HRISTOS A INVIAT!

In aceste momente ale diminetii Invierii AFR – ALIANTA FAMILIILOR DIN ROMANIA – adreseaza tututor cititorilor, membrilor, prietenilor si simpatizantilor ei un calduros “Hristos a Inviat!

Dorim ca sarbatorirea Invierii Mantuitorului sa redestepte in noi toti simtaminte de sfintenie si curatie morala. Dorim ca Invierea Mantuitorului sa fie un prilej de rededicare, personala si colectiva, fata de valorile crestine si fata de un crestinism autentic. O reinnoire a mintii si constiintei. Un punct de incept pentru o autentica renastere spirituala si morala a natiunii romane. Va dorim tututor un Paste Fericit, o Duminica placuta, si multe bucurii alaturi de familiile d-tre si de cei dragi.

Primiti de asemenea urari de bine si de propasire spirituala transmise credinciosilor in pastorala de mai jos primita pentru cititorii nostri din partea PS Nicolae, Arhiepiscopul Timisoarei si Mitropolitul Banatului. Multumim PS Nicolae pentru acest mesaj minunat si îi dorim si noi dinsului multa sanatate si propasire spirituala.

 

PASTORALA LA ÎNVIEREA DOMNULUI – 2011

+NICOLAE

Din mila lui Dumnezeu arhiepiscop al Timisoarei si mitropolit al Banatului

Iubitului cler, cinului monahal si dreptmaritorilor crestini din cuprinsul Arhiepiscopiei Timisoarei, har, mila si pace de la Dumnezeu Tatal si de la Domnul nostru Iisus Hristos! „Aceasta este ziua pe care a facut?o Domnul sa ne bucuram si sa ne veselim întru ea“.

Cinstiti credinciosi si credincioase,
Recunoscatoare multumire aducem Atotputernicului Dumnezeu ca S-a milostivit spre noi si ne-a ajutat sa ajungem din nou la „sarbatoarea sarbatorilor“, la praznicul cel mare al Învierii Domnului nostru Iisus Hristos, ori cum obisnuim sa-l numim: Sfintele Pasti.

Însasi numirea de Pasti înseamna trecerea de pe pamânt la cer, din moarte la viata, din robia pacatului la mântuire, din întuneric la lumina.. Bucuria noastra cu acest prilej este cu atât mai mare cu cât din învierea Domnului cunoastem „câte sunt adevarate, câte sunt de cinste, câte sunt drepte, câte sunt curate, câte sunt vrednice de iubire, câte sunt cu nume bun“ (Filipeni 4, 8). Tot de aici întelegem ca firea noastra cea stricata de pacat a fost ridicata si înnoita prin jertfa si învierea Mântuitorului Iisus Hristos.

Nadejdea care izvoraste din învierea Domnului, din biruinta vietii asupra mortii, nadejdea care încalzeste si lumineaza sufletul nostru, care a dat curaj Sfintilor Apostoli în raspândirea sfintei Sale învataturi, este învierea cea de obste, cum spune si Sfântul Apostol Pavel: „Acum Hristos a înviat din morti, fiind pârga învierii celor adormiti. Ca de vreme ce printr-un om a venit moartea, tot printr-un om si învierea mortilor. Si precum întru Adam toti mor, asa si întru Hristos toti vor învia“ (I Corinteni 15, 20–22).

Învierea Mântuitorului ne da tuturor celor ce credem si marturisim sfânta Sa învatatura convingerea ca la fel vom învia si noi când va veni Domnul „cu marire sa judece viii si mortii“. Moartea pentru bunul crestin este doar o trecere de la viata aceasta pamânteasca si trecatoare la viata cea vesnica, asa încât ea nu mai înfricoseaza pe nimeni.

Iubiti frati si surori în Hristos Domnul,
Celui chinuit de o boala grea si slabit de suferinta i se umple sufletul de nadejde când simte ca doctoriile ce le ia îi alina durerile. Dar întrucât din iubirea cea mare, pentru fapturile Sale, Dumnezeu a trimis în lume pe Unul Nascut Fiul Sau sa caute si sa mântuiasca pe cel pierdut, cu atât mai vârtos suntem datori sa iubim pe Dumnezeu, sa pazim rânduielile Sale si sa plinim întru toate voia Sa.

Din pacate, nu o data înclinarile spre fapte rele pun stapânire pe unii dintre noi, iar dorinta de a înfaptui tot ceea ce este bun este stingherita „de pofta trupului si de pofta ochilor“ (I Ioan 2, 16). Cei care nu pot înfrânge potrivniciile firii, nu vor putea arata din faptele lor ca iubesc pe Dumnezeu si deci nu îi dau marirea ce I se cuvine.

