele/ Nime-n lume nu ne simte./ Parul tau ti se desprinde/ Si frumos ti se mai sede,/ Nu zi ba de te-oi cuprinde,/ Nime-n lume nu ne vede./ Tânguiosul bucium suna,/ L-ascultam cu-atâta drag,/ Pe când iese dulcea luna/ Dintr-o rariste de fag./ Îi raspunde codrul verde/ Fermecat si dureros,/ Iara sufletu-mi se pierde/ Dupa chipul tau frumos.[…] Iata lacul. Luna plina,/ Poleindu-l, îl strabate;/ El, aprins de-a ei lumina,/ Simte-a lui singuratate./ Tremurând cu unde-n spume,/ Între trestie le farma/ Si visând o-ntreaga lume/ Tot nu poate sa adoarma./ De-al tau chip el se patrunde,/ Ca oglinda îl alege -/ Ce privesti zâmbind în unde?/ Esti frumoasa, se-ntelege./ Înaltimile albastre/ Pleaca zarea lor pe dealuri,/ Aratând privirii noastre/ Stele-n ceruri, stele-n valuri./ E-un miros de tei în crânguri./ Dulce-i umbra de rachiti/ Si suntem atât de singuri!/ Si atât de fericiti!/ Numai luna printre ceata/ Varsa apelor vapaie,/ Si te afla strânsa-n brate/ Dulce dragoste balaie.

Mai târziu, dezamagit de loviturile vietii, de lipsa de întelegere a contemporanilor sai, de societatea nedreapta în care îsi ducea traiul, Eminescu creeaza poezii profunde, din ce în ce mai triste si mai pline de renuntari. Începe sa exprime regretul, tristetea, cât si durerea pricinuita de dragoste. Codrul nu mai are bogatia frunzisului verde, lumina sa de odinioara, culorile si aerul pur din tinerete. Cineva parca stinge încet lumina acelor ani ai tineretii, culorile devin din ce în ce mai estompate… Poetul începe sa-si puna întrebari, încearca sa defineasca amorul prin propriile-i simtiri, în poezia „Ce e amorul”: Ce e amorul? E un lung/ Prilej pentru durere/, Caci mii de lacrimi nu-i ajung/ Si tot mai multe cere./ De-un semn în treacat de la ea/ El sufletul ti-l leaga,/ Încât sa n-o mai poti uita/ Viata ta întreaga./[…] Dispar si ceruri si pamânt/ Si pieptul tau se bate,/ Si totu-atârna de-un cuvânt/ Soptit pe jumatate./ Te urmareste saptamâni/ Un pas facut alene,/ O dulce strângere de mâini,/ Un tremurat de gene…

Figura femeii iubite, din calda, luminoasa, mult dorita, devine solemna, rece, de neatins, marmura sugerând frumusetea înghetata, ireala, precum în poezia „Te duci…”: Te duci si ani de suferinta/ N-or sa te vaza ochii-mi tristi,/ Înamorati de-a ta fiinta,/ De cum zâmbesti, de cum te misti./ Si nu e blând ca o poveste/ Amorul meu cel dureros,/ Un demon sufletul tau este/ Cu chip de marmura frumos.[…] Când ma atingi, eu ma cutremur,/ Tresar la pasul tau când treci,/ De-al genei tale gingas tremur/ Atârna viata mea de veci.[…] Puteam numiri defaimatoare/ În gândul meu sa-ti iscodesc/, Si te uram cu-nversunare,/ Te blestemam, caci te iubesc.[…] O toamna care întârzie/ Pe-un istovit si trist izvor;/ Deasupra-i frunzele pustie —/ A mele visuri care mor…

Regretul iubirii care pleaca fara vointa sa, este redat cu sfâsierea fiintei, în poezia „S-a dus amorul…”: S-a dus amorul, un amic/ Supus amândurora,/ Deci cânturilor mele zic/ Adio tuturora/ Uitarea le închide-n scrin/ Cu mâna ei cea rece,/ Si nici pe buze nu-mi mai vin,/ Si nici prin gând mi-or trece./ Atâta murmur de izvor,/ Atât senin de stele,/ Si un atât de trist amor/ Am îngropat în ele!/ Din ce noian îndepartat/ Au rasarit în mine!/ Cu câte lacrimi le-am udat,/ Iubito, pentru tine!/ Cum strabateau atât de greu/ Din jalea mea adânca,/ Si cât de mult îmi pare rau/ Ca nu mai sufar înca!…

Minunate sunt cele doua poeme ale iubirii cu meditatii asupra existentei, primul fiind: „Mortua est”: …Te vad ca o umbra de-argint stralucita/ Cu-aripi ridicate la ceruri pornita,/ Suind, palid suflet, a norilor schele/ Prin ploaia de raze, ninsoare de stele […] Si-ntreb al meu suflet ranit de-ndoiala: / De ce-ai murit, înger cu fata cea pala?/ […] Si totusi, tarina frumoasa si moarta,/ De racla ta reazim eu harfa mea sparta/ Si moartea ta n-o plâng, ci mai fericesc / O raza fugita din haos lumesc./ Si-apoi cine stie, de este mai bine: / A fi sau a nu fi… dar stie oricine,/ Ca ceea ce nu e nu simte dureri,/ Si multe dureri-s, putine placeri./ A fi! Nebunie si trista si goala/ Urechea te minte si ochiul te-nseala;/ Ce-un secol ne zice, ceilalti o dezic./ Decât un vis sarbad, mai bine nimic…

În cel de al doilea poem „Venere si madona”, poetul îsi priveste femeia iubita si o vede când înger, când demon. Si totusi femeii „demon” îi acorda „raza inocentei” si-i daruie iubirea într-un mod unic: Suflete! De-ai fi chiar demon, tu esti sânta prin iubire,/ Si ador pe acest demon cu ochi mari, cu parul blond.

Scrisoarea IV” dezvaluie drama creatorului care fara iubire – izvorul de energie spirituala – si fara întelegerea iubitei, nu poate avea stralucirea în arta; neîmplinirea dragostei duce la durere, sufletul totusi nu poate sa renunte la dragoste si de aici zbuciumul sufletesc: O, arata-mi-te iara-n haina lunga de matasa,/ Care pare încarcata de o pulbere-argintoasa,/ Te-as privi o viata-ntreaga în cununa ta de raze,/ Pe când mâna ta cea alba parul galben îl neteaza./ Vino! Joaca-te cu mine… cu norocul meu… mi-arunca/ De la sânul tau cel dulce floarea vesteda de lunca,/ Ca pe coardele ghitarei rasunând încet sa cada…/ Ah! E-atât de alba noaptea, parc-ar fi cazut zapada…

Pasiuni si despartiri, poetul devine dezamagit si dezamagirea a dat limbii românesti o capodopera – „Luceafarul”, poezie în care e mistuit de iubire, gata sa-i jertfeasca iubitei nemurirea, dar în cele din urma este coplesit de drama renuntarii, a izolarii: A fost odata ca-n povesti,/ A fost ca niciodata./ Din rude mari împaratesti,/ O prea frumoasa fata./ Si era una la parinti/ Si mândra-n toate cele,/ Cum e Fecioara între sfinti/ Si luna între stele./ Din umbra falnicelor bolti/ Ea pasul si-l îndreapta/ Lânga fereastra, unde-n colt/ Luceafarul asteapta. […] Cobori în jos, luceafar blând,/ Alunecând pe-o raza,/ Patrunde-n casa si în gând/ Si viata-mi lumineaza![…] Dar cum ai vrea sa ma cobor?/ Au nu-ntelegi tu oare,/ Cum ca eu sunt nemuritor,/ Si tu esti muritoare? […] De greul negrei vecinicii,/ Parinte, ma dezleaga/ Si laudat pe veci sa fii/ Pe-a lumii scara-ntreaga;/ O, cere-mi, Doamne, orice pret,/ Dar da-mi o alta soarte,/ Caci tu izvor esti de vieti/ Si datator de moarte;/ Reia-mi al nemuririi nimb/ Si focul din privire,/ Si pentru toate da-mi în schimb/ O ora de iubire.[…] El tremura ca alte dati/ În codri si pe dealuri,/ Calauzind singuratati/ De miscatoare valuri;/ Dar nu mai cade ca-n trecut/ În mari din tot înaltul:/ – Ce-ti pasa tie chip de lut,/ Dac-oi fi eu sau altul?/ Traind în cercul vostru strâmt/ Norocul va petrece,/ Ci eu în lumea mea ma simt/ Nemuritor si rece.

Trecut-au anii’’ este de asemeni poezia celei de a doua parti a vietii: Trecut-au anii ca nori lungi pe sesuri/ Si niciodata n-or sa vina iara,/ Caci nu ma-ncânta azi cum ma miscara/ Povesti si doine, ghicitori, eresuri,[…] Pierdut e totu-n zarea tineretii/ Si muta-i gura dulce-a altor vremuri,/ Iar timpul creste-n urma mea… ma-ntunec!

Ce bogatie de nuante ale iubirii, ce profunde sondari ale inimii! Bucurii si dureri ale iubirii, poetul aflându-se de cele mai multe ori în mijlocul naturii, din ale carei frumuseti nu-i scapa nimic. Si atunci când se afla în interiorul unei odai, priveste si întelege glasul naturii: Si daca ramuri bat în geam / Si se cutremur plopii, / E ca în minte sa te am / Si-ncet sa te apropii…

Eminescu a redat farmecul si durerea dragostei, caci iubire înseamna a primi si a darui, dar uneori daruiesti prea mult, chiar totul, si simti ca nu mai primesti în egala masura… Sau, se întâmpla sa ti se ofere totul si tu sa nu mai poti darui ceea ce visai cândva sa daruiesti…

Pâna în ultima clipa a vietii lui creatoare s-a aflat în cautarea echilibrului launtric, a privit iubirea si natura ca pe o evadare din realitatea brutala. Ion Caraion scria despre Eminescu: „Înainte de a fi idee, sentiment, amintire, filosofie, regret, istorie, autenticitate, travaliu, eres, revolta, pesimism, ton premonitoriu, tandrete, dor, cultura, solitudine, Eminescu este muzica.” „Eminescu este imponderabil si muzica.”

Alexandru Surdu a consemnat faptul ca Eminescu a fost una dintre „personalitatile hibride, filozof-poet.” Noica îl considera etalonul poeziei românesti spunând ca „Arborii nu cresc pâna în cer. Nici noi nu putem creste dincolo de masura noastra. Si masura noastra este Eminescu. Daca nu ne vom hrani cu Eminescu, vom ramâne în cultura mai departe înfometati.”

Îmi amintesc de adolescenta mea, de serile când adormeam cu volumul de poezii al lui Eminescu sub perna, repetând cu glas tare si apoi în gând, strofe întregi… Si ceea ce memorezi la acea vârsta, nu se uita niciodata. La paisprezece ani, fascinata de versurile lui, scriam într-un jurnal, o poezie: „Lui Eminescu”: A-ti scrie macar doua versuri/ De câte ori n-am încercat./ Sa-ti spun ce simt cu-adevarat / Cuvinte – alese-a trebuit sa cat./ Luam mereu în mâna mea/ Creionul, coala de hârtie/ Dar ce folos, caci ma-ntrebam/ De ce eu nu-ti pot scrie?/ Nu stiam cum sa-ti marturisesc/ Ca recitindu-ti cartea mare/ Simteam inima-mi tare batând/ Si-n ritmul ei strofele tale./ Dragoste, melancolie-adânca/ Rânduri scrise-n duiosie rara/ Si copiilor nostri înca/ Ne-ntrecut de frumoase-au sa le para./ Ai biciuit acea societate/ Cu nepasare, dispret si chiar blestem,/ Nu îti pasa de consecinte/ Erai un revoltat mândru si ferm./ O meritau miseii, nedrepti si cruzi,/ Pe placul lor a scrie îti cereau/ Sa-i preamaresti, sa-i lingusesti / În schimb ce-ti daruiau?/ În mizerie si saracie te cufundau./ „Va suferi si scrisu-i mai frumos va fi!”/ Ce socoteli meschine mai faceau!?! Asta voiau!/ Sa-ti faca degraba un mormânt/ Sa puna mâna pe caietu-ti sfânt/ Si-apoi pe piatra de mormânt/ Sa scrie un singur cuvânt… / Eminescu – mort?/ O, nu, nu! Asta niciodata!/ Traiesti! Esti tot atât de viu/ Prin cartea-ti minunata!

Vavila POPOVICI, Raleigh – NC

 

Trebuiau sa poarte un nume

Marin Sorescu

 

Eminescu n-a existat.

 

A existat numai o tara frumoasa

La o margine de mare

Unde valurile fac noduri albe.

Ca o barba nepieptanata de crai.

Si niste ape ca niste copaci curgatori

În care luna îsi avea cuibar rotit.

 

Si, mai ales, au existat niste oameni simpli

Pe care-i chema : Mircea cel Batrîn,

Stefan cel Mare,

Sau mai simplu : ciobani si plugari,

Carora le placea sa spuna

Seara în jurul focului poezii –

“Miorita” si “Luceafarul” si “Scrisoarea a III-a”.

 

Dar fiindca auzeau mereu

Latrînd la stîna lor cîinii,

Plecau sa se bata cu tatarii

Si cu avarii si cu hunii si cu lesii

Si cu turcii.

 

În timpul care le ramînea liber

Între doua primejdii,

Acesti oameni faceau din fluierele lor

Jgheaburi

Pentru lacrimile pietrelor înduiosate,

De curgeau doinele la vale

Pe toti muntii Moldovei si ai Munteniei

Si ai Tarii Bîrsei si ai Tarii Vrancei

Si ai altor tari românesti.

 

Au mai existat si niste codri adînci

Si un tînar care vorbea cu ei,

Întrebîndu-i ce se tot leagana fara vînt?

 

Acest tînar cu ochi mari,

Cît istoria noastra,

Trecea batut de gînduri

Din cartea cirilica în cartea vietii,

Tot numarînd plopii luminii, ai dreptatii,

ai iubirii,

Care îi ieseau mereu fara sot.

 

Au mai existat si niste tei,

Si cei doi îndragostiti

Care stiau sa le troieneasca toata floarea

Într-un sarut.

 

Si niste pasari ori niste nouri

Care tot colindau pe deasupra lor

Ca lungi si miscatoare sesuri.

 

Si pentru ca toate acestea

Trebuiau sa poarte un nume,

Un singur nume,

Li s-a spus

Eminescu.

 

ARHETIPUL SI MAGIA SCRISULUI

A-CRONISTII/ANTI- CRONISTII…”CRONICARI”!

NORMALITATEA REACTIUNII. SINERGIA SCRIS-FAPTA/FAPTUIRE-EXISTENTA COSMICA (II)

Prof.dr. Adrian BOTEZ

 

…Acest Neam al Românilor s-a tinut, din anistorie spre istorie (cu perspective de reversibilitate!), prin Limba si prin Religie. Prin DUH DINAMIC-DEMIURGIC-REACTIONAR!

Niciodata, una fara alta – LIMBA fara RELIGIE/”LEGE”!

TEMELIA” CRESTIN-ORTODOXA, pe care „temeliuiaste” [1]/întemeiaza” Logos/Gospodarie de Neam – cel mai minunat, întru Dreapta Cugetare si de Bine Sfatuitoare (desi în slavoneste, înca…!), dreptcredinciosul Voievod IOAN NEAGOE BASARAB, cel ce Dumnezeiasca Sfatuire da fiului sau, Teodosie, pe la 1521…!!!

Daca Europa „mergea pe mâna” Duhului (Va)Lahului IOAN NEAGOE BASARAB, Autenticul Cruciat, iar nu pe aceea a lui Niccolò Machiavelli-demonizatul, Lumea ar fi aratat, azi, cu totul altfel, în sensul unui Echilibru al Pacii Cosmice, Umano-Divine (aceasta ne-excluzând, în niciun caz, ba chiar implicând, prioritar! – Razboiul cu Diavolul si cu iluziile asasine ale Celui Rau…!), mult mai apropiat de Desavârsirea Sacra-Hristos, iar nu dezbinata si naboita de Bezne – caci iata cum se con-forma si se raporta Duhul Vizionar (strabatator al Pâclei instaurate de Iluzia Temporala) al Lui Neagoe Basarab, la Spatiul Paradisiac/Absolut Non-Conflictual, al Lumii-Creatie Divina – aparând si definitia CRESTINULUI ADEVARAT, definit Fiintial, prin Spatiu si Faptuire, întru Lupta Neabatuta cu Diavolul si ÎNTRU SCHIMBAREA METANOICA A DUHULUI UMANO-DIVIN – „ASA SA CADE SA LACUIASCA SI CRESTINII, SA ÎNCUNGIURE TOATA LUMEA LUPTÂNDU-SE CU DIAVOLUL, SI SA-I IZBAVEASCA PRE CEI ROBITI SI SUPUSI DE DIAVOLUL SI PRE CEI CE SUNT TINUTI DE DIAVOLUL SI DE TOATE ALE LUI, SA SA SCHIMBE”: „Dar cine s-au facut vreodata case de piiatra în tabara, stiind ca curând si preste putinea vréme iarasi va sa le paraseasca? Nimeni n-au facut asa, ce macar de ar si încépe ceva sa faca asa, acela ca un vânzatoriu sa va ucide. Sau cine ar cumpara macar o mila de loc în vrémea razboiului si sa-si faca curti pre dânsa? Nimeni nu va face asa. Ca de ar si cugeta cineva sa faca asa, înca i-ar zice altii: „Venit-ai la razboiu, iar n-ai venit la negot! Dar caci te nevoesti cu dor si cu pohta de acest loc, care preste putinea vréme vei sa-l parasesti? Lasa, deaca vom mérge la mosiia noastra, deacii vei face aceasta acolo!“ Aceasta-ti graescu eu acum, fatul mieu: CÂND VOM MÉRGE ÎN CETATEA IERUSALIMULUI CELUI DE SUS, ACOLO VEI FACE ACEASTA, CE ÎNSA ACOLO NU IASTE NICI O NEVOINTA SI NICI O OSTENEALA, CA ACEL ÎMPARAT MINUNAT SI PUTÉRNIC LE VA FACE TOATE. IAR SI AICI AJUNGE A LACUI ÎNTR-UN ZEMNIC SI ÎNGRADIT CU UN GARDICEL, IAR A FACE CETATI SI CASE DE PIATRA NICI DE UN FOLOS NU SUNT. Auzi cum lacuescu tatarii în case facute pre roate, si lacasul lor iaste facut tot ca al unor pastori. ASA SA CADE SA LACUIASCA SI CRESTINII, SA ÎNCUNGIURE TOATA LUMEA LUPTÂNDU-SE CU DIAVOLUL, SI SA-I IZBAVEASCA PRE CEI ROBITI SI SUPUSI DE DIAVOLUL SI PRE CEI CE SUNT TINUTI DE DIAVOLUL SI DE TOATE ALE LUI, SA SA SCHIMBE. Ca acéia, deaca-si fac colibi si deaca vor sa le paraseasca, ei le parasescu, ca cum ar lasa ostasii oastea cu pace, si acéia deacii mult s-ar veseli si s-ar bucura. CA MAI FRUMOS LUCRU IASTE, SI MAI CU PLACÉRE A VEDEA PUSTIILE AVÂND UMBRA DE CÉTE CALUGARESTI, DECÂT VOINICI ÎN OASTE ÎNTINZÂNDU CORTURI SI ÎNFIGÂNDU-SI SULITILE SI LÂNGA SULITE SA-SI PUE PLATOSALE SI ARMELE, IAR ALTA MULTIME SA AIBA OCHI CA DE ARAMA SI ÎNARMATI CU ARME DE HIER, SI ÎMPARATIE ÎNGRIJATA SI PRESTE CÂMPU MULTE ASTERNUTE SI PRÂNZURI. CA ACEASTA VEDÉRE NU IASTE BUNA, CI IASTE MAI BUNA CAREA ZIC EU. Ia umblam acum în pustii si VOM VEDEA UMBRARILE VITÉJILOR LUI HRISTOS SI NU VOM VEDEA ACOLO ÎNTINDEREA CORTURILOR, NICI HAINE SI ALTE ZAVÉSE LUCII, CU CARE FAC UMBRA ÎMPARATULUI; CI VOM VEDEA CE IASTE MAI BUN SI MAI FERICIT DECÂT TOT CE IASTE PRE PAMÂNT. Ca de multe ori acolo sa vor fi întinsu ceriurile si sa vor fi aratat lucruri si vederi minunate. SI VOM VEDEA ACOLO LACASURILE LOR, CAREI CU NIMIC NU SUNT MAI JOS SAU MAI MICI DECÂT CERIURILE. CA ÎNTR-ÎNSELE S-AU POGORÂT SI AU ÎNTRAT ÎNGERII, CE ÎNCA TOCMA SI STAPÂNUL ÎNGERILOR” – cf. Învataturile lui Neagoe Basarab catre fiul sau Theodosie; si, dupa invocarea Nevoii de METANOIA a Omului Cazut în Iluzia si Trufirea Dementiala/Iresponsabilitatea venita prin Orbirea Demonului Iluzionist al Timpului/Istorie, precum si dupa invocarea Functiei Paradisiace a Martirilor Crestin-Ortodocsi si Eroilor Neamului Românilor – Sfântul Domn îi mai zice fiului sau, pentru a-l initia deplin, întru Comportamentul Sacru al Milei si Întelegerii Drepte, a Duhului Umano-Divin-HRISTOS, prezent în Duhul fiecarui om-român-crestin, dar dând si Definitia Domnului Autentic CRESTIN – precum si modul de a identifica Impostura Demonica a Falsului “DOMN”, cel care (se) duce spre Pierzarea/”Periciunea” sa si a poporului cel de calauzit spre Neam – „IAR DOMNUL CARE NU VA JUDECA PRE DREPTATE SI PRE LEGEA LUI DUMNEZEU, ACELA NU IASTE DOMN, NICI SA VA CHEMA ÎNDREPTATOR SI UNSUL LUI DUMNEZEU, CI VA FI PIERDUT ÎN PERICIUNEA CEA DE VECI SI PENTRU FATARNICIA LUI NICI FATA LUI DUMNEZEU NU O VA VEDEA”:

(…) NICI FOARTE SA TE VESELESTI DE SLAVA LUMII ACESTIIA, NICI IAR FOARTE SA TE ÎNTRESTEZI, CI NEÎNCETAT SA MULTUMESTI LUI DUMNEZEU DE TOATE (…)[2]Hristos dete tie chip de rabdare si de nerautate, ca sa faci si tu asa celor ce te-au urât si te-au facut rau si sa nu dai rau pentru rau, nici sa-ti aduci aminte pentru rele, ci sa-i miluesti si sa-i erti, cum si stapânul tau Hristos s-au rugat pentru nemultumitorii si neînteleptii jidovi” [3](p. 183)”IAR DOMNUL CARE NU VA JUDECA PRE DREPTATE SI PRE LEGEA LUI DUMNEZEU, ACELA NU IASTE DOMN, NICI SA VA CHEMA ÎNDREPTATOR SI UNSUL LUI DUMNEZEU, CI VA FI PIERDUT ÎN PERICIUNEA CEA DE VECI SI PENTRU FATARNICIA LUI NICI FATA LUI DUMNEZEU NU O VA VEDEA (…) [4]când veti vrea sa isiti la judecata în divan, întâi va sa cade sa va rugati Domnului nostru Iisus Hristos, ca sa va fie întarire si învârtosare(…) sa ziceti: “(…) Si ne da judecata dreapta, ca nu cumva pentru nedreptatile noastre sa fim lepadati si izgoniti la înfricosata-ti judecata, si sa nu vedem lumina fetii tale(…) [5](…) ”cu ce dreptate veti judeca saracii într-aceasta lume, cu aceia vor fi judecate si faptele vostre la împaratia cea cereasca. Vedeti ce lucru mare este judecata? Pentru aceea si voi, când veti sadea sa judecati la divan, SA SAZA LÂNGA VOI TOT OAMENI BUNI SI ALESI. Si sa fie si boiari tineri lânga voi, ca sa ia toti învatatura buna si dulce din gurile voastre [6]”. (…) “Si sa nu fataresti celui bogat , nici iar sa miluiesti cu judecata pre cel sarac, CI SA FACI JUDECATA DREAPTA SI BOGATILOR SI SARACILOR(…)nu cumva sa fiti unora dulci si altora amari(…) si la judecata sa nu va pripiti, ca nu cumva neîntelegând jalba saracului, sa-l judecati cu nedreptate. Sau dar de-i va fi frica si sa va ului si nu va putea spune daslusit, ci sa-l întrebati de multe ori, pâna i sa va potoli frica. Deacii cu blândete si cu cuvinte dulci îi ziceti:<<Frate, nu-ti fie frica(…) , ci te trezeste si te dasteapta ca din vis, si-mi spune pre dreptu, ca sa-ti putem lua seama si noi si sa te judecam pre dreptate>> (…)[7] Iar de veti si gresi la judecata si boiarii vostri vor pricepe ca ati gresit(…) sa nu va pae ca va fac rusine sau sa tineti mânie în inima voastra pentru acel lucru, ci într-acel ceas sa primiti acel cuvântu si iar sa chemati pre sarac sa-i faceti dreptate, ca nu cumva, dupa ce ati facut judecata rea, sa va para rau si ati vrea sa-i faceti bine si nu veti putea(…). CA MAI BINE SA NU VA FIE VOIA DEPLIN SI INIMA ÎNFRÂNTA, DECÂT SA FACI SARACULUI STRÂMBATATE .

…Asa, deci: ”La judecata sa nu va pripiti, ca nu cumva neîntelegând jalba saracului, sa-l judecati cu nedreptate. Sau dar de-i va fi frica si sa va ului si nu va putea spune daslusit, ci sa-l întrebati de multe ori, pâna i sa va potoli frica. Deacii cu blândete si cu cuvinte dulci îi ziceti:<<Frate, nu-ti fie frica>> (…)Iar de veti si gresi la judecata si boiarii vostri vor pricepe ca ati gresit(…) sa nu va pae ca va fac rusine sau sa tineti mânie în inima voastra pentru acel lucru, ci într-acel ceas sa primiti acel cuvântu si iar sa chemati pre sarac sa-i faceti dreptate, ca nu cumva, dupa ce ati facut judecata rea, sa va para rau si ati vrea sa-i faceti bine si nu veti putea(…). CA MAI BINE SA NU VA FIE VOIA DEPLIN SI INIMA ÎNFRÂNTA, DECÂT SA FACI SARACULUI STRÂMBATATE Câti nu se bat în piept, azi, cu “crestinismul” lor, dar nici au gândit la aceasta atitudine fraterna, întru napastele istoriei si ontologiei – si de asumare curajoasa si responsabila, a propriilor greseli, fara ambitii/orgolii desarte si trufii letale… – …atitudine atât de curat, viguros si neclintit hristica! Crestinismul este, cu adevarat, cea mai grea religie, sitagmatic si paradigmatic, de pe Terra si din toate timpurile – pentru ca te obliga la METANOIA, sa-ti întorci sufletul pe dos, pâna ti-l luminezi în întregime – si ti se reveleaza Mântuitorul si Mântuirea/Învierea Duhului!!!

… “SA SAZA LÂNGA VOI TOT OAMENI BUNI SI ALESI”…Sa luam aminte, atunci când ne mai alegem fie prietenii, fie conducatorii…!!! Altfel, vom regreta amarnic: fara ÎNTELEPCIUNE, fara „JUDECATA DREAPTA”, fara OAMENI BUNI SI ALESI”, fara „SA ÎNCUNGIURE TOATA LUMEA LUPTÂNDU-SE CU DIAVOLUL” – Caile unui om si ale unui popor, cazut în Istoria/Iluzia Temporala – se închid ori se afunda de tot, în Bezna cea Vesnica a Tartarului…!…Ce asemanare poate fi între Hristosul lui Neagoe, Omul Con-Format Rasaritului-Hristos, si Demonul care-l îndeamna pe Machiavelli sa ne învete “politica”… anti-polis si “diplomatie”… întru crima, cum a si reusit, cu noi, “modernii”, precum se vede treaba, în “globalismul” asasin/genocidic, de azi?! Este mai bine sa fii violent, decât precaut, deoarece soarta este ca si o femeie: daca vrei s-o stapânesti, trebuie s-o bati si sa i te împotrivesti.(…)Trebuie sa stiti ca exista doua feluri de a lupta: unul bazat pe legi, iar celalalt pe forta: cel dintâi este propriu oamenilor, celalalt apartinând animalelor; dar întrucât primul nu este de multe ori suficient, trebuie sa recurgem la al doilea; deci îi este necesar unui principe sa stie sa fie tot atât de bine animal si om [8] iar primul si cel mai recomandat procedeu de a stapâni o tara care a cunoscut legea si libertatea – este “s-o distrugi” [9]. Si meticulosul si eruditul apostol al nelegiuirii aduce, imediat, anumite exemple din istoria Romei – autoritatea morala a lumii antice (evident, escamotând premeditat atitudinile de dreptate si generozitate, din istoria romana): “Romanii, pentru a-si mentine stapânirea în Capua, Cartagina si Numantia, le-au distrus, si în felul acesta nu le-au pierdut.” De unde se vede ca diavolul este mare savant…”donând” modelul sau de cinism salbatic – Apusului/Amurgului Faustian, demn, înca de pe-acum, de Ragnarökr [10]!

