Se pare ca Eminescu începe prin a accepta teoria gnosticilor, despre deosebire între a) Dumnezeul Suprem si rascumparator si b) Demiurgul cel Rau (în Demonism – Ormuzd fals), care a savârsit Creatia (“Cosmosul este, ca urmare a caderii omului, dominat de rau, dar rascumpararea este o a doua Creatie si lumea îsi va redobândi desavârsirea originara” – cf. M. Eliade, op. cit.). În Memento mori, concluzia este agnostica: nu poate fi cunoscuta esenta realitatii si a reflectarii ei în constiinta oamenilor (Dumnezeu duce l-a dezlegarii porti, fara sa dezlege – cel putin, nu în/pentru aceasta lume). Se sugereaza, însa, existenta mântuirii: nu ca parousia, ci ca descoperire, în sine, a fortei unice etern renascatoare – agheazima – lacul cu apa vie. Aceasta este botezul: prin actul baptismal “te îmbraci” în Hristos (Cel Uns), capeti trupul mistic. Mai mult, prin vehementa chinurilor golgotice (cf. Rugaciunea unui dac, unde rastignirea peste prea-plinul noapte bogata-Nirvana resoarbe undele-amprente-urme energetice expresive, redând puritatea deitatii lui Meister Eckhart) si prin dorinta de sfâsiere ritualica, pentru reîntregirea în trup mistic – se prefigureaza euharistia (gratie divina împartasita-împartita pentru Suprema Sinteza – virtutea resurectionala): este, mai pregnant, integrarea credinciosului în Arhetip, în trupul mistic al lui Christos.

Poezia este botez, act baptismal: este jertfa pentru nemurire, este rastignire pentru mântuirea/resorbtia energetica a universului. Strop de apa vie – poezia trebuie sa participe (ca si Hyperion la activitatea-Demiurgos – resorbtia în sine a Divinului va prefigura, totusi, deitatea) la lacul-agheazima. Poezia este pars pro toto, este initiere pentru mântuirea-parousia. Poezia este Fiinta-Iisus, este Vointa (ocultata) pentru învatarea Drumului Mistic spre a doua venire, cea atotmântuitoare. Cristul ne pregateste, prin Poezie, pe toti, pentru Drumul mistic spre a redeveni, din comunitatea mistica – Trup Mistic (Potentarea Maxima a Creatiei).

Deci, drumul este diferenta dintre Revelatia lui Hristos si parousia, dintre  Revelatia Spiritului si identificarea cu Fiinta Divina – dintre comuniunea necesara (revelata ca necesara: ta twam asi etc. – identificarea partii prin tot), pâna la des-fiintarea (parousia) fiintei spirituale în Fiinta Divina.

Prin proclamarea Eros-ului Universal, Eminescu a desfiintat posibilitatea duplicitatii divine: divinul este unul, cel din Fiinta Divina, obtinuta prin initiere interioara. Initiere individuala, dar initiere în cadrul comuniunii-Ritual (care presupune identificarea cu toti potentialii initiati – deveniti reali initiati). Acest Ritual ni-l reveleaza pe Hristos ca Luceafar al Marilor (II-37), identic cu Adevarul: dar Adevar nu înseamna doar Binele (asa cum îl întelegem, de obicei: ca lumina alba), ci ca o cooperare a Binelui si Raului la Demiurgie si, implicit, la initierea (Spânu-Harap-Alb, Fat Frumos-Vrajitoarea rea-Mag), întru dobândirea (-accedere la) stadiul Fiinta Divina.

prof. dr. Adrian Botez