Prin urmare, sa alungam din sufletul nostru „mânia, iutimea, rautatea, defaimarea si cuvântul de rusine“ (Coloseni 3, 8). Sa îndepartam poftele rele si patimile care împiedica si abat de la calea care duce la Dumnezeu. Sa ne îmbracam deci „ca alesi ai lui Dumnezeu cu milostivirile îndurarii, cu bunatate, cu smerenie, cu blândete, cu îndelunga rabdare“ (Coloseni 3, 12). Precum primavara dupa amorteala din timpul iernii cheama la viata verdeata si florile care împodobesc câmpiile, padurile si livezile, tot asa si sufletul nostru la praznicul cel luminos al Învierii Domnului sa se împodobeasca cu fapte bune, placute lui Dumnezeu, cu virtutile credintei, nadejdii si dragostei, cu bunatate, smerenie, dreptate, adevar si mila spre a dovedi ca suntem si „umblam ca fii ai luminii“ (Efeseni 5, 8).

Numai cel ce-si îndreapta sufletul cu iubire la suferinta aproapelui sau îmbraca pe cel gol, hraneste pe cel flamând, cerceteaza pe cel bolnav, numai cel care doreste pacea si bunavoirea între oameni, numai acela este adevaratul credincios, care împlineste voia lui Dumnezeu si care „umbla în iubire“.

La nasterea Sa îngerii au cântat „pace si buna voire între oameni“, iar înainte de patimile Sale a lasat ca testament ucenicilor Sai tot pacea. Asadar, învatatura Mântuitorului este învatatura iubirii si a pacii, de unde urmeaza ca orice crestin e dator „sa fuga de rau, sa faca numai binele, sa caute pacea si sa o urmeze“ (Psalm 33, 13–15).

Totusi sunt unii care „iubesc raul mai mult decât binele si minciuna mai mult decât cuvântul adevarat“ (cf. Psalm 1, 2 si 5), care sunt cu gândul doar la a?si înmulti avutiile, a?si întari si întinde stapânirea asupra semenilor, care pregatesc uneltele necesare distrugerii asezamintelor omenesti si uciderii a milioane de oameni nevinovati. Acestia nu tin seama de cuvântul Mântuitorului care zice: „Tot cel ce scoate sabia, de sabie va muri“ (Matei 26, 52).

Acum când a rasarit primavara, când Hristos a înviat, când întreaga fire îmbraca haina de sarbatoare, de la mic la mare sa ne punem în slujba bunei întelegeri si a pacii dintre noi (cf. Romani 14, 19). Sa ne iubim unii pe altii, „sa zicem fratilor si celor ce ne urasc pe noi“, caci numai astfel facând si astfel lucrând Dumnezeu va fi cu noi si vom fi în stare sa oprim pornirile noastre spre rau.

Dreptmaritori crestini si crestine,
Din cele aratate întelegem ca lumina pe care ne-a adus-o Hristos reprezinta o calauza si un ajutor pentru viata de fiecare zi. Tot El ne-a spus: „Eu sunt lumina lumii, cel ce vine dupa Mine nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vietii“ (Ioan 8, 12). Ferice de noi daca în sufletul nostru se va zamisli credinta ca cele spuse de Domnul Dumnezeu si Mântuitorul nostru Iisus Hristos se vor împlini.

Sa ne silim asadar, la „acest praznic al praznicelor si sarbatoarea sarbatorilor“, la „Pastile lui Dumnezeu cele mântuitoare“, sa aratam prin faptele noastre ca aceasta neasemuita sarbatoare „una a praznicelor împarateasa si doamna“ pentru noi crestinii este o lege morala dupa care sa ne depanam firul vietii celei pamântesti si sa rugam pe Dumnezeu ca totdeauna sa împlinim numai fapte bune, placute lui Dumnezeu si semenilor.

Sa nu uitam a ruga pe Dumnezeu Cel care „ne-a trecut din moarte la viata“, sa-si reverse sfânta Sa binecuvântare si darurile Sale cele bogate peste noi si familiile noastre, peste întreg poporul si peste scumpa noastra tara în care se preamareste numele lui Dumnezeu.

De praznicul Sfintelor Pasti, va urez tuturor din adâncul sufletului sanatate deplina si viata îndelungata, împartasindu-Va fiecaruia arhieresti binecuvântari.

Hristos a înviat!
Al vostru catre Bunul Dumnezeu totdeauna rugator,
+Nicolae, Arhiepiscopul Timisoarei si Mitropolitul Banatului
Data în resedinta mitropolitana din Timisoara în anul mântuirii 2011, cu prilejul Învierii Domnului – Sfintele Pasti.

 