Sintagma celebra a lui Miron Costin, „Biruit-au gândul…” – sta marturie pentru dârzenia REACTIONARISMULUI SPIRITUAL al Românilor Medioevici (cu totul deosebiti de Românii Contemporani, mult prea non-reactivi, mult prea adaptati, chiar mult prea „familiari” cu Raul!). Iar Duhul Dumnezeiesc emana dimensiunea Nomos-ului, Logos-ul Ritualico-Sacral al Neamului, pentru ca ”diriguieste-gospodareste-orânduiesteCetatea-Templu (care Nomos-Logos-Cetate, azi, au cam disparut, au devenit o „legenda”, oricum, ceva „revolut”, pentru majoritatea locuitorilor planetei Terra…planeta care, din Centru al Cosmosului Creatiei, al Nomos-ului/Logos-ului Creatiei, a devenit o „mahala” non-creationista, non-reactiva, aproape flegmatica, în apatia ei exasperanta Anti-Nomos, o „suburbie” a Cosmosului, care-si neaga Creatorul, neaga Spatiul Createi, neaga Dinamica Reactiv-Luminoasa-Revelatorie – fata de Întuneric, a Creatiei). Deci îsi neaga Fiinta/Fiintarea.

A nega „LEGEA”/Logos-ul Neamului, cum îi spuneau Religiei Ortodoxe asa-zisii nostri „cronicari” (de fapt, cei mai vajnici si teribili luptatori cu Timpul-Iluzie – deci, A-CRONICI/ANTI-CRONICI! – ei sunt adevaratii CRUCIATI, pentru ca numai prin Nomos-ul-Hristos ne putem regasi Fiintial-Real/Stabil Conformativ) – înseamna a nega Fiinta Cosmica. Dar Fiinta se afirma si prin constienta unui Spatiu legat de Logos si de Religie, conformat prin Logos si prin Religie. Deci, Spatiu Sacral, Hristic-Nomotic!Logos-ul a fost, întâi, probabil, formal, în-scris într-o „forma mentala” [11], cum zic indienii (cf. Gramatica lui P?nini). Apoi, forma s-a semi-materializat în…”VAZDUHUL / VIBRATIE ÎNTEMEIETOARE/PARASHABDA” [12]si-n „suflare-suflet”, deci Logos-ul a capatat expresie orala (Dumnezeu, zic unii, n-a „scris”, întâi, Creatia-Paradis…!): „pe unde iese sufletul, sa-ti iasa si vorba”! Traco-Dacii n-au avut, ca si Dumnezeu-Hristos ori Socrate, încredere în scris (desi l-au practicat, cu zeci de mii de ani în urma, cu arata tablitele de la Tartaria! – chiar pâna la joc, pâna la disimulari/încifrari ludice) – ci s-au daruit, Duh si trup, Logos-ului Mioritic. Mântuirea prin Logos. Prin Legea Învierii, adica a Re-Gasirii Centrului Cosmico-Existential. Legea Fiintei/Fiintarii Reale!

În Evul Mediu, Traco-Dacii-Români au re-descoperit Magia Scrisului (pe care stramosii lor o lepadasera, pentru ca, înca, nu se lepadasera de SFINTENIA-CA-SUFLU – SUFLAREA CENTRIPETA, A „VÂNTULUI/DUH DEMIURGIC”, SPRE CENTRUL-STABILITATE-A-FIINTEI-ÎNTRU-DESAVÂRSIRE!), pentru ca, spre deosebire de rangul înalt-spiritual al Traco-Dacilor din asa-zisa „antichitate” (de fapt, perioada mai bunei perceptii a Iluziei Timpului – perioada Memoriei, întru Vesnicia Duhului), medievalii se aflau mult mai înfundati în Kali Yuga – …fireste, cu mult mai putin decât noi, cei de azi, care nu mai avem constiinta Logos-ului de niciun fel: nici a celui oral, nici a celui consemnativ, ca ajutor si sprijin al unei Memorii Identitare care se stinge, sub agresiunea, tot mai intensa, a Timpului (agresiune care se traduce, de fapt, în cedarea Fiintei noastre de Credinta, adica de Stabilitate a Duhului…strabunii nostri o numeau ÎNTELEPCIUNE, adica dreapta cumpanire, în Cuget si Fiinta, a Realului Divin: noi nu mai stim ce e aceea…!). De aceea, pentru noi, cei de azi, si importanta Religiei a scazut, pentru ca nu mai pastram contactul cu Duhul nostru identitar – si, drept consecinta, pierdem, aproape total, perceptia Spatiului, ca zona conformativ-existentiala.

Dar, spre deosebire de noi, ei, medievalii, sunt foarte constienti de acest fapt demonizant, de aceasta corupere a spiritualitatii lumii! – …de aceea, si initium-ul religios al operelor medievale („Iubitu mieu fiiu, mai nainte de toate sa cade sa cinstesti si sa lauzi neîncetat pre Dumnezeu cel mare si bun si milostiv si ziditorul nostru cel întelept, si zioa si noaptea si în tot ceasul si în tot locul. Si sa foarte cuvine sa-l slavesti si sa-l maresti neîncetat, cu glas necurmat si cu cântari neparasite, ca pre cela ce ne-au facut si ne-au scos din-tunérec la lumina si den nefiinta în fiinta – cf. Începutul învataturilor bunului credincios Ioan Neagoe, voievodul Tarii Ungrovlahiei, carele au învatat pre fiiu-sau Theodosie voda), de aceea si viziunile, obsesive si foarte reale, ale sanctiunii pozitive, din zona Dumnezeului Vesniciei Existential-Formale, a Voievozilor Cautatori de Re-Sfintire, prin aparitia/revelatia si protectia sacra, din partea sfintilor trimisi de Hristos-Dumnezeu, ca Semn-Chemare, spre Re-aflarea Identitatii noastre Umano-Divine: „Zic sa sa fie aratat lui Stefan voda sfântul mucenicu Procopie, umblându deasupra razboiului calare si într-armatuca un viteazu, fiindu într-ajutoriu lui Stefan voda si dându vâlhva ostii lui” – cf. Grigore Ureche, Letopisetul Tarii Moldovei, Razboiul de la Râmnic, când s-au batut Stefan voda cu Tapalusi voda, va leatul 6989 <1481>, iulie 8, p. 54; sau: Zic unii sa sa fie aratat lui Stefan voda la acest razboiusfântul mucenicu Dimitrie, calare si într-armatu ca un viteazu, fiindu-I întru ajutoriu si dând vâlhva ostii lui ci este de a si créderea, de vréme ce au zidit bisérica” – idem, De capetile céle de frunte ale lésilor ce s-au aflat pieriti, p. 64. De observat: argumentul veridicitatii este suprem si irefutabil: nimic altceva decât Jertfa de Fapta: ZIDIREA BISERICII, adica Însasi Epifania Spatiului Sacru (al Coerentei Desavârsite) si a Faptuitorului Real al Luptei contra Demonului Trufiei Lesesti: Sfântul Dimitrie, plus Hristos-Dumnezeu/Paradisul.

Pentru noi, cei de azi, a început, de mult, teroarea Timpului, deci uitarea Coerentei Spatiale Desavârsite, echivalenta, în Semantica Divina, cu Sacralitatea Spatiului – Spatiul Sacru fiind sinergic cu Sacralitatea Fiintei si, deci, a Logos-ului – si nu ne mai vedem, deci, nici ca fiinte spiritual-identitare, nici ca fiinte spatial-identitare, nici ca fiinte nomotice, întru Logos. Pentru cineva oarecare de azi, a afirma, spre exemplu, ca MIORITA ZALMOXIANA, MIHAI EMINESCU, OCTAVIAN GOGA, GRIGORE URECHE etc. sunt frati si profund închinati „comuniunii” spirituale, întru Logos si Fiinta! – …sunt, daca nu identici, cel putin echivalabili, prin Logos, Religie si Spatiu Identitar Stabil (deci, Divin!) al Fiintarii, echivalabili la nivelul Duhului… – …devine, din realitate, o aberatie. Si, totusi, nu este nimic aberant, în afirmatia ca Marile Spirite (aflate în permanenta comuniune cu Divinul!) ale unui Neam se „pipaie”, întru Duh, comunica si-si (re)comanda, reciproc, un anume fel de COMPORTAMENT SPIRITUAL-EXISTENTIAL – si, toate acestea, PE DEASUPRA DE TIMP SI DE VREMI. Aberant este tocmai contrariul: pierderea propriei identitati si, deci, a Supra-Identitatii: NEAMUL, ca Entitate Divina, prin care vom transcende, iar, în Fiinta noastra cea „de glorie”, Mântuita de demonii Timpului-Istorie Corupta si Coruptibila.

Timpul este rezultatul Caderii Omului. Deci, are o extrem de puternica componenta subiectiva, adica teribil de instabila si grozav de mioapa, despiritualizata, adica demonica (Caderea Omului este, de fapt, refuzul constientizarii, de tip identitar-religios – în sensul pur etimologic al cuvântului „re-ligios”! – a Centrului Identitar-Cosmic – si înscrierea în vârtejul disolutiei fiintiale umane!). Timpul, ca dimensiune non-reala, deci subiectiva, poate fi hiperbolizat, pâna la disolutia completa a Fiintei/Fiintarii. Este exact ce ni se întâmpla noua, celor din asa-zisa „contemporameitate” (de fapt, iesirea din/de pe Traiectul Divin al Existentei, întru moarte/des-fiintare spirituala!): nu mai avem perceptia Formei Noastre Spatiale, adica a Formei Supreme si Vesnice, Neschimbate/Neinfluentate/Necorupte (de „variabilele” sovaielii, ale dedublarii demonic-temporale): Paradisul. Noi doar „alergam” prin Timp (adica ne dezintegram, golindu-ne în miscari/fapte/faptuiri fara Sens/Rost Sacral) – prin haosul spiritual din noi, stârnind si mai tare, din ce în ce mai are, demonii disolutiei si ai anomiei, ai non-formalului.

Care este modul nostru de a Citi-Scrie, azi? Aproape nu mai este! Oricum, din moment ce fiinta ne este descentrata spiritual, noi nu Citim-Scriem CENTRAL, adica nu percepem ca orice manifestare umano-divina este, de fapt, o extragere din Centrul Sacral: ca urmare, ar trebui ca viziunea noastra asupra Lumii si Scrisului-Cititului sa nu mai fie una lineara, ci una ciclica.

Da, noi avem impresia ca si Rugaciunea este o „învârtire în jurul cozii”, deci o „pierdere de timp”, cum zice Max Weber, în „Etica protestanta si spiritul capitalismului” [13]. Nu percepem ca, de fapt, oricare Rugaciune este, de fapt, mereu, re-cautarea, spre re-gasire, a Centrului Lumii si Fiintei. Deci, e normal sa fie repetitiva si ciclica!

La fel, în cazul „cronicarilor” (termen TOTAL gresit, pentru ca acestia FUG de timp, sau, mai exact, îl exorcizeaza, consemnându-l, prin ani si luni, tocmai pentru a scapa de obsesia lui!): Grigore Ureche, spre exemplu, re-concepe, deci re-creeaza un Centru Sacral, acela al Întemeierii Lumii – si scrie nu doar ca sa nu se uite Fiinta/Fiintarea, ci, mai ales, pentru a re-înfiinta Fiinta Umano-Divina!

Conform lui Grigore Ureche, Magia Scrisului este una Metanoica, preschimbând FIARA (înecata în informul Iluziei Timpului/Uitarii) din om – în Umanitate Divina, deci în Lucrare Divina-Fapta/Înfaptuire Mântuitoare de Iluzia Demonica a Timpului – pentru a pastra Coerenta Fiintiala a Fapturii Faptuitoare, printre cioburile împâclite ale „anilor”, semne ale disolutiei, prin Iluzia Temporala: „ca sa nu sa înnéce a toate tarile anii trecuti si sa nu sastie ce s-au lucrat, sa sa asémene fieralor si dobitoacelor celor mute si fara minte” – cf. idem, p. 7. Preschimbând “somnul” (dezintegrator, des-centrator si disipator de Fiinta si de Coerenta Divina), prin Magia Scrisului, în curajul “strabaterii cu istoria” (trebuie sa cunosti veninul prin îngurgitarea lui, producând, astfel, Antidotul Otravii din însasi Frecventarea Otravii, eventual, homeopatica… – …ajungându-se, astfel, la utilizarea Otravii, ca Euharistie Protectoare! – …strabaterea raului/calatorire initiatica la Hades, pâna la Radacina Raului!), adica al constientizarii, prin concretizare si identificare, pâna la amanuntul cel mai subtil (“sa nu ramâie ceva neînsemnat”), “fata catre fata, Duh catre Duh”, a dusmanului ce trebuie exorcizat – TIMPUL: “sa nu ramâie ceva neînsemnat, pentru ca sa nu le zica vecinii lor di prinprejur ca au fostu adormiti sauneînvatati si nestrabatuti cu istoria” – cf. idem, De însemnarea anilor, p. 19. Iar Fapta/Faptuirea sa fie potrivita si vrednica de Logos-ul Divin, întru care se sileste a se smeri, liturgic, Grigore Ureche, Cautatorul Centrului Umano-Divin al Neamului Românesc: “Stefan voda, fiindu aprinsa inima lui de lucrurile vitejesti, îi parea ca un an ce n-au avut treaba de razboiu, ca are multa scadére, socotindu ca si inimile voinicilor în razboaie traindu sa ascut si truda si osteneala cu carea sa diprinsése este a doao vitejie” – cf. idem, p. 44. Stefan, deci, sta sub Semnul Sfânt al FOCULUI/LEULUI si al Înmultirii Duhului, prin Fapta/Faptuire, ca RAZBOI SACRU, contra demonilor Uitarii, Somnului/Lenei Spirituale, contra “scaderii” concentrarii Fortei de Duh!

Asa fac, dupa buna-i pilda, si ceilalti doi „stafetari” ai Ritualului Logos-ului Ritualico-Magic – Miron Costin si Ion Neculce. Exista un Topos al Înfiintarii, obsesiv, pentru toti cei trei asa-zisi „cronicari” (de fapt, A-CRONISTI): Paradisul, „initium”-ul sacral al Moldovei, este Singura Realitate, pentru ca da consistenta Existential-Spatiala – Fiintei Neamului. În functie de acest Topos Sacru, exista sau nu Pontifi-Voievozi, care conduc expeditia de Aflare întru Con-Formare a Fiintei – si, de aceea, Stefan cel Mare nu este doar „mare”, ci este singura baza de orientare fiintiala a poporului, care tinde, mereu, sa-si regaseasca Fiinta Supra-Individuala – NEAMUL. Stefan cel Mare nu este doar o „personalitate”, el este „Leul” („Stefan voda fiindu gata de razboiu ca un leu ce nu-l poate îmblânzi niminea si el odihna altora îi pariia ca-i ieste cu paguba” – cf. p. 69), ca Forma Dominanta si restructuranta a celorlalte forme („lenevite”/corupte, din punct de vedere spiritual, deci aducând „paguba”, întru pastrarea Centrului Cosmico-Fiintial!), degenerate – el este Sansa Neamului (înjosit prea adânc în „popor” – care este o forma „deformata” existential, pentru ca se expune prea mult Caderii, este, deci, prea robit Timpului) – de a-si re-afla Spatiul Existential – Stefan cel Mare nu este un om, ci este Semnul Formei Central-Paradisiace Re-Gasite, a Arheului Neamului. Stefan cel Mare nu este identic cu atingerea Idealului Spatio-Sacral, dar este Calea spre acesta regasire a Fiintei, iesind din timp si re-dându-ne vesniciei. De aceea, tot ce este înainte de Stefan cel Mare trebuie citit ca o anticipare a lui, iar tot ce este dupa Stefan cel Mare trebuie citit ca raportare reproiectiva, a Fiintarii Neamului. De aceea, lectura A-CRONIZILOR trebuie facuta nu linear (ceea ce aduce conceptia, profund gresita, a „stângaciei” Scrisului lor: ei trebuie cititi întru a-cronismul Scrisului, întru Circularitatea Re-Întoarcerii la Spatiul Sacral – si, abia atunci, vom avea Revelatia Teribilei Lor Stiinte, de o fermitate a dispretului Timpului, inegalabila, de catre niciun roman modern, fie el cât de „proustian”… – vom avea perceptia corecta, a Scrisului ca Magie, ca Ritual al Re-Venirii la Centrul Fiintei/Fiintarii Cosmico-Divine, a Omului). Orice reactie a lor nu e una pur „teoretica”, ci un efort magic, de a depasi iluzia temporala, prin exorcizaea ei. Iar exorcizarea se produce, cum bine se stie, prin rostirea, cu maxima tarie, a Numelui Dusmanului – în cazul nostru, Timpul, care împiedica, fatal, reintegrarea totala a faptelor în Unica Fapta/Faptuire: „descalecarea”/ctitorire/întemeiere: Dragos, Stefan cel Mare, toti care urmeaza reteta lor de re-aducere, în constiinta, a conformatiei Topos-ului Sacru, sunt „contemporani”, în sensul Supremei Existente prin Marea si Singura Faptuire Valabila-Reala: CONSTIENTIZAREA TEMEIULUI, A TOPOS-ULUI SACRU – singurul care merita „descalecarea” din conditia binara, dubioasa, dublant-fiintiala, de Centaur – si re-fixarea Picioarelor, ca niste Coloane ale Templului Fiintei-Lumii, în Centrul Sacral-Templu al Neamului.

Moldova este „descalecata”, în sensul de re-adusa la „simplitatea” ei maxim-viguroasa, conformationala de Neam – la functia ei conformatoare de Topos Sacru-Templu – si, deci, constientizând (si luptând, prin Magia Scrisului) Iluzia, în cursul luptei si prin lupta împotriva ei, a Iluziei Timpului.

Iluzie Majora, care duce la subsecventa ei, logica si consecutiva: UITAREA!

…Avem nevoie, pentru a nu ne rataci total, din punct de vedere existential, sa întelegem ca cronicarii (care, ca si Platon, la greci, sunt ultimii închinatori la Logos-ul oral si primii închinatori, dar cu reticente, la Logos-ul scris) au avut perceptia, ca si Eminescu si alte câteva genii românesti, a supratemporalitatii Logos-ului. Au avut perceptia Scrisului- Logos Exprimat – nu ca însiruire strict temporala, strânsa în chingile unei cronologii fara identitate si personalitate umano-divina, ci dezvolta perceptia Scrisului ca Magie. Scrisul re-învie fortele cele vechi, pe jumatate uitate, ale Fiintei.

RE-ÎNVIE ARHEII NEAMULUI.

Si, prin acesta latura magica, Scrisul îsi dezvolta o sinergie teribila, în raport cu Fapta/Faptuirea si cu Spatiul, ca Dezvoltare si Evolutie a Fiintarii Cosmice a Neamului.

Individul nu are nicio importanta, decât în raport cu ceea ce percepe din Nivelul Arheic al Neamului. Stefan cel Mare-BUN/Sfântul Stefan nu este, în „adevaratul” (de fapt, degeneratul, modernul) sens al Cuvântului – o personalitate, cât, mai presus de acesta, Marele Rezonator, la Logos-ul Neamului. Numai prin Marele Rezonator – Miorita Sublim-Anonima, Stefan cel Mare/BUN sau Mihai Eminescu – noi, Traco-Dacii putem sa existam conformativ, într-un Spatiu, care începe sa se desluseasca, din noianul „amestecaturilor”, al haosului temporal, creat prin pierderea Identitatii Spatiale, pe care Traco-Dacii, precum toate Neamurile cu Duh dezvoltat, o aveau si o cultivau, ritualic, prin stabilirea de legaturi jertfelnice, în mod egal distribuite fiind „podurile”-jertfe, între Cer si Pamânt.

De aceea, Zalmoxis are dubla functionalitate si orientare functionala: este si ZEUL MOCSEI TERESTRE, dar, concomitent, si ZEUL MOCSEI CELESTE.

***

– va urma –

prof. dr. Adrian Botez

 

NOTE

1- Vorba aprigului mitropolit-carturar vrâncean,Varlaam/Vasile Motoc…!

2- Învataturile lui Neagoe Basarab catre fiul sau Theodosie, Minerva, Buc., 1984, pp.209-210.

3- Idem, p. 212.

4- Idem, pp. 183-184.

5- Idem, p. 184.

 6- Ibidem.

 7- Idem, 185.

 8- Niccolò Machiavelli, Principele, Mondero, Buc., 1997, p. 63.

9- Idem, p. 27.

10- În ideologia eschatologica de origine germanica: Ragnarök(r) se traduce prin “Ultima Soarta a Zeilor”: numele bataliei celei mari, din ziua Amurgului Zeilor – si al pieirii lumii celei vechi (echivalentul apocatastazei crestine) – cf. Walhala si Thule – mituri si legende vechi germanice, Ed. Minerva, Buc., 1977, p. 179.

 11- Totul este forma mentala , “neperceptibila nici macar în viitor” – deci, este Logos-ul grecesc Pur, dinspre care izvorasc aparentele-diferente, dar si înspre care revin (prin resorbtia meditativa) toate diferentele, contopindu-se în Suprema Unire a constiintei (Spiritualizarea-Fiinta), în extazul revelatiei Sinelui Absolut (de observat ca acest joc dramatic la limita Fiintei a fost reluat, în perimetrul european, de ex-structuralistul Derrida, prin urma sa si diferantele sale – care nu sunt altceva decât intuitii ale celui care, trecut prin capcanele amare ale structuralismului desemantizat, s-a initiat si urmareste, fascinat, dansul umbrelor care, prin excesul atemporalitatii nasc lumea Absoluta).

Oricare ceva-obiect exista prin cele 6 karaka (=ceea ce se realizeaza, se faptuieste). Dar conceptia indiana implica ritualul, ca unica Forma de realitate si mentinere a sansei soteriologice Fiintei, Logos-ul ritualic. Cele 6 karaka sunt functii ale obiectului, aparent diferentiat – realitate, tocmai prin supunerea (prin dharma-norma comica) la kriya-actiune, se reîntoarce în împlinirea extatica:

1. apadana = ablatiunea (îndepartarea-separare fata de alte obiecte-persoane);

2. sampradana = donatia, actiunea de remitere catre un obiect sau persoana;

3. karana = instrumentul de realizare (Suprem) al unei actiuni;

4. adhikarana = locatia-referinta spatio-temporala (substratul actiunii, ca suport-receptacol al actiunii);

5. karman = “pacientul” care sufera actiunea sau ceva ce agentul doreste sa dobândeasca mai mult decât orice;

6. kartr = agentul actiunii, independent, “cel care îsi are propriul sau fir.

Verbalitatea continuta în cele 6 karaka este absorbit (prin perceperea cunoasterii) si asimilata de catre Fiinta Spirituala care devine posesoarea absoluta a celor 6 functii dezvoltate de obiect, deci îsi apropriaza absolut obiectul, spiritualizându-l: “Exista o forma a limbajului, independenta de actul cunoasterii discursive, forma de natura simbolica prin care se metaforizeaza întelesul tuturor cuvintelor – creând un nou înteles global la un alt nivel semantic)”. Conceptia indiana implica ritualul ca forma fundamentala de existenta, Logos-ul ritualic: actiunea celor 6 karaka se retrage, prin exacerbarea paroxistica a cautarii, prin meditatia-concentrare, în ekstasis-ul grecesc – starea de intuitie luminoasa nediscursiva.

Totul-lume este ritual-expresie si ritual-represie. Si ritualul tine de împlinirea dharmei cosmice, legea atotstapânitoare (norma psihocosmica).

Deci, nu exista vreo diferenta între Cuvânt si Poezie, decât prin gradul de acceptare a sacrificiului catre Spirit, pentru a reda Logos-ului valoarea sa absoluta. Si aceasta recuperare e energiei întru Logos este posibila doar prin traire ritualica, sacrificatoare Fiintei dispersive a cuvântului, în favoarea Iluminarii-Logos: “Literatura veddica ilustreaza, începând cu primul sau text – Rgveda – ca realitatea mitica suprema este de esenta verbala. (…) Vac, “Cuvântul” (…) este situat mai presus decât divinitatile majore ale pantheonului vedic (Indra, Mitra, Varuna, Agni, Rudra etc.) care, cu toate, actioneaza prin puterea ce si-o trag din principiul suprem verbal, cel care sustine toate lumile. Vac, “Cuvântul”, se identifica cu cea mai abstracta si impersonala dintre reprezentarile vedice, cu Brahman, care, ulterior, va desemna ideea de “absolut” în gândirea indiana… Ulterior (…) relatia dintre realitatea absoluta (Brahman) si Cuvânt (Vac) devine identitate: Cuvântul este Brahman (Satapathabrahmana, II,1,4,10 si Aitareyabrahmana, IV, 21,1); textele respective transpun într-o profunzime de reprezentari simbolice virtutile cuvântului – mai ales forta sa demiurgica”.

Iata si teoria indiana a initierii Spiritului prin parcurgerea fazelor de initiere spre revelatia Logos-ului: “În centrul Fiintei, conceputa atât în obiectivitate (n.n.: am zice noi, în termeni europeni, Revelatia, Iluminarea, ajungerea la contopirea cu Logos-ul Pur), notiunea-cheie în sistemul Bhartrhari, cu ajutorul careia explica dinamica “esentei cuvântului”. Psihodinamica se desfasoara pe 3 niveluri ale limbajului: vaikhari, vorbirea desfasurata, madhyama, vorbirea medie si pasyanti, vorbirea care vede (…), pasyanti, nivelul, suprem al limbajului, este asimilat cu pratibha, lumina, care, aici, se poate traduce prin lumina intuitiva. La acest nivel nu mai exista diferentiere (bheda) si nici succesiune (krama) (s.n.), se realizeaza o stare paradoxala în care vorbirea este “mobila si imobila, cuprinsa de concentrarea mentala, ascunsa si pura”, formele (akara) ramân cognoscibile, desi sunt dizolvate (s.n.) (…) în perceperea intelectiva a actului expresiv, forma exterioara a limbajului sufera o regresiune sau resorbtie (pratisamhara), în care, pierzându-si toate distinctiile, se resoarbe în intelectca galbenusul unui ou de paun, fara a-si pierde totusi toate partile sale distincte (…)”.

Activitatea limbajului-gândire începe si se sfârseste în intuitia unei forme originare, a unei reprezentari virtuale, identica cu realitatea absoluta, prin transcenderea Multiplului în Unu. Realitatea ultima, atât în subiectivitate cât si în obiectivitate, este Unul ca unitate a potentelor pure, dincolo de manifestarea lor în act. Recurgând la distinctia dintre virtualitate si manifestare, Bhartrhari ofera iesire din contradictia Unului cu Multiplul: Unul este lipsit de determinarile Multiplului, însa le contine sub forma predeterminarilor. Unul trece în Multiplu si se întoarce în sine (…)”.

Si ne permitem un ultim citat :

În aceasta exprimare simbolica a procesului de desavârsire a insului, regasim, într-un fel, anticipata, ideea care s-a conturat în Europa de-abia în ultimele doua secole – începând cu romanticii si sfârsind cu psihanaliza contemporana – conform careia omul este scindat din punct de vedere psihic, armonia fiintei sale presupunând o reintegrare a acesteia (…) desavârsirea este conceputa ca o continua pendulare a constiintei între Unu si Multiplu, ca o traire în constanta tensiune a dialecticii lor…”.

12- Parashabda (sanscrita): Sunetul Primordial, prin care s-a creat Cosmosul. -“Monosilabul OM e primul din cele 4 cuvinte care formeaza un Tetragram si constituie cea mai sfânta formula din Hinduism, OM MANI PADME HUM – ceea ce s-ar traduce prin: OM JUVAERUL DIN LOTUS. Or, gasim o aproximatie mai mult decât satisfacatoare, o echivalenta convingatoare în formula colindului românesc: FLOARE DE AMIN” – V.Lovinescu, O icoana…, CR, Buc., 1996, p. 45. Sau: “Dar sarpele complet, vetical si spiral, e reprezentarea grafica a monosilabului AVM (n.n.: la Hindusi, se numeau, astfel, cu initiale: Agni-zeitatea Focului, Varunha-zeitatea Apei-Ocean[ si al Boltii Cerului] si Marut-zeitatea Aerului) , procedând si desfasurându-se din vârful nespatial al cozii, în spire din ce în ce mai largiu, apoi, în prelungire invizibila, în jurul jumatatii lui superioare verticala, ridicându-si semet capul deasupra spirelor, ca sephira Kether, deasupra Arborelui Sephirotic.” – op. cit, p. 29. Iar jean Chevalir/Alain Gheerbrant, în Dictionarul de simboluri , vol. I, p. 153 – consfintesc: “Acest simbol plin de forta al divinitatii, pe care o exprima înafara sufletului si o realizeaza înauntrul lui, rezuma în sine suflul creator(…) universul s-a dezvoltat pornind de la energia cosmica descatusata prin rostirea, de catre demiurg, a acestei prime formule care a chemat la viata toate câte sunt: AUM BHUR BHUVAR SVAR (AUM – Pamânt! Vazduh! Cer!). AUM este sunetul primordial, Logos-ul, si de aceea rostirea lui poarta în sine o încarcatura energetica uriasa si de o extraordinara eficacitate în pregatirea transformarii spirituale. (…) Rostirea sunetului lui Dumnezeu echivaleaza cu propria divinizare. AUM este, dupa Vivekananda si traditia vedantica, manifestarea prin excelenta a divinitatii”.

13- Max WeberEtica protestanta, Ed. Incitatus, Buc., 2003: “Nu pierde timpulcu rugaciuneafa bani!

 

 ***

 

 

Colind de Eminescu

 

O stea calatorului…

 

 Ziarul “Universul” din 1933 publica singurul colind al Luceafarului poeziei românesti, neterminat, sub titlul “Colinde, colinde”, regasit în caietele daruite Academiei Române de Titu Maiorescu –

(Articol din 22.XII.01:  evz.roRoxana Roseti)

 

 

       MIHAI EMINESCU

Colinde, colinde

Colinde, colinde
E vremea colindelor
Caci ghiata se’ntinde
Asemeni oglinzilor.

Si tremura brazii
Miscând ramurelele
Caci noaptea de azi-i
Când scântee stelele

Se bucur copii
Copiii si fetele
De dragul Mariei
Îsi peptena pletele…

De dragul Mariii
S’a Mântuitorului
Luceste pe ceruri
O stea calatorului…

NORMALITATEA REACTIONARA, LA CRONICARII MOLDOVENI: GRIGORE URECHE, MIRON COSTIN, ION NECULCE…!!! (I)

prof. dr. Adrian Botez

…S-ar pune întrebarea (devenita oarecum legitima, în aceste vremuri, când, din manualele elevilor si din cursurile studentilor, din mentalul românilor – se scoate tot trecutul României…de pâna la blestematul „decembrie 1989”): „De ce umblam, noi, subsemnatul, dupa <<potcoave de cai morti>>, si ne ocupam de niste chipuri <<afumate>>, precum <<cronicarii Moldovei>>, din veacul al XVII-lea/al XVIII-lea: Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce?!

De ce?! Pentru ca ei TREBUIE socotiti ca facând parte (precum toti Voievozii Sfinti si Martiri, precum Voievodul Eminescu sau Voievodul Codreanu!) din Logos-ul Întemeietor si Mântuitor al Românilor! Ei sunt (alaturi si dimpreuna cu toate Geniile Ocrotitoare de Logos/Nomos Artistic-Valah) Ctitorii Logos-ului (Artistic!) Scris/Exorcizator-LITURGIC, al Duhului Valahilor… – chiar daca, fireste, stramosii TRACI stiau si ei sa scrie, si înca din adâncimi de timp insondabile!

Dar Tracii foloseau Logos-ul pentru Pastrarea Rânduielii DOAR întru Cerul si Zeii Cerului – pe când Grigore Ureche, Miron Costin si Ion Neculce, simtind infiltrarea Demonului Temporal-Istoric, chiar daca, la fel precum Tracii, înalta Liturghia Celesta – ei constata, într-o imensa portiune a Marii Iluzii Demonic-Temporale, o falie, o rana hidoasa, a Nerecunoasterii Identitatii de Sine a Neamului Metafizic Românesc! Si, atunci, acolo – ei pornesc lucrarea de exorcizare de Timp-Moarte/Iluzia Temporala cea mai teribila: aceasta exorcizare o fac nu doar extatico-sacerdotal, din pozitia unor Mari Pontifi – ci si din aceea a unor ARISTONI/”CEI MAI BUNI si Mari Razboinici ai Pamântului, VIZIONARI , însa riscând sa fie amestecati cu pulberile vremii/Timpului – …dar, ca VIZIONARI, cautând solutii sa NE si sa SE extraga din Moartea-Timp, din nou, de data acesta, pentru vesnicie si întru „rezolvarea” problemei apocatastatice, în favoarea lui Zalmoxis-HRISTOS: cu o insistenta tragica si cu o demnitate si onestitate nobila, de neimaginat (…pentru starea noastra de totala îngenunchere – …blocata în ceea ce numim „actualitate”… – catre Demonul Timpului: Demon care ne-a iluzionat si ne iluzioneaza, extrem de cataclismic-credibil, cu vremuri atât de pervertite, amestecate si degradate spiritual, cum sunt cele în care „vietuim”/supravietuim” azi, ca sclavi ai Materiei/Prakrti, ai Borboros-ului Infernal, în care toate se înfunda, se sufoca si pier…! – în loc sa ne eliberam întru Paradisul Neamului Românesc si sa fuzionam cu Sfintii Vesniciei Duhului Românesc), ei re-gasesc Solutia SCRISULUI, ca pe o forma de YANTRICA (hieroglific-mandalic [1]-mântuitoare!) si MANTRICA (asemanatoare Sunetului Primordial-Parashabda!) de ELIBERARE SINERGICA, din Infern/Moarte, a FIINTARII si FAPTUIRII (dintr-odata!) ale poporului lor, pornit spre Starea Spirituala de Neam – deci, Solutie de a Iesi, Ferm si Definitiv, din Infernul Timpului si de a Intra, Extatici, în Paradisul Extatic al Mântuirii de Iluzia Teribila a Mortii – deci, Solutia ÎNVIERII NEAMULUI ROMÂNESC!

…Ei, asa-zisii „cronicari” (dimpreuna cu Duhurile Voievozilor, Sfinti si Martiri, MUSATINI si BASARABI, cu care-si fac ei Lucrarea Exorcista! – …iata de ce consideram ca, la Temelia Lucrarii de Exorcizare Temporala, trebuie pusi, laolalta, Logos-ul Razboinic STEFANIC, cu nume dat de poporul pornit spre Re-Sfintirea Neamului Românesc: STEFAN CEL BUN SI SFÂNT, exprimat prin Fiintare/Faptuire/ORDONARE NOMOTICA, întru Re-Ctitorirea Logos-ului TRACICO-HRISTIC – precum si Logos-ul BASARABIC, exprimat prin Scriitorul Mantrico [2]-Yantric [3]-al-Lui-HRISTOS – IOAN NEAGOE BASARAB!!!), sunt, de fapt, cele mai „a-cronide”/anti-cronide” fiinte ale Neamului Românesc, deopotriva de titanice, precum Geniile Neamului Metafizic Românesc! Între demersul lor magico-exorcizator de Satana Timpului ei îsi întrepatrund Duhul cu cel, aparent, al mult mai vechii, Tracicei MIORITE (cea ne-scrisa decât …PE SUFLET si-n DUHUL ROMÂNESC – si ÎN VOCEA VIZIONARA A SFINTILOR NEAMULUI… – …si, cica, „anonime”… – …de parca Zeii pot exista altfel, decât cu Nume Sacru!), cu cel al, aparent, mult mai „noilor” Genii ale Neamului Metafizic Românesc – Mihai Eminescu, Corneliu Zelea Codreanu, Constatin Brâncusi, George Enescu etc. De fapt, Marile Duhuri se întâlnesc, toate, în ANISTORISMUL DUHULUI NEAMULUI METAFIZIC ROMÂNESC!

…Dar tocmai acesta este motivul pentru care „preludiul” de lucrare, din fata ta, cititorule, contine începutul de analiza hermeneutica a Duhului unor „personaje istorice” (?!) considerate ca fiind „prafuite” si „inutile”, precum Grigore Ureche, Miron Costin si Ion Neculce – când, de fapt, ele se întâlnesc, gemelar, în CTITORIA (de fapt, vesnica Re-Întemeiere a!) MANOLICA a MONASTIRII MANOLICE A NEAMULUI SACRU AL LOGOS-ULUI ROMÂNESC!

…Aici, ca si în cartile noastre despre CTITORUL-EMINESCU (ATOTSINTETIZATORUL, întru Neamul Metafizic Românesc/Logos si Nomos Românesc!) , sau despre Ctitorul-Creanga, Ctitorul-Caragiale etc. – noi vrem sa-i revelam pe cei care stau, cu Duhurile lor Înmanuncheate, la Temelia Logos-ului Auto-Sacrificial HRISTIC, prin care se mai tine, înca, în Lumina Cerului – România si poporul nostru (VA)LAH (adica LAH/NEGRU/apartinând MISTERULUI DEMIURGICOSACRAL!) – pornit în Calea de Re-întâlnire a Neamului Metafizic Românesc!

…Si, din pricina ca Satana, Marele Iluzionist al Timpului, ni-i înfatiseaza, pe Ctitoriii Neamului Metafizic Românesc, ca fiind dispersati si departati, pâna la ruptura semantica, pâna la absurd!, în Lucrarea lor SFÂNTA (exorcizatoare de demonismul temporal!), de parca Geniile Conformatoare ale Neamului Metafizic nu ar CON-LUCRA, permanent, la Refacerea Caii de Duh, dintre poporul istoric si Neamul METAFIZIC, dintre logos-ul trecator si Logos-ul cel ETERN!) – noi vom încerca sa-l convingem, în „preludiul” alchimic de fata, pe eventualul nostru cititor – de GEMELARITATEA DE DUH A GENIILOR MÂNTUITOARE!

…În GRADINA ARHEILOR NEAMULUI METAFIZIC ROMÂNESC – toate Înaltele Duhuri/Geniile Orotitoare ale Neamului sunt „suspendate” în Cerul Ortodoxiei/LEGII, deasupra constiintelor si Duhurilor noastre traitoare – Înaltele Duhuri/Geniile Orotitoare ale Neamului se întâlnesc si se contopesc, în Unicul Arheu Suprem, cel Fara Nume, dar cu functia soteriologica, de Logos-Nomos Specific, Mântuitor/Învietor de Neam!

…Eminescu nu doar ca ESTE (întru Eternitate-Anistorie Divina!) frate geaman al Pontifilor-Ctitori Autosacrificiali-MANOLICI – si se jertfeste, dimpreuna cu ei, în Temelia Monastirii Manolice a României – ci-i si convoaca sau invoca, pe TOTI, la Lucrarea Alchimica a Învierii de Duh! – si, pentru acesta, îi invoca pe TOTI Ctitorii Fiintarii/Faptuirii :

1-Ramâneti în umbra sfânta, Basarabi si voi Musatini,/Descalecatori de tara, datatori de legi si datini,/Ce cu plugul si cu spada ati întins mosia voastra/De la munte pân’ la mare si la Dunarea albastra” – sau: “Cum nu vii tu, Tepes, doamne…”, sau: “Stefane, Maria ta,/Tu la Putna nu mai sta,/Las’ arhimandritului/Toata grija schitului,/Lasa grija sfintilor/În sama parintilor,/Clopotele sa le traga/Ziua-ntreaga, noaptea-ntreaga,/Doar s-a-ndura Dumnezeu,/Ca sa-ti mântui neamul tau!/Tu te-nalta din mormânt,/Sa te-aud din corn sunând/Si Moldova adunând./De-i suna din corn o data,/Ai s-aduni Moldova toata,/De-i suna de doua ori,/Îti vin codri-n ajutor,/De-i suna a treia oara/Toti dusmanii or sa piara/Din hotara în hotara -/Îndragi-i-ar ciorileSi spânzuratorile!”)

2-…si, pe de alta parte, Liturghia AUTO-SACRIFICIAL-MANOLICA a lui Mihai Eminescu se face prin Verbul Ctitorilor de Logos Specific Românesc, întâlniti (si identificati, pâna la fuziune de personalitate, întru Neutralitatea EXTATIC-DIVINA a RUGACIUNII MÂNTUITOARE/ÎNVIETOARE DE NEAM!) pe deasupra de Demonii (Dezintegratori si Zavistnici întru Disiparea UNITATII DE DUH A STATUII NEAMULUI ROMÂNESC si Distrugatori de Solidaritate întru Identitate!) ai Timpului – Logos-ul Eminescian, identificat cu Logos-ul Specific Românesc/Logos-ul National Românesc – este, de fapt, Locul / Spatiul de fuziune al Rugaciunii Dimpreuna Faptuitoare prin AUTO-JERTFIRE, al Marilor Duhuri/GENII Ocrotitoare de Neam Metafizic Românesc: Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce, Mihai Eminescu…

Pe deasupra de TIMP Demonic, împrumutând forta lui KALI [4], acesti Ctitori Sfinti (aparent, azvârliti prin toate colturile si firidele veacurilor…!) se simt/pre-simt, se intuiesc, se strâng de mâinile lor co-demiurgice, unii pe altii – …si lucreaza, la Marea si Sfânta si Mistica Lucrare a Învierii Neamului Românesc – DIMPREUNA!

Nu doar sa-i privim întru Lucrarea Învierii noastre, ci sa-i si întelegem, întru Scrisul lor Mantrico-Yantric, refacator al Starii de Gemelaritate Sinergic-Fiintatoare/Faptuitoare – si sa si credem, din câte puteri de Duh ne-or mai fi ramas – în Buna-Vestire a lor, despre Sansa Învierii Neamului Metafizic Românesc, iscata din Buna-Vointa lor de Re-Ctitorire a Neamului Sfânt!

***

 

…De ce anume duce lipsa societatea româneasca si mondiala, azi? În primul rând, duce lipsa de SPIRIT REACTIV/REACTIONAR (care, la rândul lui, este epifania însasi a Vietii!).

ADICA, DUCE LIPSA DE NORMALITATE!!!

Oricâte manipulari mârsave se petrec, în tara si în lume, oricât Rau se revarsa si este înghitit, pâna la sufocare, de oamenii mediocri de azi, din tara si de pe Planeta Terra – totul se amâna, totul se suporta, nu stoic, ci ca-ntr-un somn înclestat… – ba chiar se ajunge la complicitatea cu Raul si la Apologia Raului. De ce? Din pricina unei paralizii, în creier, a Centrului Reactiunii. Din pricina unei spaime, inconstiente, de “si mai rau”: “Doamne, fereste de mai rau!” Dar de ce nu: “Doamne, da-ne noua, fratilor Tai mai mici, sa ne împartasim din Bine!”…?!

Lumea de azi a ajuns sa zica, prosteste: “TOTDEAUNA, românul a fost tradator si las, TOTDEAUNA românul a fost si pasiv, si…mioritic (n.n.: fireste, cei ce zic aceasta habar n-au de Spiritul Zalmoxian-Hristic al Miritei, de Sensul Ei Regenerator-Soteriologic, de Vizionarismul Ei Paradisiac!)… – …mamaliga nu explodeaza!”

Am cautat sa aratam, în cartea noastra, precedenta studiului de fata, “Cazul DACIA. România de AZI: PREGATIREA CEA TAINICA (a Drumului spre ROMÂNIA SACRA, de ieri, de mâine…de PURURI!), Ed. Rafet, Rm. Sarat, 2011 – ca aceste afirmatii nu sunt valabile nici pentru Eroicii Sfinti TRACI, dar nici pentru românii (de la Nord si de la Sud de Istru) din vremile de dupa caderea Sarmizegetusei, mileniul la capatul caruia dinastia Asanestilor a dovedit un DUH DE REACTIUNE absolut naucitor – cumplit, dar DREPT: pentru O PALMA (data cu totul trufas si nechibzuit, de catre sebastocratorul Ioan, de fata cu Împaratul bizantin Isaac al II-lea Anghelos…Conducatorului Român ASAN!), Împaratii ROMÂNI Petru si Asan, precum si urmasii lor de la tronul Asanesc/Românesc, au distrus nenumarate armate bizantine, cu tot cu împaratii care le conduceau!!!

…”Preludiul” de studiu, de fata (care se va continua!), vrea sa cerceteze, mai departe, în veacurile care au urmat destramarii IMPERIULUI ASANESC si au determinat formarea statelor feudale Tara Româneasca si Moldova – cum s-a manifestat si DACA s-a manifestat, acest SPIRIT REACTIV-RECTIONAR AL ROMÂNILOR. Truda pe care ne-am luat-o drept Misiune, cu Voia Lui Dumnezeu – …si va încerca sa împlineasca dorinta noastra de iscodire, cu ajutorul asa-zisilor “cronicari moldoveni”, mai obiectivi, demni, nobili si patrioti, decât cei munteni: Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce… – …dar, toti trei, grefându-si conceptia spiritual-moral-filosofica pe Duhul Lui Hristos, exprimat optim în stravechea si înteleapta carte de învatatura a luminatului si sfântului domn MUNTEAN, Neagoe Basarab: Învataturile lui Neagoe Basarab, catre fiul sau Teodosie.

…Având de-a face cu Magi ai Scrisului, fireste ca vom încerca sa relevam, chiar revelam, pe cât ne sta în putinta, aceasta Magie Exorcizatoare, prin Logos Scris!!!

Vom vedea, dimpreuna, speram, cât DUH REACTIV-HRISTIC si ce MODELE SUBLIME/Calauze spre NEAM dezvolta niste vremuri pe care, îndeobste, jalnica majoritate a istoricilor, orbi si dogmatici, o dispretuiesc si o numesc… “Evul Întunecat”!!! Mai multa lumina si mai mult Duh de Viata Dumnezeiesc-Hristica, decât în EPOCA MUSATIN-BASARABA – nu a mai existat decât în Dacia Sfânta a Tracilor

Ne luptam, însa, din pacate, cu un Demon din Inima Duhului Românesc: TRADAREA…Dar nadajduim ca re-gasirea Sinelui Celui Hristic-Eroic, va determina si distrugerea acestui morb satanic al tradarii – …care, precum cariul, tot roade în Stejarul Poporului Românesc, cu râvna de a-l putrezi si prabusi în Nimicnicie si-n Uitarea Paradisului/Originea-PATRIA noastra Vesnica!!!

De atunci,

1-din veacul al XIV-lea (al Ctitoriei MONASTIRILOR-TARI),

2-respectiv al XVI-lea, pâna la al XVIII-lea, când s-au stins EROICII LUPTATORI, prin Scris, cu Demonul Timpului! –

3-…cu exceptia Momentelor Astrale: IMomentul EMINESCU, din a doua jumatate a veacului al XIX-lea si IIMomentul-Epoca Legionara, din prima jumatate a veacului XX, prin care s-a re-pornit Lucrarea Sfânt-Voievodala, de Regenerare/Înviere a poporului român – …si nu numai a celui român!… – în drumul sau catre Sublimitatea Neamului Românesc-CANDELA A NEAMURILOR LUMII!!! –

4 – … pâna azi… – …când Reactivitatea/Reactiunea tinde spre zero!

totul a mers înapoi, “ca racul”, vorba lui Eminescu!

De observat ca Ontologia Spirituala a Omului influenteaza, decisiv, si Exprimarea Duhului Omului, prin Cultura: NU MAI EXISTA GENII – …ci doar impostura!!!

Normalitatea Logos-ului/Scris a fost perturbata, grav, de Anomalia Disparitiei Logos-ului Social-Existential! Deci, toate trei formele de exprimare a LOGOS-ului DIVIN (Scrisul/Cultura-ca-Logos, Faptuirea-ca-Logos, Existenta/Fiintarea-ca-Logos) trebuie sa revina la parametrii NORMALITATII! – altfel, pretul platit va fi însasi perimarea, alienarea, ratacirea oarba a Fiintei Umano-Divine!

Dar nu s-a stins DUHUL ROMÂNESC DE VIATA REACTIVA, ci doar s-a dispersat/disipat (aproape pulverizat!) forta lui de Lumina AutosacrificialHRISTICA, altruista si demna, nobila si eroica – si a cazut, astfel, în catalepsie… a (a)dormit, parca, vorba lui Andrei Muresanu…”un somn de moarte” – si doar trebuie sa se “destepte”!!

Asa-zisa “democratie moderna” (“gaselnita” asasina/genocidica a Franc-Masoneriei Mondialist-Globalizante!) este cel mai cumplit factor de “scopire/castrare spirituala” a popoarelor, în Drumul lor (ca PELERINAJ INITIATIC!) spre Starea Spirituala Majora, de NEAMURI!

Dar avem convingerea ca, la Timpul Potrivit (“Gongul” Dumnezeiesc!), acest Duh de Reactiune Vitala se va re-trezi si va re-formula/re-grupa, RE-SOLIDARIZA si trainic “cimenta” spiritual (prin recunoasterea, între ei, a Ostasilor Luminii!) Frontul ELITELOR ALBE, cel care va prabusi, în neant si-n bezna lui de obârsie, Frontul ELITELOR NEGRE!

Aceasta (Viata cu Duh Reactiv/Reactionar) va însemna însasi NORMALITATEA DUHULUI DE FAPTUIRE si a ONTOLOGIEI Omenirii!

 ***

 

ARHETIPUL SI MAGIA SCRISULUI.

A-CRONISTII/ANTI-CRONISTII…”CRONICARI”!

NORMALITATEA REACTIUNII. SINERGIA SCRIS-FAPTA/FAPTUIRE-EXISTENTA COSMICA (II)

…Acest Neam al Românilor s-a tinut, din anistorie spre istorie (cu perspective de reversibilitate!), prin Limba si prin Religie. Prin DUH DINAMIC-DEMIURGIC-REACTIONAR!

Niciodata, una fara alta – LIMBA fara RELIGIE/”LEGE”!

TEMEIA” CRESTIN-ORTODOXA, pe care „temeliuiaste” [5]/întemeiaza” Logos/Gospodarie de Neam – cel mai minunat, întru Dreapta Cugetare si de Bine Sfatuitoare (desi în slavoneste, înca…!), dreptcredinciosul Voievod IOAN NEAGOE BASARAB, cel ce Dumnezeiasca Sfatuire da fiului sau, Teodosie, pe la 1521…!!!

Daca Europa „mergea pe mâna” Duhului (Va)Lahului IOAN NEAGOE BASARAB, Autenticul Cruciat, iar nu pe aceea a lui Niccolò Machiavelli-demonizatul, Lumea ar fi aratat, azi, cu totul altfel, în sensul unui Echilibru al Pacii Cosmice, Umano-Divine (aceasta ne-excluzând, în niciun caz, ba chiar implicând, prioritar! – Razboiul cu Diavolul si cu iluziile asasine ale Celui Rau…!), mult mai apropiat de Desavârsirea Sacra-Hristos, iar nu dezbinata si naboita de Bezne – caci iata cum se con-forma si se raporta Duhul Vizionar (strabatator al Pâclei instaurate de Iluzia Temporala) al Lui Neagoe Basarab, la Spatiul Paradisiac/Absolut Non-Conflictual, al Lumii-Creatie Divina – aparând si definitia CRESTINULUI ADEVARAT, definit Fiintial, prin Spatiu si Faptuire, întru Lupta Neabatuta cu Diavolul si ÎNTRU SCHIMBAREA METANOICA A DUHULUI UMANO-DIVIN – „ASA SA CADE SA LACUIASCA SI CRESTINII, SA ÎNCUNGIURE TOATA LUMEA LUPTÂNDU-SE CU DIAVOLUL, SI SA-I IZBAVEASCA PRE CEI ROBITI SI SUPUSI DE DIAVOLUL SI PRE CEI CE SUNT TINUTI DE DIAVOLUL SI DE TOATE ALE LUI, SA SA SCHIMBE”: „Dar cine s-au facut vreodata case de piiatra în tabara, stiind ca curând si preste putinea vréme iarasi va sa le paraseasca? Nimeni n-au facut asa, ce macar de ar si încépe ceva sa faca asa, acela ca un vânzatoriu sa va ucide. Sau cine ar cumpara macar o mila de loc în vrémea razboiului si sa-si faca curti pre dânsa? Nimeni nu va face asa. Ca de ar si cugeta cineva sa faca asa, înca i-ar zice altii: „Venit-ai la razboiu, iar n-ai venit la negot! Dar caci te nevoesti cu dor si cu pohta de acest loc, care preste putinea vréme vei sa-l parasesti? Lasa, deaca vom mérge la mosiia noastra, deacii vei face aceasta acolo!“ Aceasta-ti graescu eu acum, fatul mieu: CÂND VOM MÉRGE ÎN CETATEA IERUSALIMULUI CELUI DE SUS, ACOLO VEI FACE ACEASTA, CE ÎNSA ACOLO NU IASTE NICI O NEVOINTA SI NICI O OSTENEALA, CA ACEL ÎMPARAT MINUNAT SI PUTÉRNIC LE VA FACE TOATE. IAR SI AICI AJUNGE A LACUI ÎNTR-UN ZEMNIC SI ÎNGRADIT CU UN GARDICEL, IAR A FACE CETATI SI CASE DE PIATRA NICI DE UN FOLOS NU SUNT. Auzi cum lacuescu tatarii în case facute pre roate, si lacasul lor iaste facut tot ca al unor pastori. ASA SA CADE SA LACUIASCA SI CRESTINII, SA ÎNCUNGIURE TOATA LUMEA LUPTÂNDU-SE CU DIAVOLUL, SI SA-I IZBAVEASCA PRE CEI ROBITI SI SUPUSI DE DIAVOLUL SI PRE CEI CE SUNT TINUTI DE DIAVOLUL SI DE TOATE ALE LUI, SA SA SCHIMBE. Ca acéia, deaca-si fac colibi si deaca vor sa le paraseasca, ei le parasescu, ca cum ar lasa ostasii oastea cu pace, si acéia deacii mult s-ar veseli si s-ar bucura. CA MAI FRUMOS LUCRU IASTE, SI MAI CU PLACÉRE A VEDEA PUSTIILE AVÂND UMBRA DE CÉTE CALUGARESTI, DECÂT VOINICI ÎN OASTE ÎNTINZÂNDU CORTURI SI ÎNFIGÂNDU-SI SULITILE SI LÂNGA SULITE SA-SI PUE PLATOSALE SI ARMELE, IAR ALTA MULTIME SA AIBA OCHI CA DE ARAMA SI ÎNARMATI CU ARME DE HIER, SI ÎMPARATIE ÎNGRIJATA SI PRESTE CÂMPU MULTE ASTERNUTE SI PRÂNZURI. CA ACEASTA VEDÉRE NU IASTE BUNA, CI IASTE MAI BUNA CAREA ZIC EU. Ia umblam acum în pustii si VOM VEDEA UMBRARILE VITÉJILOR LUI HRISTOS SI NU VOM VEDEA ACOLO ÎNTINDEREA CORTURILOR, NICI HAINE SI ALTE ZAVÉSE LUCII, CU CARE FAC UMBRA ÎMPARATULUI; CI VOM VEDEA CE IASTE MAI BUN SI MAI FERICIT DECÂT TOT CE IASTE PRE PAMÂNT. Ca de multe ori acolo sa vor fi întinsu ceriurile si sa vor fi aratat lucruri si vederi minunate. SI VOM VEDEA ACOLO LACASURILE LOR, CAREI CU NIMIC NU SUNT MAI JOS SAU MAI MICI DECÂT CERIURILE. CA ÎNTR-ÎNSELE S-AU POGORÂT SI AU ÎNTRAT ÎNGERII, CE ÎNCA TOCMA SI STAPÂNUL ÎNGERILOR” – cf. Învataturile lui Neagoe Basarab catre fiul sau Theodosie; si, dupa invocarea Nevoii de METANOIA a Omului Cazut în Iluzia si Trufirea Dementiala/Iresponsabilitatea venita prin Orbirea Demonului Iluzionist al Timpului/Istorie, precum si dupa invocarea Functiei Paradisiace a Martirilor Crestin-Ortodocsi si Eroilor Neamului Românilor – Sfântul Domn îi mai zice fiului sau, pentru a-l initia deplin, întru Comportamentul Sacru al Milei si Întelegerii Drepte, a Duhului Umano-Divin-HRISTOS, prezent în Duhul fiecarui om-român-crestin, dar dând si Definitia Domnului Autentic CRESTIN – precum si modul de a identifica Impostura Demonica a Falsului “DOMN”, cel care (se) duce spre Pierzarea/”Periciunea” sa si a poporului cel de calauzit spre Neam – „IAR DOMNUL CARE NU VA JUDECA PRE DREPTATE SI PRE LEGEA LUI DUMNEZEU, ACELA NU IASTE DOMN, NICI SA VA CHEMA ÎNDREPTATOR SI UNSUL LUI DUMNEZEU, CI VA FI PIERDUT ÎN PERICIUNEA CEA DE VECI SI PENTRU FATARNICIA LUI NICI FATA LUI DUMNEZEU NU O VA VEDEA”:

(…) NICI FOARTE SA TE VESELESTI DE SLAVA LUMII ACESTIIA, NICI IAR FOARTE SA TE ÎNTRESTEZI, CI NEÎNCETAT SA MULTUMESTI LUI DUMNEZEU DE TOATE (…)[6]Hristos dete tie chip de rabdare si de nerautate, ca sa faci si tu asa celor ce te-au urât si te-au facut rau si sa nu dai rau pentru rau, nici sa-ti aduci aminte pentru rele, ci sa-i miluesti si sa-i erti, cum si stapânul tau Hristos s-au rugat pentru nemultumitorii si neînteleptii jidovi” [7](p. 183)”IAR DOMNUL CARE NU VA JUDECA PRE DREPTATE SI PRE LEGEA LUI DUMNEZEU, ACELA NU IASTE DOMN, NICI SA VA CHEMA ÎNDREPTATOR SI UNSUL LUI DUMNEZEU, CI VA FI PIERDUT ÎN PERICIUNEA CEA DE VECI SI PENTRU FATARNICIA LUI NICI FATA LUI DUMNEZEU NU O VA VEDEA (…) [8]când veti vrea sa isiti la judecata în divan, întâi va sa cade sa va rugati Domnului nostru Iisus Hristos, ca sa va fie întarire si învârtosare(…) sa ziceti: “(…) Si ne da judecata dreapta, ca nu cumva pentru nedreptatile noastre sa fim lepadati si izgoniti la înfricosata-ti judecata, si sa nu vedem lumina fetii tale(…) [9](…) ”cu ce dreptate veti judeca saracii într-aceasta lume, cu aceia vor fi judecate si faptele vostre la împaratia cea cereasca. Vedeti ce lucru mare este judecata? Pentru aceea si voi, când veti sadea sa judecati la divan, SA SAZA LÂNGA VOI TOT OAMENI BUNI SI ALESI. Si sa fie si boiari tineri lânga voi, ca sa ia toti învatatura buna si dulce din gurile voastre [10]”. (…) “Si sa nu fataresti celui bogat , nici iar sa miluiesti cu judecata pre cel sarac, CI SA FACI JUDECATA DREAPTA SI BOGATILOR SI SARACILOR(…)nu cumva sa fiti unora dulci si altora amari(…) si la judecata sa nu va pripiti, ca nu cumva neîntelegând jalba saracului, sa-l judecati cu nedreptate. Sau dar de-i va fi frica si sa va ului si nu va putea spune daslusit, ci sa-l întrebati de multe ori, pâna i sa va potoli frica. Deacii cu blândete si cu cuvinte dulci îi ziceti:<<Frate, nu-ti fie frica(…) , ci te trezeste si te dasteapta ca din vis, si-mi spune pre dreptu, ca sa-ti putem lua seama si noi si sa te judecam pre dreptate>> (…)[11] Iar de veti si gresi la judecata si boiarii vostri vor pricepe ca ati gresit(…) sa nu va pae ca va fac rusine sau sa tineti mânie în inima voastra pentru acel lucru, ci într-acel ceas sa primiti acel cuvântu si iar sa chemati pre sarac sa-i faceti dreptate, ca nu cumva, dupa ce ati facut judecata rea, sa va para rau si ati vrea sa-i faceti bine si nu veti putea(…). CA MAI BINE SA NU VA FIE VOIA DEPLIN SI INIMA ÎNFRÂNTA, DECÂT SA FACI SARACULUI STRÂMBATATE .