ALIANTA FAMILIILOR DIN ROMANIA
contact@alianta-familiilor.ro
24 aprilie 2011

Despre întelesul înca putin înteles al jertfei si învierii

Ratiunea adânca, tulbure, a sacrificarii lui Hristos, conform motivatiilor specifice relatiilor si comportamentelor omenesti, trebuie cautata, cred, în ziua de Duminica Floriilor. Am trait de mai multe ori, printre oamenii prezenti la slujbele acelei zile sfinte, climatul acela special de veneratie colectiva, de sarbatoare a bucuriei întrupate prin existenta lui Hristos mult asteptatul. Asa va fi fost primit Hristos si în duminica de atunci, din illo tempore, cu chipuri de oameni topite de bucuria credintei, cu ochi stralucitori de iubire si recunostinta, cu ramuri de finic ridicate în mâini ca o padure unduitoare de veneratie în cinstea si în calea Lui…
Asa erau si acum, dupa mii de ani, sutele de oameni veniti la biserica sa marcheze momentul sarbatorii, asa traiau si acum bucuria, unduind lanuri de ramuri înverzite si ascultând slujba în care se desluseau întelesurile adânci ale sarbatorii. Acest moment înaltator de comuniune a celui Unic cu poporul pentru care s-a întrupat (adica de succes!) l-a facut temut si urât în ochii celor fara de charisma dar cu stiinta si putere rea de-a conduce si influenta masele, cei numiti în cartea sfânta preotii si carturarii.
Lucrul pare ciudat si deschizator de întrebari: cum adica sa fie rai, criminali, niste oameni care îndeobste reprezinta luminarea, calauzirea spre bine si curatie; niste oameni instruiti si întelepti, de regula demni de stima celor multi si nestiutori. Da, dar acestia de care vorbeste cartea sfânta nu erau asa, ci doar pareau a fi; ei nu-si foloseau stiinta si puterea sprea binele celor multi ci doar spre binele, confortul si orgoliul lor propriu, facând tot ce puteau, adesea lucruri întunecate, urâte, spre a exercita puterea de mânuire a maselor de oameni doar în folosul lor, spre a-si pastra dominatia ideologica – asa cum avea sa se numeasca peste ani acest fenomen – sau, altfel spus, tot cu un cuvânt al secolului nostru, puterea de propaganda. Intâlnirea lui Isus cu iubirea si recunoasterea publica a devenit atunci cel mai mare pericol al lor, al puterii lor de stapânire; prin aceasta ei îsi vedeau amenintata dominatia, adica scopul lor esential. Asa ca nu conta nevinovatia, curatenia, superioritatea evidenta a lui Isus, calitatile lui, întelepciunea si valoarea lui evidenta, nici macar puterele lui supralumesti. Acestea deveneau din calitati defecte, piedici uriase pentru ei, impostorii, cei ce se vedeau astfel concurati si depasiti de cel autentic, cel îndreptatit la adoratia si recunoasterea publica, în lupta lor pentru putere. Acesta este, din pacate, cel mai simplu raspuns de dat celor care, naivi, s-au întrebat mereu de ce a fost pedepsit Isus fiind nevinovat si plin de merite. Tocmai pentru ca era asa trebuia înlaturat ca un obstacol în calea celor nevrednici dar cârmuitori.
Ca asa este o dovedeste chiar gestul lui Pilat de-a refuza mai întâi pedepsirea si apoi de-a o accepta prin neimplicare, prin spalare pe mâini de o asemenea fapta necurata, de o asemenea pedeapsa nemeritata, neconforma cu dura lex sed lex a romanilor. Chiar dominatori, ei se conduceau, de regula, dupa legi drepte, dupa concordanta, macar formala, dintre fapta si rasplata, asigurându-si în acest fel si prestigiul moral nu numai dominarea bruta. Deci un demnitar roman nu se putea compromite pedepsind pe cineva fara un motiv cât de firav, dar aflat în concordanta cu morala romana. De aceea a fost nevoie de verdictul publicului, spre a se putea sustine ca judecata poporului a produs condamnarea, nu el, romanul stiutor de legi.

Iar marele, cumplitul miracol tocmai acesta a fost: influentarea, manipularea poporului de catre învatatii cei întunecati sa-l condamne la moarte pe cel venerat si aclamat cu doar o saptamâna în urma; alegerea lui în locul tâlharului Baraba spre a fi dat mortii. Fara sa stie, poporul a îndeplinit vointa celor putini, ticalosi si interesati doar de propria lor bunastare si putere si care, astfel, puteau sustine ca poporul, multimea, adica forta democratiei, a fost aceea care l-a condamnat pe Isus, care a semnat discreditarea si condamnarea lui, nu ei, cei oculti si ascunsi dupa vocea celor multi si nestiutori sau lasi, slabi si tematori…
De ce trece timpul si traiesc mai multe reiterari ale acelei întâmplari biblice, patrund tot mai mult – si cu ajutorul propriei experiente de viata pline-ochi de asemenea întâmplari si care-mi slujesc ca exemple didactice – întelesul adânc si greu de dezlegat al acelei parabole tragice si care a marcat prin absurdul ei, prin nedreptatea ei acuta, întregul traiect al acestor mai mult de doua mii de ani ce-au trecut ca doua mii de clipe din illo tempore fara sa fi restabilit echilibrul moral al uriasei ticalosii petrecute atunci.
Un singur lucru spala si rascumpara miezul acelor lucruri, mereu si mereu: Invierea celui jertfit fara mila, victoria celui aflat singur atunci si fara putere pe drumul Golgotei la cheremul atâtor nemilosi. Invierea lui vesnica simbolizeaza renasterea sperantei, dar si anunta triumful celui Bun, Vrednic si îndrituit la iubirea si recunoasterea multimilor; cu alte cuvinte, aflarea Liderului autentic, pretuit pe drept cuvânt, singurul care poate conduce multimea la mântuire pe drumul catre o împaratie superioara, aceea în care Raul nu mai are putere.

Lucia OLARU NENATI
Saptamâna Mare 2011
Botosani