…Asa, deci: ”La judecata sa nu va pripiti, ca nu cumva neîntelegând jalba saracului, sa-l judecati cu nedreptate. Sau dar de-i va fi frica si sa va ului si nu va putea spune daslusit, ci sa-l întrebati de multe ori, pâna i sa va potoli frica. Deacii cu blândete si cu cuvinte dulci îi ziceti:<<Frate, nu-ti fie frica>> (…)Iar de veti si gresi la judecata si boiarii vostri vor pricepe ca ati gresit(…) sa nu va pae ca va fac rusine sau sa tineti mânie în inima voastra pentru acel lucru, ci într-acel ceas sa primiti acel cuvântu si iar sa chemati pre sarac sa-i faceti dreptate, ca nu cumva, dupa ce ati facut judecata rea, sa va para rau si ati vrea sa-i faceti bine si nu veti putea(…). CA MAI BINE SA NU VA FIE VOIA DEPLIN SI INIMA ÎNFRÂNTA, DECÂT SA FACI SARACULUI STRÂMBATATE Câti nu se bat în piept, azi, cu “crestinismul” lor, dar nici au gândit la aceasta atitudine fraterna, întru napastele istoriei si ontologiei – si de asumare curajoasa si responsabila, a propriilor greseli, fara ambitii/orgolii desarte si trufii letale… – …atitudine atât de curat, viguros si neclintit hristica! Crestinismul este, cu adevarat, cea mai grea religie, sitagmatic si paradigmatic, de pe Terra si din toate timpurile – pentru ca te obliga la METANOIA, sa-ti întorci sufletul pe dos, pâna ti-l luminezi în întregime – si ti se reveleaza Mântuitorul si Mântuirea/Învierea Duhului!!!

… “SA SAZA LÂNGA VOI TOT OAMENI BUNI SI ALESI”…Sa luam aminte, atunci când ne mai alegem fie prietenii, fie conducatorii…!!! Altfel, vom regreta amarnic: fara ÎNTELEPCIUNE, fara „JUDECATA DREAPTA”, fara OAMENI BUNI SI ALESI”, fara „SA ÎNCUNGIURE TOATA LUMEA LUPTÂNDU-SE CU DIAVOLUL” – Caile unui om si ale unui popor, cazut în Istoria/Iluzia Temporala – se închid ori se afunda de tot, în Bezna cea Vesnica a Tartarului…!…Ce asemanare poate fi între Hristosul lui Neagoe, Omul Con-Format Rasaritului-Hristos, si Demonul care-l îndeamna pe Machiavelli sa ne învete “politica”… anti-polis si “diplomatie”… întru crima, cum a si reusit, cu noi, “modernii”, precum se vede treaba, în “globalismul” asasin/genocidic, de azi?! Este mai bine sa fii violent, decât precaut, deoarece soarta este ca si o femeie: daca vrei s-o stapânesti, trebuie s-o bati si sa i te împotrivesti.(…)Trebuie sa stiti ca exista doua feluri de a lupta: unul bazat pe legi, iar celalalt pe forta: cel dintâi este propriu oamenilor, celalalt apartinând animalelor; dar întrucât primul nu este de multe ori suficient, trebuie sa recurgem la al doilea; deci îi este necesar unui principe sa stie sa fie tot atât de bine animal si om [12] iar primul si cel mai recomandat procedeu de a stapâni o tara care a cunoscut legea si libertatea – este “s-o distrugi” [13]. Si meticulosul si eruditul apostol al nelegiuirii aduce, imediat, anumite exemple din istoria Romei – autoritatea morala a lumii antice (evident, escamotând premeditat atitudinile de dreptate si generozitate, din istoria romana): “Romanii, pentru a-si mentine stapânirea în Capua, Cartagina si Numantia, le-au distrus, si în felul acesta nu le-au pierdut.” De unde se vede ca diavolul este mare savant…”donând” modelul sau de cinism salbatic – Apusului/Amurgului Faustian, demn, înca de pe-acum, de Ragnarökr [14]!

Sintagma celebra a lui Miron Costin, „Biruit-au gândul…” – sta marturie pentru dârzenia REACTIONARISMULUI SPIRITUAL al Românilor Medioevici (cu totul deosebiti de Românii Contemporani, mult prea non-reactivi, mult prea adaptati, chiar mult prea „familiari” cu Raul!). Iar Duhul Dumnezeiesc emana dimensiunea Nomos-ului, Logos-ul Ritualico-Sacral al Neamului, pentru ca ”diriguieste-gospodareste-orânduiesteCetatea-Templu (care Nomos-Logos-Cetate, azi, au cam disparut, au devenit o „legenda”, oricum, ceva „revolut”, pentru majoritatea locuitorilor planetei Terra…planeta care, din Centru al Cosmosului Creatiei, al Nomos-ului/Logos-ului Creatiei, a devenit o „mahala” non-creationista, non-reactiva, aproape flegmatica, în apatia ei exasperanta Anti-Nomos, o „suburbie” a Cosmosului, care-si neaga Creatorul, neaga Spatiul Createi, neaga Dinamica Reactiv-Luminoasa-Revelatorie – fata de Întuneric, a Creatiei). Deci îsi neaga Fiinta/Fiintarea.

A nega „LEGEA”/Logos-ul Neamului, cum îi spuneau Religiei Ortodoxe asa-zisii nostri „cronicari” (de fapt, cei mai vajnici si teribili luptatori cu Timpul-Iluzie – deci, A-CRONICI/ANTI-CRONICI! – ei sunt adevaratii CRUCIATI, pentru ca numai prin Nomos-ul-Hristos ne putem regasi Fiintial-Real/Stabil Conformativ) – înseamna a nega Fiinta Cosmica. Dar Fiinta se afirma si prin constienta unui Spatiu legat de Logos si de Religie, conformat prin Logos si prin Religie. Deci, Spatiu Sacral, Hristic-Nomotic!Logos-ul a fost, întâi, probabil, formal, în-scris într-o „forma mentala” [15], cum zic indienii (cf. Gramatica lui P?nini). Apoi, forma s-a semi-materializat în…”VAZDUHUL / VIBRATIE ÎNTEMEIETOARE/PARASHABDA” [16]si-n „suflare-suflet”, deci Logos-ul a capatat expresie orala (Dumnezeu, zic unii, n-a „scris”, întâi, Creatia-Paradis…!): „pe unde iese sufletul, sa-ti iasa si vorba”! Traco-Dacii n-au avut, ca si Dumnezeu-Hristos ori Socrate, încredere în scris (desi l-au aracticat, cu zeci de mii de ani în urma, cu arata tablitele de la Tartaria! – chiar pâna la joc, pâna la disimulari/încifrari ludice) – ci s-au daruit, Duh si trup, Logos-ului Mioritic. Mântuirea prin Logos. Prin Legea Învierii, adica a Re-Gasirii Centrului Cosmico-Existential. Legea Fiintei/Fiintarii Reale!

În Evul Mediu, Traco-Dacii-Români au re-descoperit Magia Scrisului (pe care stramosii lor o lepadasera, pentru ca, înca, nu se lepadasera de SFINTENIA-CA-SUFLU – SUFLAREA CENTRIPETA, A „VÂNTULUI/DUH DEMIURGIC”, SPRE CENTRUL-STABILITATE-A-FIINTEI-ÎNTRU-DESAVÂRSIRE!), pentru ca, spre deosebire de rangul înalt-spiritual al Traco-Dacilor din asa-zisa „antichitate” (de fapt, perioada mai bunei perceptii a Iluziei Timpului – perioada Memoriei, întru Vesnicia Duhului), medievalii se aflau mult mai înfundati în Kali Yuga – …fireste, cu mult mai putin decât noi, cei de azi, care nu mai avem constiinta Logos-ului de niciun fel: nici a celui oral, nici a celui consemnativ, ca ajutor si sprijin al unei Memorii Identitare care se stinge, sub agresiunea, tot mai intensa, a Timpului (agresiune care se traduce, de fapt, în cedarea Fiintei noastre de Credinta, adica de Stabilitate a Duhului…strabunii nostri o numeau ÎNTELEPCIUNE, adica dreapta cumpanire, în Cuget si Fiinta, a Realului Divin: noi nu mai stim ce e aceea…!). De aceea, pentru noi, cei de azi, si importanta Religiei a scazut, pentru ca nu mai pastram contactul cu Duhul nostru identitar – si, drept consecinta, pierdem, aproape total, perceptia Spatiului, ca zona conformativ-existentiala.

Dar, spre deosebire de noi, ei, medievalii, sunt foarte constienti de acest fapt demonizant, de aceasta corupere a spiritualitatii lumii! – …de aceea, si initium-ul religios al operelor medievale („Iubitu mieu fiiu, mai nainte de toate sa cade sa cinstesti si sa lauzi neîncetat pre Dumnezeu cel mare si bun si milostiv si ziditorul nostru cel întelept, si zioa si noaptea si în tot ceasul si în tot locul. Si sa foarte cuvine sa-l slavesti si sa-l maresti neîncetat, cu glas necurmat si cu cântari neparasite, ca pre cela ce ne-au facut si ne-au scos din-tunérec la lumina si den nefiinta în fiinta – cf. Începutul învataturilor bunului credincios Ioan Neagoe, voievodul Tarii Ungrovlahiei, carele au învatat pre fiiu-sau Theodosie voda), de aceea si viziunile, obsesive si foarte reale, ale sanctiunii pozitive, din zona Dumnezeului Vesniciei Existential-Formale, a Voievozilor Cautatori de Re-Sfintire, prin aparitia/revelatia si protectia sacra, din partea sfintilor trimisi de Hristos-Dumnezeu, ca Semn-Chemare, spre Re-aflarea Identitatii noastre Umano-Divine: „Zic sa sa fie aratat lui Stefan voda sfântul mucenicu Procopie, umblându deasupra razboiului calare si într-armatuca un viteazu, fiindu într-ajutoriu lui Stefan voda si dându vâlhva ostii lui” – cf. Grigore Ureche, Letopisetul Tarii Moldovei, Razboiul de la Râmnic, când s-au batut Stefan voda cu Tapalusi voda, va leatul 6989 <1481>, iulie 8, p. 54; sau: Zic unii sa sa fie aratat lui Stefan voda la acest razboiusfântul mucenicu Dimitrie, calare si într-armatu ca un viteazu, fiindu-I întru ajutoriu si dând vâlhva ostii lui ci este de a si créderea, de vréme ce au zidit bisérica” – idem, De capetile céle de frunte ale lésilor ce s-au aflat pieriti, p. 64. De observat: argumentul veridicitatii este suprem si irefutabil: nimic altceva decât Jertfa de Fapta: ZIDIREA BISERICII, adica Însasi Epifania Spatiului Sacru (al Coerentei Desavârsite) si a Faptuitorului Real al Luptei contra Demonului Trufiei Lesesti: Sfântul Dimitrie, plus Hristos-Dumnezeu/Paradisul.

Pentru noi, cei de azi, a început, de mult, teroarea Timpului, deci uitarea Coerentei Spatiale Desavârsite, echivalenta, în Semantica Divina, cu Sacralitatea Spatiului – Spatiul Sacru fiind sinergic cu Sacralitatea Fiintei si, deci, a Logos-ului – si nu ne mai vedem, deci, nici ca fiinte spiritual-identitare, nici ca fiinte spatial-identitare, nici ca fiinte nomotice, întru Logos. Pentru cineva oarecare de azi, a afirma, spre exemplu, ca MIORITA ZALMOXIANA, MIHAI EMINESCU, OCTAVIAN GOGA, GRIGORE URECHE etc. sunt frati si profund închinati „comuniunii” spirituale, întru Logos si Fiinta! – …sunt, daca nu identici, cel putin echivalabili, prin Logos, Religie si Spatiu Identitar Stabil (deci, Divin!) al Fiintarii, echivalabili la nivelul Duhului… – …devine, din realitate, o aberatie. Si, totusi, nu este nimic aberant, în afirmatia ca Marile Spirite (aflate în permanenta comuniune cu Divinul!) ale unui Neam se „pipaie”, întru Duh, comunica si-si (re)comanda, reciproc, un anume fel de COMPORTAMENT SPIRITUAL-EXISTENTIAL – si, toate acestea, PE DEASUPRA DE TIMP SI DE VREMI. Aberant este tocmai contrariul: pierderea propriei identitati si, deci, a Supra-Identitatii: NEAMUL, ca Entitate Divina, prin care vom transcende, iar, în Fiinta noastra cea „de glorie”, Mântuita de demonii Timpului-Istorie Corupta si Coruptibila.

Timpul este rezultatul Caderii Omului. Deci, are o extrem de puternica componenta subiectiva, adica teribil de instabila si grozav de mioapa, despiritualizata, adica demonica (Caderea Omului este, de fapt, refuzul constientizarii, de tip identitar-religios – în sensul pur etimologic al cuvântului „re-ligios”! – a Centrului Identitar-Cosmic – si înscrierea în vârtejul disolutiei fiintiale umane!). Timpul, ca dimensiune non-reala, deci subiectiva, poate fi hiperbolizat, pâna la disolutia completa a Fiintei/Fiintarii. Este exact ce ni se întâmpla noua, celor din asa-zisa „contemporameitate” (de fapt, iesirea din/de pe Traiectul Divin al Existentei, întru moarte/des-fiintare spirituala!): nu mai avem perceptia Formei Noastre Spatiale, adica a Formei Supreme si Vesnice, Neschimbate/Neinfluentate/Necorupte (de „variabilele” sovaielii, ale dedublarii demonic-temporale): Paradisul. Noi doar „alergam” prin Timp (adica ne dezintegram, golindu-ne în miscari/fapte/faptuiri fara Sens/Rost Sacral) – prin haosul spiritual din noi, stârnind si mai tare, din ce în ce mai are, demonii disolutiei si ai anomiei, ai non-formalului.

Care este modul nostru de a Citi-Scrie, azi? Aproape nu mai este! Oricum, din moment ce fiinta ne este descentrata spiritual, noi nu Citim-Scriem CENTRAL, adica nu percepem ca orice manifestare umano-divina este, de fapt, o extragere din Centrul Sacral: ca urmare, ar trebui ca viziunea noastra asupra Lumii si Scrisului-Cititului sa nu mai fie una lineara, ci una ciclica.

Da, noi avem impresia ca si Rugaciunea este o „învârtire în jurul cozii”, deci o „pierdere de timp”, cum zice Max Weber, în „Etica protestanta si spiritul capitalismului” [17]. Nu percepem ca, de fapt, oricare Rugaciune este, de fapt, mereu, re-cautarea, spre re-gasire, a Centrului Lumii si Fiintei. Deci, e normal sa fie repetitiva si ciclica!

La fel, în cazul „cronicarilor” (termen TOTAL gresit, pentru ca acestia FUG de timp, sau, mai exact, îl exorcizeaza, consemnându-l, prin ani si luni, tocmai pentru a scapa de obsesia lui!): Grigore Ureche, spre exemplu, re-concepe, deci re-creeaza un Centru Sacral, acela al Întemeierii Lumii – si scrie nu doar ca sa nu se uite Fiinta/Fiintarea, ci, mai ales, pentru a re-înfiinta Fiinta Umano-Divina!

Conform lui Grigore Ureche, Magia Scrisului este una Metanoica, preschimbând FIARA (înecata în informul Iluziei Timpului/Uitarii) din om – în Umanitate Divina, deci în Lucrare Divina-Fapta/Înfaptuire Mântuitoare de Iluzia Demonica a Timpului – pentru a pastra Coerenta Fiintiala a Fapturii Faptuitoare, printre cioburile împâclite ale „anilor”, semne ale disolutiei, prin Iluzia Temporala: „ca sa nu sa înnéce a toate tarile anii trecuti si sa nu sastie ce s-au lucrat, sa sa asémene fieralor si dobitoacelor celor mute si fara minte” – cf. idem, p. 7. Preschimbând “somnul” (dezintegrator, des-centrator si disipator de Fiinta si de Coerenta Divina), prin Magia Scrisului, în curajul “strabaterii cu istoria” (trebuie sa cunosti veninul prin îngurgitarea lui, producând, astfel, Antidotul Otravii din însasi Frecventarea Otravii, eventual, homeopatica… – …ajungându-se, astfel, la utilizarea Otravii, ca Euharistie Protectoare! – …strabaterea raului/calatorire initiatica la Hades, pâna la Radacina Raului!), adica al constientizarii, prin concretizare si identificare, pâna la amanuntul cel mai subtil (“sa nu ramâie ceva neînsemnat”), “fata catre fata, Duh catre Duh”, a dusmanului ce trebuie exorcizat – TIMPUL: “sa nu ramâie ceva neînsemnat, pentru ca sa nu le zica vecinii lor di prinprejur ca au fostu adormiti sauneînvatati si nestrabatuti cu istoria” – cf. idem, De însemnarea anilor, p. 19. Iar Fapta/Faptuirea sa fie potrivita si vrednica de Logos-ul Divin, întru care se sileste a se smeri, liturgic, Grigore Ureche, Cautatorul Centrului Umano-Divin al Neamului Românesc: “Stefan voda, fiindu aprinsa inima lui de lucrurile vitejesti, îi parea ca un an ce n-au avut treaba de razboiu, ca are multa scadére, socotindu ca si inimile voinicilor în razboaie traindu sa ascut si truda si osteneala cu carea sa diprinsése este a doao vitejie” – cf. idem, p. 44. Stefan, deci, sta sub Semnul Sfânt al FOCULUI/LEULUI si al Înmultirii Duhului, prin Fapta/Faptuire, ca RAZBOI SACRU, contra demonilor Uitarii, Somnului/Lenei Spirituale, contra “scaderii” concentrarii Fortei de Duh!

Asa fac, dupa buna-i pilda, si ceilalti doi „stafetari” ai Ritualului Logos-ului Ritualico-Magic – Miron Costin si Ion Neculce. Exista un Topos al Înfiintarii, obsesiv, pentru toti cei trei asa-zisi „cronicari” (de fapt, A-CRONISTI): Paradisul, „initium”-ul sacral al Moldovei, este Singura Realitate, pentru ca da consistenta Existential-Spatiala – Fiintei Neamului. În functie de acest Topos Sacru, exista sau nu Pontifi-Voievozi, care conduc expeditia de Aflare întru Con-Formare a Fiintei – si, de aceea, Stefan cel Mare nu este doar „mare”, ci este singura baza de orientare fiintiala a poporului, care tinde, mereu, sa-si regaseasca Fiinta Supra-Individuala – NEAMUL. Stefan cel Mare nu este doar o „personalitate”, el este „Leul” („Stefan voda fiindu gata de razboiu ca un leu ce nu-l poate îmblânzi niminea si el odihna altora îi pariia ca-i ieste cu paguba” – cf. p. 69), ca Forma Dominanta si restructuranta a celorlalte forme („lenevite”/corupte, din punct de vedere spiritual, deci aducând „paguba”, întru pastrarea Centrului Cosmico-Fiintial!), degenerate – el este Sansa Neamului (înjosit prea adânc în „popor” – care este o forma „deformata” existential, pentru ca se expune prea mult Caderii, este, deci, prea robit Timpului) – de a-si re-afla Spatiul Existential – Stefan cel Mare nu este un om, ci este Semnul Formei Central-Paradisiace Re-Gasite, a Arheului Neamului. Stefan cel Mare nu este identic cu atingerea Idealului Spatio-Sacral, dar este Calea spre acesta regasire a Fiintei, iesind din timp si re-dându-ne vesniciei. De aceea, tot ce este înainte de Stefan cel Mare trebuie citit ca o anticipare a lui, iar tot ce este dupa Stefan cel Mare trebuie citit ca raportare reproiectiva, a Fiintarii Neamului. De aceea, lectura A-CRONIZILOR trebuie facuta nu linear (ceea ce aduce conceptia, profund gresita, a „stângaciei” Scrisului lor: ei trebuie cititi întru a-cronismul Scrisului, întru Circularitatea Re-Întoarcerii la Spatiul Sacral – si, abia atunci, vom avea Revelatia Teribilei Lor Stiinte, de o fermitate a dispretului Timpului, inegalabila, de catre niciun roman modern, fie el cât de „proustian”… – vom avea perceptia corecta, a Scrisului ca Magie, ca Ritual al Re-Venirii la Centrul Fiintei/Fiintarii Cosmico-Divine, a Omului). Orice reactie a lor nu e una pur „teoretica”, ci un efort magic, de a depasi iluzia temporala, prin exorcizaea ei. Iar exorcizarea se produce, cum bine se stie, prin rostirea, cu maxima tarie, a Numelui Dusmanului – în cazul nostru, Timpul, care împiedica, fatal, reintegrarea totala a faptelor în Unica Fapta/Faptuire: „descalecarea”/ctitorire/întemeiere: Dragos, Stefan cel Mare, toti care urmeaza reteta lor de re-aducere, în constiinta, a conformatiei Topos-ului Sacru, sunt „contemporani”, în sensul Supremei Existente prin Marea si Singura Faptuire Valabila-Reala: CONSTIENTIZAREA TEMEIULUI, A TOPOS-ULUI SACRU – singurul care merita „descalecarea” din conditia binara, dubioasa, dublant-fiintiala, de Centaur – si re-fixarea Picioarelor, ca niste Coloane ale Templului Fiintei-Lumii, în Centrul Sacral-Templu al Neamului.

Moldova este „descalecata”, în sensul de re-adusa la „simplitatea” ei maxim-viguroasa, conformationala de Neam – la functia ei conformatoare de Topos Sacru-Templu – si, deci, constientizând (si luptând, prin Magia Scrisului) Iluzia, în cursul luptei si prin lupta împotriva ei, a Iluziei Timpului.

Iluzie Majora, care duce la subsecventa ei, logica si consecutiva: UITAREA!

…Avem nevoie, pentru a nu ne rataci total, din punct de vedere existential, sa întelegem ca cronicarii (care, ca si Platon, la greci, sunt ultimii închinatori la Logos-ul oral si primii închinatori, dar cu reticente, la Logos-ul scris) au avut perceptia, ca si Eminescu si alte câteva genii românesti, a supratemporalitatii Logos-ului. Au avut perceptia Scrisului- Logos Exprimat – nu ca însiruire strict temporala, strânsa în chingile unei cronologii fara identitate si personalitate umano-divina, ci dezvolta perceptia Scrisului ca Magie. Scrisul re-învie fortele cele vechi, pe jumatate uitate, ale Fiintei.

RE-ÎNVIE ARHEII NEAMULUI.

Si, prin acesta latura magica, Scrisul îsi dezvolta o sinergie teribila, în raport cu Fapta/Faptuirea si cu Spatiul, ca Dezvoltare si Evolutie a Fiintarii Cosmice a Neamului.

Individul nu are nicio importanta, decât în raport cu ceea ce percepe din Nivelul Arheic al Neamului. Stefan cel Mare-BUN/Sfântul Stefan nu este, în „adevaratul” (de fapt, degeneratul, modernul) sens al Cuvântului – o personalitate, cât, mai presus de acesta, Marele Rezonator, la Logos-ul Neamului. Numai prin Marele Rezonator – Miorita Sublim-Anonima, Stefan cel Mare/BUN sau Mihai Eminescu – noi, Traco-Dacii putem sa existam conformativ, într-un Spatiu, care începe sa se desluseasca, din noianul „amestecaturilor”, al haosului temporal, creat prin pierderea Identitatii Spatiale, pe care Traco-Dacii, precum toate Neamurile cu Duh dezvoltat, o aveau si o cultivau, ritualic, prin stabilirea de legaturi jertfelnice, în mod egal distribuite fiind „podurile”-jertfe, între Cer si Pamânt.

De aceea, Zalmoxis are dubla functionalitate si orientare functionala: este si ZEUL MOCSEI TERESTRE, dar, concomitent, si ZEUL MOCSEI CELESTE.

 ***

– va urma –

 

 

NOTE

 

1MANDÁLAs.f. (În budism ?i tantrism) imagine-simbol servind ca instrument al contempla?iei; cerc magic. (< fr. Mandala).

 

2-MÁNTRA,mantra, s. f. Formula sacra cu valoare magica ?i educativa, în unele practici ?i religii orientale (yoga, budism, hinduism, tantrism). – Din fr. mantra. Mantra yoga este tehnica practica, cu numeroase efecte spirituale, ce consta în repetarea sonora sau intonatia cu voce tare a unei mantra sau în repetarea tacuta a combinatiilor (considerate mistice) de sunete. Aceste mantra sunt mai mult decât simple sunete; ele sunt combinatii de sunete despre care se afirma ca au fost percepute prin intermediul extrasenzorialului de catre întelepti realizati spiritual si de rishi în timpul starilor de meditatie profunda (sau al starilor superioare modificate de constiinta). Mantra, numele dat acestor colectii speciale de sunete, au fost si sunt transmise din generatie în generatie înca din timpurile legendare în care se spune ca au fost revelate. Multe linii spirituale autentice pastreaza stiinta despre mantra ca importanta parte practica a transmisiei initiatice.

În timpul stadiilor timpurii sau incipiente ale practicii yoga, MANTRA aleasa (cel mai adesea daruita, prin diverse metode de initiere unui practicant de catre îndrumatorul sau ghidul lui spiritual) va fi repetata mereu si mereu ca efort de vointa si act constient de centrare a atentiei cât mai puternic asupra semnificatiei subtile specifice acelei mantra, corect emise mai întâi vocal si ulterior doar mental. Aceasta atentie focalizata sau efort de centrare constienta a atentiei permite ca mintea sa devina linistita si previne miscarile mentalului catre alte lucruri sau fapte si fenomene, pe parcursul realizarii tehnicilor de Mantra Yoga. Însa dupa o anumita perioada de practica se spune ca mantra este repetata automat, fara efort si ca ea se manifesta spontan devenind parte integrala a gândirii sau a mentalului superior. Fluxul mental vibreaza atunci odata cu sunetul sau energia manifestata subtil de respectiva mantra. Se spune ca aceasta identificare extrema cu esenta unei mantra conduce la stadiul de meditatie, numit dhyana yoga, deoarece mentalul este mentinut anterior calm, linisit si concentrat. Mantra apare astfel ca vehicol sau mod de comunicare între starile obisnuite ale constiintei si supraconstiinta

 

3-YANTRELE sunt un tip specific de patrate magice, alcatuite cu un scop anume, servind ca talisman sau pentru divinatie. Doar cand folosesti numerele din data de nastere in patratul magic, atunci acesta devine yantra. Timp de mii de ani, oamenii au purtat propriile lor patrate alcatuite din numere, pentru a fi protejati si pentru a atrage norocul, banii sau dragostea. Daca vrei sa te integrezi in traditia veche, care este la fel de puternica in prezent precum era si in trecut, alege sa folosesti aceste patrate din numere. Multi dintre voi poate cred ca trebuie sa fii bun la matematica pentru a realize un astfel de patrat magic, dar nu este nici pe departe asa ceva. Desi, acest gen de numerologie a patratelor magice, a yantrelor pare misterioasa si complexa, in realitate este foarte usor de alcatuit, se bazeaza doar pe niste simple adunari si scaderi.

 

4-KALI este Forta cosmicaa timpului. “KALI este Marea Putere Cosmicaa Energiei Timpuluisi pentru cel care o adoraea este cea care conferaEliberarea Spirituala. KALI îi protejeazaîntotdeaunasi îi inspirape aceia care o cunoscsi o iubesc.Pentru cei neînfricati KALI este cea Teribila, Distrugatoarea Timpului”.

 

5- Vorba aprigului mitropolit-carturar vrâncean,Varlaam/Vasile Motoc…!

6- Învataturile lui Neagoe Basarab catre fiul sau Theodosie, Minerva, Buc., 1984, pp.209-210.

 

7- Idem, p. 212.

 

8- Idem, pp. 183-184.

 

9- Idem, p. 184.

10- Ibidem.

11- Idem, 185.

12- Niccolò Machiavelli, Principele, Mondero, Buc., 1997, p. 63.

13- Idem, p. 27.

 

14- În ideologia eschatologica de origine germanica: Ragnarök(r) se traduce prin “Ultima Soarta a Zeilor”: numele bataliei celei mari, din ziua Amurgului Zeilor – si al pieirii lumii celei vechi (echivalentul apocatastazei crestine) – cf. Walhala si Thule – mituri si legende vechi germanice, Ed. Minerva, Buc., 1977, p. 179.

 

15- Totul este forma mentala , “neperceptibila nici macar în viitor” – deci, este Logos-ul grecesc Pur, dinspre care izvorasc aparentele-diferente, dar si înspre care revin (prin resorbtia meditativa) toate diferentele, contopindu-se în Suprema Unire a constiintei (Spiritualizarea-Fiinta), în extazul revelatiei Sinelui Absolut (de observat ca acest joc dramatic la limita Fiintei a fost reluat, în perimetrul european, de ex-structuralistul Derrida, prin urma sa si diferantele sale – care nu sunt altceva decât intuitii ale celui care, trecut prin capcanele amare ale structuralismului desemantizat, s-a initiat si urmareste, fascinat, dansul umbrelor care, prin excesul atemporalitatii nasc lumea Absoluta).

Oricare ceva-obiect exista prin cele 6 karaka (=ceea ce se realizeaza, se faptuieste). Dar conceptia indiana implica ritualul, ca unica Forma de realitate si mentinere a sansei soteriologice Fiintei, Logos-ul ritualic. Cele 6 karaka sunt functii ale obiectului, aparent diferentiat – realitate, tocmai prin supunerea (prin dharma-norma comica) la kriya-actiune, se reîntoarce în împlinirea extatica:

1. apadana = ablatiunea (îndepartarea-separare fata de alte obiecte-persoane);

2. sampradana = donatia, actiunea de remitere catre un obiect sau persoana;

3. karana = instrumentul de realizare (Suprem) al unei actiuni;

4. adhikarana = locatia-referinta spatio-temporala (substratul actiunii, ca suport-receptacol al actiunii);

5. karman = “pacientul” care sufera actiunea sau ceva ce agentul doreste sa dobândeasca mai mult decât orice;

6. kartr = agentul actiunii, independent, “cel care îsi are propriul sau fir.

Verbalitatea continuta în cele 6 karaka este absorbit (prin perceperea cunoasterii) si asimilata de catre Fiinta Spirituala care devine posesoarea absoluta a celor 6 functii dezvoltate de obiect, deci îsi apropriaza absolut obiectul, spiritualizându-l: “Exista o forma a limbajului, independenta de actul cunoasterii discursive, forma de natura simbolica prin care se metaforizeaza întelesul tuturor cuvintelor – creând un nou înteles global la un alt nivel semantic)”. Conceptia indiana implica ritualul ca forma fundamentala de existenta, Logos-ul ritualic: actiunea celor 6 karaka se retrage, prin exacerbarea paroxistica a cautarii, prin meditatia-concentrare, în ekstasis-ul grecesc – starea de intuitie luminoasa nediscursiva.

Totul-lume este ritual-expresie si ritual-represie. Si ritualul tine de împlinirea dharmei cosmice, legea atotstapânitoare (norma psihocosmica).

Deci, nu exista vreo diferenta între Cuvânt si Poezie, decât prin gradul de acceptare a sacrificiului catre Spirit, pentru a reda Logos-ului valoarea sa absoluta. Si aceasta recuperare e energiei întru Logos este posibila doar prin traire ritualica, sacrificatoare Fiintei dispersive a cuvântului, în favoarea Iluminarii-Logos: “Literatura veddica ilustreaza, începând cu primul sau text – Rgveda – ca realitatea mitica suprema este de esenta verbala. (…) Vac, “Cuvântul” (…) este situat mai presus decât divinitatile majore ale pantheonului vedic (Indra, Mitra, Varuna, Agni, Rudra etc.) care, cu toate, actioneaza prin puterea ce si-o trag din principiul suprem verbal, cel care sustine toate lumile. Vac, “Cuvântul”, se identifica cu cea mai abstracta si impersonala dintre reprezentarile vedice, cu Brahman, care, ulterior, va desemna ideea de “absolut” în gândirea indiana… Ulterior (…) relatia dintre realitatea absoluta (Brahman) si Cuvânt (Vac) devine identitate: Cuvântul este Brahman (Satapathabrahmana, II,1,4,10 si Aitareyabrahmana, IV, 21,1); textele respective transpun într-o profunzime de reprezentari simbolice virtutile cuvântului – mai ales forta sa demiurgica”.

Iata si teoria indiana a initierii Spiritului prin parcurgerea fazelor de initiere spre revelatia Logos-ului: “În centrul Fiintei, conceputa atât în obiectivitate (n.n.: am zice noi, în termeni europeni, Revelatia, Iluminarea, ajungerea la contopirea cu Logos-ul Pur), notiunea-cheie în sistemul Bhartrhari, cu ajutorul careia explica dinamica “esentei cuvântului”. Psihodinamica se desfasoara pe 3 niveluri ale limbajului: vaikhari, vorbirea desfasurata, madhyama, vorbirea medie si pasyanti, vorbirea care vede (…), pasyanti, nivelul, suprem al limbajului, este asimilat cu pratibha, lumina, care, aici, se poate traduce prin lumina intuitiva. La acest nivel nu mai exista diferentiere (bheda) si nici succesiune (krama) (s.n.), se realizeaza o stare paradoxala în care vorbirea este “mobila si imobila, cuprinsa de concentrarea mentala, ascunsa si pura”, formele (akara) ramân cognoscibile, desi sunt dizolvate (s.n.) (…) în perceperea intelectiva a actului expresiv, forma exterioara a limbajului sufera o regresiune sau resorbtie (pratisamhara), în care, pierzându-si toate distinctiile, se resoarbe în intelectca galbenusul unui ou de paun, fara a-si pierde totusi toate partile sale distincte (…)”.

Activitatea limbajului-gândire începe si se sfârseste în intuitia unei forme originare, a unei reprezentari virtuale, identica cu realitatea absoluta, prin transcenderea Multiplului în Unu. Realitatea ultima, atât în subiectivitate cât si în obiectivitate, este Unul ca unitate a potentelor pure, dincolo de manifestarea lor în act. Recurgând la distinctia dintre virtualitate si manifestare, Bhartrhari ofera iesire din contradictia Unului cu Multiplul: Unul este lipsit de determinarile Multiplului, însa le contine sub forma predeterminarilor. Unul trece în Multiplu si se întoarce în sine (…)”.

Si ne permitem un ultim citat :

În aceasta exprimare simbolica a procesului de desavârsire a insului, regasim, într-un fel, anticipata, ideea care s-a conturat în Europa de-abia în ultimele doua secole – începând cu romanticii si sfârsind cu psihanaliza contemporana – conform careia omul este scindat din punct de vedere psihic, armonia fiintei sale presupunând o reintegrare a acesteia (…) desavârsirea este conceputa ca o continua pendulare a constiintei între Unu si Multiplu, ca o traire în constanta tensiune a dialecticii lor…”.

 

16- Parashabda (sanscrita): Sunetul Primordial, prin care s-a creat Cosmosul. -“Monosilabul OM e primul din cele 4 cuvinte care formeaza un Tetragram si constituie cea mai sfânta formula din Hinduism, OM MANI PADME HUM – ceea ce s-ar traduce prin: OM JUVAERUL DIN LOTUS. Or, gasim o aproximatie mai mult decât satisfacatoare, o echivalenta convingatoare în formula colindului românesc: FLOARE DE AMIN” – V.Lovinescu, O icoana…, CR, Buc., 1996, p. 45. Sau: “Dar sarpele complet, vetical si spiral, e reprezentarea grafica a monosilabului AVM (n.n.: la Hindusi, se numeau, astfel, cu initiale: Agni-zeitatea Focului, Varunha-zeitatea Apei-Ocean[ si al Boltii Cerului] si Marut-zeitatea Aerului) , procedând si desfasurându-se din vârful nespatial al cozii, în spire din ce în ce mai largiu, apoi, în prelungire invizibila, în jurul jumatatii lui superioare verticala, ridicându-si semet capul deasupra spirelor, ca sephira Kether, deasupra Arborelui Sephirotic.” – op. cit, p. 29. Iar jean Chevalir/Alain Gheerbrant, în Dictionarul de simboluri , vol. I, p. 153 – consfintesc: “Acest simbol plin de forta al divinitatii, pe care o exprima înafara sufletului si o realizeaza înauntrul lui, rezuma în sine suflul creator(…) universul s-a dezvoltat pornind de la energia cosmica descatusata prin rostirea, de catre demiurg, a acestei prime formule care a chemat la viata toate câte sunt: AUM BHUR BHUVAR SVAR (AUM – Pamânt! Vazduh! Cer!). AUM este sunetul primordial, Logos-ul, si de aceea rostirea lui poarta în sine o încarcatura energetica uriasa si de o extraordinara eficacitate în pregatirea transformarii spirituale. (…) Rostirea sunetului lui Dumnezeu echivaleaza cu propria divinizare. AUM este, dupa Vivekananda si traditia vedantica, manifestarea prin excelenta a divinitatii”.

 

17- Max WeberEtica protestanta, Ed. Incitatus, Buc., 2003: “Nu pierde timpulcu rugaciuneafa bani!

 

 

***

PROFETISMUL EMINESCIAN

PROFETISMUL EMINESCIAN[1]

prof. dr. Adrian Botez

Orice epoca istorica a unui neam, caracterizata prin dualismul moral si spiritual: a) criza abisala; b) speranta spre pretutindeni deschisa – a nascut profeti si profetii. A stimulat cautarea de identitate, individuala, dar mai ales nationala, pentru a se (re) întemeia lumea (sau o lume). Asa a fost cazul românilor, dupa epoca fanariota, asa a fost dupa 1859 si 1877, asa a fost în epoca interbelica, apoi în cea postbelica.

Pentru ca vremea noastra este un astfel de nod gordian al istoriei nationale – se nasc profeti si se fac profetii. Instinctiv, însa, ne retragem încrederea, spre izvoare mai sanatoase ale profetiei, spre epoci profetice mai solemne si mai salubre, în care profetiile contin un grad mai mare de profunzime a perspectivei istorice, sortii si menirii românilor. Eventual, o viziune mitica.

De aceea, admitând premiza ca Eminescu întrupeaza Logos-ul National, nu ar fi deloc lipsit de interes, gândim noi, sa aflam ce contine profetia numita Starea-de-Eminescu, în legatura cu Neamul si natiunea noastra (de fapt, a sa). Poate ca, în felul acesta, vom putea, cu totii, sa corectam febrilitatea – spre LUCIDITATE, fanatismul – spre CLARVIZIUNE, bravura – spre ACTIUNE COERENTA, indolenta – spre ENTUZIAM. Si, poate, întelepciunea (care, din pacate la români a devenit – spun, cel putin unii – o stare de pasivitate nociva) – catre DEMIURGIE, sau AUTODEMIURGIE ETNICA. Toate acestea tin, implicit, de o initiere în Spiritul Profetic.

*

Tot ce exista în lume, ca fiintare, nu e un scop în sine, ci mijlocul prin care Spiritul se cauta, spre a se regasi pe sine însusi[2].

Nici un popor-Logos si, apoi, nici o natiune-Logos nu sunt un scop în sine. Poporul ca forma primara de expresivitate (organica) a unei spiritualitati colective, natiunea, ca forma superioara de expresivitate etnica (dar mai abstracta) – sunt mijloacele prin care Logos-ul Suprem nazuieste sa se reveleze siesi[3].

Este evidenta orientarea spirituala specifica a fiecarui neam. Fiecare neam are o plasmuire anume – deci, prin el, Logos-ul cautator instituie o speranta anume de autorecuperare.

Si atunci, un Om-Spirit, un om care constituie (si instituie) locul geometric (ori, poate, punctul originar, vârtejul-matca nascatoare) al sensurilor existentiale ale unui neam, al cautarilor de fiinta spre Spirit ale unui neam (este cazul lui Eminescu-Logos National) – trebuie valorificat prin aceasta latura, absolut necesara autocunoasterii unui neam: LATURA PROFETICA. Ne putem afla pe noi însine, ca proiectare a unui destin colectiv pe axa viitorului (sau în atemporalitate), daca vom afla orientarea liniilor de forta ale Spiritului-Eminescu. Ce-si doreste, de fapt, ce întrevede Eminescu-Spiritul (Logos-ul national)? (Nu e vorba doar de clarviziunea, ci de intuirea – sau constituirea – arhitecturii naturale a Logos-ului specific, Logos pe care cel cu o viziune oculta îl poate trai efectiv, atemporal). Raspunsul la aceasta întrebare va rezolva scopul fiintarii noastre, ca neam. Mai mult: modul de fiintare va trebui revazut si corectat (reorientat) în functie de cel care ne este ARHETIP SPIRITUAL NATIONAL: Eminescu.

Latura profetica a unei opere-viziuni înseamna tocami capacitatea de revelatie (în trepte: revelatia eminesciana având drept consecutie revelatia noastra, dinspre forma-destin individual spre esenta-destin colectiv), Prin Logos, a Spiritului, ca finalitate a Logos-ului. Revelatia trebuie, cel putin pentru noi, cei în curs de initiere, sa reprezinte o conformatie, pe care s-o constientizam si fata de care sa rezonam, la care sa ne adaptam toate dimensiunile si actiunile fiintei.

Exista, deci, în eternitate (ca un dat, ca o arhitectura a unui estin trans-temporal), asa cum spune Mircea Vulcanescu, “o dimensiune româneasca a existentei”[4], iar continutul schitei fenomenologice pe care o propune acesta este foarte relevant, în sensul intuirii arhitecturii spirituale românesti (op. cit., p.85: “Sensul dimensional al existentei; Caracterizarea ei nationala; (…) Fiinta ca întreg: firea ca lume si ca vreme; Fiinta singuratica: întâmplarea, insul, Dumnezeu; Fiinta ca însusire: faptul si felul de a fi; Tagaduirea fiintei: opozitie si limitare; Nu exista nefiinta; Nu exista imposibilitate absoluta etc.). Iar ceea ce am afirmat mai sus, în legatura cu aspectul teleologic al universului si al neamului – face parte integranta, conform afirmatiei lui Mircea Vulcanescu (op. cit., p. 84), din viziunea româneasca asupra lumii: “… tot ceea ce exista în vreme, tot ceea ce se întâmpla, se înfatiseaza românului cu un caracter de aparitie, as zice de teofonie, de aratare, de vadire a unei lucrari transcognitive, care se savârseste în lume, peste noi, lucrare continuu creatoare, care se savârseste-n lume, si la care ochiul omenesc e numai martor” (Opinia noastra, în legatura cu ultimul segment al afirmatiei lui Mircea Vulcanescu, este ca, în mod inconstient, se savârseste o teurgie, o sinergizare a actiunii omenesti cu cea divina – energia având ca finalitate integrarea cât mai exact coordonata, cât mai fidela, a fiintarii individuale în arhetipul actiunii divine).

Mircea Eliade salveaza Europa spirituala a veacului XX prin conceptul fundamental de homo religiosus – concept prin care se reveleaza osmoza, cu sens transcendent, om-cer (divin) si se repun în functiune caile blocate ale sensului lumii (se reveleaza doctrina mântuirii, prin “eterna reîntoarcere”).

În acest sens si din acest motiv (mai ales ca Rasaritul european pastreaza arhetipul lui homo religiosus mai viu decât Occidentul) am insistat, în lucrarea de fata, asupra aspectului religios al fiintarii-e. Caci, vom spune dimpreuna cu marele dascal care a fost, pentru elita intelectuala interbelica, Nae Ionescu: “confesiunea face parte integranta si e, oarecum, determinata de plamada sufleteasca a regiunilor respectiv. Acesta este adevarul fundamental în problema natiunii si religiei: ele sunt realitati corelative”[5].

Sau, problema lui Eminescu-Spirit National, în cautarea identitatii lui supreme ar putea fi motivata de afirmatiile lui Vasile Lovinescu si pusa în termenii esoterici ai acestuia[6]: “Traditia primordiala, în migratia ei de-a lungul ciclului, de la habitatul strict polar la localizarea ei actuala în Orient, a avut în mod necesar popasuri intermediare succesive. Se pare ca una din cele mai importante (daca nu cea mai importanta) a fost etapa dacica. Chiar stiinta istorica actuala este înclinata acum sa creada ca habitatul primitiv al arienilor a fost o zona dinte Marea Baltica si Dunare, de unde a radiat spre Est, Vest si Sud. Prima coborâre, Nord-Sud, se poate indica printr-un ax vertical, Pol-Dunare, intersectând o linie orizontala, reprezentata prin paralela 45, care cum se stie trece prin tara noastra. Or, paralela 45 trece exact la egala distanta între Pol si Ecuator si este adevarat ECUATOR SPIRITUAL AL LUMII. De aici, ROLUL ASCUNS, DAR CRUCIAL, AL DACIEI. De aici, abundenta întrebuintare a cuvântului NEGRU, cu privire la tara noastra, mergând pâna a fi desemnata ca TARA A NEGRILOR, pentru ca NEGRU ESTE CENTRUL CRUCII SI ROMÂNIA SE AFLA LA CENTRUL CRUCII GEOGRAFICE DE CARE AM VORBIT MAI SUS”.

Consecutiv motivatiilor mai sus mentionate, consideram ca datoria unui exeget al operei poetice a lui Eminescu nu este sa confirme viziunea altor exegeti, sau a publicului cititor, asupra lui Eminescu – ci exegetul, constient de valoarea de ARHETIP (al spiritualitatii românesti) a lui Eminescu, are datoria de “a-l scoate” (de fapt, a-i confirma pozitia) pe geniul-Eminescu, pe Logos-ul National-Eminescu, în anistorie, în eternitatea-Logos, care-o este patrie (ceea ce Mircea Eliade spune despre nationalism, ca “sete de eternitate a României”[7], este valabil si pentru Logos-ul-National-Eminescu). A-i reconfirma, mereu, lui Eminescu, eternitatea – înseamna sa ai forta de a te reconfirma ca transindividualitate pe tine însuti, de a transcende omul din tine la valoarea (profetica, mistica si misionara) de neam.

Eminescu nu trebuie recunoscut, ci cunoscut. Mereu. Ca Revelatie. Exegezei care reuseste (sau nu reuseste!) sa sugereze Revelatia-Eminescu întru eternitate, nu i se cuvine atributul de adevarata sau falsa, ci: relevanta sau irelevanta, asupra vârtejului de eternitate româneasca, pe care îl impune neamului nostru opera poetica eminesciana.

Tot Mircea Eliade spune, în art. România în eternitate (op. cit., p. 129): “Trebuie sa iubesti România cu frenezie, s-o iubesti si sa crezi în ea, împotriva tuturor evidentelor (…)”. Deci, Mircea Eliade, geniul secolului XX românesc (si european), propune, prin iubire, revelarea României Oculte (“împotriva tuturor evidentelor”). Cu atât mai mult, nu i se poate refuza geniului tuturor secolelor românesti, si dinafara istoriei, lui Eminescu – tendinta de ocultism, în viziunea cosmica româneasca oculta* . Avem obligatia, fata de Spiritul-Eminescu (Logos National) sa renuntam la distantarea comoda fata de textul eminescian (distantare care ne permite continuitatea trairii în falsul si conventia fiintei istorice) – si sa-l citim, totdeauna “cu cheie” – sa ne topim, prin verbul eminescian, într-un vârtej “împotriva tuturor evidentelor”.

Vom porni sistematic, de la textele declarative eminesciene (articolele de ziar)[8], catre textele esoterice, initiatice, ale poeziei, pentru a descifra profetismul, vârtejul initierii întru sensul Logos-ului national românesc (“istoria” divina, caci, spune Eminescu[9]: “Istoria omenirii este desfasurarea cugetarii lui Dumnezeu”: deci, mereu, sensul istoric trebuie aflat într-un “dincolo”, ocult si teleologic).

Mihai Eminescu pronunta, sibilinic, în multe articole, expresia “misiunea istorica a românilor”, dar abia în articolul din 2 noiembrie 1879, Misiunea noastra ca stat, formuleaza explicit în ce consta misiune: “Trebuie sa fim un strat de cultura la gurile Dunarei; aceasta este singura misiune a statului român si oricine ar voi sa ne risipeasca puterile spre alt scop, pune în joc viitorul urmasilor si calca în picioare roadele muncei strabunilor nostri. Aici, între hotarele strâmte ale tarei românesti trebuie sa se adune capitalul de cultura din care au sa se ÎMPRUMUTE (s.n.) fratii nostri de prin tarile de primprejur, dimpreuna cu celelalte popoare mai înapoiate decât noi” (op. cit., p. 213).

Ne permitem sa glosam asupra spuselor lui Eminescu:

a) misiunea românilor nu se realizeaza prin extensie, ci în intensivitate spatiala (“în hotarele strâmte ale tarei românesti”), într-o presiune centripetala care, singura, poate asigura transgresiunea (din spatiul fizic în cel spiritual); nu este o misiune aparenta (de agresivitate dilatatorie în plan spatial fizic), ci una ascunsa, pur spirituala, de centripetism calitativ-spiritual: “sa adune capitalul de cultura, din care sa se împrumute fratii nostri…”);

b) fiind o misiune de ordin spiritual, ea depaseste valoarea istorica (cel mult, face sa coincida doua puncte ale mitului dacic: Dacia profetizata de Traian, ori poate revelata lui Traian[10]). În plus aceasta misiune nu e propriu-zis a statului, care, cel mult, ca institutie, poate organiza si dirija mai repede, mai sistematic si mai eficient eforturile subterane ale neamului românesc. Citind mesajul de adâncime al textului, întelegem ca e misiunea tuturor celor care nu încalca dimensiunile ARHETIPULUI NATIONAL (ci se suprapun peste acesta), ale originaritatii spirituale mistice a românilor, ale existentei în eternitate a arhetipului spiritual românesc: “oricine ar voi sa ne risipeasca puterile [acest pronume ne marcheaza gradul de implicare organica a fiintei românesti, negând artificialitatea si abstractiunea statului] spre alt scop [alt scop ar fi cel inexistent în arhetipalitatea si în intesivitatea centripetala a spiritualitatii românesti: deci, nu cucerire spatiala, nu industrializare “americana” – “a fi american” e sinonim, pentru Mihai Eminescu, cu a nu avea nici o afinitate cu zona arhetipal-spirituala a lumii, a fi lipsit total de vocatia revenirii la esenta] pune în joc viitorul urmasilor si calca în picioare roadele muncei strabunilor nostri”;

c) misiunea anistorica a românilor nu este o dorinta eminesciana, ci o perceptie si o certitudine (“împotriva tuturor evidentelor”) – pe care doar profetii adevarati, traitori efectiv în anistorie, le pot avea: au sa se împrumute (exclude orice conditionare, orice punere sub semnul dubitatiei);

d) Eminescu dovedeste, în ziaristica, o rigurozitate, probitate si exceptionala eruditie într-ale faptelor, calitati care-l impun ca istoric cu o competenta de necontestat – dar istoria, ca desfasurare a cugetarii divine, trebuie sa intersecteze zona anistorica, sacra: aici, misiunea românilor (a Spiritului românesc) nu este doar de orientare a spiritului neamurilor vecine, din care sa împrumute (da fapt, caruia sa i se conformeze) “fratii nostri” (fratia spirituala trimite la viitoarea identitate spirituala, prin initiere) “de prin tarile de primprejur, dimpreuna cu celelalte popoare mai înapoiate decât noi” (în convergenta cu Emil Cioran, cel de peste aproape un veac[11], el se gândeste, poate, la refacerea, în zona României a centrului spiritual oriental-bizantin, purificat de coruptia greceasca a Bizantului); dar, mai aproape de Eminescu-ocultistul profet, probabil ca este tot V. Lovinescu, care afirma întâi[12]: “pare bine stabilit ca Dacia a fost sediul Centrului Suprem, într-o vreme foarte îndepartata”, pentru ca apoi sa insiste spre o “actualizare” mitica: “prelungirea unei vieti initiatice pâna în mijlocul sec. XIX n-ar avea nimic extraordinar” (sugerându-se necesitatea reconsiderarii spirituale a României si în sec. XX) – V. Lovinescu fiind confirmat si de celebrul etnograf si istoric contemporan Marija Gimbutas: “România este vatra a ceea ce am numit Vechea Europa (…) trebuie ca de acum încolo sa recunoastem importanta spiritualitatii Vechii Europe ca o parte a istoriei noastre”);

e) existenta, în anistoric, ca “strat de cultura la gurile Dunarei” înseamna atât dizolvarea hotarului spre Orient al Imperiului Roman (deci, reintrarea Europei în vechea axa spirituala indo-europeana, care uneste Tibetul cu Atlantida), cât si stapânirea axei mistice a Dunarii (Istrul sacru), prin stapânirea “gurilor [duhului] Dunarii”: Dunarea traseaza, acvatic, axa orizontala Vest-Est, intersectând-o cu axa mistica verticala Nord-Sud (Baltica-Mediterana, Hyperboreea-Atlantida si Ecuatorul). Dacia anistorica si românia istorica fuzioneaza într-o FUNCTIE MITICA, aceea de resacralizare a spatiilor eurasiatice. DE CANDELA A RESPIRITUALIZARII LUMII TERESTRE, „LUMINA DIN LUMINA, DUMNEZEU ADEVARAT DIN DUMNEZEU ADEVARAT”. Împaratul Traian devine si el o FUNCTIE MITICA (este intuit ca posesor al clarviziunii, al unei viziuni mitice si, totodata, ALCHIMICE, asupra spatiului spiritual terestru, în globalitatea sa: Roma va trebui sa re-vina la OBÂRSIA DACIA – la fel si Lumea Tertestra!).

Trecuta în registru poetic, structura Logos-ului, topita în simboluri, se apropie si mai mult de Spiritul neamului, ca functie (misiune): (I-, 212-123, Andrei Muresanu) “Mai tare e-acea stânca ce a trecut martira / Prin vijelii mai multe – Popoarele barbare / Ce-au cotropit românii sub vijelii marete, / Turbate, mândre, aspre ca orice vijelie, / Dara si trecatoare ca ele. Iar stejarul / Poporului meu tare ridica si-azi în vânturi / Întuncata-i frunte si proaspata lui frunza. / În lume sunt popoare cuminti si fericite, / Si ma-ntreb ce soarte sa doresc la al meu? / Si-un gând îmi vine aspru, adânc, fara de mila / Si sfarmator de lume – Nu, nu! N-as vrea ca alte / Popoare sa mai fie c-al meu – nu merit ele / Sa-i semene. Poporu-mi menitu-i ca sa fie / Altfel de cumu-s alte. Eu nu cer fericire / Pentru a lui viata, – O, natie iubita! (…) voi sa te vad, iubito, nu fericita – MARE!”.

Vijelia, la Eminescu, nu poate sa-si dezvolte semantica în câmpul sublimului (vârtej creator), decât prin corelative semantice. Aerul trebuie sa aiba, totdeauna, un corelativ în apa-potop, sau apa-cristal-grindina (în Scrisoarea III, vijelia “ca potop ce prapadeste”, “grindin-otelita”), sau în mineral-stânca, coroborat, la rândul sau, cu finalitatea Pisc-cu-Mag-Foc (I-291), Povestea magului: “Deasupra astui munte cu fruntea sterpita, / Deasupra de lume, deasupra de nori, / sta magul; priveste furtuna pornita (…) vuind furtunoasa-i si strasnica arpa / Trec vânturi…”). Asa se întâmpla si în exemplul citat: vijelia nu are încarcatura sublima si utila în sine (popoarele barbare, ca vijelii fara suport acvatic, mineral etc., nu sunt întemeiate, sunt trecatoare, nefiind corelate cu vreo esenta) – ci realizeaza proba rezistentei (implicit, a creatiei initiatice a) mineralului stânca: poporul român.

Stânca si stejarul sunt corelative în câmpul semantic cu mare autonomie al stabilitatii, sublimului, divinului. Despre stejar se spune[13]: “Gestul tragic al Regelui Decebal are loc sub stejar. Acesta era un copac sacru, pe care fusese rastignit însusi Zalmoxis. Atins de sageata ucigasa, tânarul zeu exclamase, cu ochii catre cer: «Helis, Helis, alamus aba tani!» [ciudata asemanare cu aramaicul: «Eli, Eli, lama sabachtani!», al lui Iisus], adica «Doamne, Doamne, glorie Tie!»; se spune ca acestea au fost si ultimele cuvinte ale lui Decebal si ale celorlalti viteji, ucisi în lupta sau sinucisi. Getii numeau stejarul Usta-Daema (=Frunze dantelate) sau Carambis (=Încoronatul). Ca si geto-dacii, românii venereaza acest falnic arbore, si uneori doresc sa fie înmormântati lânga el.”

În viziunea eminesciana, deci, poporul-stejar al românilor este sacru. E vorba de o sacralitate menita (“poporu-mi menitu-i sa fie …”), dar si câstigata, confirmata si reconfirmata, printr-un fel de teurgie necesara, dorita, dar pusa sub semnul tragic al non-implacabilului în istoria explicit-evidenta (s-ar putea ca arhetipalitatea implacabila sa nu devina relevanta în istorie, si atunci: “Mai bine stinge, doamne, viata gintii mele, / Decât o soarta aspra din chin în chim s-o poarte, / Mai bine-atinga-i fruntea suflarea marii moarte!” – halele marii sunt zona arhetipurilor, unde, la ospat, stau Odin, Decebal – si, probabil, toti zeii pantheonului daco-germanic). În aceasta istorie, arhetipul poate sa nu aiba relevanta. Dar anistoria confirma identitatea sublima Logos (ginta româna) – Spirit Atotînglobator. Menirea poporului-stejar este stabilita în anistorie. Mai ramâne ca, prin teurgie, arhetipul sa devina, în istoria profana, poporul altfel, poporul ales.

Poporul-stejar sacru, consecutiv, este si un popor al minunii unicitatii: el, si nu celelalte popoare, a avut parte si de cele mai relevante (“turbate, aspre”) încercari – dar, tot el, si nu altul, si-a pastrat “proaspata frunza” (corelata cu genialitatea genuina: întunecata frunte). De aceea, menirea lui nu poate si nu trebuie sa fie asemanatoare cu a nici unui popor: “N-as vrea ca alte / Popoare sa mai fie c-al meu – nu merit ele / Sa-i semene”). Deci, e vorba si de merit teurgic (contopit cu menirea, din arhetipalitate). Menirea (dar si meritul) cer poporului român sa fie altfel. Misiunea poporului-stejar este, deci , una speciala, cu totul diferita de toate menirile. Nu te sa fie un popor fericit-echilibrat (“Eu nu cer fericire…”), nu are o menire evidenta-exoterica, împlinita uman (caci, la modul uman, fericirea este dorita, închipuita etc. de indivizi c punct terminus al nazuintelor fiintei), ci transuman, esoteric. Poporul român, în viziunea eminesciana, nu este, deci, o realitate fiintiala, ci trebuie sa fie mare si altfel (mare – maretie aspatiala, spiritual-oculta). Poporul român este menit, deci, unei existente paralele cu cea fiintiala: unei existente mistice, existenta în care fericire-nefericire sunt termeni lipsiti de semnificatie.

Si daca este singurul care are astfel de menire, si daca este popor-stejar, deci axis mundi – înseamna, pe cale de consecinta, ca menirea lui implicita este sa dea semnificatie celorlalte popoare, lipsite de vlaga divina – sa dea semnificatie lumii, cosmosului. Poporul român este poporul sacru, contine salvarea lumii întru semantica sacra.

Profetismul eminescian trebuie vazut în întreaga poezie – dar, mai cu seama, în poeziile cu adresa precisa la fibra speciala, sacra, a “gintei” române: Scrisoarea III, Ce-ti doresc eu tie, dulce Românie si, fireste, în geografia sacra a Daciei, din Memento mori – “Bratele nervoase, arma de tarie. / La trecutu-ti mare, mare viitor”. Pentru Eminescu, spre deosebire de E. Cioran al zilelor noastre, TRECUTUL ROMÂNIEI ESTE O COMOARA SACRA, fata de care viitorul se raporteaza ca forta reînviata de a revela, din nou, ceea ce deja este înscris (proiectat), ca informatie si menire mistica, în celula eterna a neamului românesc. Bratele de tarie nu sunt decât metafora revelatiei spiritului activ (nervoase) în structurile aparente-fenomenale (brate), spiritul dând finalitatea (suprastructura, transmaterialitatea arma DE TARIE: singularul suportatului, arma, fata de pluralul suportului presupus: brate, schimba, de fapt, în plan semantico-sacral, ordinea implicarii: arma de tarie, ca finalitate exprimata si împlinita a Spiritului, da sens si relevanta sacrala bratelor si nervozitatii-tensiune creatoare a bratelor fenomenale).

Cupele dionysiace contin vin ca fierbere a vinului, si apoi ca vin disparent în starea de spumegare-foc spiritual: spumege pocalul (prioritar absolut a devenit Potirul Graal-tinta spirituala finala, spumegare-flacara mistica, prin transsubstantierea vinului). Este clara dubla implicare, în imaginea artistica: a-pagâna-bachica (si ritualul bachic-dionysiac, ca si cel eleusin, continea mistica transfigurarii si transsubstantierii) si crestina (transsubstantiere euharistica, reînnoitoare vesnica a ciclului vietii, prin efervescenta paroxistica a Spiritului).

Razbunarea nu-si are un obiect profan, o delimitare în istorie – ci-si are esenta si finalitatea în mit si ritual: a) este vis de razbunare (visul fiind zona activata a arhetipurilor); b) obiectul razbunarii, ca ritual de preschimbare (re-schimbare) în bine a raului este hidra (“idra”), ca simbol al materiei-Prakrti, proliferata haotic, ca si capetele hidrei – iar spada fumegânda face parte din vechile ritualuri exorcizatoare, tinând de legenda Sfântului Graal, de lupta Cavalerului Potirului contra demonului (Dusmanul-dragon) – sângele-foc retranscende fiinta (prin scaldatul în sânge de dragon, se dobândeste invulnerabilitatea).

Iubirea si Pacea, sub semnul Îngerului (“Îngerul iubirii, îngerul de pace”) reconfirma ideea ca menirea ROMÂNIEI-DACIEI HYPERBOREENE este respiritualizatoare, prin rearmonizare paradisiaca, a Cosmosului invadat de Dusman-Demon (Ormuzd-cel-Rau). “Guste fericirea raiului ceresc”, Dacia Hyperboreeana este un spatiu ritualic, un templu al sintezelor cosmice, reordonând ceea ce Dusmanul-val uitase-evitase sa reîntoarca în stânca-Dumnezeu: “Fiii tai traiasca numai în fratie, / Cu-a noptii stele, ca a zilei zori [fiii hyperboreeni, fiintei transcense în constelatii zodiacale si în eternul început de ciclu fiintial: zori],Viata în vecie, glorii, bucurie, / arme cu tarie [bratele – suporturi ale fortei spirituale au fost parasite definitiv în favoarea fortei pure spirituale, nedisimulabila în suport si suportat: “arme cu tarie], suflet românesc, / Vis de vitejie [în loc de vis de razbunare: exorcizarea s-a realizat prin Logos-ul cu finalitate resacralizanta, apocatastaza s-a împlinit prin Logos Spiritualizat, dusmanul si ritualul spadei fumegânde si-au suspendat semnificatia, pâna la urmatorul ciclu fiintial].

(Eminescu nu intra, neaparat, în opozitia poet imatur-poet matur, ci receptorul poeziei sale intra în opozitia adecvat-neadecvat la Logosul specific).

În legatura cu Scrisoarea III este necesara remarca: chiar daca în articolele de ziar din Timpul apar sintagme care vor avea o transpunere aproape identica în versul poetic – în niciun caz valoarea si functia spirituala ale sintagmelor nu vor ramâne aceleasi – cele din poezie cu cele din ziar. Transgresarea semnificatiei sintagmelor în contextul poetic suspenda în mod absolut realitatea structurata discursiv în rândul de ziar – si lectura de profunzime a poemului trebuie sa fie înscriere, fara conditionare, în ritualul Logos-ului sacru, cu consecinta imediata: structurarea unor linii simbolice de profunzime arhetipala. Nu vor interesa, deci, opinia politica si gradul sau modul de absorbtie a realitatii de catre Eminescu, ci care este peisajul mitic daco-român (hyperboreean, consecinta intersectarii axelor spirituale terestre în zona Dacia fiind stramutarea polului spiritual terestru), pe care Eminescu ni-l propune ca model de integrare dinamica în arhetipul national românesc.

1. Arhetipul spatial-mitic al Daco-Hyperboreei este redat prin sintagma “De la munte pân’la mare si la Dunarea albastra” (axa spirituala-munte, având ca zone de atractie-respingere, ca hotare spre / dinspre zona de-spiritualizata, decazuta: mare-Dunare. Dunarea este Styxul si apa Lethei-Uitare, unde orice încercare de agresiune a maleficului este stopata – trimitând formele dezenergetizate ale maleficului spre retopire si recoformare în creuzetul Graalului: potop-mare “Dunarea sa-nece spumegând (izotopie semantica: “spumege pocalul” – Ce-ti doresc eu tie, dulce Românie) a tale osti”; “ca potop ce prapadeste, ca o mare turburata (…) înspre Dunare o mâna” – potopul este functia sângelui din Potirul Graal, prin care se introduce Spiritul în vârtejul de reconvertire la valorile Absolutului).

2. Furtuna malefica (fara temelie în stânca, apa, foc) a lui Baiazid este stopata, pentru recovertire în vijelia-potop (“Mircea însusi mâna-n lupta vijelia (…) ca potop ce prapadeste, ca o mare turburata”). La Dunare: “Pân-în Dunare ajunge furtunosul Baiazid”. E-o furtuna a nisipului-sterilitate, ajunsa la hotarul spre fertilitatea divina. Mai exact, este marcata limita neputintei formelor desemantizate, prinse în vârtejul haosului, limita de la care, circular, se va conforma cosmosul, urmând re-initierea prin axa sacra, odonatoare: codrul de stejari (cum am mentionat mai sus, stejarul este copac sacru al geto-dacilor, “suna codrul de stejari” marcheaza orfismul ordonator al AXEI-STEJAR-ZALMOXIS, iar legenda despre rastignirea cristica a lui Zalmoxis pe stejar sugereaza ca stejarul contine, în imaginea sa, ARHETIPUL CICLICITATII COSMICE).

3. De observat, în Scrisoarea III, împartirea arhetipurilor în a) forte lunar-nocturne, aparent pasive, de fapt latente, temelii cosmice: Luna, ca întemeiere, prin resorbirea în copacul-axis mundi (“ea se-ntuneca…dispare; / Iar din inima lui simte un copac cum ca rasare”), sau Basarabii sau Musatinii din umbra (“Ramâneti în umbra sfânta, Basarabi si voi Musatini”) – dar din umbra sfânta ei continua sa se exercite mitic, ca întemeietori, structuratori, orientatori (“Descalecatori de tara, datatori de legi si datini”), caci corelativele lor semantice, plugul si spada, muntele-Dunarea-Marea, sunt corelative cu actiune în eternitate. Indiferente fata de invaziile periodice ale maleficului, plugul stimuleaza creatia, spada ramâne axa spiritualizatoare si exorcizatoare (a se vedea si spada fumegânda din Ce-ti doresc), iar muntele-Dunare-Mare sunt hotare arhetipale, nepercepute, în esenta lor functionala, decât în planul mitic (deci, indiferente la flucutatiile spatial-politice ale istoriei: Dunarea îneaca ostile negre, pentru transmutarea alchimica în ostile albe-solare); b) forte solar-diurne, agresive: Mircea, ca transfigurare a nocturnului codru (stejar) cu constelatii – în vijelie solara (“zid înalt de suliti”) si acvatica (ca potop…, ca mare…); Fiul mioritic si manolic (înscris în nunta-hierogamie cu draga din codrul cu constelatii, draga care est pod magic între maleficul partii a doua a poemului si sublimul partii întâi-final: draga de al Arges mai departe este zidita în codru sacru, pentru a împaca contrariile, pentru a uni în Templu Cosmic, muntii cu fulgernimb de biruinta (Baiazid-Fulgerul, trecut în semn heraldic)[14] cu mlastina infernala (canalia de uliti-labirintul, stâlp de cafenele-talpa Iadului coruptie Logos-ului, dizarmonizarea formala si falsificarea esentei: monstrii batracieni-saurieni (bulbucatii ochi de broasca), cocosati, “cu privirea-mparosata” etc. – fiind expresii al e Logos-ului falsificat esential; “având în ei moneda calpa” – soare de-solarizat, deviat spre saturn; nebunia este înjosire a Logos-ului, în bâlbâiala si sclavie (ilotii)-sclavie fata de mlastina infernala. Soarele-Apollo penduleaza între simulacrul de ascundere (de fapt, ascunderea Basarabilor-Musatinilor este tulburarea periodica a ordinii cosmice) si prezumarea unei agresiuni exorcizatoare, invocate si însriindu-se în logica ciclicitatii sectiunii mitice: Tepes, focul care sa retopeasca aberatiile formale în temnitele-cuptoare alchimice. De ce sunt doua “temniti large”? Înainte de nunta alchimica Soare-Luna, este necesar un preludiu alchimic, o pregatire separata a celor doua forte complementare. Categoriile de smintiti, respectiv misei – nu sunt categorii morale, în primul rând, ci categorii mitice: smintitul este cel deplasat de la ordinea si directia fireas
ca – deci, trecut din zona solara, în cea lunara, sau invers; Miselul este
saracitul, ticalositul, caruia trebuie sa i se faca o transfuzie esentiala, sau, mai curând, sa i se aplice reconversiunea: din saracit de bine, sa devina saracit de rau, din saracit de Dumnezeu, sa devina saracit de Diavol, din saracit de duh-spirit, sa devina saracit de materie. Oricum, în final va fi un singur creuzet, o singura nunta alchimica: si creuzetul reconversiunii (puscaria), si creuzetul reorientarii (casa de nebuni) se contopesc în dimensiunea FOC (sa dai foc).

În concluzie, Scrisoarea III reaminteste ca Dacia-Hyperboreea este, de fapt, SPATIUL NUNTII MIORITICE-ALCHIMICE DINTRE SOARE-LUNA.

4. La o analiza mai atenta, sunt amanunte care se dovedesc esentiale,. Functia spirituala a Daciei-Hyperboreei: toata Scrisoarea III este în fapt, descrierea cuptorului alchimic:

a) totul este supus reconversiei: tot ce este vecin cu eternitatea este eternitate, deci repetitia tot-toti (“Tot ce-n tarile vecine…/ Tot ce-i însemnat… / Tot ce e perfid… / Tot Fanarul, toti ilotii, / Toti se scursera…”) marcheaza suprema sinteza cosmica negativa. Sa nu uitam ca, în cuptorul alchimic, se produce starea de putrefactie umeda generalizata, pentru a marca haosul originar, punct din care se produce reconversia-regenerarea. De aceea, smintit, stârpitura, pata putrejunii, perfid, lacom, Fanar, iloti, flecari, gagauti, gusati, bâlbâiti, famen (în alchimie se lucreaza cu embrioni “avortati”-întorsi, pentru a obtine împlinirea-încoronarea solara), lupanare (Prostituata-Hermes) etc. – sunt elemente absolut necesare (prin paroxismul putridului, degradarii umede-corupte, la care au ajuns) în procesul alchimic. Nimic nu poate deveni aur-piatra filozofala, daca nu a trecut prin infernul-mlastina, prin faza ultima de decadenta.

Iata, deci, suprema speranta-mai mult, suprema credinta, ascunsa sub suprema deznadejde. Neamul nostru este salvat a priori, tocmai pentru ca a atins ultima si cea mai dureroasa, mai degenerativa treapta a Logos-ului. Initierea completa este posibila doar aplicata Spiritului care s-a supus cu desavârsire la cele mai teribile probe. Neamul nostru a trecut aceasta faza – deci are dreptul nu la o fericire trecatoare – ci, asa cum spune Eminescu în Andrei Muresanu (I-206), are dreptul la maretie (nu fericita-mare!), adica la gloria divina, la sacralitate. Este neamul sacru, catre car vin, spre reconvertire solara, toate neamurile-umbre putride, labirintice etc. ale etapei de evolutie spirituala în suprasensibil-Pamânt.

5. Actiune de a roi. Copiii de suflet ai lui Allah si spahii (oamenii-cai, centaurii lunari, cu functie psihopompa) se raspândesc în roiurila Rovine în câmpii” (rovine-mlastina putrida).

Apoi, “Calaretii împlu câmpul si roiesc dupa un semn” – aceasta în faza apocatastatica- “Si în caii lor salbatici bat cu scarile de lemn” (LEMNUL-STEJAR). Albina este insecta sacra (solara, la fel ca scarabeul la egipteni). Roitul este o constanta, atât în faza lunara (ienicerii si spahiii vin de-ntuneca pamântul), cât si în faza solara (lanci scânteie lungi în soare, arcuri [cercuri solare] se întind în vânt) a operatiei alchimice, în care furtunosul (Baiazid dezagregat în furtuna de nisip-haos nocturn) se transmuta în Leu (semn al soarelui), si apoi în Mircea-vijelie-cu-grindina-otelita (piatra filizofala-cristal) prin care este învins Styxul (grindina otelita, mânata înspre Dunare, reinstaureaza sirurile cosmice: armia româna – arhanghelii revin, ca paznici ai Edenului: oastea se asaza, substituind, “soarele care apune”.

6. Ca o consecinta a celor remarcate mai sus, trebuie subliniata valoarea oculta a Daciei Hypeboreene, valoare de Kara-Iflak (centru ocult, “negru”), dar si valoare oculta solara (centru cult, “alb” – de iradiere a lumini spirituale). “vin de-ntuneca pamântul la Rovine în câmpii”: cei care vin, provoaca revelatia spatiului-centru ocult, negru. Deci, actiunea lui Baiazid este revelatorie, asupra valorii de centru negru (lah-vlah, etiopian-fata arsa), a spatiului mitic Dacia-Hyperboreea. Tot datorita actiunii lui Baiazid (cu functia Spânului-Piatra de care se încearca si se caleste rezistenta spirituala a celui-care-se-initiaza, Harap-Alb), se reveleaza simplitatea-Logos Sacru a spatiului-om: Mircea – “atât de simplu, dupa vorba, dupa port” (Logos si Actiune-în-înfatisare sunt simultane, în zona miticului); se reveleaza Monarhul Ascuns-Christos, care este Mircea, ca functie mitica. “De nu, schimb a ta coroana într-o ramura de spini” – înseamna ca cercul solar chiar are valoarea de ramura cristica, creanga de aur si creanga de spini (concomitent): suferinta-înjosire pentru înaltare a lumii în lumina mântuirii; se reveleaza Mosneagul-ciot si Mosneagul-toiag (atribute ale Magului Âthman-Radacina si Pisc a toate, dar si atribute ale virilitatii Demiurgului, a Focului din Lemnul Prometeic, sau din Stejarul Zalmoxian).

Deci, Baiazid va stimula si explozia-iradiere, ca centru spiritual alb, a Daciei-Hyperboreea: “codrul clocoti de zgomot si de arme si de bucium” – dupa care urmeaza revelatia spatiului constelatiilor (capete pletoase, coifuri lucitoare) si al solaritatii biruitoare (de la lanci, sageti – pâna la fulgerul ca nimb de biruinta al Muntilor – Munti din care, ca si în Memento mori, izvorasc luna si stelele, izvoraste cosmosul-Eden).

7. Desi hermeneutica textului Scrisorii III ar putea lucra la infinit, trebuie sa ne limitam. Este vorba de rezumatul procesului dinamic de sacralizare a Daciei Hyperboreea – rezumat continut în partea mediana a partii I.

Baiazid vorbeste de un alt tot (tot ce sta…) decât cel putrid, din parte a II-a a Scrisorii III: este vorba de un ciclu alchimic epuizat, de o anamneza a alchimiei centrului sacru Dacia Hyperboreea: “Toata floarea cea vestita a întregului Apus, / Tot ce sta în umbra crucii, împarati si regi s-aduna / Sa dea piept cu uraganul ridicat de semiluna. /S-a-mbracat în zale lucii cavalerii de la Malta, / Papa cu-a lui trei coroane, puse una peste alta, / Fulgerele adunat-au contra fulgerului care / În turbarea-i mânioasa a cuprins pamânt si mare. / N-au avut decât cu ochiul ori cu mâna de a face, / Si Apusul îsi împinse toate neamurile-ncoace… / Zguduind din pace-adânca ale lumii începuturi / Înnegrind tot orizontul cu-a lor zeci de mii de scuturi, / Se miscau îngrozitoare ca paduri de lanci si sabii, / Tremura înspaimântata zarea de-ale lor corabii”.

Acest pasaj trebuie pus fata în fata cu cel care contine în Logos-ul-Mircea (alt ciclu alchimic pentru alcatuirea sacralitatii Daciei Hyperboreea): “Dupa vremuri multi venira, începând cu acel oaste / Ce din vechi de pomeneste cu DARIU [negru à dinspre Rasarit] a lui Istaspe; / Multi durara, dupa vremuri, peste Dunare vrun pod, / De-au trecut cu SPAIMA lumii si multime de norod; / ÎMPARATI pe care lumea nu putea sa-i mai încapa / Au venit si-n tara noastra de-au cerut pamânt si apa – Si nu voi ca SA MA LAUD [imperial], nici ca voi sa TE-NSPAIMÂNT [infernal], / Cum venira, se facura toti o apa si-un pamânt. / Fenomenal falesti ca înainte-ti rasturnat-ai valvârtej / Ostile leite-n zale de-mparati si de viteji? Tu te lauzi ca Apusul înainte ti s-a pus? / Ce-i mâna pe ei în lupta, ce-au voit acel Apus? / Laurii voiau sa-i smulga de pe fruntea ta de fier. / A credintei biruinta cata orice cavaler”.

Baiazid si Mircea sunt ipostaze paradigmatice ale aceluiasi spatiu sacru de intersectare a axelor spirituale Vest-Est, Nord-Sud (cu accent, aici, pe axa Vest-Est, Apus-Rasarit, Negru-Alb). Lumea nu poate fi deschisa, decât ca ipostaza mistica, dupa coacerea în athanor. Atunci când Baiazid spune: “Când lumea mi-e deschisa”, marturiseste ca el este paznicul îmbatrânit-epuizat (nu batrân-întelept) al templului Daciei-Hyperboreea: el, Baiazid, a lasat deschisa poarta catre malefic, a suspendat functia arhanghelilor (a suspendat functia ciotului-toiag, spada fumegânda, fulger împrejmuitor al Edenului). Ceea ce spune el nu este, în fapt, o lauda, ci povestea (mitul) tragediei cosmice a unui ciclu epuizat, a unui ciclu imperial, în care lumina a atins paroxismul si, apoi, din care au fost extrase creanga de aur (axis mundi) si Râul Demiurg – deci, s-a produs desacralizarea.

Este absolut impresionanta si unica în literatura esoterica româneasca aceasta viziune panoramica asupra dinamicii de împlinire si decadere a sacralitatii unui spatiu central, “buric al Pamântului”. Vom încerca (dar deloc convinsi de forta elocintei noastre) sa talmacim acest tablou sublim si tragic, evocat (si revelat) prin versul eminescian (Logos-vers prin care, în simultaneitate mitica, intram în raport anamnezic cu o existenta trecuta si viitoare a Spiritului nostru).

La început, a fost continuitatea fulgerului: prepozitia contra înglobeaza în ea toata lupta care s-a dat pentru ca Adunarea energiei pe axa Rasarit-Apus (India sau Tibet, acolo unde salbateci negri cu topoare-fulgere (Memento mori, p. 248) cu masti-fete zeiesti (LUP-DACI, URS/URSITA) – pâna la zona Hesperidelor cu mere de aur, sau zona Atlantida, unde, spune R. Steiner, oamenii focului, deci ai fulgerului, întruchipau existenta cristica) sa însemne continuitatea, suprimând devierile corupatoare, vlaguitoare de solaritate. Traseul descris este dinspre Apus-alb catre Rasarit-Negru. Apusul Soarelui si Semi-Luna s-au întâlnit: crucea figureaza intersectia axelor magice ale geografiei sacre, intersectie în Dacia-Hyperboreea, centrul energetic sacral al universului: semi-luna asteapta completarea cu semi-soare, adica, mai exact, luna si soarele care se asteptau, presupunându-se reciproc, s-au întâlnit în nunta alchimica. Athanorul era Daci-Hyperboreea. Turbarea furtunoasa a pamântului si apei (pamânt-mare) reprezinta spirala cosmica, turbillonul demiurgic. Este marcat si haosul originar a) prin starea de spaima b) prin pacea adânca a începutului (în Scrisoarea I: eterna pace, care reîncepe, mereu, ca “prapastie, genune” etc., a spaimelor, a nelinisti dinainte de acel “FIAT LUX”, reprezentat prin punctul de miscare). Aici, în Scrisoarea III, paduri de lanci si sabii reprezinta fuziunea lunarului-paduri cu solarul-lanci de sabii, în functia punctului de miscare: creatia, zguduirea pacii adânci si conversiunea în razboiul alchimic al creatiei. Înnegrirea (orizontului) înseamna marcarea centrului ocult, a athanorului în care se aduna si se lupta, întru nuntire, Luna si soarele – codrii cu pustiurile, împaratii si regii (solari), sintetizati în coroana tripla (spiritualitate-temporalitate-ordine) a papei si în lucirea-fulger a Maltei cavalerilor Templului – cu uraganul lunar (“uraganul ridicat de semiluna”. Toate neamurile au fost împinse încoace, adica la intersectia axelor, la limita de continuitate a fulgerului sacru. pe atunci RÂURI-RÂURI (râul Demiurg) si CODRII (creanga de aur asigurau sacralitatea spatiului).

Ce s-a întâmplat? Ceva simplu, despre care Frazer vorbeste în Creanga de aur ; preotul templului a îmbatrânit, Baiazid, din preot hiperbolic al lumii începuturilor si al codrilor, devine, la modul litotizant, preot al taberelor strânse (fara brâul-fulger), preot al frunzelor si ierbii (trunchiul stejarului sacru a disparut, si, odata cu el, creanga de aur). Ura lui este, în fapt, recunoasterea neputintei, iar evidentierea de catre Baiazid, a lui Mircea-ciot, Mircea-toiag – este recunoasterea implicita a pierderii, de catre Baiazid, a acestor atribute viril-demiurgice. Calul care paste ovaz din altar (desacralizarea în domestic) înseamna castrarea Pegas-ului-fulger – se pierde semantica calului-fulger, calului-stea, calului-râu, si se decade spre stricta functie psihopompa: calul mortii, care îl scoate din scena mitica pe decapitatul paznic, pentru a-l lasa pe tânarul paznic (tânar cu axa vie, mosneag – ca grad de initiere), paznicul Mircea.

Daca Baiazid-paznicul ciclului epuizat al Daciei-Hyperboreei era purtat de biruinta (în loc sa stapâneasca el însusi biruinta), adica era dezradacinat, devenind o furtuna fara spatiu pentru efect al furtunii – în schimb, Mircea este domnul (sarab-ul (cf. V. Lovinescu, Creanga si creanga de aur, p. 132: sarab = Soare, Principe, Sef, iar ba = tata, Sef, deci tot Soare)). El are Dunarea ca Styx-cerc care pazeste, asemenea fulgerului-piatra filozofala-grindina otelita; Edenul, templul-Dacia re-edenizeaza. Ce spune Mircea, deci ce face Mircea? El recita acelasi mit, aceeasi liturghie – care intra în raport de sinergie cu actiunea de exorcizare a templului, prin batalia (cu forme apocatastatice) din mlastina, spre nimbul muntelui. Traseul descris de mitul spus-activat de Mircea (deci: mitul Mircea) este orientat invers, dinspre negru spre alb, dinspre Rasaritul Negru (ocult) – Darius, catre Apusul-Alb (ostile leite-n zale de-mparati si de viteji, osti reînviate, ca fulger al Crengii de aur, înlocuind ostile frunza si iarba; capetele pletoase si coifurile sunt substituite semantice ale Stejarului si ale Soarelui-Lunii-Constelatiilor). Venirea spre centru, Dacia-Hyperboreea se face, în mod initiatic, prin durerea podului-scara de foc (deci, refacerea Fulgerului). Dariu al lui Istaspe este Negru Împarat (Mircea devenind Alb sau Vedre Împarat, caci este domul Râului si al Ramului), este originea mistica a actului demiurgic. Ca si în mitul spus-activat de Baiazid, la temelia templului sacru sta spaima lumii. “Împarati pe care lumea nu putea sa-i mai încapa”- sunt craii mistici, initiatii care au durat podul scara de foc, deci si-au depasit limita-lume profana, s-au simtit atrasi (ireversibil, pâna la depersonalizare si reconvertire în sacralitate) spre templul-spatiul sacru al Daciei-Hyperboreei (ei nemaiîncapând în lumea fenomenala).Si aici, nu putem fi de acord cu interpretarea erudita, dar simplificatoare[15] a lui P. Caraman, la studiul Pamânt si apa (contributie etnologica la studiul simbolicei eminesciene – studiu în care se cauta semnificatii doar în istoria profana; a cere pamânt si apa, pe de-o parte înseamna a cere sa fie primiti ca stapâni într-o lume si asupra unei lumi; a se face toti o apa si-un pamânt (de observat inversarea termenilor ecuatiei simbolice) înseamna ca s-au lasat retopiti ca personalitati profane, restructurati fundamental, spiritual, initiatic, dinspre apa-limita initiatica, spre Pamântul-Munte, finalitate a initierii. Si totul se face, în aceasta etapa a restructurarii spirituale spre sacralitate – în afara spaimei originare si a laudei imperiale (deci, de paroxism si epuizare a luminii): se face “la mijloc de rau si bine”, în Insula Fericitilor, în stadiul de Dacia Felix (Dacia Alba, centru de iradiere spirituala, centru în care cosmosul întreg este replamadit, sub semnul divin al Râului Demiurg si al Ramului-Creanga de aur), care este Zidul-munte al iubirii de mosie, premiza si corelativ al pacii edenice, evocata si în Ce-ti doresc eu tie, dulce Românie: “Îngerul iubirii, îngerul de pace …”.

Asupra geografiei sacre a Daciei-Hyperboreea, din Memento mori, nu mai insistam , caci i-am dedicat un capitol aparte, în aceasta lucrare. Doar trei aspecte le-am reaminti: singurul spatiu sacru (dezvoltând semantica sacra în toate directiile – cer, pamânt, eden si mare – mare subterestra, acolo unde caii marii stapânesc) care se coreleaza cu Nordul (si el, tronând pe stânca, având chipul nimbat cu stuf de raze ceresti si picioarele în athanorul marii – deci, Dacia este centru pe axa N-S;

b. Dacia, cu zeul Zamolxe fulgerat, este pe linia de continuitate între Nord si Sud (Odin are sulita-fulger, cu care uneste, prin aruncarea ei, Nordul cu picioarele de granit în fundul marii – cu Sudul – Tibrul receptacul-sicriu al Credintei pagâne, transfigurata alchimic în crestinism – cruce de aur, deci tot fulger, Revelatie). Sa nu se uite ca Nordul esoteric este locul de origine al Soarelui-Divinitatii (deci, se înscrie ca izotopie semantica, pe axa Rasarit-Apus – axa mântuirii lumii prin lumina).

c. Roma, prin Jupiter, stimuleaza valentele cristice ale Daciei-Zamolxe: fulgerul cu care tocmai îl rastigneste pe Zamolxe este tocmai revelatia punctului de intersectie a axelor Crucii Cosmice: Zamolxe va trece în mare, deci se va identifica semantic cu Nordul, si el rastignit pe crucea lumii. Zamolxe fulgerat-rastignit sugereaza mutarea centrului energetic al lumii din Hyperboreea Hesperidelor, în Dacia. În schimb, Zamolxe devine izotopic semantic cu Crist – cu ritualul cristologic: coborât, în ipostaza Decebal, în halele marilor, sinergic cu Odin, el se constituie în Resurectia—Arhetipul transcenderii prin Frumusete (Odin si Poetul).

De subliniat acum, în finalul expunerii noastre, ca profetismul eminescian se deosebeste profund de profetismul interbelic:

a. daca dintre discipolii lui Nae Ionescu, Emil Cioran se distinge ca adept al unei misiuni politice si spirituale românesti, în istoria lumii, misiune caracteristica printr-o dezicere totala de traditie si printr-o explozie de fanatism, de frenezie si patetism febril, care ating limitele unei agresivitati disperate si chiar amenintatoare (“O Românie fanatica este o Românie schimbata la fata . Nu pot vedea destinul României decât patetic – România are enorm de învatat de la Rusia (…). Noul Constantinopol sa nu fie un obiect de visare politica, ci un obiectiv urmarit zi de zi, cu pasiune si drama (…).Nu vreau o Românie logica, ordonata, asezata si cuminte, ci una agitata, contradictorie, furioasa si amenintatoare”), daca Nae Ionescu însusi, apoi Mircea Eliade, în continuitatea gândirii maestrului sau, mare filozof si nationalist, profetizeaza o stare de imperialism cultural, imperialism spiritual al României (deci, o dezvoltare volitiva si agresiva – dar cel putin, în cazul Nae Ionescu-Mircea Eliade, avem de-a face cu încrederea nestramutata în fondul traditional românesc),

b. Eminescu profetizeaza doar aparent: el afirma, pur si simplu, ca FONDUL NOSTRU TRADITIONAL ESTE ECHIVALENT CU ARHETIPUL SPIRITUAL AL LUMII. În acest caz, nu mai poate fi vorba despre o functie agresiva, expansiva, ci de una de absorbtie, exorcizare si reconversie sopre spiritual si mitic, a tot ce este non-spiritual (Logos degradat) si fara semnificatie mitica, în aceasta lume. DACIA-HYPERBOREEA ESTE TOTUNA CU ROMÂNIA, DACA SI NUMAI DACA ROMÂNIA FACE EFORTUL SPIRITUAL DE A SE RECUNOASTE ÎN DACIA HYPERBOREICA ESOTERICA – ÎN CARE I S-A REVELAT LUI TRAIAN MISIUNEA SOTERIOLOGICA A ACESTEI INSULE SACRE A LUMII.

***

 

1 N. Crainic, Nostalgia paradisului, Ed. Moldova, Iasi, 1994, p. 279: Conceputa fie mitologic, fie haric, ideea inspiratiei implica un plus de puteri adaugate geniului, o depasire a omenescului, o dilatare a viziunii ca sa poata considera obiectul concret si limitat al artei în lumina nemarginita a vesniciei.

2 Cf. M. Eminescu (din Ion Negoitescu, Istoria literaturii române, Ed. Minerva, Buc., 1991, p. 109): Natura poporului, instinctele si înclinatiile lui mostenite, geniul lui, care adesea neconstient urmareste o idee, pe când tese la razboiul vremii, acestea sa fie determinante în viata unui stat (…).

3- Cf E. Todoran, M. Eminescu – epopeea româna, Junimea, Iasi, 1981, p. 161, despre ce zice Schelling: Nu datorita istoriei poporul îsi primeste mitologia, ci dimpotriva, mitologia îi determina istoria sa, sau mai bine zis, ea nu o determina, ci îi constituie destinul, care i-a fost harazit dintru început. În viziunea noastra, pentru accentuarea aspectului teleologic al fiintarii, am schimba cuvântul mit cu acela de Spirit-Logos Suprem.

4 – Cf. Mircea Vulcanescu, Dimensiunea româneasca a existentei, Ed. Fundatiei Culturale Române, Buc., 1991, p. 85.

5 Nae Ionescu, Roza Vânturilor, Ed. Hyperion, Chisinau, 1993, p. 143.

6 V. Lovinescu, Creanga si creanga de aur, Cartea Româneasca, buc., 1989, p. 313.

7 Mircea Eliade, Profetism românesc, vol. II (art. România în eternitate), Ed. Roza Vânturilor, Buc., 190, p. 127.

* Nota: subliniem, în mod special, ca întelegem prin ocultism – traditionalism originar (în linia semantica deschisa de René Guénon, în Europa Sec. XX, si de V. Lovinescu, în România sec. XX).

8 Cf. I. Negoitescu, Istoria literaturii române, Minerva, Buc., 1991, p. 109: Proza publicistica a lui Eminescu (…) o proza împatimita, palpitanta, fiindca e oarba de patima si clara în ideologia ei.

Trebuie sa remarcam, în completarea celor spuse de I. Negoitescu (si, oarecum, contrazicând afirmatia acestuia despre proza lui Eminescu: e oarba de patima), eruditia publicistica a lui Eminescu, scrihia (uneori), dezvoltata în folosul credibilitatii argumentatiei.

9 M. Eminescu, Publicistica (Referiri istorice si istoriografice), Cartea Moldoveneasca, Chisinau, 1990, p. 14.

10 V. Lovinescu, Creanga si creanga de aur, Dacia Felix, nume pe care Traian îl da doar Arabiei oculte: trimite la Insulele Fericitilor, tinuturi ale negrilor, adica centre oculte spirituale.

11 Emil Cioran, Schimbarea la fata a României, Humanitas, Buc., 1993.

12 V. Lovinescu, Dacia hiperboreana, Ed. Rosmarin, Buc., 1994.

13 Adrian Bucurescu, Stejarul, Mitologie româneasca, în rev. Strict secret, nr. 221, 19-25 iulie 1994.

14 -Cf. N.Georgescu, Cercul strâmt, Ed. Floarea albastra, 1995, p. 116.

15 P. Caraman, Pamânt si apa (contributie etnologica la studiul simbolicei eminesciene), Iasi, 1984.

IN MEMORIAM: CEZAR IVANESCU

Ion MURGEANU prezinta:

IN MEMORIAM: CEZAR IVANESCU LA 70 DE ANI

Poetul a murit, nu atât grav bolnav, cât mai ales si de fapt, în urma atacurilor nedemne venite din toate partile, pentru a-l elimina din viata publica, asa cum s-a întâmplat cu Eminescu si Labis, la timpul lor. Astfel, se încununeaza cu spini, în loc de binemeritatii lauri, triada tragica a poetilor de geniu veniti din Moldova ca sa moara la Bucuresti

                                                                Ion MURGEANU

***

Cezar Ivanescu: DE PROFUNDIS

! Acum, fiindca frigul face bulboane
Si fiindca eu sunt bolnav si ma tem,
Ca salbaticul am sa-mi fac leul meu pe pestera,
Iar voi sa spuneti: îl vina în fiecare zi!!

Acum, fiindca sunt sincer si mâlos,
Va rog sa nu va uitati în ochii mei
Prin care lacrimile gauresc pupilele
Si deci nu plâng: nici râsul meu

Care va chinuie, va sluteste, feriti-va de râsul meu
Într-însul mama e tot alba! Si inima mea,
Acest cântar social, care atunci când eu
Voi fi pur de tot se va sfarâma

Într-una din partile balantei si va ramâne numai
Un cap uimit, umed, plin de luna ca o floare
Scoasa din lac. O, candoarea
Capului din inima, cu brate!!

Lasati-mi numai lapte si mâncare
Pâna ma scol mâini de dimineata
Caci acum îsi fac turul prin ochi
Hidoasele zile de post uman, al vinei, al neputintei!!

Si socotiti-ma un lepros care se vindeca
Si v-ar putea si omorî cu-mbratisarile,
Si socotiti-ma-un lepros care se vindeca
Si v-ar putea si omorî cu-mbratisarile!!

Acum, fiindca am chiar saptezeci de ani
Cu cei lasati de mama,
Îngaduiti-mi deruta suportabila
Si bucurati-va de înteleptii tineri!

***

 

Miron Manega: UN MARTIR AL TRIADEI TRAGICE

 

S-a nascut la 6 august 1941, într-o ilustra familie de intelectuali moldavi (a fost nepot al marelui lingvist Gh. Ivanescu, ruda cu Octav Onicescu). A absolvit Facultatea de Filologie din Iasi. Redactor la revista „Luceafarul”, a îndrumat, în anii ’80, cenaclul “Numele poetului”, frecventat de tineri scriitori precum Gabriela Cretan, Mircea Soncuteanu, Florentina Visan, Delia Duna, Tiberiu Daioni, Ioana Balan, Valeriu Mircea Popa, Dan Oprina, Mihaela Muraru-Mandrea, Miron Manega, Mircea Draganescu, Petrut Pârvescu, Marian Constandache.

Marin Preda: “O adevarata voce de mare poet“


Cezar Ivanescu si-a facut debutul poetic în revista “Flacara Iasului”, în iunie 1959. Zece ani mai târziu, în 1969, a debutat si în teatru, cu piesa “Mica drama”, jucata la Teatrul „Al. Davila“ din Pitesti, montata „într-un spectacol coupé“ cu “Vin soldatii” de George Astalos (în regia lui Radu Boroianu). În anul 1968 îi apare volumul de debut “Rod”, eveniment editorial de exceptie, despre care criticul Nicolae Manolescu scria: „Când în proza se va debuta cu carti de valoarea Rodului lui Cezar Ivanescu, vom putea vorbi nu de o evolutie, ci de o adevarata revolutie“. Volumul este încununat cu Marele Premiu al Festivalului national de poezie „Mihai Eminescu“, Iasi, 1968, editia întîi.


Din 1968, îl gasim profesor de limba si literatura româna în Ardeal si Moldova, apoi redactor la Almanahul literar al Uniunii Scriitorilor si la revista Arges din Pitesti. În 1971 începe spectacolele de muzica si poezie, cu propria-i orchestra numita „Baaad“, preludiu la capodopera sa poetica de mai tîrziu intitulata “La Baaad”. Despre “Rod III”, Marin Preda afirma: „Am citit volumul lui Cezar Ivanescu în redactia editurii Cartea Româneasca. Din zecile de volume de poezie care ne vin, deodata am auzit o voce obsedata de un singur sentiment cântat cu o mare adâncime si forta de expresie… Cititorul poate fi socat de unicitatea sentimentului, dar în cele din urma câstigat si emotionat. O adevarata voce de mare poet“. Insolitul personalitatii sale este izbitor prin aceste manifestari. Cezar Ivanescu reînvia printr-o formula moderna, sincretismul baladesc medieval al poeziei si muzicii.

Fiara cea Apocalipsa


A creat muzica si a cântat propriile versuri, dar si poeme de Pindar, Rutebeuf, François Villon, Lorenzo de Medici, Charles Baudelaire, Edgar Allan Poe, Henri de Regnier, Mihai Eminescu si George Bacovia. I se tipareste la Editura Minerva antologia de poezie româneasca sub titlul “Cântecul amintirii” (1978), cuprinzînd poeti de la Dosoftei la Dumitru M. Ion. Prefateaza celebrul roman al lui Louis F. Céline, “Calatorie la capatul noptii”, în traducerea sotiei sale Maria Ivanescu, talmacire careia i s-a decernat Premiul pentru traducere al Asociatiei Scriitorilor din Bucuresti. Traduce din franceza, împreuna cu Maria Ivanescu, lucrarea lui Mircea Eliade, “De la Zalmoxis la Genghis-han”. De la Paltinis, Constantin Noica îi împartaseste gândurile despre “La Baaad” si “Muzeon”, ca si despre traducerea din Mircea Eliade, scriindu-i la 8 martie 1980. În vremea cenzurii, poetul avea obiceiul sa transcrie de mâna, pe volumele daruite cu dedicatie, versurile cenzurate. Noica îi multumeste pentru urmatoarele stihuri din “Rosarium” (Muzeon): “!stau în pamântul sterp fara noroc,/ cadavrul mi-l îngrop si mi-l dezgrop,/ gropar al vietii mele fara viata/ traita-n scârba, în dezgust si greata,/ platit cu Timpul care ma omoara/ dator vândut celui ce ma plateste/ din groaza mea nu pot iesi afara/ cum Soarele arzînd se osândeste!” Constantin Noica apreciaza strofa ca fiind extraordinara, identificând, în lirica poetului, „o experienta grava“, cu o profunda intuire a sacrului. În anul centenarului mortii lui Mihai Eminescu, Cezar Ivanescu are gata pentru tipar un volum cu poeme închinate „Marelui sau Maestru în absol
ut“ (1989), dar cartea este respinsa de conducerea editurii Cartea Româneasca. La 10 decembrie 1989, cu sase zile înainte de evenimentele de la Timisoara, poetul se “razbuna” public, printr-un spectacol de muzica si poezie sub genericul „Doina, închinare lui Eminescu“, la Casa de cultura „Mihai Eminescu“ din Bucuresti. În noaptea de 21 spre 22 decembrie, la Radio „Vocea Americii“ i se recita premonitor “Doina”, despre “Fiara cea Apocalipsa” si despre marginalizarea poporului român. Continua seria de traduceri din Mircea Eliade, împreuna cu sotia sa Maria Ivanescu. Apare, la Editura Stiintifica, volumul “Eseuri” (“Mituri, vise si mistere” si “Mitul eternei reîntoarceri”).

Grevele poetului


Cezar Ivanescu a facut greva foamei în anii ’60, ca student la Iasi, al Facultatii de Filologie, în semn de protest pentru ca a fost exmatriculat din facultate si exclus din Cenaclul Facultatii de Filologie (cauza: citise în public câteva poeme cumplite, anticomuniste si antisistem). A mai facut greva foamei în 1983, în redactia revistei Luceafarul, în semn de protest împotriva cenzurii comuniste care se pregatea sa-i dea la topit cartea de poeme “Doina”. A facut din nou, timp de sapte zile, greva foamei în 1986, ca reactie la interzicerea, de catre autoritatile comuniste, a Cenaclului “Numele Poetului”. Aproape în pragul mortii, având o greutate de doar 45 kg, a fost internat în stare critica la Spitalul de Urgenta Floresca din Bucuresti. A facut greva foamei si în 5 ianuarie 1990, în semn de protest pentru faptul ca Mircea Dinescu, presedintele Uniunii Scriitorilor, i-a desfacut contractul de munca de la revista “Luceafarul” în mod ilegal, Cezar Ivanescu devenind primul scriitor nemembru de partid eliminat din presa dupa revolutie.
La 14 iunie 1990 este victima a mineriadei. În urma agresiunilor extrem de dure, fizice si psihice suferite, îsi revine greu dupa o lunga boala. Continua sa lucreze, semnând, împreuna cu Maria Ivanescu, traducerea din limba franceza, Blaise Pascal, (“Cugetari”), text integral, 1998, Editura Aion. Sustine spectacolul de muzica si poezie Rosarium (1998), apoi “Doina, închinare lui Eminescu”, iar Gavril ?armure si „Societatea de Concerte“ îi produc primul CD si prima caseta cu fragmente din spectacolul “Doina, închinare lui Eminescu”.


Cu câteva zile înainte de sfârsitul neasteptat si pe deplin tragic, îi apare un amplu interviu în cotidianul Shekulli, din Albania, în care declara:
„Am sânge turc, grec, albanez si român. De la turci am luat nebunia, de la greci inteligenta, de la albanezi curajul si de la români puterea de a îndura.” Din anul 2000 si pâna la moartea sa, a condus Editura Junimea. În anul 2005, a concurat pentru presedintia Uniunii Scriitorilor din România, pierzând în fata criticului N. Manolescu.

Poeta Magnus, hulit în viata, refuzat în moarte


Petru Cretia, într-un text intitulat “Pentru Cezar Ivanescu”, afirma: „De aceea vom zice, astazi si mereu, ca ne aflam în timpul bun si sfânt si vechi cât noi al poeziei românesti. Si ca ne mai aflam spre bucuria si cinstea noastra, alaturi de unul dintre cei mai puri si mai sfâsietori reprezentanti ai poeziei românesti, Cezar Ivanescu, Poeta Magnus. Si îl vom mai numi biruitor, pentru ca, prin lungul sir din veacuri al poetilor români, câtiva cu nume sfinte noua, altii, multi, pe veci fara nume, noi, ca neam, am biruit prin vreme si obida, prin însângerarile si tina istoriei.

Am biruit, ca putini altii, înfrângând tot ceea ce ne tagaduia”.

Cezar Ivanescu a fost propus de doua ori la Premiul Nobel pentru Literatura, una dintre propuneri venind din partea Albaniei. În 16 aprilie 2008, la initiativa lui Besnik Mustafaj (fost Ministru de Externe al Albaniei si editorul poetului în limba albaneza), lui Cezar Ivanescu i s-a propus depunerea candidaturii la Premiul Nobel din partea Albaniei.

A murit pe 24 aprilie 2008, în urma unei operatii banale. Moartea sa este învaluita în mister, dar mai ales în suspiciunea ca poetul ar fi fost victima unui asasinat. Oricum, vinovatul moral pentru tot ce a grabit moartea sa ramâne, pâna la elucidarea circumstantelor, Mircea Dinescu. El este cel care a declarat, fara sa aduca nicio proba, ca marele poet ar fi fost colaborator al Securitatii. Era singura calomnie la care Cezar Ivanescu nu s-a asteptat. Nu credea nici macar ca i-ar trece cuiva prin minte sa-l acuze de o asemenea culpa aberanta, în contradictie absoluta cu toata existenta sa. Suferinta produsa de aceasta lovitura a dus la prabusirea sa fizica.

Personalitate deplina a culturii române, anticomunist convins si scriitor total – si total antisistem, Cezar Ivanescu a murit ca un martir, hulit în viata si refuzat în moarte. I s-a refuzat si dreptul elementar, postum, de a fi depus, înainte de înhumare, la Muzeul Literaturii Române sau la sediul Uniunii Scriitorilor. Ar fi fost o onoare, pentru aceste institutii, sa-l gazduiasca, înainte de ultimul drum. „Poetul a murit, nu atât grav bolnav – scrie prietenul sau, scriitorul Ion Murgeanu – , cât mai ales si de fapt, în urma atacurilor nedemne venite din toate partile, pentru a-l elimina din viata publica, asa cum s-a întâmplat cu Eminescu si Labis, la timpul lor. Astfel, se încununeaza cu spini, în loc de binemeritatii lauri, triada tragica a poetilor de geniu veniti din Moldova ca sa moara la Bucuresti

Miron Manega

http://www.certitudinea.ro

A patrusprezecea scrisoare "La un prietin"…

A PATRUSPREZECEA SCRISOARE “LA UN PRIETIN”: DESPRE “DUBLAJUL” VOCAL LA FILME, DESPRE ACADEMIA ROMÂNA, DESPRE CULTURA ROMÂNA CONTEMPORANA, DESPRE “CE-O FI DEMOCRATIA”… – SI DESPRE CÂTE ALTE NECAZURI ALE DUHULUI ROMÂNESC SI TERESTRU…

 

Stimate domnule G. L. T. –

 

…Eu stiu foarte bine ca, pe dvs., va anima si va impulsioneaza numai “vointe de bine”, cu totul oneste si patriotice… – …dar conteaza, enorm, si ce alegem sa aparam, ÎN RÂNDUL DINTÂI, din chipurile Duhului Românesc, si în ce forma, si cu ce fond ideatic chibzuim noi sa exprimam încercarile prin care trece, azi, Duhul Neamului Românesc – si toate acestea, în mod convingator, curat si drept…!

Si, în cazul românilor, nu …”dublarea”, în româneste, a vocilor actorilor filmelor straine, va rezolva grava problema a pierderii autoritatii moral-spirituale românesti, de catre acest Neam Imperial, la OBÂRSIILE SALE – …iar nu, cum apare azi, un biet neam histrionic (…pierdere teribila, suferita prin TRADATORII LUI CONTINUI !!!).

1-În primul rând, întru confirmarea dreptatii Sfântului Apostol Pavel, în predicile sale despre Afirmarea Neamurilor – voi zice ca LIMBA ROMÂNA trebuie sa fie afirmata de un stat numit România, prin decizii care sa faca sa fuzioneze LIMBA cu ENERGIA DECIZIEI EFICIENTE, prin limba: în primul rând, sa stim a spune “NU” jafului din partea bancilor mondiale (banilor “bagati pe gât” de FMI / FMI/ul-cauza a nenorocirii Argentinei, de foarte curând!).

De asemenea, un “NU” ferm trebuia spus, LA TIMP, intrarii României în structurile militare SUA/ISRAEL, cunoscute sub numele fals de “N.A.T.O.”!!!; tot un “NU ” ferm trebuia spus, LA TIMP, intrarii în UE, unde doar “darea/birul” de 1% din PIB-ul României este sigura… (din U.E., odata intrat, nu se mai poate iesi!!! – cf. jurnalista elvetianã Silvia Cattori, care îi atrage atentia, asupra acestei situatii perverse, dnei Le Pourhiet, la Reuniunea Comitetului National pentru Referendum, de la Paris: “E vorba de un act foarte grav, care probeaza foarte bine ca referirile neîncetate ale tratatelor europene la valorile democratice sunt o mare ipocrizie/”tartufferie”, pe care aceasta Europa tehnocratica si confiscatorie nu poate s-o realizeze decât contra vointei popoarelor. Europa este con-substantial anti-democratica, vrea sa ne impuna cu voia ori fara voia noastra. Noi nu suntem primul popor caruia i-a fost siluita vointa, irlandezii si danezii au fost, de asemenea, constrânsi sa re-voteze, PÂNA AU ZIS, SI EI , DA!– cf. Réseau Voltaire); un “NU“, foarte românesc, întru Duh (nu doar din gura!), tuturor jefuitorilor de aur, petrol, gaze naturale…PAMÂNT ROMÂNESC SFÂNT (nu doar baze militare straine, care ne transforma într-o colonie de mâna a saptea! – dar, în primul rând, distrugerea agriculturii românesti si blocarea si abandonarea tuturor pietelor de desfacere, din Europa, Asia, Africa – dar si din America de Nord –adica, din Canada si SUA! – suntem pusi “pe chituci”, de niste “români” (?!) care nu vor sa stie româneste, când e vorba de interesele patriei/poporului, dar se orienteaza “pe româneste”, la comisioanele Marii Tradari Nationale!!!);

2-Daca o piesa de teatru, precum “Blonda, Chiorul si Piticul” nu se poate juca/este interzisa, spre promovarea Artei si LIMBII ROMÂNESTI, la Sala Dalles, DIN ROMÂNIA!!! – …atunci cum este/sa poata fi promovata Limba Românesca, prin teatru/ARTA, în strainatate?! O tiranie, de tip balcanic, este cel mai hidos lucru, în lumea de azi…
…Da, tot ce este creatie
ROMÂNEASCA ARTISTICA, toate valorile vii-dinamice si de vârf, ale geniului românesc, înseamna si se constituie în OPTIMII AMBASADORI AI LIMBII ROMANILOR!!! Dar câti traducatori CREDIBILI SI HARNICI avem,oare, la ora actuala, pentru ca Eminescu, Caragiale, Nichita Stanescu, Blaga, Arghezi, Vasile Voiculescu, Ion Barbu, Eugen Barbu (Cu Princepele si Saptamâna Nebunilor), Stefan Banulescu (cu Iarna barbatilor si cu geniala “Cartea Milionarului! – adevaratii sciitori-artisti nu scriu/scriau…”cu TIR-ul“, ci aveau [si ar trebui sa mai aiba!] constienta dreptei masuri si a Divinitatii ARTEI!), Fanus Neagu, Tudor Musatescu, George Kiritescu, George Ciprian (care, în perioada interbelica, a fost pretuit enorm, în Franta, prin Georges Pitoëf! – iar azi mai ca nu-l mai tine minte nimeni, în România lui!), Mircea Eliade (proza lui genialoida!), Emil Cioran, Eugen Ionescu etc. etc.  –  aproape ca nu sunt cunoscuti în strainatate???!!!Ce face I.C.R.-ul, patronat de H.R. Patapievici si avându-l, ca Director de Onoare – pe Traian Basescu/Braunovici? Face dl Patapievici ponei cu zwastika pe fund si penisuri în erectie (la New York) si NUMAI  penisuri în erectie (la Bochum/Germania) , spunând, cu o imbecilitate senina, ca…ASTA E DUHUL NEAMULUI ROMÂNESC”…!!!

Eu stau si ma întreb ce-o însemna, oare, pentru domnii astia masoni – “democratia”?! Daca tu, stat masono-“democrat”, esti în stare sa-i persuadezi pe membrii tai, sa se duca sa moara ca ultimii prosti, în razboaie absurde si fara nicio legatura cu tara si Neamul lor… – …de ce nu esti în stare, tu, stat masono-“democrat”, sa-i persuadezi pe membrii tai sa respecte si sa cunoasca si “consume” civilizatia si cultura autentice, de înaltatoare spiritualitate? Înseamna ca nu vrei…si, daca nu vrei, înseamna ca nu-ti convine…si daca nu-ti convine sa fie statul tau unul civilizat si cu cât mai multi si autentici oameni culti, înseamna ca-ti convine sa “te sui” si “sa existi” si “sa prosperi” pe spinarea unor… “dobitoace mute si fara minte”, cum zice cronicarul moldovean, pe la 1640…: “Gligorie Uréchece au fost vornic mare, cu multanevointa cetind cartile si izvoadele si ale noastre si cele striine, auaflat capsi începatura mosilor, de unde au izvorât în tara si s-au înmultit si s-au latit, ca sanu saînnéce a toate tarile anii trecuti si sanu sastie ce s-au lucrat, sasa asémene fieralor si dobitoacelor celor mute si fara minte! – care va sa zica, “domnul” stat masonic-“democrat” vrea (nu la …1600, ci chiar la 2011!), vorba lui Grigore Ureche, doar “fiara si dobitoace, mute si fara minte”, pe care le poate “mâna” si “manevra” cum vrea!!! Eu nu zic sa fie obligatorii liceul sau facultatea… – …SI NU CRED, PENTRU NIMIC ÎN LUME, CA TREBUIE DEZVOLTATA ASA-ZISA “CIVILIZATIE A CALCULATORULUI”, PRIN CARE OMUL ESTE ÎNDOBITOCIT SI ROBOTIZAT SI ÎNDEPARATAT DE REALITATE, PENTRU A DEVENI SCLAVUL ILUZIEI VIRTUALE (nu degeaba lui Satana i se zice “Marele Iluzionist”!!!)… – …dar sa fie obligatoriu sa stii sa vorbesti, limpede, frumos si viu, limba parintilor si mosilor tai, datorita carora tu (mai) existi, pe Terra, ca fiinta cu identitate, sa te iscalesti si sa-ti socotesti pomii din livada si…banii din buzunar, si sa fie obligatoriu sa respecti ceea ce merita si, deci, TREBUIE respectat… – … si sa te speli pe dinti si…sa te speli, în general… – … si sa fii creator, iar nu trântor…da, eu cred ca este obligatoriu, pentru un stat cu adevarat DEMOCRAT!!! – adica, pentru un stat care nu încurajeaza dezvoltarea si înmultirea handicapatilor mental – ci un stat normal, cu cetateni normali si treji, în care omul îsi poate dezvolta si este stimulat sa-si dezvolte cele mai înalte calitati de Duh, pentru folosul sau, dar si al CETATII ! Nu însemni nimic, daca faci ce faci numai pentru tine – si, dimpotriva, însemni ceva numai în masura în care faci, macar câtusi de cât, cât te tin puterile si stiinta, pentru ALTII/CEILALTI!!! (fie si un fund de mamaliga, pentru vecinul cel batrân si neputincios!) .

Ceea ce arata, mai limpede ca apa de izvor de munte, ca, niciunde în lumea terestra de azi, nu avem state autentic democratice, ci NUMAI tiranii masonice, emergento-dinamico-cinetice sau imergento-“perverso”-potentiale!

3-Câta vreme cultura româna este condusa de un maghiar, Kelemen Hunor, noi nu avem dreptul moral sa zicem ca am facut “ceva” pentru CULTURA/LITERATURA ROMÂNA si TEATRUL ROMÂNESC – deci nici pentru “organul” care o exprima optim, LIMBA ROMÂNA!!! Chiar nu exista un român, în toata România asta, care sa diriguiasca interesele culturii ROMÂNILOR din România (cum si la Sanatate: n-are Tara Marilor Lecuitori, vreun medic de seama si merituos?!), deci SI ALE LIMBII ROMÂNE?! Eu va zic, caz concret: am scos o carte (inofensiva!) de poezii, în 2010 (care a adunat recenzii în vreo 14-15 reviste literare, din România si strainatate!), si nici pâna la aceasta data Directia de Cultura-Vrancea (“sponsorul” unic al cartii!!! – …aflata cu editorul SUB CONTRACT SEMNAT SI PARAFAT!!!) nu a platit banii editorului, sub motiv ca “nu sunt bani pentru cultura“!!! – …si ca sa vina, omul-editorul, cica prin octombrie-noiembrie-decembrie 2011…la Sfântul Asteapta!!!  Dar pentru a o încalta pe Elena Udrea cu pensiile unui judet si pe Roberta-Hoata si Nesimtita, si pe EBA-lui-Taticu etc. etc. cu pensiile altor judete…se poate, NU?! – … dar pentru toate “privatizarile” si cheltuielile aberante, care se fac pentru distrugerea României…munti cheliti, paduri doborâte ca de Apocalipsa! – …masini schimbate ca izmenele, telegondole si pârtii de ski si parcuri LA SAT!!! – si sali de sport (TOT LA SAT!!!), à la Hitler!!! (paranoice, creând agorafobie!!!) si piscine, în locuri unde nu sunt nici zapada, nici canalizare etc., asta “DA“! … – …Sfinxul si Babele privind, tristi/triste, proprietatile unor hoti bortosi pedelisti…pentru asta sunt bani…”DA-DA!!!“, si limba românesca a sutilor este extrem de eficienta!!!

4-…Academia Româna, de la Eugen Simion încoace (cel cu editia Eminescu, si aia, ca vai de ea!!!), n-a mai scos o singura editie critica, macar, a marilor clasici români!!! Nu, stimate si dragule domn G. L. T. – NU SE VREA PROMOVAREA LIMBII ROMÂNE, PRIN CEL MAI EFICIENT SI NORMAL MOD – ARTA SI EDUCATIA, EDUCATIA SI ARTA!!! Nu e nevoie de bâlciul cacofonic al “dublarii” vocilor, care face ca vocea lui Anthony Hopkins, Anthony Quinn, Humphrey Bogart, Peter Falk, Marcello Mastroianni, Oleg Mensikov, Jean Gabin, Fernandel, Louis de Funès, Gérard Depardieu, a Sophiei Loren, a lui Ingrid Bergman, sau a lui Julianne Moore, Michelle Pfeiffer, Nicole Kidman, ori Sharon Stone… – a lui Gene Hackman, Robert de Niro, Kevin Spacey, Dustin Hoffman, Robert Mitchum, Al Pacino, Tom Cruise sau Brad Pitt – sa fie dublata de…Bendeac, Mândruta si Maruta!!!

5-Nu, dublajul nu este “cea mai elaborata si deplina forma de preluare a culturii universale“, cum ziceti – ci este cea mai  oribila si grotesca forma  de kitsch! Eu, personal, m-as simti teribil de jignit, JIGNIT DE MOARTE, daca mi i-ar “dubla” vocal, alte popoare, în filme (pot fi ele popoare cu oricât “staif” cultural: englezii, francezii, italienii etc.!), pe UNICATELE/”Monstrii Sacri”: Caragiu, Calboreanu, Vraca sau pe Leopoldina Balanuta, Ion Marinescu, Gina Patrichi, Draga Olteanu-Matei, Ilarion Ciobanu, Octavian Cotescu, Emil Botta, Fory Etterle, Horatiu Malaele…, sau  pe Birlic, Rebengiuc, Beligan etc. etc.!!!

6-Eu si milioane ca mine am învatat limbi straine si…de dragul “sonoritatii [promovate politico-economic!) a limbilor… – …dar, mai ales, de dragul culturii si civilizatiei acelor popoare: deci, din pacate, nu prea mergem, “în vizita”, pe la popoarele, trufase si greu întelegatoare de Duh, ale Vestului, cu “LIMBA/LOGOS NATIONAL“! (pentru ca “subteranele” divine ale LIMBII/LOGOS nu sunt vazute, de lumea asta dementa si desacralizata!!!), ci cu autentica noastra cultura emergenta, cu spectacole de  teatru, cu festivaluri muzicale si literare… – …sa stiti ca multi straini învatau/ar fi învatat româneste, de placere si/sau din snobism (este si asta un motiv, ca oricare altul, probabil…!), poate, daca Festivalul George Enescu ar functiona, precum a functionat, cândva (promovat pe TOATE posturile nationale românesti, pentru ca este UN BUN DE DUH NATIONAL SUPREM!), daca am face si un alt festival/alte festivaluri, închinate unor Duhuri Înalte: Ciprian Porumbescu, Nicolae Grigorescu, Stefan Luchian, Brâncusi-GENIUL (…dar caruia i-am distrus si dat, pe degeaba, statuile…care s-au destramat, ca prin vraja rea…si “au facut picioare“, peste granita, extrem de dubios si rusinos, pentru TOTI prim-ministrii, ministrii de interne si ministrii culturii postdecembristi… !!!), Eminescu, Caragiale, Nichita (…cel înlocuit de H.R.Patapievici cu …”Omagiul lui Iuda“, de la Bochum!) !!! De nevoie, ca sa-si exprime admiratia, ar învata strainii (entuziasmati) – ROMÂNESTE!!! NU – noi, toti, suntem tradatori, prin însasi lenea si nerespectarea valorilor nationale, îl uitam (si gonim din memorie!) pe Eminescu, la comanda dlui N. Manolescu.

Eu sunt singurul profesor din Vrancea, care refuz sa ma conformez obedientului I.S.J.-Vrancea, si utilizez, la predare, manualele “vechi” ( …pentru ca tot ce are “vietuire” de mai mult de un an, în turbarea “reformei apocaliptice” a “învatamântului” – ???!!! – din România… – …Învatamânt condus, în România, de unul cu 11 clase, fara bacalaureat echivalat…“E VECHI!”… – …manualele “vechi”, deci, de…2 ani, ale lui Eugen Simion, de la Ed. Corint, SINGURELE CARE-L PASTREAZA PE EMINESCU, ÎN PLENARITATEA LUI CREATIVA! Dar, fireste, risc sanctiuni, scandaluri, pe linie profesionalo-politica (am fost sever avertizat, indirect, desi i-am…”avertizat”, evident, si eu, în felul meu si cu metodele mele…dar EI SUNT LA PUTERE, EI, DISTRUGATORII NEAMULUI ROMÂNESC…)!!!

…  Dl sef al U.S.R. , N. Manolescu, prin Istoria… lui, TRADATOARE A DUHULUI DE NEAM, îl “alunga” pe Eminescu (“cadavrul din debara“! – cf. H.R. Patapievici!), pentru a-i promova, drept “genii nationale“, pe niste mediocritati si “pornocopro-creatori” – alde Mircea Cartarescu si Mihail Galatanu!!! Sa creada el, dl Manolescu, ca un GENIU se lasa alungat, din Duhul Neamului sau, de orice “lepra ambulanta”, de orice “adus de vânt”!!!

7-Înca ceva: observati, va rog, cât dispret este “secretat”, pentru cei care vor sa demonstreze, cu documente istorice, românesti si din biblioteci straine, Imperialitatea, prin Noblete si Vechime, a Neamului Românesc! Cazul lui Nicolae Densusianu sau MIhai Eminescu, în veacul al XIX-lea, precum si ale lui Vasile Lovinescu, Napoleon Savescu, Adrian Bucurescu, Paul Lazar Tonciulescu, Viorica Enachiuc (care merita un NOBEL!!!), din veacul nostru… – …dar si cazul dvs., care va zbateti, cu atâtea argumente irefutabile, sa demonstrati, pe cai lingvistice, superioritatea, incontetabila, ca expresivitate si “istorie de Duh”, a “cifrului LIMBII ROMÂNE” – care merita, STIINTIFIC VORBIND, sa fie (cum bine ziceti/afirmati dvs.!), “UNICA LIMBA PANEUROPEANA »!!! Nu e nevoie de “dublare filmica“, ci de  buna-credinta MINIMA (de minim bun-simt comun!): SA FIE RECUNOSCUTE EVIDENTELE!!!
…Ar fi înca multe de spus, dar sunt absolut suficiente, pentru edificarea
ADEVARATELOR CARENTE ALE PROMOVARII LIMBII ROMÂNE, DE CATRE ROMÂNI (???!!!), cele zise de mine, mai sus! Sa le rezolvam pe acestea, prioritar – si sa vedeti cât de respectati si cunoscuti (chiar temuti… – …de fapt, eu cred ca tocmai de la teama si invidia teribila ale “unora”, carora nu e bine/”sanatos” sa le pronunti numele… – ni se trage NERECUNOASTEREA/IGNORAREA!!!) vom deveni, în lume…Dar…CINE si CUM, când comanda iudeo-masonica este “so pe ei“?! Ca si în celebrul “CAZ EMINESCU“: “Azvârliti-l peste bord!” (îi zice “metrul/maestrul mason “de la Sinaia”, lui Carol I de Hohenzolern-Siegmaringen-masonul, iar Carol I de Hohenzolern-Siegmaringen-masonul “se executa”, prin Titu Maiorescu-masonul…!). Asa, “metrii” de peste tot comanda, azi, “azvârlirea României peste bord“…Chiar ieri, un “metru” i-a zis, “prieteneste”, sotiei mele, cu mult calm (imperturbabil, dar decis si lugubru…), sa ma potoleasca, pentru ca…”e mai sanatos pentru dumnealui… si familia dumnealui o va duce mai bine!”

Nu ma îndoiesc…!
Si, cu asa o “tratatie amicala” (din partea unor, cica, si ei…”români”!) , dvs. credeti ca “dublarea vocii” devine…”SOLUTIE SALVATOARE DE NEAM SI LIMBA ROMÂNESCA/DUH ROMÂNESC”???!!!!
…Sa nu ne schimonosim, mai mult decât ne-a îndemnat si mânat dracul, pâna acum…, mai mult decât ne schimonosesc faptele noastre de pâna acum, si…canalele TV straine! Nu vom înlatura acel blestemat de fragment de emisiune TV frantuzeasca, cu palma întinsa a “rrromului/românului” (“
DONNEZ MOI, S IL VOUS PLAÎT!”), prin nenorocirea asta de circ, cu…”dublarea filmelor“, în româneste: “Chelului îi lipseste tichia…de tinichea!!!
Doamne,-ajuta Duhul Românilor sa se lumineze, cu Lumina Cea Vie si Adevarata, din Veac!
Cu, mereu, aceeasi pretuire si calda prietenie,
Adrian Botez

Prima si cea mai mare carte a lumii

O profesiune de credinta-

COMUNICAREA SPIRITUALA

Zoe Dumitrescu-Busulenga

Trebuie sa va spun ca eu traiesc în permanenta cu un sentiment de frustrare. Lumea se amuza când spun asta, dar eu ma simt o ratata. Cariera mea trebuia sa fie una muzicala. În clipa în care, la 17 ani, m-am îmbolnavit de tuberculoza si mi s-a spus ca trei ani nu mai am voie sa cânt, nici la pian, nici la vioara, a fost o prabusire, care, fireste, la acea vârsta, mi s-a parut o catastrofa.

[pullquote]

Si am ales calea de jurist, a tatei, si cea de filolog, a mamei. Si asa am intrat, mai mult sau mai putin cu voia mea, dar sigur cu voia lui Dumnezeu, în acest câmp al „formatiei sufletelor“, cum îi spun. Fiindca mie îmi parea esential nu sa însir niste date si gânduri în fata studentilor, ci sa încerc sa comunic cu ei, nu numai omeneste, dar si spiritual.

Zoe Dumitrescu-Busulenga

[/pullquote]

Fatalmente, a trebuit sa merg pe alta cale. Si am ales calea de jurist, a tatei, si cea de filolog, a mamei. Si asa am intrat, mai mult sau mai putin cu voia mea, dar sigur cu voia lui Dumnezeu, în acest câmp al „formatiei sufletelor“, cum îi spun. Fiindca mie îmi parea esential nu sa însir niste date si gânduri în fata studentilor, ci sa încerc sa comunic cu ei, nu numai omeneste, dar si spiritual. Si cultural, pentru ca doream sa fac din ei oameni cultivati, sa le dau cât mai multe surse de incitatie la lectura si la arte în general.

***

 Pentru mine însa, important era, la început, sa driblez noua doctrina care încerca sa se încuibe la noi… marxismul, dublat, fireste, de ateism. Am intrat în facultate într-o vreme amarnica… Eminescu era facut socialist, toata cultura româneasca se transforma într-o cultura pre-comunista. La seminarii faceam contrariul a ceea ce se facea la cursuri. Studentii au simtit imediat asta, omul tânar întelege repede aceste lucruri, si atunci toti veneau la mine. Am început cu Eminescu, fiindca el era tinta tuturor. Încercam sa-l arat în lumina adevarata, cât se putea, fiindca eram controlati. Am facut tot felul de acrobatii, de interpretari de text, ca sa ajungem indirect la adevar; acestea s-au spus cu jumatate de gura. Asta a fost o etapa. Dupa ’65, am scapat de chinga sovietica, lucrurile mergeau mai usor. În timpul acela, George Calinescu nu mai era la catedra, ramasese la Institut, dar mai venea la facultate. Îmi amintesc ca într-o zi venise la un curs de-al meu. Nu pot sa va spun ce emotii am avut. Eram si foarte tânara. Inchipuiti-va sa-l ai pe Calinescu în amfiteatru… A intrat si mi-a zis: „Ei, Zoe, haide, sa te aud!“. Aveam un curs despre Gherea. De fapt, nici nu faceam despre Gherea, ci despre Maiorescu. Facând o paralela între cei doi, aveam grija sa iasa Maiorescu deasupra. Când am terminat cursul, Calinescu m-a îmbratisat si mi-a spus „foarte bine!“. A fost impresionat, pentru ca faceam ceea ce încercase si el sa faca. Sa ne strecuram pe sub o doctrina straina de noi.

[pullquote]

Dupa ce le-am prezentat cartile sfinte ale indienilor, am ajuns la evrei, dorind sa-i îndrept spre Biblie, care era prima carte în bibliografia pe care le-o dadeam studentilor. Veneau la cursurile mele si teologi. Atunci, speriat ca îl bag la puscarie, a venit la mine secretarul de organizatie pe universitate. I-am spus: „Mai copile, spune si tu ca e prima si cea mai mare carte a lumii. Si nu se poate face carte fara ea, ca ne facem de râs daca o scoatem din bibliografie.” Când a auzit asta, a tacut din gura.

Zoe Dumitrescu-Busulenga

[/pullquote]

Apoi, am intrat într-o etapa cu destula libertate de miscare, cu referire la culturi straine. Între timp, Tudor Vianu m-a adus la catedra de literatura comparativa, eu fiind specialista în engleza si germana. Tudor Vianu a fost foarte bun prieten cu tatal meu si ma cunostea de când eram mica. Si în acest mod am putut sa-mi exprim punctele de vedere asa cum am dorit, cu foarte putine concesii. Si am ajuns sa fac literatura comparata a popoarelor orientale. Dupa ce le-am prezentat cartile sfinte ale indienilor, am ajuns la evrei, dorind sa-i îndrept spre Biblie, care era prima carte în bibliografia pe care le-o dadeam studentilor. Veneau la cursurile mele si teologi. Atunci, speriat ca îl bag la puscarie, a venit la mine secretarul de organizatie pe universitate. I-am spus: „Mai copile, spune si tu ca e prima si cea mai mare carte a lumii. Si nu se poate face carte fara ea, ca ne facem de râs daca o scoatem din bibliografie.” Când a auzit asta, a tacut din gura. Asa am facut „formatie de suflete“, nu numai de minti. Am facut carte cu ei, dar le-am trezit si sentimentul religios. Îmi amintesc de un preot care mi-a spus „va sunt recunoscator! Toata viata mea am încercat sa o conving pe fiica mea sa citeasca psalmi, iar dumneavoastra ati reusit acest lucru numai dupa un curs!“.

Zoe Dumitrescu-Busulenga, August 2004

PORTRET DE SCRIITOR: DOINA DRAGUT

Georgeta NEDELCU

 

 

Nascuta într-o zi minunata de toamna, Doina Dragut a fost asteptata cu drag de catre parinti si rude. Toti s-au bucurat când au aflat ca va veni pe lume o fetita. Perioada copilariei în care timpul trecea încet, pare mai departe ca niciodata. În cazul meu, ca si în cazul scriitoarei Doina Dragut, copilaria pe care ne-am petrecut-o la tara, la bunici, nu poate fi comparata cu cea din timpurile actuale. Doina Dragut a facut clasele elementare în satul Silistea Crucii – Dolj, iar liceul la Craiova, unde a avut parte de profesori deosebiti. Nu i-a scapat nicio carte din biblioteca comunala, pe care sa n-o citeasca.

 O asemenea persoana nu se putea sa nu termine si o facultate si dupa terminarea ei a devenit o buna matematiciana. De-a lungul vietii ei, matematica a concurat cu literatura. A debutat cu un volum de poezii „Ceasuri de îndoieli” publicat de editura Spirit Românesc din Craiova, în 1994, caruia i-au urmat alte trei volume de versuri: „Detasare într-un spatiu dens”, aparut la editura Spirit Românesc din Craiova, în 1995; „Spatiul din nelinisti”, aparut la Slatina, în 1998, publicat de editura Scribul; „Ochiul de lumina”, editat de Fundatia Scrisul Românesc, Craiova, în 2000, urmate de experientele eseului „Arabescuri”, la editura Spirit Românesc, Craiova, în 1995. A urmat romanul „Suferintele unui redactor”, aparut la editura Alma din Craiova, în 2006.

 Doina Dragut trece de la functiile matematicii la functiile estetice ale rostirii, dedicându-se jurnalismului, informându-si cititorii prin stirile de ziar, facându-si meseria cu aceeasi dezinvoltura, indiferent daca este vorba despre o cronica plastica, literara sau chiar eseuri.

 „Nelinisti prin timp”

 Cartea „Nelinisti prin timp” este împartita în patru parti, în care sunt cuprinse: articole si eseuri (partea I), prefete (partea a II-a), recenzii si cronici (partea a III-a) si cronici plastice (partea a IV-a).

 În prima parte a cartii, Doina Dragut îmbina evenimentele artistice, literare, istorice si religioase, având ca subiect personalitati de seama ale culturii si spiritualitatii românesti, ca: Tudor Arghezi, Mihai Eminescu, George Calinescu, Constantin Brâncusi, Marin Preda, Mircea Eliade, Patriarhul Teoctist, Marin Sorescu, dar si personalitati ale culturii universale: Ernest Hemingway, Jorge Luis Borges, sau Denis de Rougemont.

 În partea a II-a a cartii „Nelinisti în timp”, Doina Dragut scoate la suprafata elementele de valoare ale unor carti scrise de autori debutanti sau autori consacrati, ca de exemplu: Daniela Luca, general N. Portocala si Nicolae Maroga Enceanu.

 În partea a III-a a acestei carti, scriitoarea Doina Dragut ne prezinta recenziile a unor carti de proza, lucrari stiintifice sau poezie ale Nicoletei Maroga Enceanu, Florentinei Smarandache, Janet Nica, ?tefan Marinescu, Al. Florin Tene, N. Portocala, Alexandru Dobos, acad. Radu P. Voinea, Ion Zamfirescu, Eugen Caraghiaur, Alexie Al. Buzera, Ion Toba, Nicolae Balasa, George Geafir, Dan Rotru, Mihai Dutescu, Mircea Andras, Zenovie Cârlugea, Alex Gregora, Virgil Dumitrescu, Nicolae Truta, Ion Zbârcot si altii.

 Impartiala în criticile ei, dar documentata, scriitoarea se dovedeste a fi meticuloasa si datorita disciplinei impuse de intelectul ei ca matematician. În expunerile ei, autoarea foloseste fraze scurte, dar exacte.

 Îar în ultima parte a acestei carti, autoarea prezinta impresii asupra operelor artistilor nostri plastici: Marcel Chinoaga, George Vlaescu, Claudia Mandu, Paula Tudor. Dar este la fel de meticuloasa si sensibila si în prezentarea operelor artistilor straini, ca de de exemplu – danezul Soren Skov si Michael Lodberg Olsen.

 Parcurgând aceasta carte, descopar la Doina Dragut, preocupari complexe ale unei intelectuale de anvergura. Aprecierile critice ale autoarei sunt simple, inteligibile, sensibile, incitante chiar.

 Citind aceasta carte din scoarta-n scoarta, am descoperit între paginile acestei cartii o neliniste profund umana si bineînteles, am realizat ca autoarea da dovada de o profunda cultura generala, argumentând ca tot ce a scris pâna acum, a scris cu seriozitatea si meticulozitatea unui talentat scriitor.

 Cartea „Nelinisti prin timp” scrisa de Doina Dragut, este o carte reusita si o aparitie editoriala necesara în spatiul literar actual si de ce nu, pe piata craioveana.

 Craiova

21 iulie 2011

Traiasca toti romanii! Traiasca Romania!

N-am sa va dau nici apa, n-am sa va dau nici paine –
A voastra este munca de-a le avea pe masa –
Un sunet de chitara, si-un vers, de azi, pe maine,
Am sa va darui, prieteni, din tot ce ma apasa –

Cantati si voi, cu mine, creati si voi, cu mine,
Voi sunteti toti, cenaclul, in arderea-i frumoasa,
Lumina, libertate, si lupta – pentru bine !
Cantati cu mine-n limba romana, de acasa!

Traiasca toti parintii! Traiasca toti copiii!
Traiasca strabunicii, stiut, si nestiutii!
Murind, nu avem moarte! Am fost, si suntem viii
Romani, uniti pe viata, in cantecul virtutii!

Traiasca toti romanii! Traiasca Romania!
Cantati, cantati, prieteni! Atata va mai spun!
Rasar apocalipse, apune vesnicia,
Tu nu uita vreodata, romane, sa fii bun!

Cantati si voi, cu mine, istorii legendare,
Mihai, Stefan, si Mircea, poeti si voievozi!
Un Rai, sa facem, macar, din Romania Mare,
Chiar daca este Lumea ticsita de Irozi!

Vin cumpene, vin lipsuri, vin necurmate rele,
Si cine sa ma stie, ce toane ne mai vin –
Noi sa cantam, prieteni, calcand pe toate cele:
Traiasca toti Romanii, si Tara lor! Amin.

Autor –   Jianu Liviu-Florian